Timp

îl plictisisem pe Dumnezeu cu insomniile mele
coboram noaptea pe fereastră
să număr muşuroaie
să agăţ pe sîrmă la uscat
aricii trişti aricii treji de ploaie.

aşa că în zori
mi-au prins cuvintele în ciment
mîinile mi le-au legat de răsărit
aşa ca să mă mai întindă încă o zi peste lume.

Fotografia zilei

Omul ăsta îşi face, la fiecare 24 de ore, o poză. În oglindă, fiindca n-are cine să-i facă şi, chiar dacă ar avea cine, doar nu ar putea cere cuiva una ca asta. Seara, cînd ajunge acasă, respiră şi îşi face poza, de fapt mai multe, dar o păstreaza pe cea mai reuşită. Altfel, ai zice că toate pozele astea sunt la fel: profiluri în care doar unghiul de încadrare diferă puţin. Şi tremurătura mîinii e oarecum alta în fiecare seară. Uneori şi gulerul cămăşii sau maieul e altul. Sau tenta de culoare. Detalii. Şi-a făcut şi cîteva, întreg şi gol, după ce abia ieşise de la duş, dar nu i-au plăcut deloc şi a rămas la aceste portrete. Bucăţi de portret, cu faţa pe jumătate ascunsă. Fiindcă dacă nu-l ştii, nu l-ai recunoaşte din nicio imagine sau cel puţin aşa crede el. E sigur că e mai bine aşa, să nu fie desluşit ca în pozele de buletin. Profiluri sau bucăţi de profil: părţi de obraz, unghiuri tăiate de ureche şi buze, frunţi în echer, sferuri de ochi, etc. Ştie că asta are voie, că atît are voie: să se pozeze aşa. Şi fiecare seară îi aduce bucuria clipelor ăstora care-l fac să se simtă ca un boier. După care îşi salvează poza pe un hard extern pe care-l încuie cu grijă în sertarul cu cheie al noptierei şi se culcă. Se întîmplă ca mîine să fie o altă, nu nouă, zi.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

E duminică-toamna. Ei şi?

Precari (aşa-i zice, mai nou, plevei!), marginali, asistaţi, excluşi, captivi… Şi utopicii – cei ce-i privesc de pe margine,  crezînd că-i cu putinţă ca-n nu ştiu ce alambicuri să le ridice-un adăpost mai de doamne-ajută. Într-un alt cerc, de jur împrejur, ipocriţii, revoltaţii de serviciu şi, desigur, parveniţii, uzurpatorii-n haită. Normal, veţi zice, fiecare doarme aşa cum îşi aşterne! Nu mai sunt convins de asta. Jucăm, actori, în tabloul nostru, aşa-i, dar la urmă, mai mereu, alţii îi pun rama!

Din subspeciile galeriei nu lipsesc habotnicii. Mă sufocă. Fixişti, cu mintea şi convingerile cristal, fără îndoieli, zbiri. Nu au proprietatea dialogului,  a contradicţiilor, a cuvintelor şi gramaticii lor.  Ei decid fără să dea nimic înapoi.

„Keep calm!” Stai calm, adică! Un alt şablon la modă, importat, care împopoţonează „comunicările noastre… electronice”. Printre pisicuţe, peisaje paradisiace şi citate şmechereşti puse pe vederi vintage mi se recomandă să stau calm. Sau să stau calm şi să fac nu ştiu ce! „Stai calm-ul” ăsta l-am zărit inclusiv deasupra nu ştiu căror vorbe de-ale lui Blaga! Ah da,  citatele inspiraţionale şi calambururile verbale-ar trebui să ne ţină tari şi drepţi prin restriştile cotidiene! Stau calm şi ce? Pe unde-i viaţa, mă-ntreb mereu, pe unde-i viaţa în sufrageriile voastre virtuale cu pereţi albaştri?

Poezia mi-a rămas de apartament. „Poezie de apartament” i-ar putea zice. Băgată-ntr-un borcan legat cu sfoară şi cu eticheta asta va da bine, cred, în dulapul de sus al unei bucătării viitoare. Printre magiunuri şi cutii de tablă cu zahăr or cafea. Dacă vor mai avea şi acestea vreo trebuinţă atunci.

Inflaţie de toamnă declarată. E toamnă. A nu ştiu cîta. Dincolo de zemoasele epitete greţoase („Toamna îşi intră în drepturi!”…) e prima oară cînd mă întreb: Ei şi?!

Un pahar de vin, acasă. Sau o sticlă de vin dăruită unui prieten.  Toamna merită asta! Atît.

Trăim în poze. Lumea e într-o goană nebună după virtuţile imaginii. Se exersează cu sîrg, la fiecare colţ de stradă, arta fotografică! Terapie în grup. Developarea se face în solitudine!

Cred că de la un anumit prag (de vîrstă) mizantropia ne este cauzată de nişte ameninţări sau veşti foarte concrete. Pot ţine de condiţia ta fizică sau socială, de ratările tale recunoscute sau ascunse. Neîntîlnite înainte, ai a te obişnui cu ele. Ca în orice psihopatie, o altă ieşire poate fi să-ţi zbori creierii.

„Intrăm într-o paradigmă electorală”, zice cineva la tv. Mda… paradigma electorală mi-a intrat deja în cutia poştală. Citez dintr-un imberb şi… uninominal cvasianonim senator (aspirant la un alt cvasianonim şi dulce mandat!) :
Aşa cum şi dumneavoastră vă doriţi mai binele copiilor dumneavoastră, aşa şi eu, ca tată şi delegat al forţei pe care o reprezintă votul dumneavoastră, îmi doresc să las ceva bun în urmă. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”  (Sic!) Da, aproximativa epistolară, intromisă-n cotidianul meu m-a convins! Aşa să-ţi ajute Dumnezeu!

E duminică-toamna. Îl ascult pe marele Vîsoţki. Ce altceva? Sau: ei şi?


Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Puţintică rezistenţă. Meteorologie

Arde sfîşietor (şi) vara asta. Cum ardea gerul în februarie. Mă refer la ardere şi nu la sensul mercurului din termometru. Şi ne era dor de vară în iarnă. Şi ne e dor de iarnă, în vară. Sau măcar de o răcoroasă, căldicică, ploioasă toamnă… Suntem, desigur… „meteodependenţi”. „Totul se pune în această egoistă ecuaţie”, mi-a spus un bătrînel mai deunăzi. „Nu ne e prea bine nicicînd, nici cînd ne fierb creierii nici cînd ne îngheaţă. Suntem croiţi tare prost!”.
Dar cîte alte dependenţe nu avem! Sau… dependinţe nesufleteşti sau sufleteşti, după caz! Din aceeaşi înţelepciune însă sunt încredinţat ca dincolo de anotimpurile extreme ne vom aşeza mai în firesc mai la toamnă şi mai spre primăvară. Fusesem învăţaţi de mici că trăim „într-o ţară cu climă temperată”. Probabil de aici şi rezistenţa noastră la… intemperiile de tot felul. O rezistenţă, ce-i drept, debilă. De aici şi răbdarea de a le lăsa să treacă toate şi mai cu seamă războaiele ce nu-s ale noastre. Suntem încredinţaţi că „data viitoare” va fi mai bine. Aşa-i firesc mersul lucrurilor, după mintea noastră: să fie „mai bine”. La cît de… „altruişti” cu viaţa, cu oamenii şi cu variile noastre aşteptări suntem, m-aş întreba cum am fi fost dacă eram trăitori doar într-o lungă şi fierbinte vară sahariană sau într-o lungă şi geroasă iarnă polară? Şi cît de nezdraveni la cap ar trebui, totuşi, să fim ca să ne lăsăm pîrliţi de bună voie?
Una peste alta pe arşiţa asta, din instinct de conservare şi exersînd picuţul de rezistenţă, voi sta mai la umbră, precum pe gerul ăla m-am ţinut deoparte! 😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

P.S. – E o zi mirabilă azi!

Firescul zilei. Masaje patriotice

Românii trăiesc. Românii trăiesc din plin. Amar, dar trăiesc, cenuşiu, disperat, cu pasiune, cu furie, cu ură, săraci, trădaţi, tremurînd de frig, cu dragoste nebună trăiesc! Ar fi aberant să creadă cineva altceva. Am văzut o înmormîntare zilele astea, o înmormîntare liniştită, fără bocete, sobră, civilizată, de oameni senini. Apoi am văzut un alai de botez, şi ăsta calm şi fără strigături, de oameni curaţi. În piaţa oraşului, lîngă bradul convenţional al sărbătorilor grăbite,  tîrg de bunătăţuri eco, lume multă, în ciuda frigului, aproape la fel de multă ca la hypermarket. Muşterii cu zîmbet pe faţă, semn că merge treaba. Am călcat apoi prin cele trei sau patru librării din centrul oraşului, fără să caut ceva anume… Îmi place ca uneori să mă pierd citind alandala titluri iar parfumul şi culorile de cerneala ale coperţilor îmi funcţionează ca un soi de dezinfectant pentru ochi, respiraţie şi gînduri. Toate aceste librării erau pline de oameni mai mult sau mai puţin bezmetici decît mine, mai mult sau mai puţin… crizaţi. „Românii trăiesc…” mi-am zis, ieşind în aerul tare de sfîrşit de noiembrie, de sfîrşit de alt an, de început de iarnă, de duminică. Aer de trezire, de viaţă, aer rece de indiferenţă acolo unde trebuie (pe unde-şi împart unii bugetele pentru huzur) şi de strîns din dinţi de mers mai departe, acolo unde trebuie (pe unde rumânii trebuie să-şi poarte singuri de grijă). Şi ce e superb e că toate astea se întîmplă departe şi absolut paralel cu aceia care, din globurile lor de sticlă, vor cu tot dinadinsul să ne aplice abstracte tratamente de viaţă sau penibile masaje… patriotice doar la, cum altfel?, ore de maximă audienţă fix de 1 Decembrie. Fără să mă simt peste noapte mai român în România, fără să storc semnele de viaţă ale României văd că viaţa merge mai departe, şi cît de simplu… În fiecare zi.

Servus, Blogolume!
Cody desenează o lume nebună, da’ dragă lui şi… nouă 😉 Lilick îmi arată o pagină neştiută cu un cărturar: Ion Căianu. De la Sibilla aflu despre un apostol al neamului:  Sfîntul Arsenie Boca.  Alin îmi traduce managementul în… româneşte ;)…  Ela mă poartă în căutarea unui tom greu prin… bibliotecă. O iluzie găsesc la Tavi;)… De la Andi aflu că Romeo şi Julieta sunt de găsit la Mizil! 😉 Pe Gala o regăsesc cu bucurie premiată între coperţile unei cărţi. Un bun început. Despre o coborîre şi despre o… urcare aflu de la Gabriela, căutînd, găsind veşti optimiste.  Cum poţi strînge totul într-un buzunar învăţ acum de la Paul… Accesorii, enervări, condimente descopăr la Ilana… Un Minulescu mă aştepta la Răzvan… Un cîntec blînd, de la DeeaLia îmi dă semne din cărţi… Să ne citim, aşadar… Rose a găsit urmele lui… Freddy la Montreaux… „Verbalizarea unui adio”, o descopăr la Evergreen… O fiinţă de transparent cleştar? Camelia tocmai ce o desenează… Sorina îmi zice că litera poate fi drog sau poate mult mai mult… Cum se merge înainte aflu de aici, de la Ioana

Noiembrie. Porţile iernii…

Noiembrie. A mai căzut un Mig… Doi oameni au murit, „la datorie”, potrivit fişei postului! A murit şi Chiţac… Cristiana Anghel a ieşit din greva foamei… Poetul Adrian Păunescu ne scrie trist, deznădăjduit, de pe patul de spital… FMI-ul ne-a făcut bugetul… Şcoli şi spitale închise. Oamenii? Cifre, statistici neglijabile!… Ţara e în genunchi şi extrem de profitabilă pentru… groparii de la căpătîi… Am aflat înmărmurit că mi s-a prăpădit un prieten din copilărie… A murit de inimă. Neadaptat, neîmpăcat cu vremurile… Ştire devastatoare, asemeni celei de acum cîţiva ani cînd aflam că un alt prieten şi-a ucis mama cu lovituri de ciocan… Biografia lui Ceauşescu, succes de box-office şi motiv tîmpit de rîs de noi înşine… Elena Udrea tipăreşte fluturaşi electorali… Ura începe să se distribuie uniform peste prăpăstiile săpate cu precizie între oameni… Opera e la un pas de desăvîrşire… Am văzut Cetăţuia redescoperită străjuind deasupra oraşului şi-mi place această imagine…  E ca şi cum m-aş fi găsit într-un oraş străin sau ca şi cum aş fi văzut pentru prima oară… Şi totuşi, m-am lăsat alintat de un soare venit de altundeva, nu din sfîrşitul toamnei…
A fost o zi de noiembrie. Plină. Prima zi de noiembrie… Frumoasă, superbă în tablou, memorabilă, parfumată. Rece şi prevestitoare de frig, devastatoare în fond. Mincinoasă? Unde suntem? Unde sunt eu în tabloul ăsta? Încotro? Zăresc porţile iernii. Nesfîrşită…

Servus, Blogolume!
Pentru voi, prieteni, noiembrie va… fi fost altfel? 😉 : Bistriţeanul, Gabriela, Cammely, Geo, Onu, Daurel, Cati, Adi, Teo, Marius, Madi, Gigi, La Rose, EO, Camelia, Tavi, Camelia, Sebra, Sorina, Vania, Roxana, Quarrier, Cristian, Marele Urs, Vali, Gina, Ramona, Aurora, Cella, Lollitta, Gabi
Toate cele bune!

De ce ţi-e frică? Prin ziua cea lungă

Astăzi m-am întîlnit, citind, ascultînd, văzînd şi simţind cu… frica. Întîmplător mi-a sărit în ochi un editorial de-al lui Andrei Pleşu din „Adevărul”, „Frica„. Şi cum îl găsesc savuros pe Pleşu, ca scriitură, am citit pînă la capăt: „Ştiu că ţara se bâlbâie şi că vremurile sunt grele. Dar nici psihologia drobului de sare nu ajută. Şi nici obiceiul de a pune frică peste frică, de a înrăutăţi răul şi de a urâţi urâţenia, oricât rating ar aduce acest obicei. O singură frică pare să fi dispărut cu totul din lumea noastră: frica de Dumnezeu, în care trăiau, nu de mult, înaintaşii noştri. Iar când frica de Dumnezeu dispare, toate celelalte frici, mici şi mari, invadează scena în devălmăşie.” Apoi, mai tîrziu, am văzut un spot al „mişcării de rezistenţă” al celor de la Jurnalul, un spot cu Florin Piersic Jr., care parcă se încheia aproximativ aşa: „Panica a pus stăpînire pe tine…” În cele din urmă mi-au căzut ochii pe un e-mail care conţinea un citat din Stephen R. Covey care zice: „Să fii o forţă a naturii în loc de un ghemotoc febril şi egoist de dureri şi suferinţe, care se plânge că lumea nu se ocupă exclusiv de realizarea fericirii sale.” Mesajul acesta din urmă ar fi unul mobilizator care ar trebui să le atenueze pe celelalte… Un fel de leac…
Şi termenul îmi provoacă deodată şi alte curiozităţi, pe Google primesc 2.000.000 de rezultate. Wikipedia zice că „frica este un mecanism de supravieţuire„, din altă parte aflu că frica „accelereaza bataile inimii şi ritmul respiraţiei, muşchii se contactă si mîinile tremură şi sunt reci, pielea se face ca de găină„, iar de undeva, din Softpedia, mi se spune că starea asta ar putea fi tratată cu o pilulă cu cortizol. În acest din urmă caz nu ştiu însă ce ar mai rămîne însă atunci din mecanismul ăla de supravieţuire… La sfîrşit întreb:  de ce ne este frică privind spre noi înşine şi spre noi mişcîndu-ne în ţara asta? Ce fel de frici sunt în noi?… Ne mai păzesc şi vindecă ele de ceva sau sînt patologice? Spunea, cumva, cineva: „De ce le e frică nu scapă” ?!
Între timp am găsit şi am ascultat şi spotul acela cu Florin Piersic Jr. Şi zice aşa: „… Şi apoi se face noapte, iar tu închizi televizorul şi te duci în camera copilului tău. Trebuie să te asiguri că fetiţa ta sau băieţelul tău e departe de tot ce ţi-a arătat televizorul. Iar după aia adormi greu fiindcă panica a pus stăpînire pe tine şi n-o să te abandoneze nici în somn. Iar a doua zi, te bucuri că a răsărit soarele şi alergi ca un robot prin ziua cea lungă aşteptînd cu sufletul la gură venirea serii. Diseară o să vezi iar ce lucruri îngrozitoare s-au mai întîmplat azi şi o să te miri că tu ai scăpat neatins…”

Avertismente. Dependenţe. Drumul spre casă

Ar fi bine să-ţi convoci la referendum celulele, moleculele, gîndurile, după care să faci bine şi să te autoreglementezi! „Exist sau nu exist?”, „Sunt sau nu sunt?”, asta trebuie să întrebi. „Da sau nu?”. Bagă la cap, atitudinea ta lasă mult de dorit în ultima vreme! Nici nu le mai răspunzi oamenilor la salut şi eşti dispreţuitor în faţa vecinilor. Te crezi superior şi nu-ţi mai îndeplineşti sarcinile care ţi-au fost trasate. Partea ta de grădină e năpădită de buruieni şi au trecut cîteva luni de cînd nu ţi-ai mai plătit contribuţia pentru curăţenia, căldura şi siguranţa obştii… Autoreglementează-te sau vei fi expulzat! Lumea aia cu care cochetezi în ultima vreme nu o să-ţi sară în ajutor, o să-ţi întoarcă spatele la primul tău semn de oboseală sau lîncezeală, o să vezi! Ăsta ţi-a fost ultimul avertisment!
După vorbele astea în loc de „bună dimineaţa” ai plecat îngîndurat spre… birouri. Pe drum ai cules cele zece frunze cu care erai dator pentru ora săptămînală de amenajări ale anotimpurilor interiorare. Dacă mai aşteptai o zi sau două nu le mai găseai nici pe astea. Vorbele alea ţi-au zăngănit în minte toată ziua. Nici măcar nervii, suspiciunile, ameninţările mitraliate printre dinţi, nici măcar obişnuitele şicane sau termenele imposibil de respectat din cauza convivilor ingraţi şi aberanţi nu te-au activat. La un moment dat ai fost chiar tentat să ceri o cafea dar ţi-ai adus aminte că ai promis că renunţi măcar la drogul ăsta. Una din puţinele promisiuni pe care de altfel ai reuşit să ţi-o respecţi de cînd cu criza asta. O cafea ţi-ar fi făcut şi mai rău, te gîndeai, trăgînd cu nesaţ din ţigară, pe drumul de întoarcere, recunoscător ţie însuţi că ai rezistat ispitei, că ai făcut şi tu ceva bun în ziua asta. O zi goală în plus…
Străzile, pe care le fotografiai zilnic, ţi se par acum cu totul străine. Cetăţenii care îţi erau atît de familiari ţi se par acum din altă rasă, de altă culoare. Ai senzaţia că toţi te urmăresc cu privirile, că vor să-ţi ceară ceva, că îţi respiră aerul cu cît încerci să te fereşti mai mult. Locul din care dimineaţă îţi culesesei frunzele e împînzit acum cu panouri albe de tablă. În spatele lor, nişte tipi fără feţe ung cu clei, absorbiţi, direct pe pămînt, foi mari de hîrtie pe care ghiceşti ascunse imaginile altor tipi, tot fără feţe…
Într-un tîrziu te apropii de curte, o curte mare şi necunoscută chiar dacă bănuieşti că acolo este „acasă”. Dalele de beton au formă de litere. Nici pe acestea nu le recunoşti. Respiri uşurat odată ce ai încuiat uşa în urma ta. Aprinzi lumina, ceva măcar aici ar fi trebuit să îţi limpezească amintirile, senzaţiile. Nu este aşa. Pe masă, acolo unde-ţi lăsasei dimineaţă laptopul deschis vezi doar cablul tăiat şi un bilet: „Autoreglementează-te sau vei fi expulzat!!!”… 😉