DCXXVII

În care-i pun pervaz timpului.

Anunțuri

Vine o vreme

Vine o vreme cînd întorci iarba, soarele, norii, căldura ca pe o cămaşă şi-ţi dai seama că asta ţi-e de ajuns. Când nebunia lumii (oamenilor tăi, nu de aiurea!) e-un ghem de hîrtie scris/nescris pe care-l arunci la coş. Şi cînd grozăvia timpului se obişnuişte cu sine în tine. Atunci pragurilor de dor le urmează pragurile de linişte. Începi să le zăreşti, să le numeri şi să te obişnuieşti, aşa cum se obişnuieşte orbul cu întunericul.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Feed-urile… clipei. Identităţi alterate…

Convieţuirile noastre electronice sau convivialitatea noastră „virtuală”, aş putea zice, ne-au plasat şi multiplicat, fără să simţim, în realităţi paralele şi în feţe de nerecunoscut nici măcar în oglinzile de dimineaţă… Asta-mi e senzaţia. Am mai scris/vorbit despre asta, despre dependenţă şi sevraj, despre confuzie şi identitate alterată. Impresia asta e dominantă dincolo, da, de beneficiile cunoaşterii dezordonate, de comunicarea în viteză, de monetizarea gîndurilor sau cunoştinţelor de tot felul. E un vertij buimăcitor din care memoria, privirea, vorba, respiraţia, flirtul, atingerile ies şifonate rău. Sau nu mai ies niciodată…

Mai deunăzi, primesc un… ping (ce… sprinţar sună!) de la Vania, la care reacţionez instantaneu (văd, dau click sau like, automat, pavlovian) în repezeala căpătată de curgerea fără putinţă de asimilare a cuvintelor „socializante”, de sus în jos, pe fluxul infinit al  pereţilor şi monitoarelor comune. Într-un tîrziu realizez, privind la comentariile acelui text pinguit, că am răspuns la un mesaj aruncat în…  mare acum vreo doi ani! Cum am zis şi acolo am resimţit un soi de deja-vu… invers. O ciudată ieşire din spaţiu şi din timp. Erau acolo „prezenţi” nişte oameni şi nişte întîmplări cu substanţialitatea lor fie şi aproximativă asemeni celor din feed-urile clipei de acum.
Erau? Mai sunt? Eraţi? Mai sunteţi? Ce mai faceţi voi? Unde sunteţi? De ce v-aţi ascuns? Sau de ce aţi rămas încremeniţi în acel prezent? Zău, mulţi dintre voi scriaţi chiar bine! Întrebările astea le-aş pune acum aruncînd o privire tîrzie peste blogolume şi constatînd lipsa „la apel” a atîtora. Mulţi veţi fi trecut pe domenii neştiute de mine, mulţi vă veţi fi întors în „realitatea reală” şi (ne)iluzorie ştergîndu-vă conturile pe care le veţi fi găsit drept inutile. Cîţiva s-au dus de tot, dincolo, unde nu ştiu dacă se dau like-uri sau ping-uri, de unde nu cred că mai vor să aibă habar ce mai e pe aici şi să răspundă!… Experimentez, iată, acum această pinguire către niciunde, spre nimeni. Poate-mi va răspunde cineva… Poate, tot de acolo şi la fel voi răspunde şi eu mai devreme sau mai tîrziu…

P.S. – Pînă una-alta, în fireasca ordine a lucrurilor, la început de curăţenie de… primăvară, voi purcede, cu regretele de rigoare dar şi cu vina-mi de a nu fi la rîndu-mi prezent, la ştergerea adreselor fără… identitate şi respiraţie. Din blogroll şi din celelalte conturi de… aiurea.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Omul nou. Se tratează cu stricnină

„Statul social a murit!”, asta încearcă, şi reuşeşte, să ne bage în cap cel care ne păstoreşte, iată de şapte ani, şi care pe atunci ne administra un convingător „Să trăiţi bine!”. Şi prim-preşedintele de partid şi de stat, aşa cum i-am zis mai de mult, alături de… capabilele-i instrumente mai are să ne păstorească încă vreo trei ani! 10 ani! Wow! O glumă proastă, aş fi zis acum ceva timp dacă aş fi intuit o asemenea perspectivă! Iată, dar, că încă o data, viaţa bate filmul! Şi poate că aş fi dat-o de la bun început pe glumă, sau aş fi privit lucrurile detaşat dacă „guvernarea” asta ar fi fost cît de cît benignă şi dacă aceşti zece ani din viaţa noastră nu ar fi fost puşi, încetul cu încetul, sub un spectru cît se poate de malign.
Suficient de malign încît, iată, în colonia numită România administrarea reformei statului în doze mici de cianuri produce efectele dorite putîndu-se vorbi aşadar despre un mare succes. Singurul! Despre ce efecte vorbesc? Păi diseminarea în rîndul mulţimii că austeritatea e bună şi firească, „austeritatea ne ţine mintea trează”, după cum spune dl. Lăzăroiu, a faptului că ar trebui să lăsăm deoparte noţiunea de speranţă sau de ajutor şi solidaritate ar fi unul la mînă. Apoi, gafa d.lui Vreme care azi a zis că trebuie „să facem ca persoanele în vîrstă să fie din ce în ce mai puţine” mi-a relevat faptul că lucrurile funcţionează potrivit „strategiei” pînă şi la nivelul subconştientului colectiv la nivelul lui de vîrf. Şi nu în ultimul rînd – vorbind doar despre „viziunile” surprinse azi! – spusa lui Igaş, potrivit căreia din MI au fost daţi afară cei ce nu au avut „sînge-n instalaţie” îmi certifică faptul că în zece ani blînda noastră ţărişoară va deveni un stat… spartan în care „omul nou” să supravieţuiască eternei „crize” şi exigenţelor regimului aspru, cu succes. Singurul lux permis ne-ar mai fi doar rugăciunea: „Suntem pregătiţi şi ne rugăm la Dumnezeu şi la Germania, Italia, Franţa, Spania”, spunea şi „atoateştiutorul şi atotputernicul”… Apoi, în scurt timp, vom accepta fără crîcnire că da, suntem bogaţi, la cei 800 de lei pe care în mărinimia-i fără margini puternicii vremelnici ai zilei ni-i alocă lună de lună. Cum vom accepta cu dragă inimă şi reală înţelegere şi ca spre ieşirea noastră naturală din exerciţiul activ de buni contribuabili la bugetul lor să ne primim în locul primului fluturaş de pensie doza binefăcătoare de stricnină. Asta, tocmai pentru a lăsa în urmă un stat sănătos, puternic, tînăr şi veşnic reformat! Desigur, ecuaţia cinică nu va fi valabilă pentru aleşi, pentru atât de necesarii supravieţuitori, bine adăpostiţi în peisaj de… cromatica vremurilor: oranj-verzuie sau în alte game… dezirate de aceştia!

P.S. – În naivitatea-mi ce ţine de genetica altor timpuri şi cu o… nejustificată teamă de fiola finală cu cianură (asta poate fi citită şi ca „ultima ţigară”!) eram tentat să scriu despre un concept interesant şi foarte altruist: downshifting-ul. Mi-a plăcut o definiţie a acestui „fenomen”: „refuzul de a intra intr-o anume inregimentare (prin dresaj), refuzul pozitiei, refuzul salariilor mari etc. Ideea de baza este ca de fapt calitatea vietii individului, care este data nu de felul in care se pozitioneaza el din punct de vedere material – nu iti trebuie atit de multi bani ca sa poti sa fii fericit, multumit în viata -, ci de faptul ca poti profita, sa zicem inteligent, de timpul pe care il ai de trait, astfel încât sa nu devii un sclav al muncii.” Mi-am dat însă şi eu seama că… nu ţine la noi… Cum spuneam mai sus, noi trebuie mai întîi să învăţăm beneficiile… sclaviei. Şi cum avem dresori foarte buni, dup-aia om mai vorbi! 😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 😉

Brazda zilei de ieri

Am citit la cineva cum că îi este dor de nişte drumuri, de nişte locuri. Sălbatice. Altcineva îmi spunea că ar cumpăra sau ar închiria măcar nişte timp. Fiindcă „pe timpuri”, după ziua de muncă „pe bune mai aveam în faţă parcă încă o zi întreagă…” Şi privesc de jur împrejur şi se întîmplă să văd cîte o faţă de mult cunoscută „Wow, ce a îmbătrînit!”, îmi zic. Probabil şi el spune la fel despre mine. Şi mai văd indivizi care se dau cu fundul de pămînt şi care urlă pentru lucruri care nu pot fi reţinute mai mult de cinci minute. Şi ţipă că n-au timp! Şi aud tovarăşi importanţi care nu spun nimic şi care nu fac nimic şi care se aşteaptă să le fiu recunoscător, să mă arăt extaziat, să le dau dreptate sau măcar să le plîng de milă… Şi am întîlnit un tip slinos cu un BMW argintiu care m-a luat cu „Băi, n-ai nişte bani că mi s-a spart baia de ulei. Îţi las buletinu-n schimb!” Şi nervi şi crize de timp isterice şi ştiri fără nici o legătură cu mine. Şi ieri a fost ultima zi de iarnă. O iarnă urîtă, nervoasă, cenuşie, infernal de lungă, chiar dacă aş zice că nu atît de grea pe cît putea să pară astă toamnă. Probabil n-a fost vorba de iarna de afară însă… A trecut. Iarna. Şi ziua cea de ieri. Asemeni celorlalte în care nimic din toate astea nu contează.
Cum îi era dor aceluia de un drum de munte, nu ştiu cum se face da’ mie acum îmi e de… întorsu’ unei brazde de pămînt şi de-un tăiat de vie!  Şi de-o zi aşa cum se cuvine pentru asta. 😉

Servus Blogolume!
Toate cele bune!

Timpul întîmplărilor. Şi o coincidenţă

Anii trecuţi mă grăbeam să urez trecerea spre anul nou cu un „la mulţi ani de gînduri bune”. O făceam cu cîteva ore înaintea miezului nopţii sau cu cîteva minute înaintea acestuia… O făceam la adresa întregii lumi şi la adresa mea sau a alor mei. Gest comun, altruist, veţi zice, gest frumos, firesc. Parcă a fost ieri. Da, au trecut fulgerător de repede anii din urmă. Acum îmi dau seama că de fiecare dată m-am grăbit atunci la destupatul şampaniei, m-am grăbit cu toate. Şi care mi-au fost confirmările celor urate? Gîndesc că, cel mai probabil, graba aia a fost singura confirmare. Azi gestul acela al urărilor mi se pare, ca să zic aşa, şi mie… desuet. Şi cred că din cauza depersonalizării noastre şi a ipocriziei noastre. Îmi dau seama acum că „anul nou” nu e atît de altruist pe cît pare. În ciuda faptului că e un „an nou” al tuturor, ca o aniversare a unei dăţi de naştere a tuturor, defapt e a nimănui, atîta vreme cît urările au dispărut în neant imediat ce au fost rostite, atîta vreme cît nu mai suntem o comunitate, o societate care să-şi respecte regulile şi membrii. Cred acum că adevăratele urări de „la mulţi ani”, că adevăratul „an nou” ne sunt fiecăruia dintre noi, în mod real, cele ce ţin de datele noastre de stare civilă (de naştere, etc…) Cred că atunci suntem mai puţin grăbiţi şi un pic mai sinceri.
De aceea găsesc mai potrivit să încep anul şi nu să-l fi terminat pe cel vechi (cel căzut), fără promisiuni şi îndemnuri la adresa lumii din jur căreia prea puţin îi va păsa – ca şi pînă azi – de cele scandate de mine. Eu unul voi încerca mai departe – coincidenţă cu acest 1 ianuarie impersonal! – să fac în aşa fel încît să nu mai las ca lucrurile să treacă aşa de repede şi le-aş dori asta şi celor din jur. Cum aş vrea ca viaţa să redevină reală în ciuda celei virtuale, iar anul… comun să fie mai de trăit decît de privit, mai personal decît mediat sau mediatizat. Îmi doresc timpul întîmplărilor decît timpul… asistării la ceva ce nu se întîmplă de fapt. Îmi doresc un an de citit şi de scris, de comunicare, decît unul risipit prin mii de click-uri sau comentarii efemere, de circumstanţă. Un an al meu, egoist, fiindcă am învătat, iată, că un an „al nostru” egoist nu se poate, darămite altruist!

P.S. – Am găsit în o carte a lui Thierry de Montbrial („Acţiunea şi sistemul lumii”), apărută prin 2002, un gînd, o convingere ce păreau atunci măcar logice: „Nimic nu permite, de exemplu, să afirmăm că interconexiunea crescîndă a indivizilor prin Internet va provoca a la longue, o omogenizare suficientă pentru ca specia umană să nu mai constituie decît o singură comunitate identificabilă.” Oare nu am ajuns chiar aproape de acest punct, de uniformitate?

P.P.S – Apropo de anul „căzut”, poza din „capul” blogului ăstuia, cu acea calfă de zidar aruncăndu-se în hău de pe schelele Bisericii Negre, ca probă a unor mustrări de conştiinţă, sau a acelui fiu de meşter căzut printr-o tragică intîmplare (astea fiind variantele dintr-o legendă), tocmai acea cădere o sugera. Cred că acestui loc i s-ar cuveni ceva imagini mai… pozitive, nu?

Servus, Blogolume şi La mulţi ani!
Ce zici, te… bagi?! 😉