azi

cît de buni suntem azi. cît de mîndri! ne punem tricolorul în geam şi ne îmbrăcăm cu hainele de duminică. azi întindem masa şi ne adunăm şi zîmbim şi ne cinstim. cît de frumoşi suntem în costumele bunicii. azi ascultăm doine la radio şi ni se închină ode la televizor. azi dăm mînă cu mînă, ne îmbrăţişăm şi ne pupăm. azi suntem harnici şi isteţi şi azi avem succes. azi citim poezii, deschidem manualul de istorie şi ştergem de praf tablourile din pod. azi suntem necondiţionaţi, dezinteresaţi şi liberi. azi suntem fraţi şi surori. suntem puternici şi demni, suntem stăpîni peste ţărîna noastră. azi suntem extraordinari şi minunaţi şi calzi şi sănătoşi. cît de altruişti şi de cinstiţi suntem azi, cît de atenţi cu cei mai sărmani. cît de îngăduitori şi de iertători şi de corecţi suntem! azi gîndim patriotic şi în limba română şi ne bucurăm de asta. azi e soare şi e belşug de fierturi parfumate în aer. azi batem pas de defilare cu pieptul înainte. zîmbim azi şi privim lumea de la înălţime. azi suntem buni şi ne iubim. ce bine e azi! azi.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

În faţa blocului. Vecinătăţi

Bărbaţii, vreo trei patru, sting arşiţa cu cîteva rînduri de bere. Femeile, vreo patru cinci, îşi sting ţigările de marginea bordurii şi stau cu ochii pe droaia de plozi de-o şchioapă din jur. Strigătele intermitente ale acestora te fac să tresari din minut în minut ca la gîndul unor teribile incidente. Din cînd în cînd se schimbă pamperşi pe capota maşinilor ascunse prin tufişurile din parcare. Cîte un scîrţîit de cauciucuri ameninţă şi el, la intervale fixe de timp, siguranţa cuiburilor de pisoi şi căţei care completează habitatul familist care-mi aminteşte de atmosfera plină de muşte a străzilor mărginite de blocurile de nefamilişti de odinioară.
Ce-i drept, muşte sunt şi aici, destule, şi te conduc la sigur, dacă ai rătăcit cumva calea, spre tomberoanele de la marginea perimetrului. Acolo e zona de zi şi de muncă a nemernicilor cu căutături perfide spre „familia” de dincoace (posibila pradă). Uneori, cîte o mătuşă aduce de sus – după un scurt şi strident dialog de la înălţime spre bază – o farfurie cu plăcinte, clătite sau porumb fiert. Din cînd în cînd cîte un bărbat sparge un pepene sau doi şi-l împarte vecinilor, după care-şi vede sub atenta asistenţă a celorlalţi de mica mecanică a autoturismului din dotare. Pe la orele prînzului lucrurile se liniştesc brusc, semn că toţi se vor fi retras pentru două-trei ore pe la casele lor…
Pe măsură ce cade răcoarea vioiciunea comunităţii creşte din nou, rotiţele cărucioarelor şi roţile bicicletelor prind a se învîrti, creşte şi vigilenţa mamelor atente la imprudenţele provocatoare de julituri ale odraslelor, marginile trotuarelor se garnisesc cu cîteva rînduri de doze de bere, cu muşuroaie de chiştoce şi de coji de seminţe. Sunt orele favorite ale precupeţului cu chioşcul de la colţul blocului a cărui clientelă fidelă îi mai numără şi pe cei cîţiva adolescenţi de vară accesorizaţi cu cîte un „smartfon” şi adunaţi, la tovărăşia de seară, în jurul boxelor unei maşini mov decapotate. Generaţia următoare, carevasăzică…
E vară, e „vacanţa” de vară şi e copilăria de jos, din faţa blocului. În unele weekenduri se lasă chiar şi cu sfîrîit de grătar. E bine, e… vară de vară! Nu se compară cu restul vremii şi al anotimpului de ploaie şi de frig. Nimic altceva nu se compară cu asta. E copilăria pe care şi-o vor aminti…
„Sus” e fie o altă şi… aceeaşi ordine a zilei, fie o previzibilă, distrată şi fără sens coabitare între vacanţele unor venetici importanţi. La aprinderea felinarelor gălbuie şi la apariţia moliilor se aude invariabila stingere: „Să vă ia mama dracului! Mama dracului să vă ia!”, ţipă horcăit în mulţime baba şoldie, de la unu’, cu găleata-i verde în drum spre tomberoane.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 😉

O nevroză de primăvară

Tânjesc, din cînd în cînd, după o frază pentru fiecare zi. Nu doar că tânjesc, aşa… eteric, dar o şi caut. Iau la rînd stive de cărţi căutînd măcar o frază a zilei. Şi ajung să cred că nu mai ştiu unde să caut, că nu mai am răbdare, că nu ştiu ce caut. Poate că neputînd găsi fraza aia mă iluzionez, la un moment dat, chiar că aş putea pînă la urmă să o scriu chiar eu! Imediat după iluzie însă mă întreb: „la ce bun o frază a fiecărei zile? Cu ce te ajută? Nu vezi că sunt doar un simulacru al zilei, şi fraza şi cuvintele?!”

„Mai tîrziu, am revenit la gîndul că viaţa însăşi e o stare de tranzit între naştere şi moarte… un peron unde te zbaţi să ocupi un loc într-un tren…eşti fericit că ai prins un loc la clasa I sau la fereastră… altul e necăjit că a rămas în picioare pe culoar… alţii nu reuşesc să se prindă nici de scări, rămîn pe peron să aştepte următorul tren… Şi fiecare uită, poate, un singur lucru… că trenurile astea nu duc nicăieri… cel care a ocupat un loc la fereastră este, fără să ştie, egal cu cel care stă în picioare pe culoar şi cu cel care vine abia cu următorul tren… în cele din urmă se vor întîlni toţi undeva, într-un deşert, unde chiar şinele se transformă în nisip… în loc să se uite în jur, oamenii se îmbulzesc, se calcă în picioare, îşi dau ghionturi…” (Octavian Paler – „Viaţa pe un peron”)

„Dacă pentru tine felul în care ai scris, felul în care sună şi arată e-mailul tău nu sunt importante, atunci înseamnă că nici felul în care te prezinţi în faţa clienţilor şi a colegilor nu este important… (…) Stăteam nu demult de vorbă cu o colegă de la Resurse Umane, şi ea mi-a spus că uneori angajaţii ei sunt nepoliticoşi şi impulsivi în e-mailurile trimise. Aceştia preferă să „împuşte cu e-mailuri”… Unii angajaţi par să creadă că îşi pot elibera furia imediat, apăsînd pe butonul „Trimite” (…) Un e-mail prost nu ajută nici la ridicarea moralului, nici la obţinerea de satisfacţii pe plan profesional. (Shirley Taylor – „E-mailul – codul bunelor maniere”)

Care dintre acestea să fie fraza zilei? Peronul ca viaţă sau bunele maniere? Sau e vorba aici de încă un hobby? Şi fraza şi ziua pot fi, separat sau împreună, un hobby? Sau e vorba de vreo tulburare a voinţei aici, de vreo nevroză? 😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Brazda zilei de ieri

Am citit la cineva cum că îi este dor de nişte drumuri, de nişte locuri. Sălbatice. Altcineva îmi spunea că ar cumpăra sau ar închiria măcar nişte timp. Fiindcă „pe timpuri”, după ziua de muncă „pe bune mai aveam în faţă parcă încă o zi întreagă…” Şi privesc de jur împrejur şi se întîmplă să văd cîte o faţă de mult cunoscută „Wow, ce a îmbătrînit!”, îmi zic. Probabil şi el spune la fel despre mine. Şi mai văd indivizi care se dau cu fundul de pămînt şi care urlă pentru lucruri care nu pot fi reţinute mai mult de cinci minute. Şi ţipă că n-au timp! Şi aud tovarăşi importanţi care nu spun nimic şi care nu fac nimic şi care se aşteaptă să le fiu recunoscător, să mă arăt extaziat, să le dau dreptate sau măcar să le plîng de milă… Şi am întîlnit un tip slinos cu un BMW argintiu care m-a luat cu „Băi, n-ai nişte bani că mi s-a spart baia de ulei. Îţi las buletinu-n schimb!” Şi nervi şi crize de timp isterice şi ştiri fără nici o legătură cu mine. Şi ieri a fost ultima zi de iarnă. O iarnă urîtă, nervoasă, cenuşie, infernal de lungă, chiar dacă aş zice că nu atît de grea pe cît putea să pară astă toamnă. Probabil n-a fost vorba de iarna de afară însă… A trecut. Iarna. Şi ziua cea de ieri. Asemeni celorlalte în care nimic din toate astea nu contează.
Cum îi era dor aceluia de un drum de munte, nu ştiu cum se face da’ mie acum îmi e de… întorsu’ unei brazde de pămînt şi de-un tăiat de vie!  Şi de-o zi aşa cum se cuvine pentru asta. 😉

Servus Blogolume!
Toate cele bune!

La mulţi ani, Ina! Cea mai frumoasă zi!

Mă surprind în unele zile ferchezuindu-mă mai cu grijă, iar în altele grăbind pasul spre casă mai cu iuţeală… Şi în toate aceste zile pornesc cu o parte din gînduri îndemnîndu-mă să nu-mi pese de lume. Sunt zilele în care ştiu cu ce zîmbet mă întîmpină dimineaţa sau în care ştiu că trebuie să-mi ţin o promisiune capitală sau în care e musai să ajung măcar cu zece minute mai devreme la întîlnire! De altfel, dacă mă gîndesc bine, aşa-mi sunt mai toate zilele, zile în care nu-mi mai pasă de lume. Şi aş putea spune că asta se întîmplă de şapte ani şi mai abitir de cîţiva în care întrebările şi rezolvările mele sunt de fapt ale ei… În mai toate zilele astea sunt îndrăgostit şi grijuliu, uimit şi entuziasmat (re)descoperind un univers pierdut din prea multă nepăsare.
Nu, asta nu înseamnă şi că zilele cu pricina sunt perfecte cu totul sau că eu aş fi fără cusur în tot acest timp! Sunt uneori ursuz sau nervos sau brusc mă grăbeşte ceva în destule momente, iar alteori uit sau trec cu vederea amănunte care ştiu cît de mult contează pentru ea… Dar, ca un făcut, mustrările acestor momente au efecte rapide: mă învaţă mereu să-mi cer iertare şi să mulţumesc… Mă aduc la matcă, mă ţin pe linia de plutire…

Ina
Ina

Da, Ina, mustrările tale! Ai dreptate, Inuţa, de data asta m-am pierdut în prea multe cuvinte ca să descriu ceva ce nu poate fi descris!
Aşa e, o minune nu poate fi povestită, minunea mea! Cum nici o poezie nu poate fi povestită! Noapte bună Irina, noapte bună Mami şi bună dimineaţa! Îndrăgostit, grijuliu, uimit şi entuziasmat mă dichisesc pentru cea mai frumoasă zi dintre toate acele mirabile zile ale noastre de la mulţi ani împreună!
La mulţi ani, Ina, iubire!

P.S. – Ai văzut ce repede a venit vremea aia, despre care vorbeam anul trecut? 🙂 Aşa că las’ că vine şi vremea aia cînd o să facem leagăne pentru elefanţi, din pînze de… păianjen! 😉

Blogolumii, servus!
Fără discriminare, fără… preferinţe, toate cele bune! 😉

Îmbălsămez realitatea. Pur şi simplu

Ploaie măruntă, frig…  Oboseală, somnolenţă, dureri sîcîitoare, nervi zvîrcolindu-se spre sleire… Nevoia aceea de somn… Defilări cu Crucea şi Cuvîntul, fără noimă, fără pudoare,  pe stradă, la televizor… Cu Lumina adusă cu avionul, în procesiune electorală…  Rugăciuni puţine în îmbulzeală. Onoarea beizadelei linşată mediatic, spălată şi servită poporului în porţii mici ca o nobleţe rară. Jandarmi şi jafuri… Patimi crîncene, nestatistice, ţară dureros de săracă şi tristă şi bolnavă şi fără speranţă… Bucurii mimate, mici şi mari… Gesturi fireşti de refuz, de alungare, de ştergere, în urma necontenitelor agresiuni virtuale irositoare de cuvinte, fără gînduri, aducătoare de rating sterp şi deschizătoare de uşi… a vînt, fără oaspeţi… Plouă şi îmbălsămez realitatea în două poezii rare… în răspunsuri tăcute, în aşteptarea nopţii şi a zilei de mîine…

Darie Magheru

Icoană cu ţara
(anno domini – fanariot)

cad seduse-în fărăfiinţa somnului
toate ţărmurile maicii domnului
pe ventricul s-a lăţit eclipsă
pleoapa de la răsărit e lipsă.

numuliţi şi var şi var cît numeri
din conceptul nopţii pînă-în umeri.
nu-îi mai umblă în avala condurii
geografia sînului şi-a gurii…

bate-un vînt stă cuarţ în martie omu’
ape-au curs dar păstrăvu-îi de os
maica domnului cu flori şi frunze
– aici sub cruce împietri frumos!

(din „Exclusiv tauri” – Editura Arania, 1991)

Salvatore Quasimodo

Alt răspuns

Au ce voiţi, păduchi ai lui Hristos?
Nimic nu se-ntîmplă în lume iar omul
continuă să-adune ploaia-n aripile-i
de corb şi strigă iubire şi dezbinare.
Cu voi nu i se-mpuţinează sîngele
veciei. Doar oaia
răsucitu-s-a la-ntoarcerea-i cu capul
chel şi găvanele goale.
Nu s-a-ntîmplat nimic. Şi muşchi e-acum
hronicul de pe zidul oraşului
dintr-un arhipelag îndepărat.

(din „Versuri – Pămîntul neasemuit” – Editura Univers, 1992)

Sărbători Liniştite, Paşte Fericit, dragilor şi dragelor, voi care mai ajungeţi pe aici… pur şi simplu!
Toate cele bune!

Afară plouă. Psihotehnici

De multişor nu mai asculta previziunile astrologilor pentru anul abia început sau următor. A făcut asta atîta vreme cît găsea în aşa ceva o îndeletnicire amuzantă. La fel şi cu… horoscoapele. Cu Jupiter în Peşti, îi tot şopteau unii şi alţii, bună parte din noul an ar fi anul lui… Să fie… Privea, în schimb, pe geam, mult: „Afară plouă”. Constatarea asta îi smulse un zîmbet, expresia devenise mai mult decît ipostaza unor momente ale unor zile, devenise răspunsul „universal” la întrebările concrete. Chiar şi în plină iarnă, cînd de fapt ar fi trebuit să ningă! 🙂 Îi era limpede că asista acum la moartea întrebărilor. Şi pînă la urmă la ce bun atîtea răspunsuri… individuale? Citise undeva şi că anul ăsta nou îi va mai aduce o schimbare: „internetul se va muta direct în creierul uman. Omul va avea posibilitatea să-şi conecteze creierul la Internet, la un server. Nu peste foarte mult timp, se vor dezvolta psihotehnici care vor permite un fel de ,,internet” între creierele oamenilor…” Faţa i se lumină… chiar se temea că va începe să uite…  Şi îşi cuprinse genunchiul în mînă… „Da… aşa se explică multe”, îşi zise… Afară plouă… 😉

Ziua, pînă la capăt. Cu Borges

Este o zi mirabilă azi: aflu că prin această zi de 24 august sunt legaţi prin data de naştere atît Jorge Luis Borges, argentinianul, cît şi Paulo Coelho, brazilianul (şi cu blogul lui aici). Seamănă această întîmplare cu acel 12 iulie, ziua naşterii lui Noica şi a lui Steinhardt. Şi pe aceea o numisem „mirabilă”. Peste două zile, în 26, se va putea vorbi la fel despre Julio Cortazar, alt mare sud-american, argentinian… Şi desigur vor mai fi rămas columbianul Marques sau argentinianul Llosa, primăvăratici de martie… Ori alt argentinian, Ernesto Sabato. Poezie, proză, realism, suprarealism, texte „motivaţionale”, uşurele, sau mustind de mister, sau cutremurătoare…  Cărţi, pagini care au lăsat urme în mine… Au fost vremuri cînd dacă spuneai că citeşti sud-americani riscai să fi considerat „fiţos”, era o modă. Acum subiectul a căzut în desuetitudine, rumânii au… evoluat. De fapt literatura e desuetă, eşti un „ciudat” dacă te afişezi cu asemenea preocupări. Sunt lucruri mai importante „la ordinea zilei”, lumea e preocupată de alte… gadgeturi, desigur mai scumpe, care-şi fac mai uşor de remarcat posesorul decît o discuţie despre „ce citeşti”.
Este o zi mirabilă, cum spuneam, de huzur, de lenevire ştergînd din nou praful din bibliotecă. Încerc să nu mă las afectat de altceva. Chestie care rar îmi iese. Dintre toţi „sud-americanii mei preferaţi”, cel mai apropiat îmi este Borges, aşa îl simt azi sau în perioada asta doar, poate… Astăzi o să-i rezerv, o să-mi rezerv (!) puţin timp. Prima frază pe care mi-au căzut ochii azi a fost asta, din „Borges despre Borges”:
„Există un cuvînt în spaniolă, bănuiesc că-l cunoaşteţi. Mă întreb dacă se mai foloseşte încă. În loc să spui a se trezi, spui recordarse, adică a-ţi aminti de tine. Mama mea obişnuia să spună: Que me recuerde a las ocho („vreau să-mi amintesc de mine la ora opt”). În fiecare dimineaţă am acest sentiment, deoarece sînt mai mult sau mai puţin inexistent. Cînd mă trezesc, de fiecare dată mi se pare că am fost trădat. Ei bine, iată-mă. Iată acelaşi joc vechi şi stupid care continuă. Trebuie să fiu cineva. Trebuie să fiu exact acel cineva. Am anumite obligaţii. Una dintre obligaţii este să trăiesc ziua pînă la capăt. După care văd toată rutina din faţa mea şi – natural – toate lucrurile mă obosesc. Bineînţeles, cînd eşti tînăr nu simţi aşa ceva. Simţi: ei bine, sunt fericit că m-am întors în lumea asta minunată. Dar eu nu cred să fi simţit vreodată asta. Nici chiar în tinereţe. În special în tinereţe. Acum m-am resemnat. Acum mă trezesc şi spun: trebuie să înfrunt încă o zi. Las lucrurile aşa cum sunt. Presupun că ceilalţi oameni simt altfel decît mine pentru că mulţi dintre ei se gîndesc la nemurire ca la un fel de fericire, poate pentru că nu-şi dau seama. (…) De faptul că, dacă ai continua la nesfîrşit, ar fi – hai să spunem – îngrozitor…”
Şi nu este doar o frază…

PS: Jean Michel Jarre, are şi el „o legătură” cu ziua asta. I-am ascultat „Oxigenul” pe un vinil, de mult. Îmi aduc aminte: o „placă” din cele scumpe, nepreţuite, cadou de… contrabandă în vremurile alea. Pare ciudat dar muzica lui merge şi în… contextul ăsta. 🙂