DXCIII

În care verdele-i somnivor.

Anunțuri

Fără. Împrimăvărare

Ce faci cînd ultimul anestezic e pe terminate? Când a ieșit din producție și toate flacoanele orașului-s goale? Ce mai storci pentru câteva picături? Poate pervazul ferestrei şi geamătul luminii, poate manuscrisele mucegăite, poate genunchii, poate șuruburile cârjelor de lemn? Toate se termină: gîndurile, cuvintele, uitările, lenea, lămîile, somnul, nopţile, ceaiul, diminețile. Și atunci o iei de la capăt cu ce rămîne verde, fără anestezice, fără numărătoarea inversă.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

Cel verde şi teafăr

azi
las pentru voi aici
ciolanul ăsta de timp.
uit de fîntîna din cumpeni
uit de turma de zimbri indecişi.

cu o săgeată
ca o sîrmă
îmi închid ochiul stîng
cel verde şi teafăr
astăzi
vă uit rătăciţi
în hamace.

pictura e gata:
îngeri cu tatuaje de pofte
himere-n galere
prin poduri
sub poduri
pe scări de tramvaie.

Capacul din carton verde

Era verde. Un capac din carton, verde, ramas de la o o cutie mare în care primise acum mulţi ani nişte mere verzi. Nu mai ştia cine i le dăruise, dar parcă simţea parfumul lor şi le revedea întocmai. Mai ţinea minte cînd în capacul ăla îşi stivuise toate scrisorile, foile, „manuscrisele”, pozele vechi. Se gîndise că verdele ăla aprins va fi uşor de zărit cînd va avea ceva de căutat prin hîrtii.  Ei bine, acum îi veni să arunce o privire, să frunzărească nişte imagini de hîrtie şi nu îl zărea. „Parcă îl văd, era aici”, îşi spuse. De cîte ori nu aţi avut senzaţia asta: „Parcă îl văd”?, senzaţie însoţită de panica leşinătoare, electrocutantă, a unei certe şi iremediabile pierderi? Nu, el nu intră în panică. Privi un minut în gol înspre fundul ăla de şifonier. „Asta e. Şi pînă la urmă ce mare lucru aveam de văzut printre hîrtiile alea?!” îşi zise, gîndind că, poate, dacă le-ar fi căutat mai de mult le-ar fi găsit şi poate ce era acolo chiar ar fi avut vreo utilitate cîndva.  Negăsirea îi tăie cheful căutărilor. Instantaneu. Nu era nici resemnare, nici tristeţe, nici lene, nici măcar interogarea dispariţiei, era doar un… chef. Şi era la o vîrstă în care multe, multe începeau să nu mai conteze, să nu mai fie utile. Cu atît mai puţin un capac de carton verde cu amintiri. Se aşeză în fotoliul lui de la geam privind spre grupurile de jos care treceau care-ncotro precum cuvintele. O zi ca toate celelalte.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Sensul ierbii… Împrejurimi

Această prezentare necesită JavaScript.

Şi au fost nişte zile de… verde.  Verde exploziv, năucindu-mi retina. Primul verde adevărat de anul ăsta. Verde cu oxigen şi puţină linişte. Şi iarba. Da, am ascultat-o. Nu a fost uşor dar am găsit locul în care s-o găsesc şi să se lase ascultată. Şi au fost nişte zile de oxigen şi de joacă. Nu din belşug ci cît să le simt gustul. Verdelui, ierbii, oxigenului… La Cheile Râşnovei, într-un loc ascuns ştiut de mine de mult…
Înainte de ziua verde a mai fost, preţ de cîteva ore, o încercare. Un soi de izlaz larg, prăfuit, fără umbră. Sufocant, aglomerat, fumegînd, sfîrîind… Locuinţe lacustre, tiribombe, petece de apă, înghesuială, grătare… Circ, bărci, bănci răsturnate, vată pe băţ, popi… Scînduri, beţe înfipte-n pămînt, corturi, văruite în culori imposibile…Neterminate, toate în arşiţă… „Natura-parc”, lângă Chichiş, cel mai întins parc de distracţii din România. Poate va fi cîndva… Pînă atunci… bîlci… (În fotografii am încercat să scot… ceva să răsfeţe ochiul…)

Şi acolo, în petecul de oxigen i-am (re)citit ierbii dintr-o carte mereu nouă şi surprinzătoare pentru mine, la fel ca acum mai mulţi ani: „Citadela” lui Saint-Exupéry. Şi i-am citit ierbii de acolo aşa:
„Îţi împărtăşesc acelaşi secret. Întreg trecutul tău nu este decît o naştere, asemenea, pînă astăzi, evenimentelor imperiului. Iar dacă regreţi ceva, eşti tot atît de absurd ca acela care regretă că nu s-a născut în altă epocă, sau că, fiind înalt, nu e scund, sau că nu trăieşte în alt loc, şi care ar afla în visurile sale absurde izvorul deznădejdii lui de fiecare clipă. Nebun acela care strînge din dinţi împotriva trecutului, care e ireversibil, bloc de granit. Primeşte această zi aşa cum îţi e dată, în loc să lupţi cu ireparabilul. Ireparabilul nu are înţeles, căci e comun oricărui trecut. şi cum nu există scop atins, ciclu închis sau epocă încheiată, decît pentru istoricii care au inventat aceste diviziuni, cum ai putea regreta ceea ce au inventat aceste diviziuni, cum ai putea regreta ceea ce nu s-a împlinit şi nu se va împlini niciodată – căci sensul tuturor lucrurilor nu stă în proviziile pe care le strîng şi consumă sedentarii, ci în căldura transformării, a mersului sau a dorinţei? Iar cel care a fost bătut şi-şi revine sub călcîiul învingătorului e mai victorios în ochii mei decît cel care se bucură de victoria de ieri ca un sedentar de proviziile sale, îndreptîndu-se deja spre moarte.”

Servus, Blogolume!

Dana m-a învăţat paşii… mărunţi. Bucurii. Respiraţie!
Brush… m-a îndemnat la un soi de revoltă… Şi nu o dată înţeleg citindu-i documentatele istorii muzicale că nu este suficient să ştii ci să şi… simţi!
Alt răgaz, la Anca, cu o… „comedie de proporţii”…
La Vania e prea cald pentru luna mai… Greu să mai desluşeşti… sensul vieţii! 😉

Încă o zi tristă. Flori de zarzăr…

Au trecut iată, deja, doi ani de la plecarea dincolo a lui Cezar Ivănescu, poate unul dintre ultimii noştri mari poeţi. Unul dintre clasici. Doi ani de la o moarte grăbită de un şir de blasfemii, de la o moarte suspectă… Doi ani de aproape totală tăcere (cu excepţia blogosferei, aici, aici şi aici) privind cele întîmplate, doi ani de la începutul altei previzibile uitări fiindcă – nu-i aşa? – ne preţuim poeţii, valorile doar în simpozioane omagiale sau dîndu-le numele cîte unei străzi sau al cîte unei alei de cimitir
O zi tristă. Încă una. Zilele cînd vorbim despre poeţi, oricare ar fi ele, ar trebui să fie unele de bucurie. Privind spre obiceiurile noastre îmi dau seama că nu este aşa, că nu poate fi aşa… Sau să fie de vină cenuşia asta de primăvară care, mi-a risipit deja florile zarzărilor în ploi? Cenuşie, şi ca un făcut, neaparţinîndu-mi, asemeni şi iernii trecute care nu a fost iarnă şi nu a fost a mea…

Cezar Ivănescu
Rosarium (?)

!stau în pământul sterp fără noroc,
cadavrul mi-l îngrop şi mi-l dezgrop
gropar al vieţii mele fără viaţă
trăită-n scârbă, în dezgust şi greaţă,
plătit cu Timpul care mă omoară
dator vândut celui ce mă plăteşte
din groaza mea nu pot ieşi afară
cum Soarele arzând se osândeşte!

Servus, Blogolume!

Onu îşi aminteşte de cei şapte ani de-acasă care sînt ai… mamei. Şi de spaimele părintelui… ştiute.
La… Meşterul Manole regăsesc verdele crud, cel întîrziat încă pe aici…
La Adi găsesc, tîrziu, o fotografie. Mă gîndesc că multe… sedii centrale vor arăta la fel, nu peste multă vreme… Presimţire. 😉
Ticke vorbeşte despre o… gaşcă 😉 Consimt!

P.S. Vladimir Vîsoţki pentru o anume… furie. Îl ascult tot mai des.