Al doilea genunchi al lumii, Poezii vechi şi noi

Poem local

în fiecare dimineață îți luai
ziarul și pachetul de țigări,
de la colț, de la gemenii.
erau acolo un chioșc de ziare
și-o tutungerie,
ziarul local și snagovul destinate,
pe croiala cafelei cu zaț
care n-apuca să se răcească-n răstimp.
răs timp
des tinate.
și mai udai și florile
și trăgeai și ceasul
și nu întîrziai niciodată la
restul zilei și ziua era destulă.
res tul
des tulă.
și diminețile nu erau nici mai lungi
nici mai scurte ca acum,
nici mai însorite.
dimi nețile
în sorite.
și de-aia te-ntreb:
cum reușeai toate astea?
cum?

Ceas "Ostersetzer & Fii – Brasov" (cca.1930) Sursa: www.timeclubromania.ro
Ceas „Ostersetzer & Fii – Brasov” (cca.1930)
Sursa: http://www.timeclubromania.ro

 

De azi pe mîine, Feedback, Gînduri de-o zi, Texte şi pretexte

De capătul Lumii. Și

Te întîlnești cu un prieten vechi. După vreo 20 de ani. Și nu pe stradă sau în parc, ci „pe facebook”, fiindcă așa se… întîmplă, iar tu ești din cei care spun din cînd în cînd că „măcar din pricina asta e bun și FB-ul la ceva!” Bineînțeles, constați că el e pe undeva pe la… capătul lumii și povestiți, „cîte-n lună și-n stele”, adică atîtea cîte încap „într-o viață de om”, dar croit pe măsura messengerului. Suficient să realizați că, de fapt, prea multe nici n-ar fi de povestit. Îi spui și îți spune: „Ești neschimbat, bătrîne! Numai ramele ochelarilor îți sunt mai… altfel! 🙂 ”, deși amîndoi știți că pozele voastre de… avatar sunt vechi de cînd lumea, iar cele din cronologie sunt departe de a fi gros-planuri. Afli că a divorțat de vreo două ori, că și-a schimbat cîteva job-uri, cum de altfel a schimbat de multișor și țara (ce-i drept, îl știai de „aventurier”) și că mai tînjește la un „Carpați” fără filtru, o votcă, un Kant și-un vinyl, „ca alea de pe vremuri, de la etajul nouă sau zece. Afli și că e tot singur fiindcă „asta e, n-a fost să fie!” și că încă mai citește, iar uneori scrie pentru un sertar (ba chiar într-un blog… vetust!), doar ale lui, și ale unor firimituri și ale unor molii… Și bineînțeles, știi că îi e dor, tare dor. Dor rău. Dar asta nu-ți spune.
Pînă la urmă nici tu n-ai să-i zici mai multe: nimicuri rapid și trist omorîtoare de timp. Nici unul dintre voi nu e din tagma celor cu biografii de luat în seamă, ci mai degrabă a trăitorilor fragili, obișnuiții zilelor una după alta. Și, încet-încet, poate după vreo… două-trei întîlniri virtuale, petrecute de-a lungul a vreo două-trei zile, mirajul se stinge rezumîndu-se la căteva like-uri reciproce pe săptămînă… Și îți dai seama, din nou, că dacă de la o vreme uiți tot mai ușor și tot mai repede asta nici nu mai e așa de alarmant, ba poate fi chiar o binefacere pentru oarece, iată, tristeți… Și ești mulțumit: ți-ai regăsit un vechi și bun prieten, și îți face… bine să-l știi „acolo”, chiar dacă prietenie se va numi – (și) de acum înainte și după… voi, atît cît Internetul o mai exista! – vecinătatea paginilor voastre virtuale.
El, la capătul lumii, tu agățat de capătul ăsta al lumii tale…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Nod în papură, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Colțul de hîrtie

Foto: www.instagram.com/flavius_io/
Foto: http://www.instagram.com/flavius_io/

Nu mai e demult lesnicios să te locuiești  Apoi, „să-ţi mai și amintești de tine” în fiecare zi, așa cum spunea Borges, e evident și mai greu! Mai ales pentru noi, ăștia, „chirașii” vremurilor de acum, care mai știm cum erau cele de „dinainte” (ale altei ere, zice-se!) : și iarba și cerul și cuvintele și, mai ales oamenii și timpul care făceau din zile zile.  Mă uit la mine, mă uit în jur și lumea pe care o știu (o știam) îmi pare acum, și implacabil, suspendată (definitiv, aproape). Și nu spun ceva nou și o repet realizînd drama inutilității unei chirii mecanice forțate. O lume suspendată, amînată în neantul unor rețele așa-zis sociale (desigur, aceasta „conectată”, oricum într-o accelerată expansiune chiar și dinspre… urban spre rural!). Mă uit la mine, mă uit în jur, așadar… Oameni buimaci care nu mai știu încotro e stînga și-ncotro e dreapta, chiar dacă le desenezi cu vopsea săgețile cu pricina. Ore, zile, memorie șterse cu cîte-un click și cu emoticoane… emoționate. Viteză… Selecție „naturală” rezolvată din cîteva hîrtii și cîteva taste. Spuneam ieri că locuim într-un colț de hîrtie. Da, cei care încă mai locuim undeva (chiriașii)… Și cît de ușor colțul ălă de hîrtie (real sau pe un gadget) poate deveni scrum, se poate mucegăi sau poate fi aruncat la un coș de gunoi! Amalgamul de „socializare” și „realitate”, în loc să ne umple, să ne întregească, ne golește și ne lasă în mijlocul unui surogat de viață ornat pe deasupra cu toate cele… apucături (vezi… DEX online!) exagerat de omenești. Oh da, e minunat cît de frumoși, cît de poeți, cît de îndrăgostiți, nonșalanți și puternici suntem în mirajul suspendat!… Dar…mă uit la mine, mă uit în jur… și mi-e tot mai gol. Și încerc măcar azi să mă întorc la Borges, și poate-n felul ăsta să mai înțeleg ceva și să rup ce se mai poate rupe ca să agăț la loc colțul de hîrtie… Dar… ce contează! Nu?

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Al doilea genunchi al lumii

Crize

criza „care arde mocnit” sau
probabila improbabilă
de mai încolo.
probabilul apropiat ce?
„- totuna-i!”
crize de nervi fără rost,
pretexte poetice la întîmpinarea liniștită:
neputința a avut un singur răgaz,
ăla-n care te-ai născut.
și cu asta ți-ai rezolvat
și autobiografia prozaică.

Al doilea genunchi al lumii

Joaca de-a Braşovul

am prins, dimineaţă, nişte gînduri puse pe joacă,
vreo trei sau poate patru, coborau de sub tâmpa…
şi după ce-au rostogolit cercul prin poarta schei
le-am văzut cu ochii mei cum au sărit
coarda pe strada sforii,
apoi au încercat să bată-un lapte gros pe castelului
şi, chiar ostenite fiind, s-au pus pe-o leapşă-n bastionul ţesătorilor,
la adăpost de ploaie.
pe la amiază, încă nedomolite, se îndemnau
la de-a v-aţi ascunselea prin porţile ecaterinei
şi-ar mai fi întins şi-un elastic pînă-n turnul alb şi-napoi,
dacă nu chiar pîn’ la cetăţuie!
ba îşi mai doreau şi-un telefon fără fir, pe după ziduri,
de la graft la warthe, de nu venea prea repede să le ispitească seara,
c-o piatră de şotron, în curtea bisericii negre,
unde, găsindu-mă, m-au ademenit şi pe mine,
cît să le ţin de şase c-un cuvînt…

De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Nod în papură, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Despre aritmetici şi tîlhari

Cum să-i mai înțelegi și să-i înghiți pe tarabagiii de iarnă? Aşa cum unii ne vînd pînă şi guverne pe facebook, alţii se grăbesc să ne vîndă sărbători şi revelioane grăbite cu fundiţe roşii, impersonale. „Fie ca… spiritul…”, alergat bezmetic şi cheltuit în avans pentru serbedele zile de după? Şi ce rămâne? Toceala tarabelor obosite? „Sticleeee şi borcaneee, cumpărăm!” , mai ţineţi minte? Nu ştiu de la cine şi pentru ce le cumpărau, cert e însă că indivizii aceia au dispărut, cum au dispărut şi geamgiii ori lustragiii, de mult, sau cum sunt acum pe cale de dispariţie ultimii vînzători de ziare, de pildă…
„Comunitatea”, ca supermarket, frumos ambalată dar surdă, îmi pare că în 25 de ani a devenit o sleială asemeni unui organism suferind de o anemie totală. În ce mai constă „comuniunea” noastră în afară de contabilitatea brutală şi grăbită a vînzărilor şi cumpărărilor? Asta om fi vrut? Orice, dar orice se tranzacţionează, se înstrăinează, pînă şi amiciţii, sentimente, pînă şi existenţele se negociază la vedere sau pe sub masă, după aritmetici „subtile”. Nu spun ceva nou şi sunt sastisit să mi-o spun (mie şi pereţilor reci şi impersonali, în definitiv!) cu tot mai grele răgazuri, trăgînd de cuvinte ca de nişte pietre de moară. Farafastîcuri, doar?
Cred că, după 25 de ani, singura cale (speranţă?) care ne-a mai rămas de urmat este de a ne reinventa, la început fiecare în parte şi apoi în… „comunităţile” în care vieţuim. Probabil mulţi au început să o facă, cei pe care-i vedem rupîndu-se într-un fel sau altul. Cred că asta-i condiţia supravieţuirii de aici şi de acum încolo. Cine şi cum va îndrăzni? Cine va avea habar cum să facă asta? Cine şi cum nu-şi va fura, fatalmente, căciula (imposibil de altfel)? Cîţi vor reuşi? Asta se va vedea destul de uşor în „tablourile” convieţurii noastre viitoare, deloc suprarealiste, cele ale, deja, post-generaţiei Like. Atît de uşor încît, pentru a număra şi cîntări singurătăţile, va fi suficientă o altă aritmetică, mult mai simplă, cea de clasa a treia. Cea personală, vie, crudă, sinceră şi tristă, departe de aceea a beatitudinii albastre disimulate acum pe pereţii… frustrărilor noastre.
Presimt un pat al tîlharului Procust şi mai puţin confortabil decît cel de pînă acum. Şi nu doar unul al cuvintelor! Părerea mea.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 😉

De azi pe mîine, Feedback, P.S. (Prozaice Scurte), Stări de Braşov, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

După 38 de ani. Curierul

„România. Într-un tren. 1975" - Henri Cartier-Bresson
„România. Într-un tren. 1975″ – Henri Cartier-Bresson

„Dragă Livia,
Am fost pe la tine. Sînt f. necăjit. Am fost la Sibiu dar n-am aranjat nimic. Astăzi mai încerc ceva în Braşov. Dacă nu găsesc nimic voi pleca la M. Ciuc. Şi tare n-aş vrea. D-zeu ştie ce se va mai întîmpla şi cu mine. Sînt atît de necăjit că nu mai ştiu realmente ce să fac.
Te sărut şi iartă-mi deranjul
Nelu”
Livia revedea şi acum, după 38 de ani, penultima pagină a acelei cărţi, cu această însemnare. O uitase în zorii ăia de mai pe bancheta maro a acceleratului de Craiova. Au urmat 38 de ani şi aceeaşi întrebare: „Cine-o fi găsit cartea aia?”. Nu, Nelu n-avea de unde să ştie. N-avea de unde şti că ea nici măcar nu-l mai aşteptase, că după ce a scos în grabă cartea înghesuită din cutia poştală, a luat alt tren, cu altcineva, spre colţul de ţară din care avea să nu se mai întoarcă niciodată. Gîndul că nu i-a răspuns, că nu l-a mai căutat, că l-a lăsat aşa, gîndul…
Atunci nu bănuia că face o prostie. Andrei a fost un băiat la locul lui, un bărbat de treabă şi un tată atent, iar viaţa a mers mai departe, chiar dacă după un timp realizase că el nu fusese “El” şi că din pricina asta ea ajunsese să nu se mai recunoască, dovedit… În toţi anii de după „revelaţie” s-a amăgit că aşa a fost să fie, că, poate nici Nelu n-ar fi fost… că… aşa li se întîmplă mai tuturor. Dar de ce, şi acum, îi stăruia în minte imaginea acelei pagini, a celei cărţi pe care nici măcar nu apucase să o citească? Şi o mai rîcîia o întrebare: unde-o fi rămas Nelu? În Bucureşti, la Sibiu, în Miercurea Ciuc sau la Braşov? Ce s-o fi ales de el?…
„Ce vremuri!”, îşi zise.„Uite că mi s-a răcit şi cafeaua!… O termin după ce mă întorc de la piaţă şi după ce o să iau biletul de la agenţie”. În zori trebuia să ia trenul, să plece la Bucureşti pentru vizita periodică la doctor şi, aşa cum păţea mereu, intrase deja în panică din pricina pregătirilor. Bănuia şi că i se vor mai lega şi altele de călătoria asta. Niciodată nu-i plăcuse să-şi facă planuri şi le lăsa mereu drumurilor partea lor de hazard. Ca şi atunci, cu 38 de ani în urmă de altfel.
S-a întors acasă zgribulită. Începutul toamnei nu era deloc unul blînd. Întoarse cheia în yală cînd fu surprinsă de vocea unui bărbat: „Doamnă, doamnă o clipă! Aveţi un plic!”. Era un curier. Semnă grăbită şi intrînd în casă luă plicul gros din mina bărbatului.
Era o carte fără coperţi. Pe penultima pagină, galbenă, cîteva rînduri, aproape şterse, scrise cu creionul:
„Dragă Livia,
Am fost pe la tine. Sînt f. necăjit…”

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Crochiuri Cotidiene, De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Nod în papură, P.S. (Prozaice Scurte), Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Poetu’ nostru. Cireşe

L-am întîlnit acum vreo două săptămîni, pe nea Costică, poetul. De altfel cred că toate întîlnirile noastre au fost cam la fel: întîmplătoare, pe stradă, pe lîngă piaţă, pe nu ştiu ce holuri. Nu ne-au legat prea multe. Mă „urmărea de mult”, după cum mi-o spunea de fiecare dată cu simpatie. Ne „ştiam” din felurite conjuncturi trecute şi din ceva conexiuni ale drumurilor bătrînilor – şi el fiind cam de vîrsta lor, trecut de 60. Nici nu ştiu de ce scriu despre el aceste cîteva rînduri, poate numai pentru a-mi mai dezmorţi scrisul pe ceva ce pare a fi un subiect…
Nea Costică mi-a părut mereu un tip trist şi rătăcit în ciuda alurii lui boeme şi detaşate. Ca poet nu a depăşit niciodată mediocritatea şi proletcultismul, faza concursurilor locale, însă a reuşit ca prin cele vreo 18 plachete scoase la edituri obscure să-şi ridice un mic monument de „celebritate” din care să privească superior, olimpian, peste urbe. Meseria asta de poet l-a şi salvat în oarecare măsură, i-a alimentat o viaţă întreagă iluzia existenţei, i-a atenuat ratările, depresiile. Nu ştiu să fi avut vreo ocupaţie definită. Fusese funcţionar într-o fabrică din oraş. Nu ştiu nici să fi avut familie sau parcă are un fiu totuşi şi era divorţat de vreo cinşpe ani şi cam părăsit de ai lui. Membru al unei societăţi locale, provinciale, a scriitorilor, din cele în care şezătorile anonime se ţin la cîrciumă şi unde „asociaţii” îşi vînd unul altuia cîte o recenzie „glorioasă” pe un ţap de bere, nea Costică nu lipsea din fierberea „culturală” a tîrgului.
L-am întîlnit acum vreo două săptămîni, la ieşirea din piaţă, cum spuneam. M-a strigat pe numele mare, cu o voce autoritară de bard, altfel nici nu l-aş fi zărit. Vroia să îmi ceară o ţigară… Învăluit într-un abur de rom ieftin, deşi la o oră matinală, îmi flutura o pungă de un leu prin faţa ochilor: „Hehehe… uite mă, ia un pumn de cireşe mă, că-s primele de anu’ ăsta!” Micul, bătrînul, obscurul, tristul poet avea, firesc, excesele lui de generozitate. Vroia să-mi plătească ţigara cu un pumn de cireşe. Am făcut apoi cîţiva paşi pe parcursul cărora starea i s-a schimbat brusc, devenise sumbru, confesiv, neaşteptat de sincer. „Măi băiatule… Am prins o pensie, mă descurc, am publicat nişte cărţi, mă ştie lumea… Ce mi-aş mai putea dori?”, îmi zise, dar parcă vorbea singur pentru el. „Auzi tu… urmă mai departe, eu n-am făcut nimic, nu prea înţeleg ce se întîmplă în jur… Sunt singur. Singur cuc, măi băiatule… Eu n-am prea avut loc în viaţa asta a mea… Ai de grijă”. Parcă se simţea obligat să îmi spună un secret şi să mă avertizeze. Devenise pămîntiu de trist, faţa-i trăda asta în chip flagrant. Parcă prevestea ceva, un plan radical pe cale să fie declarat. La capătul aleii de despărţire, cînd să-l salut mi-a strigat iar, însă repunîndu-şi masca zîmbitoare a stăpînirii de sine: „Auzi, hai vineri la societate. Lansează doi băieţi noi ceva, îi botezăm! Hehehe! Hai mă şi tu, mai vezi şi tu lumea! Uite eu o să aduc nişte kile de cireşe! Îţi ţin loc lîngă mine! Neapărat! Viii?!…”  „Nu ştiu, nea Costică nu ştiu, vedem! La revedere!…” Nu cred că mi-a auzit salutul.
Acum  două zile mă întîlnesc cu o cunoştinţă comună. „Ce mai faci, ce mai zici?”, îi spun… „Băi să-ţi zic una. Îl ştii pe tristu’ ăla? Poetu’ ălă muncitoresc, comunistu ăla, Costel şi nu ştiu cum?!” „Da, zic… Ce-i cu el?”. „Să-ţi zic fază! M-a pus naiba să mă duc la şedinţa lor de comitet, la aiureala aia de adunare de poeţi beţi şi rataţi…” „Aşa şi?…” „Mă… s-a lăsat cu masă, cu băute, au prins şi ei o pomană, o sponsorizare de la cineva…  Ştii cum se întîmplă.” „Şi?” „Să vezi fază… ăsta, Costel, s-a băgat la două blide, că cică ţinuse un loc lîngă el pentru unu’, nu ştiu cine, şi ospătaru’ i le-a tot umplut şi atîta a turnat în el, de la friptane pîn’ la băutură, cît pentru doi, că a dat ortu’ popii acolo, mă, pe loc! A horcăit şi a căzut cu mecla-n farfuria cu ciorbă! Şi nici nu s-a băgat de seamă! Toţi credeam că-i doar beat. Doar tîrziu s-a sesizat cineva că murise. Zi şi tu ce fază! Aş zice c-a murit fericit poetu’ nostru, fomistu’, hă hă hă! Nu? Tare nu, cu poeţii ăştia?! Toţi e la fel! Hă hă hă!”
„Mda…”,  am apucat să zic…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Crochiuri Cotidiene, De azi pe mîine, Feedback, Nod în papură, Poezia de azi, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Contabilitate. Table Stakes

Mă uimesc oamenii care au timp. Acum ceva vreme, acum ceva trăiri şi eu aveam senzaţia că am timp. Au trecut nişte toamne, nişte veri, nişte ierni, a curs ceva apă pe strada mea de atunci. Nu ştiu dacă voi aţi observat dar azi e luni, mîine e duminică, acum e şapte dimineaţa şi imediat e zece seara, într-un ritm buimăcitor. Parcă ieri a fost Paştele, şi alaltăieri Crăciunul. Şi văd cum iată, mîine-poimîine se-aşează de colinde şi dinspre răspoimîine răzbate o briză dinspre mare, aceeaşi de acum cîteva seri parcă, acelea cu gleznele-n nisipul ud al mării. Iar, între timp, dimineţile-s tot mai scurte, ochii tot mai grei, paşii tot mai grăbiţi escrocînd uşor o oboseală iremediabilă.
Şi peste toate astea, oamenii cresc. Te uiţi într-o parte şi cînd întorci privirea nu-i mai recunoşti. Mă obişnuisem cu acest copac roşu din faţa geamului meu. Era acolo pur şi simplu. L-au tăiat. Se uscase pe dinăuntru. De cîteva zile e o mare pată de lumină-n locul lui. Am avut senzaţia de lipsă preţ de cîteva zile. O senzaţie de hău, de ameţeală. Acum văd că m-am obişnuit… Nu-mi mai lipseşte, ba cred că daca cineva ar monta acolo-n peisaj un copac aş avea disconfortul acela a „ceva” în plus.
Sunt uimit, cum spuneam, de oamenii care au timp. Care se plimbă alene şi rîd. Care nu răspund la telefon sau la email-uri. Care au alte priorităţi. Care nu simt cît de repede a ajuns să fie citită o carte. Cărora zilele li-s nesfîrşit de lungi. Care nu confundă dimineaţa cu seara. Care mai au amiezi… Cărora eu le-aş zice aproape… nesimţiţi! Pe mine timpul, bag de seamă, m-a prins trişînd. Şi nu de ieri de azi. Nu mai joacă poker cu mine. Nu mai joc poker cu timpul… Nu ştiusem că, atunci cînd se usucă pe dinăuntru, copacii se taie! Nu ştiu dacă această învăţătură (alături de toate celelalte!) mă ajută cu ceva, mă pregăteşte pentru ceva, îmi confecţionează vreo atitudine de acum înainte… Nu-mi aduce nici măcar un răspuns, nici măcar acea… consolare cum că şi ceilalţi vor fi scoşi şi ei de la masă. Că vor intra în criză de… timp.  Nu ştiu… dar a venit vremea să aflu.

Contabilitate

Vine o vreme
Când trebuie să tragem sub noi
O linie neagră
Şi să facem socoteala.

Câteva momente când era să fim fericiţi,
Câteva momente când era să fim frumoşi,
Câteva momente când era să fim geniali.
Ne-am întâlnit de câteva ori
Cu nişte munţi, cu nişte copaci, cu nişte ape
(Pe unde-or mai fi? Mai trăiesc?)
Toate acestea fac un viitor luminos-
Pe care l-am trăit.

O femeie pe care am iubit-o
Şi cu aceeaşi femeie care nu ne-a iubit
Fac zero.

Un sfert de an de studii
Fac mai multe miliarde de cuvinte furajere
A căror înţelepciune am eliminat-o treptat.
Şi, în sfârşit, o soartă
Şi cu încă o soartă (de unde-o mai fi ieşit?)
Fac două (Scriem una şi ţinem una,
Poate, cine ştie, există şi viaţă de apoi).

Marin Sorescu

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Crochiuri Cotidiene, De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Sex, pîine şi circ. Parfumul

Îl ştiu de ani buni şi îl întâlnesc în fiecare dimineaţă plimbîndu-şi ziarul pe aleea dinspre casă. „Ce faci nea Victore? Ce-ţi mai face piciorul?”, îl întreb dintotdeauna. De la un timp nu-mi mai răspunde. Se uită prin mine. Mă întristează asta. Bătrînul a fost gazetar. Apoi a devenit „Omul cu ziarul”. Demult avea un mănunchi de ziare în mînă dar cu vremea acesta a devenit tot mai subţire iar acum mototoleşte unul singur în palmă. Cred că e „Adevărul”, după desen. Este singur de multă vreme şi-i părea bine că mai făceam schimb de ceva amintiri. Ţin minte că acum cîteva luni l-am întrebat: „Ce mai găseşti în ziare, nea Victore?”. A râs: „Nimic. Doar sex, pîine şi circ! Asta ne e suficient, după piramida lui Maslow!”. „Şi atunci?”. „Îl iau pentru parfum, dragule! Parfumul ăla de cerneală, doar ştii!”… Rămăsese singurul meu cunoscut pe care-l întîlneam cu un ziar în mînă. Au mai fost şi alţii cîţiva dar au dispărut. Şi nea Victor va dispărea într-o zi. Şi cu el şi ziarele. Şi parfumul.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

P.S. – Muzichia n-are nicio treabă cu asta. 😉

Crochiuri Cotidiene, De azi pe mîine, Feedback, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Buruieni. Cînd se termină neamurile…

Era o vreme cînd mergea o dată la două zile la cimitir. Răsădise şi cîteva rînduri de flori, după sezon: stînjenei, trandafiri bătuţi, panseluţe, gladiole, crizanteme pitice. De regulă smulgea beldiile cu palmele bătucite ca de pămînt, întorcea brazda cu o săpăligă, o uda din bidonul de apă… Aprindea o lumînare şi cobora dealul spre casă, împăcată. De sărbători sau la pomenirile din calendar se îngrijea, la fel, de toate cele. De cînd cu arşiţele astea, vara asta, nu a mai fost însă. De ceva timp se şi simţea tot mai slăbită, abia de mai reuşea să-şi care în casă, dimineaţa, găleata de apă pe care i-o lăsa băiatul vecinilor la poartă, da’ să mai urce pînă la cimitir! Acum îi veni în minte şi o vorbă de demult a bărbatului ei (lui şi maică-sii le îngrijea acum mormintele): „Măi femeie, tu ai început să mergi mai des la cimitir, decît să ieşi pe uliţă! Ce te bate gîndu’ să te obişnuieşti cu drumu’?” Vorbă spusă cu asprime, mai în glumă mai în serios, acum mulţi ani… Nu ştia de unde-i veni acum gîndul ăsta… Era aprig bărbatul ei, îi ştia de frică.
Azi şi-a adunat puterile şi a urcat iar la cimitir. A găsit buruienile cît un stat de om, uscate şi groase precum beţele de mărar: ambrozie, pălămidă şi pir uscat. Nu mai văzuse pămîntul aşa de crăpat de cînd era tînără, de putea scăpa jumătate din coada săpăligii prin despicăturile negre. A reuşit să smulgă tot, pînă şi trandafirii puşi în primăvară şi acum arşi i-a scos, a răvăşit pămîntul, a încercat să îndrepte un pic crucile de fier căzute într-o rînă… O usturau palmele şi îi dăduse sîngele. Locul mormintelor era acum curat de parcă abia îngropase pe cineva acolo… „Poate ar fi bine să pun pe cineva să acopere pămîntul cu un pietriş, cu ceva, să nu mai pună flori, să nu mai fie atîta de muncă mai apoi”, se gîndea aprinzînd lumînările… „Poate aşa n-o să le mai năpădească buruienile”, îşi zise  potrivindu-şi broboada neagră pe cap. O luă la vale spre casă. Pe la jumătatea dealului privi o clipă în urmă: buza cimitirului, cu cele două morminte lipite de gardul dărîmat urca parcă spre cer…
„Vine o vreme cînd nu mai are cine să aibă grijă de niciun mormînt, cînd se termină neamurile”
, îşi zise, imaginîndu-şi ceva, (re)văzînd buruienile de acolo, de cu o oră-două în urmă sau de peste… un timp, mari cît un stat de om…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Crochiuri Cotidiene, De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Nod în papură, Texte şi pretexte

Lumea era ceva mai mare. Cubul igienic

M-am născut şi am trăit şi într-o vreme în care lumea era ceva mai încăpătoare decît acum. În vremurile alea zilele erau mult mai lungi, drumurile se parcurgeau în mai multe ore iar oamenii stăteau la poveşti faţă-n faţă preţ de mai mult de o bere. Lumea era mai largă cu o pădure, cu o potecă de munte, cu un rîu, cu un sat, cu o mare, cu o carte, cu un ziar, cu o muzică, cu un tei… Azi navigăm într-o aparent infinită combinaţie de conexiuni, prin biţi. Avem senzaţia că acolo pe „peretele nostru” este un univers întreg, de neîncăput într-o îmbrăţişare. Ni se pare că acolo cuvintele ne sunt citite şi muzicile ascultate. Ni se pare că suntem înţeleşi şi că celorlalţi le pasă. Avem impresia că vorba noastră contează şi că…  influenţează şi că ajunge în nenumărate minţi. Pe cînd, de fapt, ne învîrtim într-o cuşcă bine delimitată. O cuşcă, un cerc vicios care, ni se pare foarte populată dar în care, nu vrem să recunoaştem că zidurile sunt foarte bine trasate şi că toţi cei de acolo, la un moment dat, ajungem să ne ştim şi să ne transmitem unii altora aceleaşi… convingeri.
De aceea, zilele astea m-a amuzat şi frenezia cu care unii postaci nu au… pregetat niciun efort în a propaga de colo pînă colo aceleaşi afumate mesaje electorale partizane trăind cu impresia că ele ating nenumărate ţinte într-un univers „fără limite”. Iluzie! Toate aceste mesaje s-au rostogolit precum nişte bile de biliard pe aceleaşi trasee, lovind „pereţii” aceloraşi persoane gata lămurite oricum! Inutile eforturi, inutili bani aruncaţi în… virtual! Să fi avut îndrăzneala de a rupe cercul şi de a coborî în lume!
Uitaţi-vă numai la rezultatul estimat azi la locale al acestui simpatic Nicuşor Dan, făgărăşeanul matematician dus la Bucureşti, să cîştige prin nişte voturi preponderent virtuale. Candidatul- facebook, candidatul-virtual, candidatul-intelectual şi candidatul-altceva a obţinut la primărie (nu numai din pricina asta desigur!) în ceea ce a mai rămas din lumea reală doar un… 6,5%.
E o problemă, cred, aici. E o paradigmă defectă – dincolo de… bucolismul meu! – în care am ajuns să ne refugiem. Cred că e momentul să ne întoarcem (şi) în lume. Haideţi să nu îi lăsăm  pe copiii noştri născuţi (sau nenăscuţi!) să creadă acum că asta le e lumea!

Cum nu am mai făcut-o de mult, şi dacă chiar citiţi pînă la capăt, precum daţi „like”, v-aş propune azi, cu plecăciune, două poezii dragi, ale zilei, totuşi, de… azi:

Paul Gaugain - Passing time Sun
Paul Gaugain – Passing Time Sun

Petre Stoica
Oraşul Viitorului

Un singur cub cu o singură fereastră
un cer transformat într-o singură uzină
de măcinat rumeneala amurgului
un subsol transformat într-o reţea
de captat melancolia şi dorul de mare

aici nu există microbi poeţi sau oase fracturate
nu există nici cai nici paralitici
nici trandafiri sau homari

un oraş ideal

în cubul acesta există numai
cosmonauţi şi roboţi şi drogaţi
şi arhitecţi ai trupului uman fără gură şi sex.

suspinul amorului durează o fracţiune de secundă
plînsul şi mîncatul laolaltă
un minut şi un sfert
tubul digestiv şi maţul gros
sunt o tijă de plastic
modelată după indicaţia filozofilor antici

În cubul acesta igienic
există o unică direcţie o unică memorie
o unică tuse
şi un milion de crocodili

aici nu se moare niciodată

aici din laboratoarele istoriei
ies adevăruri cu chip de broască semeaţă
şi cu aripioare de lăcustă

un singur cub cu o singură fereastră
deschisă spre punctul unde veghează-n genunchi
îngerul de piatră
salvat de pe fostul meu mormînt
(1984)

Grigore Hagiu
Şi cum se însera încăpurăm cu toţii acolo

încercam să pictez pe natură
de-a dreptul cu oameni vii
în mişcare

dinspre livadă către pădure
tăind cîmpia pe din două
un copil în rasă de călugăr

încercam să pictez pe natură
de-a dreptul cu oameni vii
în mişcare

dinspre cîmpie către apusul de soare
tăind cerul pe din două
un bătrîn cu fesul de lînă

încercam să pictez pe natură
de-a dreptul cu oameni vii
în mişcare

şi cum se însera
încăpurăm cu toţii acolo
în cîmpia ce nu mai era
(1985)

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Crochiuri Cotidiene, De azi pe mîine, Feedback, Nod în papură, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

O scrisoare pentru Swann

Mă surprind hoinărind cu pasiune printre paginile „virtuale” cu vechituri. Privirea-mi şi memoria caută ba un ceas vechi rusesc, Poljot,  ba un almanah Flacăra, o revista Cutezătorii, ba o broscuţă de tablă cu cheie, ba un Smena, un magnetofon Tesla sau o maşinuţă de poliţie cu baterii Wartburg, ba fie şi doar nişte „vederi” vechi sau clasoare franjurate cu timbre. Şi fiecare astfel de flecuşteţ în parte mi se conectează la sertarul aferent din memorie. Fiecare îmi produce acolo „undeva” un declic. Am impresia că devin, încet-încet o… consignaţie ambulantă sau, mai bine zis, o consignaţie de amintiri şi senzaţii (dacă nu o fi un pleonasm în asta!). Veţi spune că am, probabil, o anume aplecare spre hobby-uri şi că mă încearcă prea tare nostalgiile sau poate că un psiholog m-ar putea dumiri.  Ba chiar că ăsta e, de la un moment dat, un fenomen firesc, dacă nu chiar o formă de reprezentare culturală, un trend, resimţit acut de la generaţia cu cheia de gît încolo. Tot ce se poate. Dar aş fi mai tentat însă să cred că timpul prezent nu-mi mai e încăpător, îmi e ca o cămaşă prea strîmtă şi din pricina asta mă refugiez prin consignaţii şi anticariate reale, virtuale sau sentimentale. E o senzaţie destul de comună, ştiu. Cum ştiu că abia aştept să ajung în „colţul” meu după goana bezmetică a încă unei „zile rapide”: în marele frigider Fram mă aşteaptă o madlenă şi e musai să termin scrisoarea pentru Swann! 😉

P.S.: Apropos, de cînd nu aţi mai scris sau primit o scrisoare? Scrisoare de-aia adevărată, din hîrtie, scrisă cu stiloul, cu plic şi timbru şi expediată cu poşta? 🙂

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Crochiuri Cotidiene, De azi pe mîine, Feedback, Stări de Braşov, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Cronicile zăpezilor de altădată…

Această prezentare necesită JavaScript.

Moleşită şi fără rost mi-e iarna asta. N-am aşteptat-o, ba chiar îi făceam în ciudă înşelînd-o cu deliciile tîrzii ale toamnei roşcate… Se răzbună, pare-mi-se. „Unde ni-s zăpezile de-altădată?”, mă tot întreb villonian… Unde-s derdeluşurile, ţurţuii, mănuşile ude şi-ngheţate? Unde să se aşeze şi ce pînze albe să picteze aburii vinului fiert?… Unde-i bradul din geam încotoşmănat sub albul însărcinat de ape şi ger?… Dar scîrţîitul bocancilor, obrajii îngheţaţi, pătura de fulgi dispersînd lumina roşiatică a felinarelor?… Habar n-am… Villon ştia măcar ceva, la vremea lui, meteodependent şi el…
Şi ca fără rostul să-mi fie clar găsesc să mă întreb şi unde mi-i Braşovul de altădată? Fiindcă mergeau mînă-n mînă, Braşovul cu iarna, măcar din patriotism local! Şi cum nu găsesc nicidecum răspunsurile mele, le… nimeresc pe-ale altcuiva, ale cronicarului locurilor, oamenilor, zăpezilor vechii Tâmpe, Sextil Puşcariu, zicînd meşteşugit şi blînd aşa:
„Acum cincizeci de ani, când am pãrãsit Brasovul copilãriei si adolescentei mele, aruncam râzând si eu bulgãri de zãpadã în cursul celor patru luni cât ţinea iarna braşoveanã. Sfinţii de piatrã ai Bisericei Negre au şi azi, ca şi atunci, scufiţe albe de zãpadã, iar pe strãzile vechi din centru, unde casele joase, cu acoperişuri înalte, se îngrãmãdesc strivite între curţi lungi şi înguste, domneşte la aceastã orã matinalã o linişte binefãcãtoare.”
Sau, şi mai bine, aşa: „E minunatã iarna braşoveanã când, cu cãciula trasã pe urechi, înaintezi prin zãpada moale şi curatã, sau când te uiţi din odaia caldã, pe fereastrã, la jocul fulgilor…”
Se răzbună, de bună seamă, iarna braşoveană anul ăsta… Şi-şi caută alt cronicar destoinic, mai credincios, să-i aducă,  dinspre copilării, vremurile, liniştile bune… 😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Nod în papură, Texte şi pretexte

Cîteva observaţii asupra zilei de azi

Cică totul se reformează. Ţara: se scrie acum tzara . Femeile şi bărbaţii: fiecare pe cont propriu. Pepenii: cei de import se ascund în Dăbuleni. Marea: ni s-a mutat în Bulgaria. Kentul: pocneşte între degete ca o căpuşă mentolată. Morala: elogiu discret bigamiei. Realitatea, un nesfârşit şi solitar orgasm virtual: Facebookurie. Cartea, versurile: titluri, citate scurte şi coperţi telegrafiate pe Twitter de pe iPhone4 .Eu: eu nu mă reformez. Stau şi aştept să le treacă. Dacă nu, nu!

Am aşteptat toată săptămîna dimineaţa asta să-mi fac o cafea turcească, aşa cum m-a învăţat un amic. Adică am lăsat apa să clocotească-n ibric, după care am pudrat-o cu puţin zahăr şi linguriţele de cafea. Apoi am aşteptat ca muntele de cafea să se scufunde în apa fierbinte, să se ducă la fund. Am aşteptat cam mult şi cafeaua nu mi s-a părut mai altfel, nici măcar turcească şi cu atît mai puţin mai tare, aşa cum voiam. Sau cafeaua turcească nu-i tare sau eu am greşit cu ceva? WTF? 🙂

Nici azi n-am oprit la talciocul din colţ. O mare de lume în parcarea unde în restul zilelor cîţiva şi cîteva fac jogging cu căştile-nfipte-n urechi. Înghesuială, umbrele de soare, indivizi năduşiţi la bustul gol. Nu ştiu dacă cineva chiar cumpără şi altcineva chiar vinde ceva aici în tîrgul de vechituri. Cred că doar vor să se întîlnească sîmbătă de sîmbătă şi să-şi dea cîte-un „like” fiindcă „dislike” n-au. Nici aici.

Durerea aia surdă din dreapta mi se mutase-n stânga. Acum a trecut.

Căldură mare, mare mon-cher! Pînă şi cuvintele parcă se topesc şi se scurg ca un toping prin îngheţata tot mai rarefiată a memoriei.Da, la un moment dat trebuie să te obişnuieşti cu memoria rarefiată. Şi dacă şi la toamnă, mai pe răcoare, o să fie tot aşa ai să te bucuri măcar când îngheţata îşi va recapătă densitatea. Şi gustul.

Mă încurc tot mai tare în parole.Parolele conturilor de tot felul. Pe cîteva le-am uitat de tot. Probabil, încet-încet, o să le uit pe toate, fără nuş’ce efort. Şi cu asta basta. Mare pagubă! ))

Constatare: dependenţa de FB ucide sigur blogosfera. Тютюнопушенето сериозно уврежда: cam aşa scrie pe pachetul de ţigări. E clar, trebuie să le răresc! Din nou! 😉

Pe toate lucrurile de aici din jur e un praf auriu. Totul sclipeşte la soare. Cred că e o pulbere care iese din ceva, dintr-un pled sau din draperii. Bănuiesc că a venit vremea să arunc ceva. Nu de alta, dar şi eu sunt plin de sclipici. Devine enervant dacă nu alergic! Şi nu-i praf de stele. Dacă aş fi zărit vreo zînă pe aici mai ziceam…

Am devenit insensibil la prostie, isterii şi fudulie. E de bine. Dacă ei cred că modul fundamental de a ieşi din rahat este şedinţa zilnică de scară, treaba lor! Ei sunt deştepţi, ei le ştiu pe toate. Ultimul raport (normal, fiecare şedinţă se încheie cu un raport!) afişat prevede: se numeşte un responsabil cu număratul becurilor; se sancţionează vecinul de la parter fiindcă a uitat uşa deschisă aseară; în fiecare zi, prin rotaţie vom număra şi nota în caiet străinii care sună la interfon; vom supraveghea zilnic, personal, ca femeia de servici să măture scările cu simţ de răspundere; vom fi vigilenţi cu conţinutul reclamelor străine, previzibil duşmănoase, strecurate în cutia poştală; vom avea grijă la consumul de apă; nu vom permite nimănui să intre în zona verde; vom urmări cu atenţie cine vine şi cine pleacă pentru a lămuri definitiv dacă dama de la doi îşi înşală sau nu bărbatul plecat prea des în delegaţie. Fiecare ne vom prezenta raportul de activitate, depus în scris, la şedinţa duminicală. Neîndeplinirea sarcinilor se sancţionează cu plata la pauşal. Şi aşa vom ieşi din rahat! (Eu aş fi chemat vidanja!)

Zbîrnîie elicopterele pe deasupra. Cîteva pe zi, razant. Parc-ar fi o staţie de taxi-elicoptere pe-aici. Mda, „trăim bine”, ne grăbim şi nu ne place aglomeraţia stradală ci… aeraţia rarefiată! 😉

Am găsit un vin fain („de suflet” roşu, Feteasca „Varancha”, de Vrancea) şi „ieftin” la Crama Gârboiu (puţin mai jos, al doilea bloc pe stânga): „… Alcoolul de 14,5% este bine integrat, vinul creând rotunjimi nebănuite într-un final lung, uşor amărui ce-i măreşte complexitatea.” Ce ştiu e că după  acel… final lung adus de acele… rotunjimi nu te doare capul! Cel puţin de data asta! 😉

Nu deschid tv-ul, ştirile mă lasă cam rece. Încă, deocamdată. Ca fapt divers poate mă uit diseară la meciul lui Bute. Şi poate o să înţeleg şi utilitatea şi preţul frunzei de urzică. Poate o să-i văd (deşi „cu purici” pe Pro – nu ştiu ce are!) pe „oamenii zilei”, aşezaţi în primul rînd, zîmbind celebri şi pentru „posteritate”, satisfăcuţi, intraţi în istorie. Sau poate nu!

Răzvan îmi aminteşte de nişte vremuri şi-i mulţumesc. Ţin minte, ca ieri. Dar văd că încet-încet ne vedem tot mai rar şi tot mai puţini, pe Republicii, prin terasele şi printre umbreluţele de acolo care, transformă frumos, vara, Corso-ul nostru parcă în plajă sau în faleza de la Eforie! Şi acest încet-încet devine parcă tot mai repede-repede şi unii dintre noi îşi iau deja tălpăşiţa fără dea măcar o bere. Şi uităm repede şi asta! Şi nu recunoaştem că-i semn de bătrîneţe…

Citesc una-alta. Ascult una-alta. Asta-i de făcut pentru ca lucrurile şi oamenii să rămînă suportabili. Bloggerii scriu ce scriu, da’ iată că se cam şi plictisesc şi scriu tot mai rar şi tot mai fără chef şi mai fără sens. Şi, cum spuneam, se citesc şi mai rar. Sigur ăsta-i semn de maturitate, de statornicie, de bucurie rară dar rafinată şi intensă. Da, bloggerii scriu ce scriu (nu mulţi, câţiva care contează!) şi ca să rămînă şi să revină în concret pun în cărţi ceea ce au scris. E fain, e semn că avem valoare, aşa ca breaslă! Perioada romantică a blogolumii s-a dus, acum ne clasicizăm (la gen mă refer!) şi urmează să murim, precum ziarele.

Citesc „Scrisorile către Rita” ale lui Kaos Moon (de-aia am scris ce am scris mai sus). E „o lectură fără denivelări”, aşa cum mi-a presupus autorul în dedicaţia de pe prima pagină. Da, viaţa-i ca în cartea asta, în bună măsură contextual-erotică (că o recunoaştem sau nu, tot aia-i!). Şi ca să te dumireşti ce şi cum merită, pe bune, să citeşti cartea asta. Să te laşi, poate, surprins pentru ca apoi să te obişnuieşti şi să realizezi (dacă nu ai făcut-o pînă acum!) că aşa-i în… viaţă. Nici nu ştiu dacă de fapt citesc scrisorile astea sau dacă nu cumva îi număr t-shirt-urile! Nu-i de povestit, nu-i de estetizat pe margini, e de căutat, de citit şi de văzut cum stăm, cum ne raportăm la… „trăit”.   Da „băi, asta e!” 😉

E sâmbătă… A fost al 502-lea post aci. Mîine-ar fi duminică, înc-o zi bună (teoretic) de… blogăreală.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

De azi pe mîine, Metehne româneşti, Nod în papură, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Fratele nostru, pămîntul

Curg streşinile straşnic, a toamnă, dar vom uita şi anul acesta să strîngem apa de ploaie. E timpul cînd nu mai avem ce uda, vinul încă nu este vin şi lucrurile ne îndeamnă să procedăm astfel. Unii încă ne mai privim cu nostalgie sandalele care ne-au slujit cu îndărătnicie o vară întreagă, alţii nu… Ne bucurăm la gîndul că la liniştea cuptoarelor noastre pline de jar, la iarnă, ne von zvînta hainele ude de păcate şi vom urzi bucurii şi mai mari. Pentru sănătatea noastră, pentru sărăcia noastră uităm însă de acest obicei prinşi fiind de ale toamnei treburi, de bancnote albastre ori verzi.  insecticide, prafuri sunt prea puţine pentru bolile noastre de ani. Şi cîte generaţii vor mai trece aşteptînd la uşile vreunei farmacii sau cafenele? Pămîntul şi noi suntem la fel de însetaţi, dar nimeni nu stă să ne ude. Iar pronia cerească face şie ea ce poate, adică ne binecuvîntează business-ul, cu fast şi belşug. Doar gîndul nu ni-l luminează nimeni şi ne purtăm mai departe generalissima ignoranţă cu trufie, fără taxe, peste vămi. Din cînd în cînd se mai nasc şi mai mor poeţi cu alte veşminte decît cele de dinainte, cu plete şi insigne, dar cine stă să-i vadă? Comitete, societăţi, acţiuni ne creditează viaţa în valuri de hîrtie, sperînd într-o iertare. Dar pentru ce şi pentru cine? Copiii inventează alte jocuri şi alte vorbe, cu surle şi trompete, la scară mică aceeaşi timpurie boală. De-ar face şi ei greve, de la joacă, şi şi-ai alege boşii, le-am da crezare oare?
E toamnă şi ştergem care cum putem praful de peste toate, cu memoria înmuiată în apă de ploaie şi ştearsă apoi bine, în amurg, doar nu ne-o vedea nimeni. Ce ne va potoli gîtlejurile şi pîntecele înfometate şi cine va da înapoi toate astea gîndului? Cine ştie, poate fratele nostru, pămîntul…

27.09.1990

P.S. – Dintr-o pagină veche de jurnal… Dincolo de cele cîteva naivităţi pe care mi le privesc cu duioşie chiar, mă întreb: ce s-a schimbat de fapt?… Muzichia, da, e din vremea aia, ba chiar mai veche… un pic 😉

De azi pe mîine, Feedback, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

De n-ar fi fost atît de mărunte…

… un bob zăbavă, o carte, o muzichie, prietenii, un zâmbet, un hohot de râs, o îmbrăţişare, o frunză, un val pe nisip, o vară, o urmă de vers, o respiraţie, o gură de aer, banca dintre castani, iarba, piatra udă de sub talpă, un cer doborît de stele, un greier, regina nopţii, emoţia, merii, găleata grea de apă, îmbrăţişarea, lacrima de pe manşeta mânecii, coşul cu cireşe, cu căpşuni, podul, jarul din sobă, patul tare cu salteaua de iarbă, drumul din fundul curţii, cimitirul, dealul, sărutul, foile albe, plumbul, literele, şpalturile, titlul, nopţile, paşii, dimineaţa leneşă, cafeaua aburind, popasul, regretul, revolta, leagănul, genunchiul în nisip, pămîntul ud, pămîntul crăpat, aşteptarea calmă, orele clare, ceasurile măsurabile, paşii furişaţi, fotografiile puse la uscat, bradul, turnul, poteca, muntele, clopotul, iezii, carul cu boi, pîrtiile, refugiul, caietele, zăpezile, ploaia, raftul cu cărţi importante, mingea, umbra, asfaltul fierbinte, strugurii, marea, circul, sfiala, ruşinea, frica, şuviţa de păr, scâncetele, plînsul de-o noapte, oboseala, primele desene, primele litere, acuarelele, trubadurii, timbrele, pauza de ţigară dintre piese, festivalul, biletul de cinema, peronul, parfumul, stiloul, ochelarii lui, ziarele, capătul holului de spital, fîntîna, telefonul cu fise, discurile de pick-up, casetele, înregistrările, concertul de ora şase, culorile pastel, albumul cu picturi, căţelul alb şi pisoii, curţile, păpădia, păpuşa de lemn, pîinea de casă, vinul, macii, scrisorile, poeţii, somnul, scările reci de cărămidă, împrejurul mesei, acasă, timpul, anii…
Aş fi scris despre toate astea de n-ar fi fost atît de… insignifiante şi de-aş fi avut un… bob zăbavă!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

De azi pe mîine, Metehne româneşti, Stări de Braşov, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Insuportabila viaţă. Efemeride

Editorialul de presă, mai cu seamă cel de ziar este o specie, o… vieţuitoare de text cu o soartă ingrată, asemeni şi vehiculului care îl poartă: pagina de ziar cu o existenţă incertă şi pasageră. Este nedrept să fie aşa şi ştiu asta încă de pe vremea cînd la o anumită oră a serii cotidianul îmi cerea şi mie – în unele perioade zi de zi – să umplu peticul din colţul primei pagini cu o părere „la ordinea zilei”. Şi nu era cea mai lesnicioasă intreprindere asta ca pornind de la un fapt de multe ori banal şi repetabil să produci… editorialul în aşa fel încît să conteze în existenţa-i efemeră şi mereu împotriva şabloanelor şi locurilor comune, mereu cu ambiţia de a fi ceva mai răsărit decît însăşi realitatea care l-a inspirat. Şi din cauza asta am considerat mereu editorialul de presă ca un gen greu – în ciuda aparenţelor! – şi nu tocmai la îndemîna oricui şi cred că puţini sunt gazetarii care pot fi numiţi, graţie unui anumit har, editorialişti iar în faţa lor se cuvine să te-nclini… Printre aceştia fiecare oraş îşi are editorialiştii săi, puţin ştiuţi în restul ţării neavînd privilegiul de a scrie şi la oarece gazete naţionale dar ei nu sunt, de multe ori, cu nimic mai prejos decît vedetele şi recunosc că atunci cînd mă aflu în cine ştie ce colţ de ţară unul din tabieturi mă face să mă duc la primul chioşc şi să iau ziarul local pentru a căuta editorialul şi editorialistul.
Editorialul este, după mine, iată, implacabil o efemeridă şi puţini au fost cei care au încercat să-l scoată din această stare adunîndu-l între coperţile unei cărţi. Eu unul prefer ca el să rămînă aşa, efemeridă de o zi, deşi recunosc că uneori aş căuta să văd (gest mai curînd masochist decît cu rezonanţe istorice) ce şi cum se întîmpla cîndva citind un asemenea text, venit de la o… dată fixă. O astfel de încercare i-a reuşit pe deplin Feliciei Popa, ziaristă cu nume de aici din Braşov, care are toate argumentele (în primul rînd condeiul!) în „Murim cu viaţa în braţe” o carte de citit (eu unul chiar o citesc cu drag, poate şi din motive subiective, lesne de-nţeles) din cînd în cînd care a adunat, iată, insuportabila viaţă pe care am trăit-o şi o trăim cu toţii aici în această insuportabilă lume, de trei ani încoace.
Ce se întîmpla în 3 septembrie 2008 în aşa fel încît editorialista „Ghimpelui de Braşov” să afirme că „Dresajul continuă!„? Felicia Popa scria: „Suntem jucării perfecte sau perfectibile, la îndemîna elitelor politice şi financiare care ne fură libertatea, timpul şi voinţa, contra „compensaţiilor” materiale. Odată dresaţi, suntem prinşi în sistem şi, cu certitudine, integritatea, sănătatea, timpul şi viaţa noastră nu mai contează. Dresajul continuă! Trebuie măcar să încercăm să identificăm care ar fi soluţiile pentru a trăi. Să revenim la viaţă, aşadar!
Şi cum stăteau lucrurile după încă un an, în 2009, tot pe vremea asta în prag de toamnă?… Pe 14 septembrie 2009, Felicia Popa nota, sub titlul „Du-te-n… dorinţa noastră. Huuuooo!„, aşa: „Cum îmi permit să nu folosesc formule de politeţe, cum să mă adresez atunci şefului statului? Simplu. Urmez exemplul prezidenţial. „Să ştiţi că mai sunt oameni care mai simt româneşte în România, dumneavoastră nu cred că simţiţi româneşte!” a spus cu năduf, o doamnă prezentă la Târgul Caşcavelei. „Asta să n-o spui! Asta s-o spui la tine acasă!”, i-a replicat preşedintele, permiţîndu-şi să o tutuiască, de parcă s-ar fi înfruptat împreună din caşcavalul Puterii.” Nu-i aşa că toate astea par însă încă foarte proaspete? Da, aşa e şi de aceea acum înţeleg rostul unei asemenea cărţi, adunătoare de întîmplări trecute-n editoriale: ca măsură a timpurilor şi moravurilor noastre. Presimt că altfel îmi vor părea citindu-le mai peste cinci sau zece ani! Şi-mi îngădui aici chiar şi o speranţă, să constat că finalul editorialului ce a dat un titlu atît de tare cărţii Feliciei Popa va fi ţinut doar de o pagină de literatură şi nu de drama unor existenţe reale:
„Dacă, totuşi, printr-un miracol, mai e vreme, poate că într-o bună dimineaţă a Istoriei ne vom trezi, înţelegînd că am fost refuzaţii Europei şi, solidari, vom renunţa la cămătăria planetară pentru a salva măcar onoarea urmaşilor, că a noastră prea mult a fost violată. Dumnezeu să ne ierte!” („Murim cu viaţa-n braţe”, 16 mai 2010)

Servus, Blogolume!
Chat Noir are un punct de vedere privindu-l pe Isărescu (care a cam… tăcut în ultima vreme!), punct de vedere care, cred, e pe cale să devină tot mai… constant şi… unanim. Nu pun întrebări retorice, asistăm însă la o coborîre de pe-un soclu! 😉 Cîntece şi frunze de toamnă, găsesc la Mirela, după ce voi fi ales un măr… verde!  Vremi trecute, nostalgii şi nu numai nunţi, de citit la OnuGeo caută ceva urmări la o… remaniere şi ceva… adresabilităţi! 🙂 Senzaţii… viaţă şi nicidecum… iluzii găsesc la Cella… Gînduri de viaţă şi muzici, aşa printre… clickuri, la Ana lui… Manole! 😉 Un amestec straniu de verde şi căprui, îmbrăcat în toamnă, găsesc la Teo. Şi-un cîntec la care m-am gîndit şi eu, iar!… 😉 Suntem prea înţelegători, totuşi, spune Cati în nişte zile din care nu prea mai avem ce alege sau înţelege…  O cură de slăbire ne propune Lanternativa… 😉 Ar fi o idee! Fotbal şi… trompete. Da, asta e, după cum zice Achilianu. N-aş fi crezut că e aşa de greu să-ţi iei o… canapea. Sebra m-a lămurit… Hm… nu, nu mă-ncumet! O să-ncerc cu ceva mai simplu, cu un taburet de exemplu! 😉 Majurul Onici are ceva gînduri… arbitrare, după cum spune Vania… Gîndesc că din pricini… bugetare! Nu prea e de trecut prin Piaţa… Bălcescu! 😉
Toate cele bune!

De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Nod în papură, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Un zvon şi-o emoţie. Înţelesuri…

Un zvon care m-a… electrocutat astăzi m-a pus pe gînduri şi am realizat că de multişor nu mi-am mai văzut mulţi dintre prieteni (şi nu că ar fi prea numeroşi!), că nici măcar n-am mai schimbat cîteva vorbe cu ei chit că telefoanele şi internetul îmi sunt la îndemînă… Din fericire, după aproape o zi de îndoieli (ştiţi senzaţia aia de om lovit cu lecuca-n cap?!) de priviri în urmă şi de remuşcări aproape, în cele din urmă zvonul… fatal a rămas doar zvon… fatal. După mai multe ore de întrebări, cum spuneam, am apelat, cu inima-n gît, numărul vechiului prieten aşteptîndu-mă fie să nu-mi răspundă nimeni fie să mi se confirme implacabilul… Nu ştiu dacă aţi avut vreodată senzaţia asta… Însă mi-a răspuns chiar el: „Eheheee, ce faci bătrîne, mai trăieşti!?”... mi-a zis jovial eu înghiţindu-mi aproape limba! Şi zic că mi-am înghiţit… limba fiindcă replica pe care, instantaneu, am fost tentat să i-o aplic ar fi fost: „Ce mai faci tu băi băiatule, c-am auzit c-ai… murit?!” Dar mi s-a părut o glumă sinistră, chiar dacă doar eu, prietenul-zvoner şi-un alt bun amic căruia-i încolţisem şi lui întrebarea, cunoşteam contextul acestui deznodămînt! Ei… şi am stat apoi un pic la poveşti cu promisiunea că-i musai să ieşim la o bere zilele astea fiindcă altfel ea s-ar putea transforma în… ţuică fiartă, prin aburii iernii, şi-ar fi păcat…
Nu vă daţi seama ce uşurare am simţit după conversaţia cu vechiul camarad în tot restul orelor şi pînă acum! De atunci îmi tot fac inventarul prietenilor şi rememorez involuntar întîmplări mai vechi sau mai noi. Toate, spumoase, toate încărcate în fel de fel de urmări de la momentul producerii lor şi pînă azi. Toate, descoperite acum parcă într-un cufăr prăfuit uitat prin nu ştiu ce colţ de pod. Pe unii i-am aflat prin nişte alte părţi de lume, pe alţii la o aruncătură de băţ, dar cît habar mai am de viaţa lor sau ei de a mea? Chestia asta mi se pare de neiertat acum şi, chiar dacă spun asta sub impresia emoţiei de azi, cred că vine un moment cînd unele lucruri ar trebui cîntărite, cînd foarte importantele obligaţii cotidiene ar trebui cernute în raport cu… măruntele întîmplări memorabile şi oamenii care ni le-au prilejuit la un moment dat… Trec veri, toamne, ierni şi am uitat pînă şi vocea sau chipul unora dintre ei. Şi? Pentru ce?… Ce contează cu adevărat? Da, mi-e tare bine să-i ştiu „acolo” şi cînd iată, ceva-mi zdruncină binele ăsta parcă se dărîmă cerul pe mine… Da, doar gândul ăsta şi e de ajuns să înţeleg „însemnătăţile” trecerii noastre…
Ei bine, dragilor, vă avertizez: pregătiţi-vă să vă… inoportunez de-acum cu cele mai… stupide întrebări sau… invitaţii! Nu de alta, dar o întâlnire cu… fuscelul de loitră mi-a ajuns! 🙂

Servus, Blogolume!
Ceva… mâncărimi de primăvară în apucături aparent de… poveste găsesc la Vania 😉 La Gigi, încă persistă sentimentul acela de… insulă. Mirela şi culorile ei extraordinare, mereu surprinzătoare! 🙂 (M)ilf, fără Petrov(?) le ridică o originală statuie pompierilor, cu ceva vreme înainte de 13 septembrie 😉 O leapşă frumoasă, despre cărţi, primesc de la Cati… Atîtea cărţi mi-s dragi… încît lepşele-mi par tot mai neîncăpătoare… Nea Costache pregăteşte ceva?… Aşteptîndu-i recomandările îl… frunzăresc 😉 Papillon îmi spune despre rătăciri şi pierderi… Da, ştiu…  Ceva senzaţii amare găsesc la Lollitta… cu iz de trafic electronico-blogheristic. Cred că m-am lecuit de asemenea… alergări 😉 La Ioan descopăr un… dacă… 😉 Despre ţiganii… înţeleniţi pe sub podurile Franţei mai aflu de la Karla. Onu a plecat într-un basm de concediu! 🙂 Ticke mă lămureşte în privinţa „rostului”… petiţiilor, pe hîrtie şi/sau on-line 😉 Athe e într-o tabără. Pe bune! 😉  Cella ştie – şi-am mai făcut referire la asta… – toate-s fugare. Atunci?… Picături de dor şi buze cu gust de mere… la Cristian. Senzaţii şi cumpeni, undeva, aprope de o piaţă din Gibraltar, dinspre DanaAndi îmi lasă un bob de nerăbdare şi n-ar fi prima oară ;)… Roxana priveşte dinspre un azi bolnav spre un mîine iluzoriu… Deea-mi vorbeşte despre lei şi… leoaice 😉 Ionutu e de ceva vreme… internaţional 😉 dar scrie ca şi cum ar fi aici… Jos pălăria şi baftă! Angela are o poveste cu… miliţieni. Scrisă meşteşugit, ca de obicei, întîmplarea-mi pare… cunoscută, doar că nu era vorba de… Miliţie 😉

Toate cele bune!

De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Nod în papură, Texte şi pretexte

Pe o margine de şpalt

Găsesc în revista „Cultura” a lui Augustin Buzura un text cel puţin interesant şi în orice caz care, îmi trezeşte nostalgii: „Cum se corecteaza „The New Yorker“”, de Cătălin Sturza. Am privit mereu cu admiraţie şi cu jind la felul în care se nasc ziarele americane, la furnicarul acelor redacţii enorme, cu tipografiile ascunse în măruntaiele zgârie-norilor şi încheiate cu rampele de distribuţie de pe care sunt aruncate baloturile cu ziare în camioanele uriaşe. Din textul despre care vorbesc aflu cum se naşte un articol, care-i sunt paşii corecturii şi sunt din nou uimit. Un departament întreg de corectori citeşte un material de cinci-şase ori sau mai mult! Şi îmi aduc aminte acum de cele două corectoare ale noastre citind şpalturile o dată, „aruncînd” greşelile pe marginea acestora, făcînd, undeori „capetele de rînd” pentru a aştepta apoi paginile venite din zeţărie, pentru a le mai citi o dată alături de capul limpede, înaintea bunului de tipar, la miezul nopţii… Un articol era văzut, astfel, de cam cinci ori punînd aici şi prealabila viză a şefului de secţie şi a secretarului de redacţie, dar nu cred că în România a existat vreun ziar cu o corectură, doar, la cinci mîini! Şi ceea ce făceam noi era considerat pe atunci, acum mai bine de 10 ani, ca fiind ceva de… şcoală veche şi exagerat! Astăzi, bănuiesc, că din cenuşăreasa redacţiei corectura pe Dîmboviţa a devenit insignifiantă dacă nu inexistentă… Iată însă că în America, la un ziar cu un milion de exemplare tipărite tiraj – şi nu la un cotidian ci, ce-i adevărat, la un săptămînal de cultură! – astăzi corectura este un laborator care funcţionează cu precizie de ceasornic cîntărind fiecare cuvînt, fiecare virgulă, de cîteva ori! Mi se pare remarcabil acest fapt şi sunt convins că asta este o regulă sfîntă a ziarelor americane, alături de cultul huliţilor şi inculţilor yankei – în ochii noştri! – pentru cuvîntul scris.
Atunci, mai are sens să fac vreo consideraţie asupra stării presei scrise de la noi, să mai spun că nici în cazul ăsta n-am învăţat nimic de la americani? Are sens să mai fac judecăţi ce-mi vor fi considerate măcar desuete? Da, sunt nostalgic – îmi e că încep să fiu şi eu un rentier al trecutului, după cum zicea Paler! Mi-e dor de vremurile în care presa mai avea ceva greutate, trezea respect şi încredere iar chioşcul de la colţ era un mic templu care… chiar vindea ziare… În alte părţi asta încă se întîmplă, în vreme ce noi punem decăderea presei scrise pe expansiunea mediilor electronice! Tristă şi fadă scuză!

Servus, Blogolume!
Încă mai plouă cu stele, mă încredinţează Cati. Despre un soi de… cristalizare îmi povesteşte Saturnianul…  Mihaela îmi aminteşte de cînd n-am mai jucat şah!… Un jurnal de călătorie găsesc la MirelaOnu încearcă un… diagnostic. Politic 😉 Gabriela mă duce cu gîndul la o ghindă… 🙂 Parte dintr-o poveste lungă şi frumoasă descopăr la Dan… Vremuri şi locuri ştiute… O invitaţie la respect, de la Deea! Manole mişcă lucrurile… tentant 😉 Un frumos periplu transilvan desenează Carmen… Se apropie… şcoala şi înţeleg asta de la Vania 😉 Un pic de viaţă la… Brightie 🙂 şi-o amintire din… Piaţa Steagu’ unde-am vîndut şi eu ceva, cîndva… Şi alta despre nişte… mafioţi! (pluralul îl pun eu fiindcă ştiu… senzaţia!) ;)… Athe are nevoie de-o mână de ajutor… pe motiv de… laptop…

De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Nod în papură, Texte şi pretexte

Vremuri de… macetă!

Plouă. Vremuri diluviene. Plouă de trei ori pe zi. M-am obişnuit. Cum m-am obişnuit şi cu Bacovia şi cu sinuciderile perfect explicabile. De cîteva zile am constatat că în faţa casei buruienile au crescut cît un stat de om.  Şi asta mi se pare logic, doar plouă de trei ori pe zi! Şi asta se explică după atâta amar de încălzire globală şi efect de seră. Ba, bănuiesc chiar că ploile şi buruienile au pus-o de o corporaţie cu un management secret. Plouă de trei ori pe zi,  mă aştept ca buruienile să-mi depăşească mîine-poimîine statura… Şi aşa voi înţelege şi eu ideea de junglă. În sfîrşit „Viaţa e o junglă” sau „Trăim într-o junglă” nu o să mai fie doar o figură de stil. Prin managementul meu, strict personal,  probabil mă voi adapta, sau poate… nu! Una peste alta, oricum aveam de gînd să-mi schimb coasa pe macetă!… 😉

Servus, Blogolume!
O bibliotecă din alte vremuri găsesc la Bogdan… Viaţa e frumoasă cu cît e mai grea, spune optimist CorneliusMelami, cu umoru-i cunoscut, povesteşte o întîmplare… casnică.  Da, viaţa e frumoasă şi la vară… cald! 😉 Gabriela caută o copilărie. Pierdută… Onu vorbeşte de o brigadă… Cu pistoale! Nu, nu cu… macete 😉 Tristeţe la Deea… Despre prezentul… inexistent, aici!
Toate cele bune!

P.S. – Acest „El Dorado” nu poate fi decât de la Maiden! Nou nouţ şi tot mai… aproape! 😉

De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Nod în papură, Poezia de azi, Texte şi pretexte

Dor de maci. Împreunări

Vremuri nebune şi nemiloase cu fiecare zi care trece. Mînate cu ură de oameni. Nu sînt prea multe lucruri pe care să le mai înţeleagă. Cu atît mai puţin oamenii şi lumea lor sălbatică. Şi-a acoperit pervazul cu teancuri de cărţi să nu vadă furtuna pornită afară, să nu-i mai intre ploaia în casă… În spatele uşii a ridicat un zid de cărţi, să nu mai audă. Şi-a zidit patul în cărţi… Le îmbrăţişează şi se lasă îmbrăţişat de ele, la un îndemn… Şi îşi aduce aminte de petecul de cîmp de maci şi de „acele” împreunări…
Citeşte acum memoriile lui Pablo Neruda, „Mărturisesc că am trăit. Memorii”... Ce lume, ce vremuri, ce oameni… „Acele” nebunii, uri, vremuri de foame fără milă, lucruri, oameni pe care reuşeşte să-i înţeleagă…

„M-a surprins faptul că, ajutaţi de mîna omului sau printr-un simplu capriciu al naturii, în acel loc sălbatic creşteau numai maci. Celelalte plante se retrăseseră din acest loc întunecos. Erau maci mari şi albi ca porumbeii, roşii ca picăturile de sînge, vineţii şi negri ca văduvele uitate. Niciodată pînă atunci şi nici de atunci încoace nu am mai văzut atîţia maci la un loc. Îi priveam cu respect, cu reculegerea pe care, dintre toate florile, numai macii ţi-o inspiră. Totuşi, din cînd în cînd rupeam cîte unul, a cărui tulpină frîntă lăsa să se scurgă pe mîinile mele o sevă aspră, ce răspîndea o mireasmă sălbatică. Îi mîngîiam apoi vaporoasele lui petale de mătase şi-l puneam într-o carte. Macii erau pentru mine nişte fluturi mari, care nu învăţaseră încă să zboare…”

(Pablo Neruda – din „Arta ploii”, din „Mărturisesc că am trăit. Memorii”, Editura politică, 1982)

Apoi, găseşte o poezie… Asta, care… strigă aşa:

Pablo Neruda

degete arse

românie străveche bucureşti aurit
aşa apăreai
infernalelor şi cereştilor noastre republici
ale americii
pastorală erai şi întunecată
spini şi torturi îţi străjuiau
mizeria groaznică
în timp ce madame charmante
divaga prin saloane pe franţuzeşte
biciul cădea
pe rănile poporului tău
în timp ce literaţi eleganţi
-în revistele lor-
îl studiau pe lawrence spionul
pe heidegger sau pe „notre petit dieu”
„tout allait bien a bucarest”
petrolul
lăsa pe degete arsuri
şi-nnegrea chipul
multor români
ca să se schimbe-n mormane
de lire sterline
la new york şi londra
de aceea
era atât de elegant bucureştiul
atât de suave cucuonele
„ah quel charme monsieur!”
în timp ce foamea
dădea târcoale înălţând
furculiţa ei goală
prin mahalalele negre
şi prin trista câmpie
ah da domnilor era
întocmai ca buenos aires
ca santiago sau lima
bogota şi sao paolo
unii puţini dansau în salon
schimbând suspine între ei
clubul şi revistele literare
erau foarte europene
foamea era românească
frigul era românesc
jalea săracilor
în teascul comun era românească
şi asa mergea viaţa
din floare în floare ca şi-n continentul meu
cu închisorile pline
şi valsu-n grădini
oui madame ce lume
a fost ce ireparabilă
pierdere pentru întreaga
suflare distinsă!
cu bucureştiul s-a isprăvit
acel gust aceea linie
acel delicios amestec
de putregai şi „patiserie”!
groaznic îmi pare
eu spun
că până şi culoarea locală
pitoreştile zdrenţuitele straie
cerşetorii încolăciţi ca rădăcinile
fetele care tremurând
aşteptau noaptea
la porţile balului
toate acestea vai ce oroare au dispărut
ce ne vom face chere madame
vom scoate pe alte meleaguri
vreo revistă a negustorilor de vite
profund preocupaţi de „metaphisique”

Servus, Blogolume!

Cella îmi spune despre însingurările peştilor… De nu le-aş şti…
Dumitru vorbeşte despre momentele golirii de cuvinte… La mine nu mai sînt de mult… momente
Onu caută să explice emoţiile din… austeritate
Omul de la munte povesteşte cum a împuşcat un italian un… cal 😉
Gigi găseşte nimerit să desluşeacă cum vine treaba cu regele gol. Şi cu florile de salcîm…
Dan adună cîteva explicaţii… despre… şi cîteva măsuri anti-criză… La ce bun?, mai întreb…
Vania a recuperat ziua de joi. A renunţat la ZeList! Urmează recuperarea… pingurilor. O măsură cu… urmări 😉
Karla mă duce acasă la Monet… Ce culori, ce muzici!…
Andi mă plimbă printre întîmplări… Le pescuiesc şi eu. Din cînd în cînd… 😉
Cristi dezvăluie încă nişte… răspunsuri existenţiale… De-ale lu’ Gore! 😉
Ionuţ zice că pleacă… Cîţi mai rămînem?

Toate cele bune! Viaţa merge mai departe.

Metehne româneşti, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Nu pricep. Descendenţe…

Am răsfoit în seara asta cîteva dintre însemnările lui Nicolae Iorga. Asta în urma unei căutări pricinuite de un motiv… subiectiv, de o întîmplare oarecare. Căutam nişte versuri, cele din „Brad bătrîn”: „Au fost tăind un brad bătrîn/ Fiindcă făcea prea multă umbră…” Le-am găsit, le-am citit şi gîndurile cu pricina mi s-au mai liniştit… Şi în cartea asta „N. Iorga – Ultimele” (Editura „Scrisul Românesc”, 1978), cum spuneam, am găsit însemnările, notele, editorialele, poeziile lui Iorga din 1940. Ani de restrişte. Ultimele însemnări ale lui Iorga înainte să fie asasinat…
După cîteva astfel de pagini nu poţi să nu te gîndeşti unde sîntem, ce fel de oameni sîntem, care ne sînt elitele, cine scrie „la gazete”, cine ne conduce, cine ţine astăzi discursuri în Parlament! Ce ani, ce cumpeni, ce tragedii… ce oameni, ce fibră şi ce Românie atunci!
Nu pricep care este, unde este filiaţia dintre acea Românie şi asta de astăzi…

Nicolae Iorga

Cu multă pază

Aşa sînt vremile acum, încît orice facem, să fie cu multă pază.
Nu mai e răgazul de a înfăţişa teorii şi nici de a încerca ambiţii. De jur împrejurul nostru, tot echilibrul lumii s-a prăbuşit, şi silinţi desperate vor trebui să se facă pentru ca să se ajungă din nou la o parte măcar din ceia ce a fost.
De aceia nu pot fi în de ajuns criticate trei categorii de oameni: conducătorii grăbiţi spre mărturisiri, care nu-şi au locul acuma, oamenii politici cari se îmbulzesc spre conducere şi frămîntătorii de teorii care nu se pot încerca pe pielea noastră.
Grozava noastră suferinţă să ni fie de învăţătură…

(din „Neamul românesc”, 9 august 1940)

P.S. – Cîntecul ăsta l-am mai postat cîndva pe aici, ştiu… Da’ zău dac-am găsit altceva mai potrivit…

De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Concurs de împrejurări

Anu’ trecut vorbeam despre Eurovision printr-un… concurs de împrejurări. Şi spuneam că, de felul meu, nu am cum să fiu atras de acest concurs. Lucrurile nu s-au schimbat prea mult de atunci (ah, da, ce a mai trecut timpul!), ba chiar Eurovisionul, din cîte văd şi aud, mi se pare chiar mai searbăd decît m-aş fi aşteptat. Nu tu scandaluri care să iasă pe prima pagină a tot mai puţinelor noastre ziare, nu tu promovări agresive ale feluriţilor concurenţi, nu tu interese neortodoxe strigate cu voce tare… Nimic-nimic! Dacă vă întreb acum cine şi cu ce cîntec concurează la Eurovisionul… românesc sunt sigur că veţi ridica din umeri. Sunt sigur chiar că subiectul ăsta vi se va părea superfluu pentru vremurile pe care le trăim. Aşa e! Mă întreb chiar: la ce bun acest Eurovision în România? Probabil răspunsul îl ştiu doar concurenţii şi… organizatorii. Ceva interese tot or fi acolo! 😉
Dar iată că, prin acelaşi concurs de împrejurări vreau să spun că şi anul ăsta o votez în finala Eurovisionului pe Dalma! Sîmbătă, 6 martie. Şi nu doar din pricina… concursului de împrejurări ci deoarece, pur şi simplu, îmi place. Îmi place mai cu seamă vocea ei. Are şi un accent irezistibil, are şarm. Şi este prezentă şi cîntă… „pe viu”. Şi cred că dacă-şi urmează drumul cel bun va putea fi o divă… Celor ce vor strîmba din nas la acest post le voi spune şi că am tras cu… urechea şi la celelalte piese din concurs şi că nu am găsit mare lucru. Şi cum interesul meu pentru… „fenomen” este aproximativ nu ştiu dacă voi mai scrie şi despre deznodămînt. Pînă atunci v-o recomand, totuşi, pe Dalma. Ascultaţi-o şi spuneţi-mi cum vi se pare. Dacă puteţi, votaţi-o, fie şi doar pentru acele motive, despre care spuneam mai sus,… la fel de aproximative ale acestui Eurovision… românesc.

P.S. – Dalma, nu ştiu de ce, dar piesa ta de anul trecut m-a prins ceva mai bine. O ascult deseori (o am pe un cd, în maşină – aproape singurul loc, în afara de blog, unde mai am răgazul să ascult cîte ceva)

De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Zamfir şi cearşeaful alb din fundal. Şifonat

Concert Gheorghe Zamfir, în seara asta la Braşov… Sala Teatrului „Sică Alexandrescu”, plină. De mult nu am mai aşteptat în îmbulzeală la intrare. Întind petecele de hîrtie alb-negru, parcă „trase la xerox”, pe post de bilete („e recesiune”, îmi zic) în ciuda unui eveniment, desigur, remarcabil… Intrăm. Înăuntru în hol un om a suferit un atac de cord. Scene nefericite de resuscitare, masaj cardiac. Medici de jur împrejur. Am tras doar cu ochiul reuşind să o feresc pe Ina de acea imagine… Ajungem în sală. O scenă prea ponosită, cu un cearşeaf şifonat pe fundal, în aceeaşi notă cu tichetele de intrare… Orchestra. Cea ştiută a filarmonicii braşovene… În faţa ei o masă banală cu o faţă de catifea, scurtă. Pe masă cele patru naiuri. Urmăresc reacţiile Inei. Este curioasă de felul în care sunt acordate instrumentele. Începe spectacolul, fără nicio regie, cu vreo două piese „de încălzire”. Apare maestrul salutînd publicul cu naiul în dreptul inimii. Începe să cînte. Naiul pare prea mic, neîncăpător parcă pentru suflul artistului. După trei-patru melodii, intercalate fără noimă cu alte vreo două piese doar cu orchestra, copila-mi începe să se foiască. Cred că a trecut o jumătate de oră. În sală căldura devine înăbuşitoare la propriu şi… nu numai Ina priveşte disperată în tavan. Zamfir povesteşte printre melodii despre sutele de creaţii şi despre milioanele de albume vîndute, despre anii de glorie, despre uriaşele săli de spectacol ale lumii, arhipline, şi despre tăcerea, liniştea sau duşmănia de „acasă”… Îşi cîntă mai departe piesele. Sunt convins că lipseşte „ceva”. Între, orchestră, artist şi sală lipseşte orice urmă de empatie. Eu unul simt că aplauzele sunt de complezenţă. Şi el ştie că lipseşte „ceva” şi asta pare să-l obosească… Probabil nici sala teatrului „Sică Alexandrescu” nu seamănă cu… Gaite-Montparnasse…. Maestrul Zamfir nu greşeşte aproape nicio notă, este inconfundabil, irepetabil, încearcă să vibreze, însoţit corect de mişcarea orchestrei, dar cred că singur nu are cum să reuşească. E trist şi amar. Nu numai muzica lui… A trecut o oră şi jumătate, Ina este la capătul puterilor. Ştiu, e prea mult pentru ea, ea nu are nicio vină. Bănuiesc ce amintiri va avea despre primul ei concert… adevărat. Prea mult este însă şi pentru destui din cei din sală, observîndu-i cum îşi cercetează impacientaţi cronometrele, cum se hlizesc, cum cască lung. Pîndim o pauză de aplauze şi ieşim. Mai erau trei melodii, cele care, de regulă, ar trebui să ridice sala în picioare. Îmi zic că le voi asculta acasă unde-l voi regăsi pe „acel Zamfir”, aşa cum îl ştiu eu… „Probabil, totul ţine şi de stare şi de loc”, îmi spun… Nu, nici sala prăfuită, jerpelită, nici starea asistenţei, blazată, nu erau pentru Gheorghe Zamfir. O fracţiune de secundă, înainte să părăsim sala, privirea-mi ţinteşte cearşeaful alb şifonat de pe fundal… Nu, nu-l văd pe Gheorghe Zamfir chiar dacă, probabil, e pentru ultima oară… live… Aerul rece de afară ne înviorează…

De azi pe mîine, Feedback, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

De învăţătură astăzi

„Aşa sînt vremile acum, încît orice facem, să fie cu multă pază. Nu mai e răgazul de a înfăţişa teorii şi nici de a încerca ambiţii. De jur împrejurul nostru, tot echilibrul lumii s-a prăbuşit, şi silinţi desperate vor trebui să de facă pentru ca să se ajungă din nou la o parte măcar din ceia ce a fost.
De aceia nu pot fi în de ajuns criticate trei categorii de oameni: conducătorii grăbiţi spre mărturisiri, care nu-şi au locul acuma, oamenii politici cari se îmbulzesc spre conducere şi frămîntătorii de teorii care nu se pot încerca pe pielea noastră.
Grozava noastră suferinţă să ni fie de învăţătură…”

Nicolae IorgaCu multă pază (din „Neamul românesc” – august 1940″)

P.S. Acum cîteva zile îl găseam pe Eminescu atît de contemporan. Acum, pe Nicolae Iorga… E limpede că ne retrăim istoria, că nu am învăţat absolut nimic din ce am trăit, cum nu învăţăm nimic nici astăzi. Ba aş crede că neavînd şi acum un Iorga, un Eminescu ori pe alţii ca ei, stăm mult mai rău, suntem şi mai jalnici. Cu toate astea „cei ce ne reprezintă” trăiesc cu o voluptate şi strălucire demne de o cauză mai bună, superficialitatea, mediocritatea, prostia imaginîndu-se cu stea în frunte şi aşteptîndu-se la… respectul „poporului”!

P.P.S – Muzica… Muzica e altceva, ca de fiecare dată… Asemeni, sigur şi… „clipei celei repezi”, după cum scria Sorin Titel, scriitorul mare, dureros de dulce în cărţi şi amintiri, de care tot ziua de azi mi-a adus aminte. Este la îndemînă să nu rezişti tentaţiei de a privi în calendar… 😉

De azi pe mîine, Feedback, Metatexte, Metehne româneşti, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Timpul interior. Refugii

Scria Karla acum cîteva zile că a regăsit o Românie fără vlagă, cenuşie…  Şi, bineînţeles, nu o Românie ca teritoriu ci una a oamenilor. Şi asta în chiar zilele Sărbătorilor. Desigur atunci cînd intri în România venind de oriunde altundeva asta e senzaţia. Aşa este, suntem fără vlagă, cenuşii, suspicioşi şi răi. Ultimii doi-trei ani ne-au urcat pe culmile mizeriei, mizeria traiului zilnic măsurat în bani, mizeria relaţiilor dintre noi, mizeria lipsei de solidaritate în vremuri grele.
Nu voi generaliza, nu mă voi lăsa prins în hora comentariilor apocaliptice, poate că totul ţine de senzaţiile mele de acum, de conjuncturile în care mă învîrt, însă nu aş fi crezut acum şapte sau zece ani că voi trăi şi voi simţi lucrurile aşa ca acum. Absolut firesc ar fi fost ca mersul lucrurilor să ducă spre mai bine… Aş spune iar o banalitate, că ştiu de unde ni se trag parte din acestea, că starea în care am ajuns vine dinspre o clasă politică incompetentă care, previzibil, m-a aruncat într-o definitivă generaţie de sacrificiu. Sila mea e imensă şi aproape mi-a paralizat orice reacţie la ce se întîmplă pe „scena” politică sau economică. Tabloul acestei scene este aproape terifiant, sumbru.
Sila asta – periculoasă din perspectiva instinctului meu de conservare – îmi contaminează însă şi vecinătăţile zilnice ce ţin de relaţionarea mea cu… obligaţiile cotidiene. Desigur, aş scuza asta ca fiind o reacţie firească la ticăloşie, jigodism, prostie, infatuare şi ipocrizie nu fără a-mi biciui şi propriile-mi reale şi mari vini. Nu ştiu cît de sănătos e să reacţionez aşa, dacă o criză personală de soiul ăsta, una a relaţionării şi comunicării îmi mai trebuia acum cînd toate crizele exterioare, posibile şi imaginabile pentru o viaţă, sunt în plină desfăşurare fără perspectivă de ieşire din ele.
Refugiul pe care îl folosesc azi stă în refuzul, aproape definitiv, al ştirilor de peste zile, în exersarea găsirii unui timp şi a unor imagini interioare, în căutarea unor muzici neştiute, în resursele mirabile ale blogolumii, în poezie şi încercări de speranţă, în singurătăţi de moment, în ironie şi haz, în istorii, în nostalgii cu înţeles, în acceptarea diferenţelor, în amăgirea frigului, în mici şi posibile bucurii, în presimţirea unui semn de primăvară, în redescoperirea străzii mele şi amintirea satului copilăriei, în ideea de om intens, în mărturisirea dorurilor, în potenţarea norocului, în poveştile adevărate şi nu rescrise pe care i le citesc încă Inei…

De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Deznădejdea Păsării Phoenix

Nu cred că cineva s-ar aştepta ca Nicu Covaci să vorbească despre România în termeni blajini. Eu unul, dincolo de cultul pentru muzica Phoenix, am admirat mereu rezistenţa (şi nu doar în sensul unei dizidenţe de bibliotecă, onorabilă, desigur, şi aceea) liderului acestei trupe faţă de sistemele şi metehnele românilor dinainte şi de după 1989. O rezistenţă dublată de revoltă, revoltă care înseamnă aici, implicit, luptă fie şi cu morile de vînt… Bineînţeles că orice bătălie are în ea sămînţa dezamăgirii sau deznădejdii. Luptătorii ştiu asta însă nu dezarmează. Eu unul, pe Nicu Covaci l-am mai citit şi auzit afirmîndu-şi cu tărie dezamăgirile faţă de ţara pe care, probabil, a văzut-o cîndva ca pe o Pasăre Phoenix, însă nu mi l-am imaginat niciodată deznădăjduit, adică aproape înfrînt. Statura sa m-a oprit să mi-l închipui astfel, cum m-a făcut şi să-mi păstrez „Phoenix-ul meu”, cel „de atunci”, departe de scandalurile mai vechi sau mai noi care nu i-au lipsit şi nu-i lipsesc formaţiei… aşa cum arată ea acum…
Cu toate astea, într-un interviu din „Gîndul” de azi, Nicu Covaci îmi pare deznădăjduit (sau doar obosit, ar spune unii). „…Aici mă consum îngrozitor. Am amintiri mai frumoase din vremurile urâte ale comunismului. (…) Locurile sunt la fel ca întotdeauna, oamenii, însă, s-au schimbat mult. Nu mai regăsesc omenia de altădată. Valorile de-atunci. Şi-atunci prefer să mă ţin departe de-aici. Stau să mă gândesc dacă aş fi preferat să nu se întâmple ce s-a întâmplat… O schimbare trebuia să se petreacă, dar nu asta. Sau nu aşa…”, spune Covaci, după ce mai sus cu cîteva rînduri afirmase: „Îmi pare rău pentru tânăra generaţie, educată în filosofia firului de iarbă: să te apleci după cum bate vântul. Acestă naţie are un mare minus – îi lipseşte şira spinării. Învăţaţi să spuneţi nu. Luaţi-vă porţia, nu fărâmiturile. Eu Mioriţa aş mânca-o friptă. Lucrez de ceva vreme la AntiMioriţa, în care ciobanul, auzind de la oaia năzdrăvană ce i se pregăteşte, spune că câine, prietenul lui: „Deseară ne-om bate!” Ştiu că-i o minciună, dar am nevoie de ea”. Poate e doar impresia mea privind această deznădejde sau, poate, deznădejdea asta e doar a mea şi încerc să o traduc cumva, dar ea, acum, mă face să mă întreb: ce a mai rămas şi ce vine să ocupe locurile rămase libere? Şi mă întreb asta chiar şi gîndindu-mă la vechiul Phoenix, „acel Phoenix”… dar…
Am văzut apoi azi inaugurarea celei mai înalte clădiri din lume, Burj Dubai. A opta minune a lumii… Un spectacol memorabil. În paralel, la televizor, se dezbătea de zor candidatura unei beizadele portocalii, a lui Honorius Prigoană. Apoi am citit despre cele ce nu se vor întîmpla nici în anul ăsta în România şi despre faptul că întrebările nerezolvate ale anului 2009 au rămas aceleaşi şi pentru 2010, fapt pe care l-am şi prevăzut de altfel acum cîteva zile… Da, înţeleg dezamăgirile lui Nicu Covaci şi încep să nu-i mai judec semnele deznădejdii, cu atît mai mult cu cît, eu nu scriu aceste rînduri de pe terasa însorită a unei vile din Spania…

Feedback, Poezia de azi, Texte şi pretexte

Garsoniera de la etajul 10

Pe Rilke şi pe Kandinsky nu i-a prea plăcut de la bun început. Poate fiindcă auzise de prea multe ori şi despre unul şi despre altul. Pe atunci. Îşi aminteşte că numele astea făceau furori prin „saloanele” şi „seratele” dansante cu ceai de tei ale „elitelor” de… dinainte. Pe atunci îi părea ceva suspect în proslăvirea abstractităţii lor… superioare. Dar picau bine în nopţile albastre afumate cu muzici de la pick-up-ul Tesla, din garsoniera de la etajul 10. Pînă într-acolo încît se credea important coborînd îndrăgostit în strada cenuşie, spre troleibuzul trei cu geamurile îngheţate, spre coada de la pungile cu lapte pe cartelă…

Rainer Maria Rilke: „Dacă cotidianul ţi se pare sărac, nu-l acuza pe el. Acuză-te pe tine şi spune-ţi că nu eşti suficient de poet pentru a evoca bogăţiile lui. Căci pentru creator nu există nici indiferenţă şi nici un loc sărac şi indiferent.”

Trăiescu-mi viaţa în cercuri crescînde…

Trăiescu-mi viaţa în cercuri crescânde
ce peste făgaşuri se-ntind.
Îmi tăinuie ultimul zările-arzânde
şi totuşi râvnesc să-l surprind.

Mă-ncumet cu turnul străvechi împreună
spre veşnicul cerului sens.
Şi încă nu ştiu: sânt un şoim, o furtună,
ori numai un cântec imens.

Vasili Kandinski: „Arta este rostirea tainei prin taină.”

Kandinsky - Cer albastru
Kandinsky - Cer albastru
Feedback, Poezia de azi, Texte şi pretexte

Vremuri de vin

Îmi amintesc de viile copilăriei, de mustul stors între degete. Era la capătul unui drum şiroind printre două dealuri pe unde trebuia să facem slalom printre căruţele grele cu struguri şi printre gropi. La capătul drumului, la capătul satului, poarta deschisă, jarul din sobă, tocitoarea înaltă şi apa dulceagă aşteptîndu-ne-n găleţi. La capătul zilei de drum, enorm de multe stele şi greieri şi crizantemele şi fostele regine ale nopţii răpuse de toamnă. Căni de pămînt uitate prin casă, albastru pătate de vin. Patul tare pe saltea de fîn şi pernele, miroseau a vin dulce. Dorurile neregăsite dimineaţa şi căutarea bezmetică a dorurilor viitoare… „Dacă vinul se-mbată cu dragostea mea, e vina ta… Oti Hara…” Cărările de pămînt erau pătate de vin şi de sîngele cocoşului – ofrandă drumului lung. Erau vremuri de struguri, vremuri de must, vremuri de vin, de dor… Cred că e mult de atunci.

A.E. Baconsky

Doină de dragoste veche

Adolescenţă aproape rănită, aproape uitată…
Într-o ţară bogată şi tristă am învăţat dragostea.
Cu pădurea pe umeri, cu pădurea în lacrimă trec,
şi femeia frumoasă ca toamna se duce mereu
mai departe. Cred că e linişte – cred că e mult de atunci,
sărutările ei au fost primele mele cadenţe.
Într-un turn al văzduhului stele-aprindea
insolita poveste. Acum mi se pare că-aud
undeva trupul ei cum îşi scutură solzii.
Pianissimo! vino, amurg,
pentru neisprăvitul tău mozaic, am în inimă
cioburi destule.

De azi pe mîine, Feedback, Nod în papură, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Huţulii, haiducirea vieţii şi sfîrşitul deşteptătorului

Din cînd în cînd caut, pe ici şi colo, reportaje… Reportajele alea adevărate, care fac din gazetărie literatură. Le caut asemeni unui ceasornicar mîngîind un ceas vechi pe care l-a mai reparat cu cîteva zeci de ani în urmă şi pe care nu credea că îl va mai vedea vreodată… Caut scriitura, mă bucură în rarele dăţi cînd o găsesc, dar mai ales caut poveştile.
De data asta s-a întîmplat fără să vreau: am dat o tură prin canalele televizorului şi m-a oprit ceva pe TVR 3. Era întradevăr un reportaj, de prin primăvară cred, făcut de o echipă TVR Iaşi sub rubrica „Necunoscuţii de lîngă noi”. Ce m-a oprit acolo? Vorba molcomă şi cu tîlc a unui pădurar vînjos, un munte de om. Şi am rămas să privesc, furat. Omul povestea despre bătăura unei case vechi de lemn, din vatra unui sat rupt de lume, despre pădure şi frumuseţea copacilor, despre cum vorbeşte el cu pisica şi cu văcuţa din grajd, despre lemnul de brad troznind în cămin ca să alunge spiritele rele, despre neamul lui… uitat.

Şi am aflat că pădurarul de acolo de prin Fundu Moldovei şi Vatra Moldoviţei este neam de huţul, se numeşte Casian Balabasciuc, este inginer silvic şi scriitor şi corespondent la „România Pitorească” (chiar, ce o mai fi şi cine se mai îngrijeşte de această frumoasă revista?!!). Este prima dată cînd aud de huţuli, ultimii urmaşi din sămînţă de daci liberi, după cum văd că se mîndresc a fi. Pe urmele reportajului amintit am pornit o căutare pe Google, desigur, ale cărei semne le las pe aici. Şi nu puţine mi-au fost surprizele…. Citesc „Huţulii sunt un trib vechi de munte, risipiţi de-a lungul Carpaţilor, începând din Polonia şi până în Maramureş şi Bucovina. În ţară, ei pot fi găsiţi la Moldoviţa, Argel, Breaza, Moldova Suliţa, valea Suhei (zona Ostrei), Cârlibaba, şi în zona Maramureşului, unde sunt din ce în ce mai puţini, fiind asimilaţi de ucraineni.” Spune undeva, cu amărăciune, Casian Balabasciuc: „Huţulii sunt pe cale de dispariţie. Toată istoria a dat de înţeles că cei slabi se supun celor puternici. Şi nu slabi ca putere economică, ci în sens cultural, spiritual. Omul reacţionează întotdeauna în direcţia confortului, în direcţia binelui material(…). Huţulii au fost tâlhari, hoţi de vite, prădători şi probabil că istoria i-a dirijat în sensul acesta(…). Huţulii sunt copiii orfani ai istoriei. Orfani, pentru că nu îşi ştiu originile. O altă similitudine între daci şi huţuli este aceea că nu şi-au scris istoria. Nu au avut dorinţa de a-şi păstra istoria, identitatea, memoria strămoşilor, şi de a-şi cultiva originile…”
Iar oamenii ăştia – se zice că ar mai fi vreo 20.000 – haiducesc viaţa acolo în universul lor absolut liber, împreună cu pădurile lor, cu caii lor huţani şi cu Dumnezeu, cu gîndul că nu vor vedea prea curînd lumina electrică în casă – „Ni ma lumini” – asta chiar dacă becul va însemna, de bună seamă, şi sfîrşitul lumii lor.

Din ce am văzut şi citesc sunt convins că pe dealurile alea bucovinene sunt nişte locuri şi mai este un neam, de huţuli, care merită să fie cunoscuţi, înţeleşi, înainte să dispară. Şi mă mai gîndesc că onor guvernanţii noştri ar putea face un pustiu de bine în a-i recunoaşte ca etnie, iar o ministresă blondă ar putea să-i întrebe de sănătate pe aceşti… daci autentici în loc să danseze „Zărzărică-zărzărea” într-o cetate a Rîşnovului năpădită de kitsch.
Dar cum am constatat, surprins, că de mult nu mai am nici eu un ceas deşteptător în casă (mai ţin minte chiar şi ceasurile alea mari din casa bunicilor, cu glas hodorogit, CFR, care trezeau şi morţii din mormînt la cinci dimineaţa!) şi că englezii care zic că aceste dragi obiecte intră în istorie au dreptate, pot constata şi cum prin voia noastră tăiem nu numai rădăcinile copacilor dar şi sufletul acelor păduri cu care ne-am fi putut arăta mai ţanţoşi în faţa lumii.

P.S. – Dintre muzici… pe alese!

Feedback, Metatexte, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Prin cenuşa Genunchiului Lumii

Ca şi la ziar am constatat aici, în blogolume, fragilitatea extremă a cuvintelor, a textelor noastre. Nicio postare nu ţine mai mult de o ţigară, hai două. Nu mă refer la scrierea ci la citirea ei. Şi trecem mai departe. Am făcut un experiment. Am luat, aleator, cîte un text din Genunchiul Lumii al fiecărei luni, din octombrie anul trecut şi pînă azi, şi l-am citit. Aproape de fiecare dată am descoperit titluri şi fraze aproape uitate, dacă nu chiar… necunoscute. „Fragilitatea memoriei”, mi-am zis… Îmi dau seama cît de uşor mă despart de textele astea ale mele oricît de mult aş ţine la ele în momentul aruncării lor în blogosferă. Şi trec mai departe. Acum realizez, banal, şi cum trece timpul în ciuda unor întîmplări care, par doar că mă marchează din moment ce le uit. Acelaşi lucru îl pot spune despre textele, remarcabile de altfel, ale tuturor prietenilor mei de aici. De ce oare nu ni se înfăţişează toate, mereu, la îndemîna aceleiaşi priviri şi trebuie toate să rămână cu multe pagini în urmă, pentru a fi uitate?

În octombrie, anul trecut, bag de seamă că îmi plăcea să comentez pe marginea unor ştiri… inedite. Era vremea cînd scriam doar pentru mine neîndrăznind încă să mă… „promovez”. Este zona de timp trecută ale cărei texte mi se par pe nedrept văduvite de această trecere a timpului. Şi poate tocmai de aceea parcă nu le-aş fi scris eu. Cred că fiecare blogger are senzaţia asta privind în urmă de tot.
La o lună după, în noiembrie, descopeream unele „beneficii” ale Internetului care, bineînţeles, nu par să se fi concretizat pînă acum. Încă nu aveam comentarii pe Genunchiul Lumii, fiind aşadar tot în perioada ascunsă a aventurii mele bloggeristice. Apoi, la sfîrşitul anului trecut urînd lumii „ani buni de gînduri bune” tocmai descoperisem mirajul feedbackului „provocat”, acela care-ţi întoarce vizite pe blog. Atunci mi-am dat seama că pentru a fi citit trebuie să laşi urma citirii tale peste textele vecinilor şi prietenilor din blogolume. Cu timpul am învăţat să citesc asta din… „statistici” 🙂
De atunci am prins drag de „blogăreală” ca instrument al apropierii şi comunicării. Esenţial. Păcat că nu am făcut-o mai de mult ci atît de tîrziu. Pe atunci ghiceam şi „cîtă poezie e pe aici„. Acum lucrul ăsta nu mă mai miră deloc. Este ceea ce dă sens Genunchiului Lumii şi blogolumii lui. În fiecare zi găsesc aici suficiente rezerve de mirare şi bucurie, rînduri şi jocuri de cuvinte vii şi remarcabile. Senzaţia e aia de aer proaspăt care te ţine pe linia de plutire. Ca aici, la Iulia, sau aici în Biblioteca de poezie… de pildă.
La sfîrşit de ianuarie scriam despre tragedia petrecută în Braşov, aici, la o casă de schimb valutar. Vorbeam despre gestul incredibil al unui erou, Gheorghe Lala. Nu se mai ştie nimic din ce s-a întîmplat atunci, iar numele acelui om a redevenit anonim. Da, nimic nu este important mai mult de două-trei zile-n ţara asta. Fragile nu sunt blogurile pînă la urmă, îmi zic, fragili suntem noi, cu toţii şi cu tot ce trăim. Despre cei mai mulţi dintre noi nu se va mai spune nimic… „după” oricît ne-am iluziona că ar putea fi altfel. Ba sunt convins că dacă am striga după ajutor acesta nu ar veni decît, cel mult, sub forma cîtorva rînduri de compasiune. Suntem ingraţi… „Lasciate ogne speranza, voi ch’entrate”… Mă învaţă asta pînă şi blogul ăsta!

Prin februarie povesteam despre naşterea Genunchiului Lumii. Mă obişnuisem deja cu vecinii de blog, cu prietenii mei de aici – cum îmi place să le spun – comentîndu-mă. De atunci îmi este cunoscută nerăbdarea aceea a aprobării fiecărui comentariu în parte. Frumoasă clipă. Însă o dată cu timpul iată că mi s-au pierdut pe drum unii dragi… vecini de blog. Unii şi-au şters de tot urmele, unii nu mai scriu nimic, alţii nu mai vor să răspundă, să comenteze. Dezamăgiţi poate, obosiţi, plictisiţi, plecaţi… Alţii „m-au şters” din blogroll avînd cine ştie ce suspiciuni asupra-mi, neîncercînd să înţeleagă, poate, nişte erori…
Pe la sfîrşit de martie an făcut din Genunchiul Lumii martorul privirii Braşovului de sus. De pe culmile Bisericii Negre, de lîngă Clopotul ei… Sunt întîmplări din astea (ne)cotidiene care fac din blog un clasor care ar putea fi deschis cu încîntare oricînd. De dinainte de primăvară am vrut însă să surprind cît de cît întîmplările Braşovului. La început, în vremea „anonimă” a genunchiului eram chiar mult mai „implicat” în „bătătura cetăţii”. Acum privind în urmă realizez că, din păcate, m-am cam distanţat de „frumosul oraş” şi chiar de bloggerii lui. Se întîmplă multe aici şi îmi promit că voi ţine mai aproape…
În aprilie, iată, am mai făcut un prim exerciţiu de memorie, dar asupra unor fapte fără urmări sau cu prea puţine urmări despre care scrisesem pînă atunci. Era o… antropoblogie, cum au mai fost nişte metatexte şi nişte abservaţii asupra unor… blogodegradabili. Nu asupra unor texte, ca acum. Iată că devin, fără să-mi dau seama, şi manierist! Nu e în regulă!

Prin mai îmi manifestam o „variaţiune pe o temă dată”: ceva nostalgii, melancolii, dezamăgiri, dureri… Nimic nu e nou sub soare. Am observat chiar că, pe ici pe colo, unele trăiri şi-au împrumutat unora altora aproape acelaşi titlu. Da, oboseala, lipsa de prospeţime şi monotonia, căderea în banal, lipsa originalităţii şi a inspiraţiei m-au îndemnat uneori să o las baltă. Senzaţie repetitivă oricum care, cine ştie, pînă la urmă va veni de hac şi genunchiului lumii.
În iunie voiam să-mi dedic duminicile unor poezii (de duminică) dar Gala m-a deturnat, şi n-a făcut rău, şi am intrat în PDS… Şi nu-mi e tocmai simplu să mă ţin de asta, fiind de felul meu un… dezordonat.
Sunt atîtea texte aici despre care am uitat (menite… arheoblogiei). Ca la ziar spuneam… Ziarul îi iei şi-l arunci în scurt timp. Sunt aceste două făpturi de cuvinte sortite să trăiască foarte puţin… Poate de aceea sunt şi aşa de frumoase, precum muzicile cu care m-am obişnuit să le însoţesc… Aici însă, în blogosferă, iată, mai poţi răsfoi deşi cred că unii nu o facem deloc. Despre soarta miilor mele de texte din ziare nu mai ştiu însă nimic. Nicio frîntură. Nu am fost dintre cei care să şi le colecţioneze. Din păcate. Poate o să mă duc odată, cîndva, la bibliotecă să fac puţină… arheologie. Să scurm prin cenuşă, dacă nu s-or fi dat… vîntului şi acolo, cum topite au fost hard-discurile din care au plecat…

De azi pe mîine, Feedback

„Păi… pe vremea meaaa!…”

Ţin minte cum bunicii îmi vorbeau cu oarecare superioritate înţeleaptă cînd, în discuţie fiind probleme legate de unele neajunsuri puneau în frază „vremea lor”. „Eheheee… păi pe vremea mea nici nu se punea problema…” sau: „Păi… pe vremea foametei să fi văzut tu…”, etc. Iată că timpul se consumă şi ne consumă uluitor de repede (s-a şi dovedit că de fapt ziua nici nu mai are 24 de ore…) şi uneori îmi vine şi mie să zic: „Păi pe vremea meaaa… aşa ceva nu era cu putinţă…” sau alte formule la fel de dubioase. Chiar dacă trecutul nu îmi este atît de îndepărtat, recunosc că şi raniţa mea este plină de întîmplări şi obiecte care acum pot părea exotice. Unele îmi lipsesc, mi-e dor de ele, altele mi se par stupide. Sunt la mijloc poate nostalgii însă mă feresc să mă raportez la trecut. În fine…

Gîndurile astea mi-au fost activate de un articol de acum cîteva zile din „România liberă„: „Cum fac faţă crizei generaţiile României?„. Subiectul: „generaţiile de sacrificiu” mi se pare incitant şi am mai croşetat pe aici pe tema asta… Deşi răspund sumar acestei întrebări, sociologii provocaţi de RL la dezbatere trasează cîteva „parcele” privind felul de a vedea lucrurile al ultimelor patru generaţii trăitoare azi în România. Sunt tentat să fiu de acord măcar cu faptul că tinerii şi adolescenţii de azi vor fi cei mai loviţi, la nivel mental, de această criză în vreme ce noi ceilalţi vom suporta mult mai uşor şi acest episod fiindcă ne-am născut în vremuri de criză şi am trăit fel de fel de privaţiuni şi alte crize. Subiectul şi stările provocate de el nu ne sunt străine, suntem vacinaţi, căliţi.  Vom vedea în ce măsură adolescenţii despre care vorbesc vor ieşi şi mai căliţi din chestia pe care o trăiesc acum sau nu. La noi „ăştilalţi” este limpede însă: cînd vine cineva să ne vorbească de necazurile pricinuite de criza asta, avem antidotul şi… abordarea aceea superioară (normal, insuficientă, dar…): „Ehehee, ce spui tu acolo? Păi pe vremea mea, acum vreo douăjde ani, să fi văzut tu! Acu’ e mizilic!” 🙂