Al doilea genunchi al lumii, Poezii vechi şi noi

Poem local

în fiecare dimineață îți luai
ziarul și pachetul de țigări,
de la colț, de la gemenii.
erau acolo un chioșc de ziare
și-o tutungerie,
ziarul local și snagovul destinate,
pe croiala cafelei cu zaț
care n-apuca să se răcească-n răstimp.
răs timp
des tinate.
și mai udai și florile
și trăgeai și ceasul
și nu întîrziai niciodată la
restul zilei și ziua era destulă.
res tul
des tulă.
și diminețile nu erau nici mai lungi
nici mai scurte ca acum,
nici mai însorite.
dimi nețile
în sorite.
și de-aia te-ntreb:
cum reușeai toate astea?
cum?

Ceas "Ostersetzer & Fii – Brasov" (cca.1930) Sursa: www.timeclubromania.ro
Ceas „Ostersetzer & Fii – Brasov” (cca.1930)
Sursa: http://www.timeclubromania.ro

 

Feedback, Metehne româneşti, Texte şi pretexte

1 Decembrie. Prima pagină

Pînă nu de mult, de 1 Decembrie, pagina întâi a ziarelor româneşti era şi o pagină de istorie şi arăta (fără teama de a cădea în desuetudine) cam aşa: sus „pe manşetă” tricolorul iar jos, în restul oglinzii paginii doar Rezoluţia pentru Unirea Transilvaniei cu România, citită de Vasile Goldiş în sala Cazinei ofiţerilor din Alba Iulia la 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918 şi/sau altele anterioare şi ulterioare începând sau sfîrşind cu Decretul-lege de Unire a Transilvaniei cu vechea Românie emis de Regele Ferdinand în 11/24 decembrie 1918.
Nu mai e mult pînă ce România va împlini 100 de ani şi sper să nu fim atît de vechi încît să uităm să revenim la vechile şi bunele noastre obiceiuri…

Alba Iulia
Alba Iulia, 2015

LEGE
asupra
UNIREI TRANSILVANIEI, BANATULUI, CRIŞANEI, SĂTMARULUI ŞI MARAMUREŞULUI CU VECHIUL REGAT AL ROMÂNIEI.

ART.UNIC.) Se ratifică, investindu-se cu putere de lege, Decretul-Lege No. 3631 din 11 Decembrie 1918, publicat în Monitorul Oficial No.212 din 13 Decembrie 1918, privitor la unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Sătmarului şi Maramureşului cu vechiul Regat al României, în cuprinderea următoare:

F E R D I N A N D . I

PRIN GRAŢIA LUI DUMNEZEU ŞI VOINŢA NAŢIONALĂ

REGE AL ROMÂNIEI

LA TOŢI DE FAŢĂ ŞI VIITORI SĂNĂTATE.

Asupra raportului Preşedintelui Consiliului Nostru de Miniştri sub No. 2171 din 1918, – Luând act de hotărârea unanimă a Adunarei Naţionale din Alba-Iulia,

AM DECRETAT ŞI DECRETĂM:

ART.I) Ţinuturile cuprinse în hotărârea Adunarei Naţionale din Alba-Iulia Dela 18 Noiembrie 1918, sunt şi rămân de-a pururea unite cu Regatul României.

ART.II) Preşedintele Consiliului Nostru de Miniştri, este însărcinat cu aducerea la îndeplinire a Decretului-Lege de faţă.
. . Dat în Bucureşti la 11 Decembrie 1918.

F E R D I N A N D . I

PREŞEDINTELE
CONSILIULUI DE MINIŞTRI
ŞI MINISTRU DE EXTERNE, Ion I.C. Brătianu

Această lege s-a votat de Adunarea Deputaţilor în şedinţa dela 29 Decembrie anul 1919, în unanimitate prin aclamaţiuni.

Această lege s-a votat de Senat în şedinta dela 29 Decembrie anul 1919, în unanimitate prin aclamaţiuni.

Foto: Muzeul National al Unirii Alba Iulia, Sala Unirii
Foto: Muzeul National al Unirii Alba Iulia, Sala Unirii

La Mulţi Ani, România! La mulţi ani, români!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Al doilea genunchi al lumii

De ziua republicii

de ziua republicii
armata republicii de poeţi
defilează cu pieptul înainte
prin faţa comandamentului de statui de poeţi
aliniate matematic din marmură şi cupru
şi lustruite în prealabil de găinaţi.
la capătul procesiunii îi aşteaptă
c-un ceai cald şi sandwichuri în
hîrtie de ziar
şi salve de tun
porumbeii zilei
degeraţi şi ţanţoşi.

Crochiuri Cotidiene, De azi pe mîine, Feedback, Nod în papură, Texte şi pretexte

Nu vă aplecaţi în afară!

Să vorbim despre cuvinte? În prezența sau în lipsa lor? Chiar, cum ar fi ca într-o dimineață să constați că ai rămas fără cuvinte? Să nu realizezi exact ce înseamnă asta, să ai doar o vagă bănuială, suficientă, cît să te cuprindă un val de panică. Cred că senzația e asemănătoare aceleia a unui om, întreg, voinic, care în niște zori, pe la șase să zicem, are o revelație: că nu va mai prinde următoarea dimineață. Și așa se și întîmplă: după-amiază pe la patru moare. Ce însemnă să te poți pune într-o asemenea stare? Poți? Îți poți goli mintea și să îți imaginezi orele alea? Cu ce, cum le-ai acoperi? Cu disperare? Cu regrete? Cu furie? Cu liniște? Cu resemnare? Sau cu nimic, devenind tabula rasa?
Am spus „să vorbim despre cuvinte” şi uite cum cuvintele nu mă lasă să vorbesc despre lipsa lor ci m-au deturnat să vorbesc despre viaţă şi, într-un fel, despre moarte. Atunci? Nu cumva cuvintele vorbesc despre mine, despre noi? Dacă eu spun sau scriu că ele sunt vii însemnă că asta-i o iluzie, că eu o spun, cînd de fapt ele o fac? Atunci, cum rămîne cu zisa aia a lui Nichita, da, tot a lui, a cui altcuiva (!?): „Eu nu sunt altceva decît o pată de sînge care vorbeşte.”? Ori s-a înşelat şi el ori a fost unul dintre puţinii care chiar s-a ştiut folosi de cuvinte şi nu s-a lăsat folosit de ele, aşa cum constat eu că se întîmplă mai adesea. Excepţiile confirmă regula, aşadar.
Ce vreau să zic? Habar n-am! Scriem, citim, vorbim. Cu entuziasm, cu risipă, inflaţionist, prosteşte, în joacă, doct, preţios, fiţos, prin gazete sau pe pereţi sau pe niciunde, cu un har sau fără… Dar de cîte ori ne gîndim şi la ele, la cuvinte? Or fi vii, ne-or mai atingînd ca nişte degete şi ca nişte palme, or fi moarte şi dacă da cînd or fi murit? Şi de ce atunci cînd o facem ne trimit la viaţă şi la moarte şi eventual, cu ironie, la nişte poze? La ale noastre, nu la ale lor. Atunci? Atunci… pesemne ne-ar prinde bine un sfat sau un citat: „nu vă aplecaţi în afară!” (N-am găsit altă încheiere.Şi nici alt titlu).

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

P.S.: Aici găsiţi mai mult decît nişte cuvinte: CATCHY

Crochiuri Cotidiene, De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Nod în papură, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Ceva care nu dovedeşte nimic. Stop

Noile „paradigme” într-ale comunicării, pentru mine cel puţin, care sînt învechit deja în lumea asta, nu încetează să mă minuneze zi de zi. De ceva vreme, iată, văd cum mesajul electronic, în speţă cel aruncat pe facebook, devine unealta de bază de… transport a vorbelor şi faptelor, unealtă aproape oficială. O folosesc vedete de tot felul, afacerişti, politiceni, guvernanţi pentru a anunţa sec ceva, de la starea civilă la starea de sănătate şi pînă la starea naţiunii sau mersul trenurilor. Toate sunt preluate apoi automat de încăpătoarele benzi galbene ale televiziunilor care abia mai ţin ritmul. Şi nu mă refer aici la succesul FB ca instrument, cît la precaritatea şi la captivitatea în care au fost aduse cuvintele, textul scris sau imaginile. Acestea vin şi se duc în şuvoi asemeni unor ploi de vară, fără să lase loc urmelor, întrebărilor, fără să se mai lase arhivate. Astfel, memoria evenimentelor devine superfluă, istoria spuselor şi scriselor, la fel; lucru de dorit pesemne. Cîndva, o telegramă era pipăibilă, asemeni gîndului, stării sau sentimentelor mesagerului ei. La fel, o scrisoare cu timbrul ei sau un ziar cu parfumul lui de cerneală. Erau o dovadă pentru mai tîrziu, o mărturie pentru o trecere „pe acolo”. Ţin minte că am văzut undeva, într-o casă veche, aproape de icoane, pusă într-o ramă şi atîrnată pe perete, o telegramă în care un Costel scria cam aşa: „Mamă m-am liberat. Vin acasă. Stop. Costică”. De acord, sunt retrograd şi e limpede că mulţi, care vin din urmă, consideră mesajele astea despre care vorbesc aici drept normale, utile şi chiar însufleţite. La fel vor fi fost sms-urile, e-mail-urile, urmaşe demne ale pager-ului la purtător. Posibil e ca unii receptori nici să nu le mai bage în seamă şi tocmai în asta să găsească farmecul lor… inefabil. Şi atît de uman-volatil.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

 

De azi pe mîine, Metehne româneşti, Stări de Braşov, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Insuportabila viaţă. Efemeride

Editorialul de presă, mai cu seamă cel de ziar este o specie, o… vieţuitoare de text cu o soartă ingrată, asemeni şi vehiculului care îl poartă: pagina de ziar cu o existenţă incertă şi pasageră. Este nedrept să fie aşa şi ştiu asta încă de pe vremea cînd la o anumită oră a serii cotidianul îmi cerea şi mie – în unele perioade zi de zi – să umplu peticul din colţul primei pagini cu o părere „la ordinea zilei”. Şi nu era cea mai lesnicioasă intreprindere asta ca pornind de la un fapt de multe ori banal şi repetabil să produci… editorialul în aşa fel încît să conteze în existenţa-i efemeră şi mereu împotriva şabloanelor şi locurilor comune, mereu cu ambiţia de a fi ceva mai răsărit decît însăşi realitatea care l-a inspirat. Şi din cauza asta am considerat mereu editorialul de presă ca un gen greu – în ciuda aparenţelor! – şi nu tocmai la îndemîna oricui şi cred că puţini sunt gazetarii care pot fi numiţi, graţie unui anumit har, editorialişti iar în faţa lor se cuvine să te-nclini… Printre aceştia fiecare oraş îşi are editorialiştii săi, puţin ştiuţi în restul ţării neavînd privilegiul de a scrie şi la oarece gazete naţionale dar ei nu sunt, de multe ori, cu nimic mai prejos decît vedetele şi recunosc că atunci cînd mă aflu în cine ştie ce colţ de ţară unul din tabieturi mă face să mă duc la primul chioşc şi să iau ziarul local pentru a căuta editorialul şi editorialistul.
Editorialul este, după mine, iată, implacabil o efemeridă şi puţini au fost cei care au încercat să-l scoată din această stare adunîndu-l între coperţile unei cărţi. Eu unul prefer ca el să rămînă aşa, efemeridă de o zi, deşi recunosc că uneori aş căuta să văd (gest mai curînd masochist decît cu rezonanţe istorice) ce şi cum se întîmpla cîndva citind un asemenea text, venit de la o… dată fixă. O astfel de încercare i-a reuşit pe deplin Feliciei Popa, ziaristă cu nume de aici din Braşov, care are toate argumentele (în primul rînd condeiul!) în „Murim cu viaţa în braţe” o carte de citit (eu unul chiar o citesc cu drag, poate şi din motive subiective, lesne de-nţeles) din cînd în cînd care a adunat, iată, insuportabila viaţă pe care am trăit-o şi o trăim cu toţii aici în această insuportabilă lume, de trei ani încoace.
Ce se întîmpla în 3 septembrie 2008 în aşa fel încît editorialista „Ghimpelui de Braşov” să afirme că „Dresajul continuă!„? Felicia Popa scria: „Suntem jucării perfecte sau perfectibile, la îndemîna elitelor politice şi financiare care ne fură libertatea, timpul şi voinţa, contra „compensaţiilor” materiale. Odată dresaţi, suntem prinşi în sistem şi, cu certitudine, integritatea, sănătatea, timpul şi viaţa noastră nu mai contează. Dresajul continuă! Trebuie măcar să încercăm să identificăm care ar fi soluţiile pentru a trăi. Să revenim la viaţă, aşadar!
Şi cum stăteau lucrurile după încă un an, în 2009, tot pe vremea asta în prag de toamnă?… Pe 14 septembrie 2009, Felicia Popa nota, sub titlul „Du-te-n… dorinţa noastră. Huuuooo!„, aşa: „Cum îmi permit să nu folosesc formule de politeţe, cum să mă adresez atunci şefului statului? Simplu. Urmez exemplul prezidenţial. „Să ştiţi că mai sunt oameni care mai simt româneşte în România, dumneavoastră nu cred că simţiţi româneşte!” a spus cu năduf, o doamnă prezentă la Târgul Caşcavelei. „Asta să n-o spui! Asta s-o spui la tine acasă!”, i-a replicat preşedintele, permiţîndu-şi să o tutuiască, de parcă s-ar fi înfruptat împreună din caşcavalul Puterii.” Nu-i aşa că toate astea par însă încă foarte proaspete? Da, aşa e şi de aceea acum înţeleg rostul unei asemenea cărţi, adunătoare de întîmplări trecute-n editoriale: ca măsură a timpurilor şi moravurilor noastre. Presimt că altfel îmi vor părea citindu-le mai peste cinci sau zece ani! Şi-mi îngădui aici chiar şi o speranţă, să constat că finalul editorialului ce a dat un titlu atît de tare cărţii Feliciei Popa va fi ţinut doar de o pagină de literatură şi nu de drama unor existenţe reale:
„Dacă, totuşi, printr-un miracol, mai e vreme, poate că într-o bună dimineaţă a Istoriei ne vom trezi, înţelegînd că am fost refuzaţii Europei şi, solidari, vom renunţa la cămătăria planetară pentru a salva măcar onoarea urmaşilor, că a noastră prea mult a fost violată. Dumnezeu să ne ierte!” („Murim cu viaţa-n braţe”, 16 mai 2010)

Servus, Blogolume!
Chat Noir are un punct de vedere privindu-l pe Isărescu (care a cam… tăcut în ultima vreme!), punct de vedere care, cred, e pe cale să devină tot mai… constant şi… unanim. Nu pun întrebări retorice, asistăm însă la o coborîre de pe-un soclu! 😉 Cîntece şi frunze de toamnă, găsesc la Mirela, după ce voi fi ales un măr… verde!  Vremi trecute, nostalgii şi nu numai nunţi, de citit la OnuGeo caută ceva urmări la o… remaniere şi ceva… adresabilităţi! 🙂 Senzaţii… viaţă şi nicidecum… iluzii găsesc la Cella… Gînduri de viaţă şi muzici, aşa printre… clickuri, la Ana lui… Manole! 😉 Un amestec straniu de verde şi căprui, îmbrăcat în toamnă, găsesc la Teo. Şi-un cîntec la care m-am gîndit şi eu, iar!… 😉 Suntem prea înţelegători, totuşi, spune Cati în nişte zile din care nu prea mai avem ce alege sau înţelege…  O cură de slăbire ne propune Lanternativa… 😉 Ar fi o idee! Fotbal şi… trompete. Da, asta e, după cum zice Achilianu. N-aş fi crezut că e aşa de greu să-ţi iei o… canapea. Sebra m-a lămurit… Hm… nu, nu mă-ncumet! O să-ncerc cu ceva mai simplu, cu un taburet de exemplu! 😉 Majurul Onici are ceva gînduri… arbitrare, după cum spune Vania… Gîndesc că din pricini… bugetare! Nu prea e de trecut prin Piaţa… Bălcescu! 😉
Toate cele bune!

De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Nod în papură, Texte şi pretexte

Pe o margine de şpalt

Găsesc în revista „Cultura” a lui Augustin Buzura un text cel puţin interesant şi în orice caz care, îmi trezeşte nostalgii: „Cum se corecteaza „The New Yorker“”, de Cătălin Sturza. Am privit mereu cu admiraţie şi cu jind la felul în care se nasc ziarele americane, la furnicarul acelor redacţii enorme, cu tipografiile ascunse în măruntaiele zgârie-norilor şi încheiate cu rampele de distribuţie de pe care sunt aruncate baloturile cu ziare în camioanele uriaşe. Din textul despre care vorbesc aflu cum se naşte un articol, care-i sunt paşii corecturii şi sunt din nou uimit. Un departament întreg de corectori citeşte un material de cinci-şase ori sau mai mult! Şi îmi aduc aminte acum de cele două corectoare ale noastre citind şpalturile o dată, „aruncînd” greşelile pe marginea acestora, făcînd, undeori „capetele de rînd” pentru a aştepta apoi paginile venite din zeţărie, pentru a le mai citi o dată alături de capul limpede, înaintea bunului de tipar, la miezul nopţii… Un articol era văzut, astfel, de cam cinci ori punînd aici şi prealabila viză a şefului de secţie şi a secretarului de redacţie, dar nu cred că în România a existat vreun ziar cu o corectură, doar, la cinci mîini! Şi ceea ce făceam noi era considerat pe atunci, acum mai bine de 10 ani, ca fiind ceva de… şcoală veche şi exagerat! Astăzi, bănuiesc, că din cenuşăreasa redacţiei corectura pe Dîmboviţa a devenit insignifiantă dacă nu inexistentă… Iată însă că în America, la un ziar cu un milion de exemplare tipărite tiraj – şi nu la un cotidian ci, ce-i adevărat, la un săptămînal de cultură! – astăzi corectura este un laborator care funcţionează cu precizie de ceasornic cîntărind fiecare cuvînt, fiecare virgulă, de cîteva ori! Mi se pare remarcabil acest fapt şi sunt convins că asta este o regulă sfîntă a ziarelor americane, alături de cultul huliţilor şi inculţilor yankei – în ochii noştri! – pentru cuvîntul scris.
Atunci, mai are sens să fac vreo consideraţie asupra stării presei scrise de la noi, să mai spun că nici în cazul ăsta n-am învăţat nimic de la americani? Are sens să mai fac judecăţi ce-mi vor fi considerate măcar desuete? Da, sunt nostalgic – îmi e că încep să fiu şi eu un rentier al trecutului, după cum zicea Paler! Mi-e dor de vremurile în care presa mai avea ceva greutate, trezea respect şi încredere iar chioşcul de la colţ era un mic templu care… chiar vindea ziare… În alte părţi asta încă se întîmplă, în vreme ce noi punem decăderea presei scrise pe expansiunea mediilor electronice! Tristă şi fadă scuză!

Servus, Blogolume!
Încă mai plouă cu stele, mă încredinţează Cati. Despre un soi de… cristalizare îmi povesteşte Saturnianul…  Mihaela îmi aminteşte de cînd n-am mai jucat şah!… Un jurnal de călătorie găsesc la MirelaOnu încearcă un… diagnostic. Politic 😉 Gabriela mă duce cu gîndul la o ghindă… 🙂 Parte dintr-o poveste lungă şi frumoasă descopăr la Dan… Vremuri şi locuri ştiute… O invitaţie la respect, de la Deea! Manole mişcă lucrurile… tentant 😉 Un frumos periplu transilvan desenează Carmen… Se apropie… şcoala şi înţeleg asta de la Vania 😉 Un pic de viaţă la… Brightie 🙂 şi-o amintire din… Piaţa Steagu’ unde-am vîndut şi eu ceva, cîndva… Şi alta despre nişte… mafioţi! (pluralul îl pun eu fiindcă ştiu… senzaţia!) ;)… Athe are nevoie de-o mână de ajutor… pe motiv de… laptop…

De azi pe mîine, Feedback, Nod în papură, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

La catafalcul Gazetei de Transilvania

Aş fi fost tentat să scriu despre Octavian Paler, ar fi împlinit 83 de ani… Am făcut-o însă acum două luni şi ceva şi consider acele rînduri încă suficiente. Însă cred că în aceeaşi notă voi scrie despre altceva. Acum cîteva zile, cu o oarecare întîrziere ce-i drept, am aflat, din blogul lui Ovidiu, că Gazeta de Transilvania s-a închis. Fapt cu totul surprinzător pentru mine, în ciuda presupuselor dificultăţi ale momentului şi chiar dacă despre această… „trecere în nefiinţă” s-ar putea zice că a survenit după… „o lungă şi grea suferinţă”. Vestea m-a bulversat fiindcă mă leagă multe de Gazetă. Nişte ani petrecuţi acolo, o reală şcoală de presă (fapt unanim recunoscut de cîteva serii de jurnalişti), ucenicia şi locul pe care acolo l-a avut tatăl meu acum mai bine de, iată, 17 ani… Toţi anii aceştia au trecut cu destulă uitare, cu multe ingratitudini faţă de ce a însemnat în timp – renunţări, compromisuri, iritări, nopţi albe şi suflet – viaţa lăsată de noi în redacţia Gazetei…

Scriam în postul meu anterior despre dorul acela faţă de literele de plumb, faţă de acel fel de facere a ziarelor, faţă de cuvintele care rămîn să îţi curgă prin sînge. Mă gîndeam la acele vremuri, la acele multe pagini, petece de rubrici, texte, machete, nopţi şi iar nopţi, lăsate ofrandă, şi Gazetei…  Mă gîndeam la moartea unei meserii, aceea de tipograf, dar nu la moartea unui ziar. Un ziar, oricum ar fi fost, dar de inimă… Ironia sorţii, iată. Cu toate astea voi încerca măcar să nu fiu excesiv de subiectiv şi să afirm, poate patetic, că odată cu acest trist eveniment s-ar fi rupt ceva şi din mine. Apoi, se zice că despre morţi nu se cade să vorbeşti decît de bine, cu atît mai mult cu cît cadavrul nici măcar nu s-a întors bine de la… medicina legală, nici măcar nu s-a odihnit pe catafalc… Şi nici nu e foarte sigur că e… mort, deşi ferparul cam asta anunţa iar vorbind despre un ziar e ştiut că o ediţie, sau mai multe, ratate, înseamnă începutul sfîrşitului. Imaginea asta o am în minte, a unui catafalc, a unui priveghi pustiu (probabil subconştientul lucrează…). Pustiu, fiindcă îmi pare că la căpătîiul acestui ziar nu este nimeni acum, iar cortegiul funerar va semăna cu acela ce duce la groapă un… homeless aruncat într-un sicriu ieftin de brad de cioclii de la serviciile sociale. Un cortegiu trist, indiferent, urmărit prin oraşul pe care-l părăseşte, dinspre ganguri, şi de feţe rînjinde satisfăcut.

Gazeta de Transilvania a murit. Îmi sună straniu cuvintele astea zdruncinîndu-mi încă o veche naivitate, aceea a perenităţii unor… instituţii de presă. Ziarul ăsta ar fi putut fi mare cu adevărat dacă resursele lui, brandul lui ar fi fost manageriate cum se cuvine, dacă nu s-ar fi ratat nişte oportunităţi pe care puţine ziare care, au crescut mult mai frumos, le-au avut. Ar fi putut fi un ziar naţional şi nu doar al braşovenilor însă a murit puţin cîte puţin, de mult. A murit, anunţat, cu fiecare cititor pe care şi l-a alungat sau cu fiecare cititor bătrîn care s-a dus, după cum zicea cineva. A murit cu fiecare dinte pe care şi l-a pierdut fără luptă devenind atît de ştirb. Şi nu el, Ziarul, a făcut asta, cât lipsa de viziune şi interesele mărunte ale unora. Un ziar nu se sinucide ci este aruncat de viu, sau stîrv, în groapă. Şi cînd fac această… metaforă despre Gazeta de Transilvania îmi dau seama că e mai mult decît trist, e strigător la cer! Nu voi ceda tentaţiei de a căuta vini, de a pune diagnostice sau de a arăta cu degetul spre cineva sau spre nişte întîmplări ştiute. O vor face alţii şi mă gîndesc la acel soi de… medicină legală. Dincolo de oamenii care au trecut pe acolo, de condeie, de breasla onorată acolo, de prejudecăţi şi categorisiri, Gazeta de Transilvania a lăsat multe în urmă şi a adus valoare în presa românească. A fost şi rămîne un simbol chiar dacă o bună bucată a existenţei sale s-a datorat prea puţin prezentului, cotidianului, cît istoriei. Chestie fatală pentru un ziar. Istoria în aşa fel exploatată a vrut să se răzbune şi să rămînă doar atît, istorie. Şi să îşi ia ziarul înapoi, la muzeu…

P.S.: Se speculează că decesul Gazetei de Transilvania e doar o… înscenare, o altă conspiraţie, o… victimizare. Aşa cum se spune despre Michael Jackson că nu a murit ci a… fugit. Se spune că asemenea Păsării Phoenix sau a unui Făt-Frumos, G.T. va învia din morţi, în ciuda orgoliului ei justificat şi rănit enorm, în ciuda neputinţei şi ruşinii îndurate de a fi fost plînsă de bocitoare. Se spune că va fi o vreme săptămînal şi va reveni, deşi nu ţin minte să fi văzut ca vreun cotidian căzut la pat şi devenit săptămînal să-şi fi revenit. Se spune că nu i se va elibera certificatul de deces şi că va fi cuplat la nişte aparate miraculoase şi scumpe care să îl ţină atîrnat de viaţă… Aşa să fie… Să fie doar un „deocamdată” şi un „cîndva”, să mă înşel eu… Aş fi bucuros să mă înşel! Dar nu mai cred de mult că morţii se întorc de la groapă. Cu atît mai puţin în vremurile astea. Nici măcar schimonosiţi în chip de… stafii!
Păcat.

Feedback, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Din dor de cuvinte de plumb. Şi dor de cerneală

Şpalturi, culegătorie, zeţărie, linotipuri, zincuri, rotativă, recalandrare… Aldine, cursive, cicero, machetă, corectură… Cam în aşa ceva stătea viaţa unui ziar, acum vreo cincisprezece ani. Acolo, în tipografie, în arşiţa încinsă şi grea a plumbului şi în parfumul cernelii era adevărata casă a literelor. În miez de noapte şi în ţăcănitul telexului. Litere înşirate în culegar şi puse în titluri, rînduri măsurate cu grijă curgînd din linotip puse în text, fotografii developate în zinc. Toate, după desenele, cu creioane de ceară ale machetelor paginilor, de la una la a patra, la a şasea, la a opta la a doisprezecea… Aşa se năştea ziarul. Şi la multe multe astfel de naşteri am moşit şi eu ceva ani. Am fost mamoş de ziare.
Acelea erau ziarele adevărate. Aceea a fost adevărata şcoală de presă. Ăia sunt ziarişti, care au trecut pe acolo, care au făcut cap limpede cînd se crăcăna de ziuă, alături de tipografi, de oamenii ăia în halate, cu mîinile negre de cerneluri care, nimereu perfect locul fiecărui rînd în tipare prea rigide de fier. Tipare de fier, rigide, neîncăpătoare, în care orice cuvînt de prisos trebuie amputat din fraze fără milă. Oricît de frumos ar fi fost reportajul. Şi orice virgulă dintre subiect şi predicat extirpată elibera sudori, sudălmi, fiare aruncate pe jos.
Unde or fi acum nea Paul, Nicu, Ţiţi, Mihai, Vivi, Orlando?… Şi încă nu mi-i amintesc acum pe toţi, chiar dacă parcă a fost ieri. Era muncă multă pentru un petec de ziar care, ca şi acum, trăia doar cîteva ore. Şi era multă viaţă în ziarele alea…
Mă întreb cîţi dintre mai junii jurnalişti de azi ştiu despre ce vorbesc. Mă întreb dacă vreun curs sau vreo oră de practică de la „jurnalistica” de azi (inutilă dealltfel, dar asta e altă poveste) se ţine acolo, în muzeul dinozaurilor mecanici fumegând şi pufnind care, scuipă litere încinse pe nări? Şi îmi dau seama privind peste aceste rînduri, scrise iată la laptop şi nu la… linotip şi gata chiar să fie tipărite instantaneu, dacă ar fi nevoie, la un simplu clic, îmi dau seama că am vorbit aici despre o lume dispărută. Toate astea nu au dispărut doar din viaţa mea dar au dispărut din realitate. Nu le mai ia în seamă nici măcar sfîntul Google!
Ziarele de plumb, tipografiile alea cu tipografii lor cu tot, toate au dispărut. Şi păreau veşnice. Probabil şi ziarele de azi, digitale şi reci şi fără sudoare şi fără plumb în sînge, vor dispărea şi ele. Altceva le va lua locul. Cu toate astea, cred, şi întăresc asta, ziarele adevărate au fost alea despre care am povestit aici şi gazetarii adevăraţi aceia care ştiu despre ce vorbesc şi s-au dus măcar o dată să caute şi să găsească, să pipăie şi să adulmece cuvintele şi cerneala de plumb. La… crăcănatul zilei…
litere...cuvinte... culegar... plumb