Năuci. Sub nuci

Năuci sub nuci. Măcar de-ar fi aşa, adică sub umbrela nucilor (în floare), dar nu-s, e doar o rimă. O lume buimacă, fără chipuri şi sens, într-o fojgăială obosită, pare să vrea să iasă în primăvară. Speriaţi pînă la panică, nervoşi pînă la crize, bolnavi şi săraci de ziua de azi, îi vezi prin autobuze, lifturi, pe trotuare, cu busola ruptă printre breaking news-uri şi click-uri inutile, asemeni unor molii bezmetice. Nu ştiu, o fi totul în capul meu, oi fi şi eu un astfel de exponat dintr-un insectar pus în expoziţie? Dar parcă… primăvara era altfel. Nu smintită şi (ne)simţită. Şi nuci în floare se mai găseau, uituci.
Chiar, cînd vin şi florile de nuc, leac presupus pentru răul şi ipocrizia zilelor?

Servus, Blogolume!
Sărbători frumoase
Şi toate cele bune! 🙂

Poem local

în fiecare dimineață îți luai
ziarul și pachetul de țigări,
de la colț, de la gemenii.
erau acolo un chioșc de ziare
și-o tutungerie,
ziarul local și snagovul destinate,
pe croiala cafelei cu zaț
care n-apuca să se răcească-n răstimp.
răs timp
des tinate.
și mai udai și florile
și trăgeai și ceasul
și nu întîrziai niciodată la
restul zilei și ziua era destulă.
res tul
des tulă.
și diminețile nu erau nici mai lungi
nici mai scurte ca acum,
nici mai însorite.
dimi nețile
în sorite.
și de-aia te-ntreb:
cum reușeai toate astea?
cum?

Ceas "Ostersetzer & Fii – Brasov" (cca.1930) Sursa: www.timeclubromania.ro
Ceas „Ostersetzer & Fii – Brasov” (cca.1930)
Sursa: http://www.timeclubromania.ro

 

De capătul Lumii. Și

Te întîlnești cu un prieten vechi. După vreo 20 de ani. Și nu pe stradă sau în parc, ci „pe facebook”, fiindcă așa se… întîmplă, iar tu ești din cei care spun din cînd în cînd că „măcar din pricina asta e bun și FB-ul la ceva!” Bineînțeles, constați că el e pe undeva pe la… capătul lumii și povestiți, „cîte-n lună și-n stele”, adică atîtea cîte încap „într-o viață de om”, dar croit pe măsura messengerului. Suficient să realizați că, de fapt, prea multe nici n-ar fi de povestit. Îi spui și îți spune: „Ești neschimbat, bătrîne! Numai ramele ochelarilor îți sunt mai… altfel! 🙂 ”, deși amîndoi știți că pozele voastre de… avatar sunt vechi de cînd lumea, iar cele din cronologie sunt departe de a fi gros-planuri. Afli că a divorțat de vreo două ori, că și-a schimbat cîteva job-uri, cum de altfel a schimbat de multișor și țara (ce-i drept, îl știai de „aventurier”) și că mai tînjește la un „Carpați” fără filtru, o votcă, un Kant și-un vinyl, „ca alea de pe vremuri, de la etajul nouă sau zece. Afli și că e tot singur fiindcă „asta e, n-a fost să fie!” și că încă mai citește, iar uneori scrie pentru un sertar (ba chiar într-un blog… vetust!), doar ale lui, și ale unor firimituri și ale unor molii… Și bineînțeles, știi că îi e dor, tare dor. Dor rău. Dar asta nu-ți spune.
Pînă la urmă nici tu n-ai să-i zici mai multe: nimicuri rapid și trist omorîtoare de timp. Nici unul dintre voi nu e din tagma celor cu biografii de luat în seamă, ci mai degrabă a trăitorilor fragili, obișnuiții zilelor una după alta. Și, încet-încet, poate după vreo… două-trei întîlniri virtuale, petrecute de-a lungul a vreo două-trei zile, mirajul se stinge rezumîndu-se la căteva like-uri reciproce pe săptămînă… Și îți dai seama, din nou, că dacă de la o vreme uiți tot mai ușor și tot mai repede asta nici nu mai e așa de alarmant, ba poate fi chiar o binefacere pentru oarece, iată, tristeți… Și ești mulțumit: ți-ai regăsit un vechi și bun prieten, și îți face… bine să-l știi „acolo”, chiar dacă prietenie se va numi – (și) de acum înainte și după… voi, atît cît Internetul o mai exista! – vecinătatea paginilor voastre virtuale.
El, la capătul lumii, tu agățat de capătul ăsta al lumii tale…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Spune-mi de tine

Spune-mi despre tine… Cum o mai duci? Ce mai faci? Nu, nu vreau să ştiu de vreme, nici despre vremuri. Nu mă mai interesează ce-i acolo şi pe… dincolo, ce-i cu hîrtiile, cu trotuarele, cu soarele, cu vîntul, cu frigul… cu feţele şi mîrîiturile alea isterice, cu autobuzul pe care, uite, îl pierzi din cauza mea… Zi-mi de tine!
Ce-ţi mai face băieţelul, da’ mama, dar bunica? Ce-ai mai rezolvat cu boala aia a ta? A fost, mai e, n-a fost? Pe-aici pe unde mergi în fiecare zi, mai vezi pomii, oamenii, ochii lor? Chiar, ai ieşit pe undeva sîmbăta trecută? Ce carte ai mai citit? Pe unde-ai mai fost? Pe bune, spune-mi de tine! Cum mai stai cu banii? Ţi-ai plătit datoriile alea? Cum îţi merge? Ţi-e bine? Ai nevoie de ceva? Zi-mi! Îmi pari, aşa… singur! Acasă? Toate-s în regulă? Căutai parcă un instalator pentru nu ştiu ce maşină de spălat… L-ai găsit, că am aflat eu unul… Da’ la un teatru, la un concert, ai mai fost? Ce zici, am văzut un afiş… mergem?… Ce ai pe suflet? Te doare ceva? Ţi-ar prinde bine, cred, cîteva zile… acolo. E primăvară, uite… A trecut şi iarna asta. Ai ceva planuri pentru la vară? Te văd neliniştit, abătut, obosit sau… cumva… Ce mai faci? Cum eşti? Mai trăieşti?! Hai să-mi povesteşti pe îndelete… Spune-mi de tine, pe bune! Pe bune, spune-mi de tine.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Despre eroi. Și…

Foto: White forest in Aspen, Colorado (thegallerybypb.blogspot.ro)
Foto: White forest in Aspen, Colorado (thegallerybypb.blogspot.ro)

Eroi sunteți voi care, în fiecare dimineață, deschideți fereastra cu un zîmbet. Eroi sunteți voi care îi lăsați iernii un loc printre frunze. Eroi sunteți voi care auziți cînd sunteți chemați: „mama!”, „uite, tată!”, de pe o bancă din parc. Eroi sunteți voi care răspundeți. Eroi sunteți voi care aveți mereu pregătiți doi-trei lei pentru un corn, pentru un măr, pentru pauza de zece. Eroi sunteți voi care vă așteptați pensia și voi care încă mai nădăjduiți la o pensie. Eroi sunteți voi care vă citiți buletinul de analize. Eroi sunteți voi care iertați singurătatea. Eroi sunteți voi cei cărora lacrima le tace. Eroi sunteți voi care mai muriți cu cîte o linie, cu fiecare deadline. Eroi sunteți voi fiindcă vă e frică. Eroi sunteți voi care permiteți uitarea. Eroi sunteți voi care aveți timp și aveți nervi și răbdarea lor. Eroi sunteți voi care nu numărați nici zilele, nici oamenii. Eroi sunteți voi care aveți tălpi, palme și cuvintele lor. Eroi sunteți voi care aveți dinții și pumnii căutării. Eroi sunteți voi care suportați. Eroi sunteți voi care vă întoarceți acasă. Eroi sunteți voi care stați locului. Eroi sunteți voi care vă puneți capul pe pernă pentru nopți tot mai scurte. Eroi sunteți voi care citiți asta și acceptați înțelegînd. Eroi sunteți voi care, în fiecare dimineață, deschideți ferestrele ca și cum ar fi prima oară.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

dimineaţa a patra. spre canton

într-o zi, tot văzîndu-l cum zace aşa, i-a zis: „pune mîna de trăieşte! ieşi, du-te şi pune mîna de trăieşte!” şi el aşa a şi făcut. în prima zi a ieşit şi s-a dus să trăiască. s-a întors seara tîrziu. a doua zi, la fel, a închis uşa în urmă şi s-a dus din nou să trăiască. a treia zi, la fel, liniştit. în dimineaţa a patra a găsit lîngă paharul cu apă un bilet: „pune mîna şi trăieşte! eu plec.” şi-a luat geaca, şapca şi s-a dus să trăiască, pe drumul pe care-l ştia, undeva spre canton. în ziua a cincea i-a remarcat lipsa cel de la gaz care venea cu precizie să-şi încaseze factura. in ziua a şasea, cel de la curent a sesizat aceeaşi lipsă. în ziua a şaptea cel de la bancă, impacientat, a alertat vecinii, din pricina lipsei. şi au pornit spre canton. i-au recunoscut doar geaca mov şi şapca maro. îi sfîşiaseră trupul nişte corvide.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 😉

Răbdarea unui haiku

Ce rămîne şi după aceste zile? Din timp, din spaţiu, din noi, navigatori bezmetici prin timp şi spaţiu? Care mai e însemnătatea lucrurilor? Resimţim fiecare altfel, ne raportăm la aceste zile, la zile în general, fiecare altfel, cu alte… preţuri, cu alte vorbe, cu alte tăceri, cu alte bucurii… Pălesc cele ce ni se păreau ieri importante şi descoperim că „breaking-news-urile” noastre erau atît de derizorii…
Eu cred că, de aici încolo, rămîne cu noi răbdarea unui haiku, precum acesta:

Primăvara fuge
O pasăre plînge, şi-s lacrimi
Şi-n ochii peştilor

Bashō

Ah da, astăzi am văzut şi prima gărgăriţă, o gărgăriţă mică, un pui de gărgăriţă, nu-i aşa?, alergînd către niciunde pe o frunză uscată din balcon, pe muzica unui graur dezmorţit…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Armura zilelor. Grădina cu cireşi

Această prezentare necesită JavaScript.

La marginea oraşului, grădina cu cireşi, aşteptată recompensă pentru gîndurile copilăriei, răscolite. Gînduri cu cireşi… Să le culegi de la înălţimea privirii, în mănunchi… Să le desenezi în cercei, mărgele şi brăţări. Să redescoperi gustul, să înveţi mirarea culorii.  Şi gustul acela de cireşe şi de pîine fierbinte… Să vezi bucuria din ochii copilului. Să-ţi abandonezi toate tabieturile în explorările lui de acolo, din grădină: frunzele, melcii, izlazul, broaştele, cîinii uriaşi şi cuminţi, viţeii, găinile, mirosul de grajd, întinderea verde, înaltă… Şi joaca, zbenguiala… În sfîrşit, neoboseala unei zile de iunie plină de descoperiri. De viitoare amintiri aşezate-n armura pentru zilele următoare. O zi cu cireşe, irepetabilă, simplă, posibilă la marginea oraşului…  A acelui oraş îmbîcsit, suspicios, rapace, răzbunător, repetabil.

Servus Blogolume! Dana îmi arată cum a descoperit poetul Cărtărescu exerciţiul… demagogiei 😉 Soare de primăvară în vernisajul Enyei PeteOana mă duce la Palat… Un palat fără noimă… Gabriela desluşeşte avatarurile… senectuţii 😉 Orice s-ar zice da’ nu-i deloc simplu să ilustrezi azi o postare. Bloggerii ştiu de ce şi… la vară cald! 😉 Daurel are o revelaţie despre dezamăgiri, viteze de reacţie şi oamenii momentului, pensionarii… 😉 La Zamfir dau de un avertisment, ceva cu nişte ţepe cu celularu’… Măcar de astea ne mai putem feri…Toate cele bune!

Rostogolirea zilelor. Cearcăne

Zilele i se împotrivesc. Un halo cenuşiu îl înconjoară, se rostogoloşte împreună cu el… Se loveşte de copaci, de clădiri, de oameni, fără să simtă nimic. E doar frigul acela şi ceaţa ca un cearcăn păstos, străpunsă de perdelele succesive, dese, de ploaie… În habitatul ăsta trăieşte cu o impresie: nu sunt fisuri prin care să primească sau să înţeleagă veşti, spaime, senzaţii, greşeli, zîmbete, dezamăgiri, îmbrăţişări, tînguiri, şoapte, suspiciuni, apostrofări, tentaţii, iluzii, dureri, speranţe, resemnări, ameninţări… „Mult a fost, puţin a rămas”, îşi zice, şi se mai rostogoleşte un pic printre lucruri…

George Bacovia

Crize

Tristă, după un copac, pe cîmp
Stă luna palidă, pustie –
De vînt se clatină copacul –
Şi simt fiori de nebunie .

O umbră mormăind păşeşte
E om … atît, şi e destul,
Şi-acum ne-om gîtui tovarăşi
El – om flămînd, eu – om sătul.

Dar vezi … m-a ocolit acuma
El s-a temut mai mult săracul.
Pe luna palidă , pustie
De vînt se clatină copacul.

Vobiscum

În cercul lumii comun şi avar…
Mă zguduie de mult un plîns intern;
Şi-acest fel (de-a fi) va fi etern
Şi de nimic, pe lume, nu tresar.

… Dar vai, acei învinşi, pe veci pierduţi…
Ori în taverne, ori în mansarde;
Şi acei nebuni, rătăcitori, tăcuţi,
Gesticulînd pe bulevarde…

Servus, Blogolume!
La doamna Zoe Petre găsesc un gînd despre vechea maşină de scris. Auzind de decoratul de Băsescu ministru ceauşist George Homoştean, mi s-a făcut şi mie dor de Olympia mea din beci. Sau de sub pat? Recunosc, ar merita un text întreg…
Renata surprinde o gafă care are darul să ne scoată din pepeni, dacă nu să ne umilească, de-a… deputatei Teo. Şi cred că e abia începutul. Teo mai are multe de spus! 😉
Ana spune lucrurilor pe nume şi merge mai departe.
Consiliul Naţional al Blogosferei adună memoriale şi alte multe gînduri grele…
La Brightie găsesc o stare… croşetată dibaci… Da, ai cui sclavi suntem? Ce se întîmplă cînd ne părăseşte iluzia că ne aparţinem, noi, nouă?… 😉

P.S. Shahnour Varenagh Aznavourian, desigur, în zilele astea şi în multe altele! Mirabilă, nemeritată sărbătoare! 🙂
UPDATE: Charles Aznavour inseamna 60 de ani de cariera, 740 de cintece, din care 350 in franceza, 150 in engleza, 8 discuri in spaniola si 7 in germana! Inegalabil!


Ce mai faceţi? Cum mai sînteţi? Anti-leapşă

Sunt zile în care n-am timp… Poate vă poi povesti cîndva cît de ridicolă, strigătoare la cer, poate fi astăzi această… justificare pentru mine… Am găsit însă un gînd de-al lui Seneca…: „O parte din timp ne este răpită, alta ne este sustrasă, alta se scurge.  Dar cea mai urîtă pierdere este aceea datorată neglijenţei. Şi dacă vei voi să bagi de seamă vei vedea că cea mai mare parte a vieţii noastre o pierdem făcînd ce nu trebuie, o mare parte nefăcînd nimic, întreaga viaţă făcînd altceva.” Aş putea, pornind de aici, să lansez o leapşă, însă, probabil, aş umple doar spaţiul…

P.S. – Probabil, aproape invariabil, mi s-ar răspunde cu un Octavian Paler

Servus, Blogolume!

Mircea face un sondaj despre vîrsta… optimă a bărbaţilor! 😉 Printre femei, desigur... 🙂
Abbibal îmi arată Alba, primăvara. Îmi amintesc de un alt… „Bălgrad în trei prieteni…” 😉
Andi caută mai departe prin lista Pulitzer-ului de anul ăsta. Tiparniţele se scurg spre istorie. Subiect generos, pe sufletul meu, pe nostalgiile mele… de breaslă. L-am ratat nevînd… timp. Mergeţi la Andi…
Orry spune că undeva mai există un… „amîndoi”…

P.P.S. – Au revenit: Travka! Gangul meu preferat este…

Samba si, trabajo no!

Sterpe, zilele astea dintre Crăciun şi Anul Nou. Ieri, vînt aspru, rece. Astăzi, o amăgire de soare. Oraşul e uscat şi el. Oameni bulversaţi de drumuri inutile, fără răgaz. Ici şi colo, zeloşii sfidează evidenţa şi sunt tot o zdroabă, indignaţi că „partenerii” şed şi cască. Ar vrea să pună punct, să tragă linie, încercînd să rezolve acum, năduşind şi aruncînd ordine, toate restanţele, toate facturile de peste an. Apoi, cu ochii pe ceas, notează în carneţel ce face X, ce nu a făcut Y. Clocesc „referatele” din prag şi de după pragul de An nou. Managementul timpului crizat ;). „Da, e penibil – veţi spune. Sunt cazuri izolate”. Sau aţi spune: „Las’ că de muncă nu crapă nimeni! Mai ales pe vremurile astea nu se cade o asemenea abordare!” Aşa e! Cu toate astea, pentru a-i scuti de trăirea penibilă a Sărbătorilor, sau mai bine zis, de netrăirea lor, aş decreta „Samba si, trabajo no!” pentru toţi „aflaţii în treabă” din Românica harnică şi productivă a acestor zile. Pe bune, am mai scăpa de ridicol, de tristeţi, plictis şi furii inutile, în ciuda multor… Fideli! 🙂 Chestie valabilă şi pentru… ciorogârlele fabricate la tv întru uzul boborului votant şi dornic de acţiune şi rezultate imediate, palpabile ;)!

N-avem ce face… Ionesco!

Lumea celebrează azi centenarul lui Eugène Ionesco… UNESCO a decretat anul ăsta ca fiind „Anul Eugène Ionesco”. Şi noi îl celebrăm, prin simpozioane şi articole de ziar iar piesele-i sunt jucate atît şi cum ne este… permis din cauza incredibilei – pentru noi – opoziţii a fiicei sale, Marie-France Ionesco, care ar vrea să şteargă cu buretele originea românească a lui Eugen Ionescu. De fapt, pentru ce îl celebrăm pe Ionescu? Pentru orgoliul nostru ca el să fi purtat un nume cu rezonanţe româneşti sau pentru opera sa pe care o preţuim ca pe oricare altă operă a oricărui alt mare gînditor? Dacă Eugène Ionesco a scris în jurnalele sale:„ […] O jale fără margini mă prinde la gândul că va trebui să stau tot timpul, o viaţă întreagă, în ţara asta. Am sentimentul că sunt condamnat la un exil perpetuu, la puşcărie, la ocnă. De ce am venit, când eram mic, în ţară, de ce n’am rămas la Paris ? Ce caut eu aici ? Ce caut eu aici ?“ (toate „spusele” de genul ăsta, aici), atunci de ce ne mai ambiţionăm să îl considerăm „de-al nostru”, să defilăm cu el suit pe culmile românismului? Cred că e suficient să-l citim, să-i jucăm piesele în franceză, dacă altfel nu avem voie, sau să nu le jucăm deloc dacă drepturile de autor ne sunt refuzate, aşa cum am face-o de pildă şi cu un Samuel Beckett. „Eugène Ionesco, scriitor francez de origine română”? Cred că prea multora propoziţia asta nu le sună deloc bine. Ce-ar fi atunci să le dăm satisfacţie şi să ne vedem mai departe de… teatrul vieţii noastre suficient de absurdă?

Tot din Jurnalul („în fărîme”, 1967) al lui Ionesco mi-au căzut bine astea:
„Sînt la vîrsta cînd îmbătrîneşti cu zece ani într-unul, cînd o oră nu face decît cîteva minute, cînd nici nu mai poţi înregistra sferturile de oră. Şi totuşi, tot mai alerg după viaţă în nădejdea de-a o prinde în ultima clipă, cum te arunci pe scara vagonului unui tren care pleacă. Îmi aduc aminte de sfertul de oră de recreaţie de la şcoala comunală. Un sfert de oră! Era lung, era plin; aveam timp să găsim o idee de joc, să-l jucăm, să-l terminăm, să începem altul… (…) Soarele, stelele se învîrteau în jurul meu, iar eu rămîneam neclintit în mijlocul lor. (…) Nu ştiu începînd din ce moment, am făcut pesemne ceva ca un pas. Cum s-a petrecut asta? Începînd din acel moment însă s-a instalat un trecut. N-ar fi trebuit să mă clintesc din loc, m-am trezit tîrît în horă, luat pe sus de mişcare, de vîrtej. A alerga după prezent asta înseamnă a fi în timp. Alergi după lucruri, alergi cu lucrurile, curgi, te scufunzi…”

„Mă întreb cum de mai e posibil să mă pasioneze sau măcar să mă preocupe problemele economice, sociale, politice din moment ce ştiu 1) că o să murim; 2) că revoluţia nu ne salvează nici de la viaţă, nici de la moarte; 3) că nu-mi pot închipui un univers finit, nici un univers infinit, nici un univers, nici finit nici infinit. (…) Mă aflu acum într-unul din acele momente cînd mi se pare că pentru prima oară îmi spun că descopăr cum că existenţa n-are drept scop nimic altceva decît moartea. N-avem ce face. N-avem ce face. N-avem ce face. N-avem ce face. Pe deasupra mai e şi condiţia asta de marionetă trasă de sfori, cu ce drept sînt o bătaie de joc?
Mi se întîmplă încă să fiu uimit că nu mai am doisprezece ani.”

P.S.: Freddie Mercury şi Queen… fiindcă am uitat acum două zile… Zile şi uitare care oricum nu contează… pe scara vagonului unui tren 😉

Durerea aia ascuţită din genunchi…

Nu a aflat nimic altceva azi. A asistat doar la alte scene egocentrice fără să înveţe ceva din asta. Zile scurte, împuţinate de trăiri şi de sine. Buimăceli, risipiri, senzaţia dimineţilor şi serilor luate de fiecare dată de la zero. Se anunţă obositoarea despărţire de toamnă, după cîteva iluzorii tandreţuri ruginii cu soare. Şi dispreţul definitiv de pe chip la vederea… statuilor din chirpici. Curînd, zăpada. Aceeaşi în fiecare dimineaţă. Aceeaşi ca şi durerea aia ascuţită din genunchi. Pînă atunci îşi aminteşte de un poet, Federico Garcia Lorca. Îşi aprinde o ţigară şi îl ascultă. De la zero, deşi l-a citit de atîtea ori. Poate a trecut, deja, prea mult de atunci…

Federico Garcia Lorca

Gazelul fugii

M-am pierdut de multe ori pe mare,
cu auzul plin de flori abia culese,
plin de-amarul dragostei şi-al agoniei.
M-am pierdut de multe ori pe mare,
cuim mă pierd adesea-n suflet de copil.

Nu există noapte, cînd, dînd un sărut,
să nu simţi surîsul lumii fără chip,
nu există nimeni, să nu-şi amintească,
un născut de-atinge, căpăţîni de cal.

Căci pe frunte cată trandafiri întruna,
asprele privelişti de albite oase,
iar mîna nu are un alt sens decît
rădăcini să fie, umblînd prin pămînt.

Cum mă pierd adesea-n suflet de copil,
m-am pierdut de multe ori pe mare.
Neştiind ce-i apa, cat mereu o moarte,
fără de lumină trupul să-mi consume.

Metatext de duminică. Alt bricolaj prin blogotecă

În timp ce îşi golea cutia poştală de la poartă de pliantele galbene, roşii şi portocalii, şi după ce le aruncă la tomberon fără să le deschidă, privind peste gard spre stradă îi tresări inima de bucurie: „Ce zi de toamnă frumoasă, gălbuie şi mierie… Hmm… Slavă Domnului, uite că taman azi aniversăm un an de criză. Bine că s-a dus, înseamnă că mult a fost puţin a rămas…  Noi să fim sănătoşi!…”  Nici azi nu s-a dus la biserică, noroc că e peste drum şi a auzit de la boxe măcar sfărşitul Liturghiei: „Pentru rugăciunile sfinţilor părinţilor noştri, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi”…  Lumea se strînge către case, el abia s-a trezit şi unde mai pui că a dormit o oră în plus cu ora asta de toamnă…  Dulce leneveală… Deh, nu deseori copiii şi nevasta-i sunt plecaţi în raiul de la bunici
Încotro s-o apuce azi? Puţină ordine prin casă, ceva ziare, blogăreală? Cafeaua săptămînală? Sau să dea o fugă pînă la talciocul de vechituri, a auzit că s-a deschis iar… şi e curios să vadă ce-şi mai vinde lumea din lucrurile de prin casă, ca acu’ vreo zece-cinşpe ani. Prea multe de făcut, ca întotdeauna duminica, şi niciodată de ajuns timp încît să-i alunge din gîndurile săptămînii ce vine şi care i se bulucesc în minte aşa de timpuriu. Săptămîni bolnave, toate la fel, care trec aşa repede acutizîndu-i durerile… Şi mai e şi şedinţa de scară… „N-au decît să facă borş, doar le-a zis de la bun început că n-or să fie în stare să adune banii ăia pentru izolarea termică! Şi acu’ vor alegeri pentru alt comitet! Nişte tîmpiţi, cu alegerile lor cu tot!  Uite de-aia nu merge nimic în ţara asta… O să vadă ei peste două luni, cînd o fi gerul mai tare şi după ce vor fi ales ce au de gînd să aleagă!” Sau mai bine să-şi sune prietenul de ieri, regăsit după ani buni pe Facebook, să iasă la un pahar de vorbă? Nu, prea-i e lene… şi oricum orice reîntîlnire cu prietenii vechi e doar un alt motiv pentru o şi mai lungă despărţire…
O să citească, o să asculte muzică, o să fumeze în pace ultimul pachet de ţigări, o să şteargă praful de prin colecţia de soldăţei de plumb, de pe ramele tablourilor, şi o să caute veşti despre Damian Drăghici că tot a citit, tot pe Facebook, că e gata cu Drăghici şi fraţii lui… Mda… naşpa veste, îi plăcea mult taraful lui Damian şi cu ocazia asta o să-l cinstească cu o amiază de duminică şi cu o cană de must, mai spre seară…
Una peste alta, trebuie să-şi facă o duminică agreabilă şi să-i pară mai puţin rău că a pierdut-o şi p-asta… Şi mai ales să reziste tentaţiei de a porni televizorul. „Asta e curată moarte a pasiunii… cum naiba mai poate lumea asta să se uite în gura ăstora cu campania lor cu tot! Au trecut doar trei zile şi m-am săturat deja, mai ales de afişele şi caravanele lor mincinoase care, din oră în oră îmi violentează timpanele”… Realitatea e altfel, evident.
„Mmmmm… e clar, bine-i acasă!”… printre surprizele mărunte aduse de soarele de duminică de toamnă grăbită şi ce plăcută corvoadă de a se dezbăra o dată pentru totdeauna de nostalgiile, iluziile, iubirile şi metehnele vechi. Da, astea-s păcatele lui şi ar fi cazul să le lămurească o dată pentru totdeauna. E clar, asta o să facă: o să-şi scrie în jurnal ce şi cum, o să-şi mai facă un plan. Definitiv de astă dată. Pe care să-l ducă la bun sfîrşit. O să tragă linie şi o să adune, că tot a trecut un an de… crize.
„Fii bărbat, Ioane, mult a fost, puţin a rămas!” Apoi restul: muzicile, poeziile, tristeţile, cărţile şterse şi ele de praf, genunchii şi blogolumea dragă, mereu surprinzătoare, mereu neglijată, ca o ireală amantă credincioasă

P.S. – Ce ştire… Eftimie ne spune că a murit Mitel Popescu! Gazetar de spiţă veche, din cea nobilă a breslei, de aici, din Braşov… Parcă îl văd, nelipsit prin tot oraşul, trăind parcă prea intens… ce a trăit…  Cîte ore şi cîte şpalturi am chinuit împreună… E nedrept… Mult prea devreme… Vestea asta face din toată duminica asta… nimic… Iar cuvintele au plecat de aici, sunt toate la el acum, cu el, cu Mitel… Dumnezeu să-l odihnească!

Cu Steinhardt, ieşind din celula unei zile mirabile

La semnul dat de Paul, într-o notiţă lăsată Galei, ne-am dat seama ce zi… mirabilă e azi. În 12 iulie (29 iulie, pe stil vechi) s-a născut şi părintele Nicolae Steinhardt (1919-1989). Prilej în plus de exerciţii de memorie şi recunoştinţă – pentru cei care nu consideră aceste gesturi, desuete, erudite excesiv şi fals, ori altfel…  Noica, Steinhardt, Nedelciu, într-o singură zi. Cred că nu sunt singurul pe care „Jurnalul fericirii” l-a transformat, modelat sau marcat măcar, într-un fel sau altul. Iar cine a citit această carte şi a aflat şi despre viaţa „Monahului de la Rohia”, sau Părintele Nicolae, va înţelege ca, din cînd în cînd, fie şi doar la nişte ingrate date fixe, calendaristic, să se oprească şi să caute, poate, „Ispita lecturii”, să deprindă „Cartea împărtăşirii”, „Monologul polifonic” sau chiar… „Drumul către Isihie”! Cu un alt prilej, nu de mult, tot în nişte zile de ploaie ale acestei veri, găsisem şi o apropiere între Sartre şi Steinhardt, aici.

„În mica celulă de la Zarcă, singur, îngenunchez şi fac un bilanţ. Am intrat în închisoare orb (cu vagi străfulgerări de lumină, dar nu asupra realităţii, ci interioare, străfulgerări autogene ale beznei, care despică întunericul fără a-l risipi) şi ies cu ochii deschiş; am intrat răsfăţat, răzgîiat, ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose; am intrat nemulţumit, ies cunoscînd fericirea; am intrat nervos, supărăcios, sensibil la fleacuri, ies nepăsător; soarele şi viaţa îmi spuneau puţin, acum ştiu să gust felioara de pîine cît de mică; ies admir]nd mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul; ies împăcat: cu cei cărora le-am greşit, cu prietenii şi duşmanii mei, ba şi cu mine însumi. Mulţumesc sincer, făgăduiesc serios… Dar cîţi n-au mulţumit şi n-au făgăduit? Gîndul acesta mă nu mă clatină totuşi pentru că experienţa celorlalţi nu ne e transmisibilă. Aşa încît buna mea dispoziţie rămîne, doar tulburată de o oarecare agitaţie. Umblu fără a mă opri prin micuţa celulă. Perspectiva liberării mă furnică, dar mă cuprinde apoi şi presimţirea că mă voi întoarce în închisoare – şi parcă mi-o doresc. Poate că aici trebuia să rămânem cu toţii, poate că era mai uşor, mai bine.”

Şi în alt loc:

„Cred aşa: că dacă din închisoare pleci şi de pe urma suferinţei te alegi cu dorinţe de răzbunare şi cu sentimente de acreală, închisoarea şi suferinţele au fost de haram. Iar dacă rezultatul e un complex de linişte şi înţelegere şi de scîrbă faţă de orice silnicie şi şmecherie, înseamnă că suferinţele şi închisoarea au fost spre folos şi ţin de căile nepătrunse pe care-i place Domnului a umbla.Puterea de a iubi, la ieşirea din închisoare, trebuie să fi crescut în proporţii de necrezut. Balzac: dragostea care nu creşte zi de zi este o palmă netrebnică. Desigur că n-am suferit încă de ajuns pentru ca să am acele îngăduitoare maniere şi acea tandreţă neclintită pe care le obţinem numai după crunte înşelătorii şi reiterate călcări în picioare. De şmecheri şi canalii distanţarea se realizează prin nepăsare şi refuzul de a-i întîlni pe terenul lor. Întocmească, de vor, proces-verbal de carenţă. Duelul presupune oarecare egalitate.”(1964)

Nicolae Steinhardt – „Jurnalul Fericirii”