DCXVIII

În care-mi par cuvinte ce-mi vorbesc prima oară.

Anunțuri

În care vorbele au timp

Drumurile, aceleași, doar mai strîmte și mai albicioase parcă. Casele, le recunoști venite parcă la vale din „acele” timpuri, doar unele fardate pe ici-colo, cele mai multe cu ochii încercănați și gurile căzute ca după niște accidente cerebrale. Curtea pe care o alergai și o știai pe de rost îți pare acum junglă, îngrămădind, ferecînd ușile și ferestrele. Iar camerele, camerele, pereții cu pozele care te duc exact acolo de unde memoria ți s-a rupt și te sfidează vrînd să-ți spună vezi că noi nu ne schimbăm? Pentru asta, de data asta, și tu le faci cîte o poză. Oamenii… oamenii îi zărești din viteză. În grabă, de departe, îți arunci privirile peste ei, parcă ferindu-te să te prindă cu privirea sau să remarci diferențele și să-ți amintești numele lor. Oamenii, da, îți par, straniu, aceiași, neschimbați pe bolovanii lor de la poartă. Sau așa vrei tu să îi vezi? Inclusiv umbrele celor ce nu-și mai sunt pe prispă de ani mulți? Așa te-or vedea și ei, te întrebi sau nici măcar nu mai știu al cui ești? Probabil nu te recunosc sau te confundă cu un altul dintre ai tăi, cu fratele, cu tatăl, cu vărul sau cu unchiul din o cu totul altă vreme.
Doar foamea și setea sunt mult mai mari târându-se pe brânci, pe ulițe, prin curți. „Uneori şchiopătând, alteori târându-se pe brânci, viaţa merge înainte”, zicea Zaharia Stancu. Dar peste toate te șfichiuie o vorbă care, în locul ăsta, are destul timp, are răbdare: „Offf, dar greu mai vine moartea asta!”.


Servus, Blogolume!
Toate cele bune.

Hai să mai şi trăim, zic! Aşchii

Hai să ne vedem de viaţă, zic!… Prea ne-am suspendat, de bună voie şi nesiliţi de nimeni, de aţele intereselor altora. Prea ne-am rupt în paişpe, aşchii, aşchii… Prea ne-am lăsat captivi în ură de au ajuns pînă şi copiii să nu-şi mai vorbească şi să nu se mai joace-n faţa blocului… Să respirăm, să ne tragem sufletul, oricum e limpede că pînă-n toamnă războiul (şi nunta şi parastasul!) lor vor fi la fel de încrîncenate, pînă ce lucrurile vor intra în făgaşul lor „natural”, istoriceşte şi româneşte vorbind, potrivit… tradiţiilor. Ca să nu mai fim dezamăgiţi ar trebui mai înainte însă să nu ne mai lăsăm dezamăgiţi. O lecţie din trecut, pentru viitor, nu pentru acum…

Şi hai să ne vedem de viaţă, zic! E august deja şi trec pe lîngă noi pînă şi morţii! Să ne luăm munţii şi marea-n piept. Să ne scoatem poeziile şi muzicile de la naftalină. Să ne învăţăm copiii cu iarba. Să ne punem pălăriile de paie, să ne luăm cămăşile şi fustele înflorate şi să fluierăm pe-nserat pe Corso. Luaţi-vă şi spadele şi armurile şi lăncile că-i rost de cîte-un cavaleresc duel pe Cetate. Puneţi-vă clipa-ntr-o poză şi răspîndiţi-o-n lume să o ia la vale că-i vorba să se tot ducă. Spargeţi cîte-un pepene cu pumnu’, cît mai e. Luaţi-vă sania de iarbă, udaţi-o cu rouă şi daţi o tură prin copilărie. Luaţi-vă luna plină la subţioară să vă îngîne-un cîntec de leagăn. Concediaţi-vă codurile galbene, angajaţi-vă o paparudă şi demisionaţi din insomnie. Trageţi de funie zmeul de ploaie să ne ude tălpile. Apoi legaţi-l de cumpăna fîntînii voastre. Scoateţi butelca de vin din pivniţă şi puneţi-v-o pe frunte să vă aburească arşiţele. Vorbiţi-vă de sunteţi nevorbiţi! Plîngeţi de sunteţi neplînşi! Iubiţi-vă de sunteţi neiubiţi! Lăsaţi Roma veche să se trezească-n voi, aşa cum zicea îndestulatul cu cuvinte Fănuş! Cu cuvintele fără şir ale lui Sorescu! Şi mai puneţi naibii şi cîte-o virgulă-ntre subiect şi predicat! 😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

O vorbă de alint… Pentru nimic!

Umili, umiliţi?… Jigniţi, ofensaţi? Cîtă risipă de energie, de cuvinte, de păreri, ce rumoare, cîtă consternare după culmea ipocriziei prezidenţiale! Este dezarmant felul în care cădem în derizoriu şi în cursele cu petarde ale mai mult sau mai puţin puternicilor vremelnici ai zilei! Şi asta cu atît mai mult cu cît aceştia sunt surzi şi orbi şi batjocoritori. Despre ce vorbim aici (ce clişeu tîmpit!)?! Trăim cumva într-o republică a gentlmanilor, ne-am născut cumva cu tacîmuri de argint, cu furculiţa de peşte în extrema dreaptă si cu cea pentru salate în extrema stângă? 😉 De şapte ani suntem sub „domnia” prim-preşedintelui de partid şi de stat, ba chiar mulţi dintre noi ne şi lăudam că i-am pus votu’ pe frunte! La ce ne aşteptam? O ţinem în aforisme, vreme în care grozăviile şi dramele acestei ţări se înşiră zilnic ca pe aţă. Pîndim vorbe şi ne aruncăm după ele, cu voluptatea nebunilor vînînd fantasme, spre satisfacţia lui chiorîşă, vreme în care logica electorală devastează realitatea ca un nor de lăcuste. Eu unul am „uitat” să mă mai entuziasmez atît de gafele şi mizeriile unora cît şi de fluturaşii cu fundiţe roz ai altora. Nu mă aştept la mai nimic bun, nu mă aştept la „mintea rumânului cea de pe urmă”. Hora acestui an şi a celorlalţi doi care-i urmează (pentru împlinirea celor 10 ai concesionării pe nimic a existenţei noastre mioritice!) este cea ştiută, cu toate scenariile-i bătătorite alunecînd pe creierul nostru alunecos. Nu cred într-o revoluţie a bunului simţ, nu în vremuri palpabile pentru mine. Îi admir pe cei care o caută cu demnitate în stradă, în Piaţă! Eu caut să sper doar la ceva mai multă linişte, la o sfidare ceva mai cu ştaif, la nişte discursuri puţin mai inteligente, la o hoţie măcar ceva mai lustruită, la ceva discreţie, la ceva mai puţină satisfacţie a stăpînilor, la nişte nume mai puţin ruşinoase şi o idee mai de încredere!… Ei da, pentru acest… rău mai mic mai că m-aş gîndi să mă deplasez mai în vară pînă la secţia cu urne! Da, ne mulţumim cu tot mai puţin, cu umilitor de puţine pentru nimic... Şi apropos de aforisme… Am căutat ceva vorbe mai de duh şi n-am găsit niciuna de-a marinarului reformator care se vrea intrat în istorie pe un cal alb (nici nu mă aşteptam!). În schimb am dat de asta, a lui Harry Truman: „Preşedintele nu este decât un om glorificat care lucrează în relaţii publice şi îşi petrece timpul flatându-i, linguşindu-i şi împingându-i de la spate pe oameni pentru a-i convinge să facă ceea ce trebuie oricum să facă.” E doar o vorbă de alint suspect de sinceră pentru un Preşedinte, nimic altceva! 🙂

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Prispa şi bătătura

Găsesc pe Presseurop o analiză interesantă a nemţilor de la Die Zeit inspirat intitulată „Cele şapte păcate ale europenilor” care, „ar dăuna UE”. Lenea, disimularea, bigotismul, lăcomia, egoismul, aroganţa, cupiditatea ar fi metehnele pentru care puterile Europei ar trebui să se căiască. Toate astea dintr-un punct de vedere care priveşte însă „moralitatea economică comunitară” şi mai puţin cea care ar ţine de cea „socială”, „intimă” ca să-i spun aşa (dacă ar fi să ignor faptul că ele sunt interdependente). Nu înţeleg însă şi cum altfel, cît de feciorelnică, ar arăta această unită „Europă a noastră” vindecată de  metehnele astea…  Şi unde ar fi locul nostru în dînsa… Desigur, ar fi fost mai pe placul meu un text de altă factură care să-mi gîdile un pic… etica şi estetica, însă îmi dau seama că o asemenea abordare chiar nu mai contează azi pe drumul cimentat al europenizării şi globalizării noastre, drum fără întoarcere şi fără hăţuri. Ţin minte doar că, de mult, un Noica găsea şi diseca alte beteşuguri în „Spiritul românesc la cumpătul vremii. Șase maladii ale spiritului contemporan”…

În entuziasmul nostru inconştient… aderant, importînd încet-încet şi bolile mai sus amintite, cu sau fără certificat de garanţie, mă întreb doar unde ne vor mai fi şi ale noastre precum hoţia, trufia, corupţia, preacurvia, ipocrizia, minciuna, răzbunarea, înşelăciunea, lăudăroşenia, cinismul, bîrfa şi mai ales şi mai presus de toate uitarea, cu toată voluptatea lor fanariotă? Cum mă gîndesc că ne vor dipărea pînă şi fermecătoarele, mioriticele, dîmboviţenele, moromeţianele lor locuri, prispa şi bătătura care, mai făceau posibile totuşi vecinătatea noastră cu noi înşine şi vorba despre ele, despre bolile noastre, cu putinţa, fie şi iluzorie, a  încercării vindecării lor. Bolnavi de unele sau lecuiţi de altele, cu transplantul de personalitate şi metehne cu tot pe deplin…  implementat,  ne vom fi pierdut pînă şi privilegiile propriilor ticăloşii…

Pînă una-alta, dragelor şi dragilor, cîţi şi cîte veţi mai fi rămas pe aici, pe prispă şi-n bătătură, sper să primiţi necircumstanţialul şi neschimbatul meu gînd vechi, acel La mulţi ani de gînduri bune, pentru un an totuşi mai bun, dimpreună cu un pic mai multă limpezire. Aş vrea să cred că mai putem accepta acest transfer de gînduri cu egală măsură: să dăruim la fel şi atît cît ne-am dori să ni se dăruiască, pe cît posibil fără păcate…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Răbdarea unui haiku

Ce rămîne şi după aceste zile? Din timp, din spaţiu, din noi, navigatori bezmetici prin timp şi spaţiu? Care mai e însemnătatea lucrurilor? Resimţim fiecare altfel, ne raportăm la aceste zile, la zile în general, fiecare altfel, cu alte… preţuri, cu alte vorbe, cu alte tăceri, cu alte bucurii… Pălesc cele ce ni se păreau ieri importante şi descoperim că „breaking-news-urile” noastre erau atît de derizorii…
Eu cred că, de aici încolo, rămîne cu noi răbdarea unui haiku, precum acesta:

Primăvara fuge
O pasăre plînge, şi-s lacrimi
Şi-n ochii peştilor

Bashō

Ah da, astăzi am văzut şi prima gărgăriţă, o gărgăriţă mică, un pui de gărgăriţă, nu-i aşa?, alergînd către niciunde pe o frunză uscată din balcon, pe muzica unui graur dezmorţit…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Crochiuri pe genunchi… Efectul buretelui

Nu sunt atent la riduri şi la fire albe. Nu ştiu dacă e vreo deformare în felul în care îmi revăd… oamenii vechi. După nişte ani, trei, cinci sau zece i-am regăsit la fel. Aceleaşi chipuri pe care le ştiu de… cînd mă ştiu. M-a bucurat să constat această neîmbătrînire, m-a revigorat gîndul că poate şi eu sunt la fel de uşor de recunoscut ca fiind la fel ca pe vremea cînd petreceam printre ei mult mai mult timp… Da, pesemne privirii mele de acum i s-a suprapus privirea mea de atunci şi ştiu că aşa va rămîne…

Îmbrăţişare strînsă, puternică, reproş dureros fără cuvinte, fără privirea în ochi… Neînţelegere a faptului că lucrurile nu mai sunt la fel. Că nu mai sînt. Lacrimi şi priviri ascunse… Promisiunea stîngace – amăgire a unor vechi vinovăţii – a revederii în locul în care nu mai e nimic. Gândul: „la ce bun”?

Goană de cîteva sute de kilometri dus-întors într-o singură noapte.  Şi cîteva ore „împreună”, privindu-ne stînjeniţi peste masă… Venirea, precum încă o despărţire. Goana, prin beznă, precum o alungare… purificatoare de… gînduri, de remuşcări. Viteza în noapte, fără peisaje, fără opriri, ca un burete care şterge tot. Obositoare, întîlnirea cu somnul…

Abia acum înţeleg şi eu: de ce „Genunchiul Lumii”?… Poate am bănuit doar frumuseţea acestui loc: „Genunchiul este un exemplu de măestrie a Dumnezeirii, pentru că nici cele mai prefecţionate tehnologii nu au reuşit performanţa unei asemenea suprafeţe netede, fără rugozităţi precum suprafeţele oaselor din genunchi.” Da, „Toate necazurile lumii se strâng în genunchi”, în Jurnalul Naţional! Superb titlu pentru un articol… ortopedic! Am să-l fur! 😉

Cîteva zile fără Internet mi-au reprodus un scurt-circuit din care îmi „revin” cu greu. De fapt nu ştiu dacă e, de fapt, o „revenire” şi dacă îmi doresc asta. Poate că nu vreau să recunosc că de fapt acea stare, acea realitate „fără” era cea firească. Greutatea resimţită acum în faţa ecranului alb, reamintirea greoaie a parolelor şi comenzilor, senzaţiile stranii privind unele chipuri, privind unele cuvinte care mi se îngrămădesc acum sub ochi… Efectul buretelui aici începe să dispară…

Consimt, din nou, asupra celor scrise de Andrei Pleşu: „N-am argumente solide – cel puţin deocamdată – pentru a credita resursele de solidaritate, vigoare sufletească şi dinamism civic ale unei populaţii risipite interior, sleite de lipsuri, hărţuite de tot felul de „zbierători şi dibaci“, înrăite de lupta pentru subzistenţă. Uneori, oricît m-ar întrista ceea ce simt, mă întreb dacă nu oblojim, în fibra noastră, un virus (mai vechi) al disoluţiei, dacă nu stăm sub steaua sumbră a unei ratări istorice, a unei „moşteniri de nenoroc“ – cum spune undeva Iorga, într-o pagină de călătorie prin Haţeg.” Moralistul ar îndemna la speranţă şi entuziasm, în cele din urmă… Dar e undeva o „oboseală cronică” care-l face să o spună doar cu jumătate de gură, pentru un sfîrşit de text într-o notă… pozitivă. Ştiu acea oboseală… Anulează tot.

Sunt „fixat” încă asupra lui Mircea Cărtărescu. Îi studiez metamorfozele, alături de ale altor cîţiva: „Astăzi suntem, economic şi moral, la nivelul anilor 1992-1993, am dat deci înapoi cu optsprezece ani, şi spectrul falimentului ne pândeşte din nou. Cetăţeanul e iar sărac ca degetul, instituţiile nu func ţionează, clasa politică e jalnică, imaginea noastră în afară e din nou grotescă. Ce-i de făcut? Pe unde scoatem cămaşa? Aş vrea să ştiu să răspund la aceste prea multe întrebări.”

Prim-preşedintele de partid şi de stat denunţă legitimitatea poliţiei ca instituţie a statului acesta, aruncă copilul din copaie odată cu lăturille. O face fără echivoc, discreţionar, şi nu doar simbolic, cum a făcut-o cu alte instituţii ale aceluiaş stat. Din asta înţelegem că asta e calea: nimic nu contează, „statul sunt eu”. „PPPS” („vremelnicul chiriaş”) acreditează ideea că o „instituţie a legii care nu respectă legea” poate fi anulată, ignorată, ştearsă în bloc din fundamentele şi constituţia ei. Aştept aceeaşi măsură (dublă măsură?) şi în privinţa Camerei Robertei şi a zămislirilor ei… legale! 😉
Afară plouă.

Servus, Blogolume!
Totul poate să doară. Totul doare de fapt… Minciuna e un mizilic pînă la urmă. Aflu asta, răstălmăcind rîndurile Cellei...  Duhul vorbelor trece pe la Rodica… Şi eu am căzut pradă aforismelor 😉 Dumitru explică şi el lehamitea… O aşteptare la Deea… Vio, în Oplisme, despre o stare arhicunoscută, despre penibil… Oh, ce amor la prima vedere şi la vară cald! 😉 Un fel, alt fel de rău, găsesc la Paul... Iulia Haşdeu şi Maria Tănase, la un loc. Locul lui CorneliusMircea renunţă şi el la nişte… servicii. Mă alătur! Doar Vania şi prietenii ştiu de ce ! 😉 Genunchii de iarbă… Îi descopăr, cu un pic de invidie, la Teo! 😉 Cristian găseşte locul oamenilor, în cuştile cu zăbrele de fier… Un manual de… curăţenie răsfoiesc de la Daurel… Aş mai fi adăugat cîteva… pagini, legate de nişte… indivizi.  Omul şi… căţelul, la Cristi! 😉 O chestie… esoterică, asta-i mai lipsea lui Milf şi Petrov! 😉 O carte superbă, pentru copii şi nu numai, începe să ni se dezvăluie dintre… coperţile Mirelei! Rătăciri ale minţii să fie? Ne-o spune Onu… Bărbi şi bărboşi, la Andi… Nu ştiu… Binecuvîntez inventarea lamei de ras! 😉 Viaţa ne e jucată la ruletă… Da, Cati, ar trebui să ieşim din cazinou şi să trîntim uşa în urmă!

Ruleta românească a cuvintelor

Am citit cîteva fraze interesante ieri. Toate în linia acelui „a fi sau a nu fi român”, cu metehnele sau fericirile care pleacă de aici. Şi astea şi ca reacţie la o temă predilect vînturată în perioada asta, aceea a românismului ca orgoliu şi binecuvîntare, provocată dinspre un Cotroceni deodată foarte harnic în a ne prezenta „studii” şi propuneri privind mersul ţării. Bineînţeles că temei respective i se pune în balanţă pericolul teribil al ticăloşirii şi al sistemului hapsîn şi corupt care-şi face preş din virtuţile noastre milenare. Că dintre concluziile cotroceniste răzbat şi încercări de soluţii precum cele cu prostituţia, drogurile, pensionarea la o palmă de… locul cu verdeaţă ori băgarea ţîncilor „în program” imediat ce vor fi fost înţărcaţi, asta cred că ţine de arhicunoscuta, şi inutila de acum, bolnăvicioasă deprindere de jucător a vremelnicului chiriaş al palatului cu cucuveaua. Că văd în asta tentaţii flagrant populiste şi naţionalist-comuniste, de un patriotism ridicol (desigur, reţetă bună la bobor pe vreme de criză şi alegeri!) e altă poveste uşor şi ea de decantat în chiar mai puţine rînduri.
Dar, vorbeam mai ieri, despre nişte tabere de intelectuali şi despre speranţa mea că aceştia îşi vor şi concretiza cumva opoziţia normală altfel, prin argumente, faţă de o parte sau de alta a găunoasei „noastre” clase poilitice (opoziţie de bun simţ, oricînd şi oricum, măcar în cazul presei şi a intelectualilor). Nu, nu am găsit mare lucru prin „meandrele concretului”, dar am dat de frazele despre care spuneam şi care, măcar îmi confirmă că totuşi mai sunt oameni care se exprimă limpede, în limitele firescului, chiar cu tot cu rezervele, esenţiale de altfel, privind limitele lor… morale. Limite morale ce pot trece de contradictoriu şi pot deveni… mortale pentru ei la un moment dat. Şi pînă la urmă nici măcar nu mă voi agăţa musai de noţiunea de intelectuali (nu-mi plac elitele) gîndindu-mă cu aceeaşi măsură la persoane din orice zonă de cultură, sau instrucţie care, deţin însă civilizaţia şi gramatica celor şapte ani de acasă şi care îmi pot da speranţa normalităţii. Speranţă, ştiu,… superfluă.

Aşadar… Andrei Pleşu (în ciuda orientării sale politice, îl contrazice iată, sper nu numai de faţadă, pe Băsescu cu comisiile lui cu tot) , în „Gîndul”, despre „mîndria de a fi român”: „Nu te-a întrebat nimeni dacă vrei să te naşti român şi n-ai fost declarat român de un juriu care ţi-a evaluat, în prealabil, virtuţile”. Şi Pleşu întăreşte ideea : „a spune «sunt mândru că sunt român» e totuna cu a spune «sunt mândru că am nasul cârn»”.

„Eu sunt român şi cu asta basta. Aici s-a întâmplat să mă nasc. Nu văd de ce ar trebui să fiu aşa mândru că sunt român”, zice Victor Rebengiuc, continuînd: „N-am înţeles niciodată fanfaronada asta: «Eu sunt român. Ce grozav sunt eu!». Eşti mândru că-ţi faci treaba bine, dar asta poate s-o spună şi un francez, şi un ungur”.

La rîndul său, Cristian Tudor Popescu – parcă mai anti-prezidenţial în ultima vreme, faţă de un Ion Cristoiu care a cîrmit-o, temporar aş zice, în sens invers! – spune: „Regăsesc în declaraţiile domnului preşedinte reflexele activiştilor PCR şi securiştilor reşapaţi după 1989, a căror primă grijă era să acuze presa de denigrarea României. Problema era presa, care vorbea de rău. Acum şi tinerii. Adevăraţii iubitori de ţară, potrivit unei alte declaraţii a preşedintelui, sunt agenţii serviciilor secrete. De parcă, dacă presa şi tinerii ar fi vorbit de bine, ar fi crescut nişte autostrăzi din pământ. Dacă cineva spune că roşiile umflate din import sunt mai bune decât roşiile româneşti, nu influenţează pe nimeni, e trimis să le mănânce el. Dacă însă spune că preşedintele Băsescu n-a adus României în 5 ani nicio roşie degerată, se pot găsi destui care să-l creadă.”

Dar cel mai bine m-au uns la suflet cuvintele, regizorului Cristian Mungiu (pe Realitatea .net), acum în preajma lansării comediei „Tovarăşi, frumoasă e viaţa” din trilogia, ce pare remarcabilă, „Amintiri din epoca de aur”, la întrebarea ce-l enervează la realităţile autohtone: „O! Politicienii care nici măcar nu mai mimeaza că ar sluji interesul public, televiziunile care popularizează idioţi, dobitocii care merg cu 4X4urile pe contrasens, nivelul înfricoşător de mitocănie din ţara asta, sistemul sanitar care te lasă să mori cu zile, impostura fenomenală din zona cultură, fiscalitatea aiuritoare, corupţia generalizată, şmecherii care cumpară o casă de patrimoniu azi şi mîine fac în locul ei un bloc de sticlă, ideea că producem 2 km de autostradă pe an cu costurile pentru 20 – şi, în general faptul că în România, la 20 de ani după căderea comunismului totul e dificil, complicat, ilogic, aproximativ şi că in general toate legile şi valorile sînt relative. Bancul ăla cu cele două bile care ni s-au dat dintre care pe una am pierdut-o şi pe cealalată am stricat-o ne caracterizeaza perfect ca naţie. Cînd aud calcule de alea care socotesc în cîtă vreme recuperăm distanţa faţă de occidentali mă apucă rîsul. Ce să recuperăm, ecartul se măreşte continuu. Dacă ţara asta era un srl mai bine o închideam şi făceam alta.”

Cuvintelor ăstora nu li se cade o concluzie, cum nu le era potrivită nici introducerea mea, însă ele îmi aduc o veste bună: jocul la ruletă, electoral, cu noţiuni, cu cuvinte, de a anumită… altitudine poate fi penalizat elegant iar „barbugiul” poate fi uşor pus cu botul pe labe. Sper – o, dulce şi incurabilă naivitate! – într-o asemenea concreteţe a normalităţii începînd cu toamna asta, cum mai sper să aud tare vocile „nebunilor cu ochii închişi”. Ar fi, desigur după cum se vede, prea mult însă acum să mai sper şi la… verticalitatea de necontenit a unora dintre vorbitori… Deh, nu le putem avea pe toate! 😉