DCXXXIII

În care-am găsit doar șase cuvinte-ntr-un sîmbure de cireașă.

Anunțuri

Otrava unor zile

Seară peste Tâmpa (F.O.)
Seară peste Tâmpa (F.O.,iulie 2015)

E o vreme cu cer înalt, după primul apus al teilor… O seară din acelea cînd, de la nivelul frunţii vezi scurgînd-se spre o Tâmpă înflăcărată o spinare alburie, calmă. Nu trebuie să faci altceva decît să te aşezi, să şezi şi să te uiţi, dezbrăcat de timp atîtea minute cît să-ţi ajungă pentru totdeauna. Să nu-ţi acoperi ochii (eşti tentat, ştiu)! Dar urechile astupă-le şi nu ca să nu mai auzi acei greieri („timpul era mai lung şi cîntecul greierilor mai uşor de auzit”) ci să te ţii departe de şoapte şi bolboroseli şi urlete, de blesteme, presimţiri, şuşoteli şi înjurături, de zilele populate adică… Să fii – tu şi privirea ta. Ăsta ar fi exerciţiul. Vezi, ar fi de ajuns să priveşti şi să respiri zîmbind, aşa vegetal, de n-ai auzi, la un moment dat, pe dinauntru ceva: cum îţi bubuie inima în tîmple, în urechile zăvorîte. Şi atunci, ţi-ai îndepărta palmele de urechi – o fracţiune de secundă – şi ţi-ar pieri zîmbetul şi te-ar îmbrăca într-o clipă o foiţă de sudoare. Gata. Asta s-ar numi spaimă, i s-ar zice şi teroare şi otravă omenească şi ar trebui să o cari după tine mai departe în turnirul celorlalte zile omeneşti. Unii te învaţă chiar că asta face bine, că instinctul de conservare şi concurenţa trebuie stimulate, că aşa trebuie să fie viaţa, o luptă cu mînă de fier, şi că lucrurile trebuie văzute cu un ochi pozitiv, sănătos, frumos. „Da, pînă cînd o să crăpi, pînă o crăpa primul la proba de rezistenţă”, îţi spui ironic, fiindcă se mai ştie: nemulţumitului i se ia darul şi fumul paşilor e cît un fir de aţă… Aşa că… trăieşte şi taci! Asta da linişte!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Vara cîntă reggae

îmi miros mîinile a otravă pentru şobolani zici
da am întins în baie în holuri în sufrageria
spartă de zepelinuri în dormitorul roz cu pînze
în balcoanele pentru avioane
cursele piedicile capcanele virgulele.

trecînd prin ele ca prin moarte
ca prin muzici de iarnă ca prin
cearşeafuri ude electrice
măcar să îţi sfîşii un pic sprîncenele
degetele mari cozile cu fundă.

măcar cînd treci prin ele
pe străzi vara cîntă reggae
şi mie îmi miros mîinile a otravă de şobolani.

În faţa blocului. Vecinătăţi

Bărbaţii, vreo trei patru, sting arşiţa cu cîteva rînduri de bere. Femeile, vreo patru cinci, îşi sting ţigările de marginea bordurii şi stau cu ochii pe droaia de plozi de-o şchioapă din jur. Strigătele intermitente ale acestora te fac să tresari din minut în minut ca la gîndul unor teribile incidente. Din cînd în cînd se schimbă pamperşi pe capota maşinilor ascunse prin tufişurile din parcare. Cîte un scîrţîit de cauciucuri ameninţă şi el, la intervale fixe de timp, siguranţa cuiburilor de pisoi şi căţei care completează habitatul familist care-mi aminteşte de atmosfera plină de muşte a străzilor mărginite de blocurile de nefamilişti de odinioară.
Ce-i drept, muşte sunt şi aici, destule, şi te conduc la sigur, dacă ai rătăcit cumva calea, spre tomberoanele de la marginea perimetrului. Acolo e zona de zi şi de muncă a nemernicilor cu căutături perfide spre „familia” de dincoace (posibila pradă). Uneori, cîte o mătuşă aduce de sus – după un scurt şi strident dialog de la înălţime spre bază – o farfurie cu plăcinte, clătite sau porumb fiert. Din cînd în cînd cîte un bărbat sparge un pepene sau doi şi-l împarte vecinilor, după care-şi vede sub atenta asistenţă a celorlalţi de mica mecanică a autoturismului din dotare. Pe la orele prînzului lucrurile se liniştesc brusc, semn că toţi se vor fi retras pentru două-trei ore pe la casele lor…
Pe măsură ce cade răcoarea vioiciunea comunităţii creşte din nou, rotiţele cărucioarelor şi roţile bicicletelor prind a se învîrti, creşte şi vigilenţa mamelor atente la imprudenţele provocatoare de julituri ale odraslelor, marginile trotuarelor se garnisesc cu cîteva rînduri de doze de bere, cu muşuroaie de chiştoce şi de coji de seminţe. Sunt orele favorite ale precupeţului cu chioşcul de la colţul blocului a cărui clientelă fidelă îi mai numără şi pe cei cîţiva adolescenţi de vară accesorizaţi cu cîte un „smartfon” şi adunaţi, la tovărăşia de seară, în jurul boxelor unei maşini mov decapotate. Generaţia următoare, carevasăzică…
E vară, e „vacanţa” de vară şi e copilăria de jos, din faţa blocului. În unele weekenduri se lasă chiar şi cu sfîrîit de grătar. E bine, e… vară de vară! Nu se compară cu restul vremii şi al anotimpului de ploaie şi de frig. Nimic altceva nu se compară cu asta. E copilăria pe care şi-o vor aminti…
„Sus” e fie o altă şi… aceeaşi ordine a zilei, fie o previzibilă, distrată şi fără sens coabitare între vacanţele unor venetici importanţi. La aprinderea felinarelor gălbuie şi la apariţia moliilor se aude invariabila stingere: „Să vă ia mama dracului! Mama dracului să vă ia!”, ţipă horcăit în mulţime baba şoldie, de la unu’, cu găleata-i verde în drum spre tomberoane.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 😉

Hai să mai şi trăim, zic! Aşchii

Hai să ne vedem de viaţă, zic!… Prea ne-am suspendat, de bună voie şi nesiliţi de nimeni, de aţele intereselor altora. Prea ne-am rupt în paişpe, aşchii, aşchii… Prea ne-am lăsat captivi în ură de au ajuns pînă şi copiii să nu-şi mai vorbească şi să nu se mai joace-n faţa blocului… Să respirăm, să ne tragem sufletul, oricum e limpede că pînă-n toamnă războiul (şi nunta şi parastasul!) lor vor fi la fel de încrîncenate, pînă ce lucrurile vor intra în făgaşul lor „natural”, istoriceşte şi româneşte vorbind, potrivit… tradiţiilor. Ca să nu mai fim dezamăgiţi ar trebui mai înainte însă să nu ne mai lăsăm dezamăgiţi. O lecţie din trecut, pentru viitor, nu pentru acum…

Şi hai să ne vedem de viaţă, zic! E august deja şi trec pe lîngă noi pînă şi morţii! Să ne luăm munţii şi marea-n piept. Să ne scoatem poeziile şi muzicile de la naftalină. Să ne învăţăm copiii cu iarba. Să ne punem pălăriile de paie, să ne luăm cămăşile şi fustele înflorate şi să fluierăm pe-nserat pe Corso. Luaţi-vă şi spadele şi armurile şi lăncile că-i rost de cîte-un cavaleresc duel pe Cetate. Puneţi-vă clipa-ntr-o poză şi răspîndiţi-o-n lume să o ia la vale că-i vorba să se tot ducă. Spargeţi cîte-un pepene cu pumnu’, cît mai e. Luaţi-vă sania de iarbă, udaţi-o cu rouă şi daţi o tură prin copilărie. Luaţi-vă luna plină la subţioară să vă îngîne-un cîntec de leagăn. Concediaţi-vă codurile galbene, angajaţi-vă o paparudă şi demisionaţi din insomnie. Trageţi de funie zmeul de ploaie să ne ude tălpile. Apoi legaţi-l de cumpăna fîntînii voastre. Scoateţi butelca de vin din pivniţă şi puneţi-v-o pe frunte să vă aburească arşiţele. Vorbiţi-vă de sunteţi nevorbiţi! Plîngeţi de sunteţi neplînşi! Iubiţi-vă de sunteţi neiubiţi! Lăsaţi Roma veche să se trezească-n voi, aşa cum zicea îndestulatul cu cuvinte Fănuş! Cu cuvintele fără şir ale lui Sorescu! Şi mai puneţi naibii şi cîte-o virgulă-ntre subiect şi predicat! 😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Puţintică rezistenţă. Meteorologie

Arde sfîşietor (şi) vara asta. Cum ardea gerul în februarie. Mă refer la ardere şi nu la sensul mercurului din termometru. Şi ne era dor de vară în iarnă. Şi ne e dor de iarnă, în vară. Sau măcar de o răcoroasă, căldicică, ploioasă toamnă… Suntem, desigur… „meteodependenţi”. „Totul se pune în această egoistă ecuaţie”, mi-a spus un bătrînel mai deunăzi. „Nu ne e prea bine nicicînd, nici cînd ne fierb creierii nici cînd ne îngheaţă. Suntem croiţi tare prost!”.
Dar cîte alte dependenţe nu avem! Sau… dependinţe nesufleteşti sau sufleteşti, după caz! Din aceeaşi înţelepciune însă sunt încredinţat ca dincolo de anotimpurile extreme ne vom aşeza mai în firesc mai la toamnă şi mai spre primăvară. Fusesem învăţaţi de mici că trăim „într-o ţară cu climă temperată”. Probabil de aici şi rezistenţa noastră la… intemperiile de tot felul. O rezistenţă, ce-i drept, debilă. De aici şi răbdarea de a le lăsa să treacă toate şi mai cu seamă războaiele ce nu-s ale noastre. Suntem încredinţaţi că „data viitoare” va fi mai bine. Aşa-i firesc mersul lucrurilor, după mintea noastră: să fie „mai bine”. La cît de… „altruişti” cu viaţa, cu oamenii şi cu variile noastre aşteptări suntem, m-aş întreba cum am fi fost dacă eram trăitori doar într-o lungă şi fierbinte vară sahariană sau într-o lungă şi geroasă iarnă polară? Şi cît de nezdraveni la cap ar trebui, totuşi, să fim ca să ne lăsăm pîrliţi de bună voie?
Una peste alta pe arşiţa asta, din instinct de conservare şi exersînd picuţul de rezistenţă, voi sta mai la umbră, precum pe gerul ăla m-am ţinut deoparte! 😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

P.S. – E o zi mirabilă azi!

Căldură mare! À propos de

Bresson - din "A Propos de Paris" (anii '50)
Bresson – din „A Propos de Paris” (anii ’50)

Din cînd în cînd, ce-i drept rar, mă duc să mai schimb cîte o vorbă cu taică-meu. Stăm aşa, pe o băncuţă, la o ţigară şi povestim. Ce am mai făcut, pe cine am mai văzut, cu cine am mai vorbit, ce am mai citit… Timpul se scurge repede mereu şi, ca de fiecare dată, ne dăm seama că nu-s prea multe de spus. Adică, dincolo de cuvinte, toate-s vechi şi lumile cam strîmte. De astă dată mi-a povestit despre dorinţa lui de a vedea Parisul şi m-a îndemnat, ca să înţeleg de ce,  să caut neapărăt şi să văd fotografiile lui Henri-Cartier Bresson! Pe el îl găsesc şi-l las mereu distrat şi convingerea-mi e că şi neîmpăcat. El, cred, mă vede îngîndurat, neliniştit, trist şi pe grabă, oricît i-aş spune că nu are motive. Şi tot aşa, de vreo 20 de ani încoace. Acum vara-i ceva mai greu cu aceste întîlniri ale noastre. Căldură mare. Şi, ca un făcut, mai mereu de pe o bancă, cu două alei mai în faţă, ne urmăreşte, parcă, o babă. Am senzaţia că trage cu urechea. Oi fi paranoic însă disconfortul există. Din cauzele astea ultima noastră întîlnire a fost nepermis de scurtă. Regret asta ştiind că probabil ne vom mai… vorbi abia pe la toamnă, cînd voi veni şi cu canistrele de apă să-i ud florile.
Vinerea trecută, aşadar, în drum spre ieşire, spre staţia de autobuz, mă gîndeam: „Eu mă întorc cel puţin la net, la FB, la mess. Mai schimb cîte o vorbă cu un amic, doi, în timpul liber. Dar el? De ar avea măcar Internet sau, ştiu eu, un mobil, ceva… „ Da, m-am simţit vinovat. Şi pe drumul ăsta, pe alei, mi-au sărit în ochi titlurile: Vasile Popescu – doctor în ştiinţe, Ion Stamate – doctor în drept, Dr. Virgil Toma – general de brigadă, doctor în medicină, Chira Protopopescu – doctor în fizică. Astea mi-au sărit în ochi. Voi descifra altele data viitoare fiindcă chiar descoperirea asta mi-a stîrnit o mare curiozitate în domeniu. Am să-mi iau şi-un carneţel şi ce voi găsi mai interesant o să notez. Cine ştie, poate-mi iese şi de-o lucrare de… dizertaţie! Nu că ar conta, da’ mai ştii?!
À propos, voi ce-aţi vrea să scrie pe crucea voastră? 😉


Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

August. Şi oile noastre

„Da’ al treilea unde-i?!”. „Ce dom’le?” „Genunchiu’! Al treilea, unde-i?!. Hă, hă, hă!”. Ce naiba să fi răspuns? Am înţeles că utilizatorii de Internet Explorer ar fi mai tîmpiţei decît cei de Chrome, Mozilla sau Safari. Bun, aşa că mă consolez… iluzoriu cu chestia asta, chit că nu mă aşteptam ca IQ-ul să ajungă să ne fie măsurat deja în… browsere sau page-rank!
Dar aşa, evident, „iezista o explicatie” la orice! 🙂 O explicatzie există şi la mântuirea neamului, reală şi virtuală, şi implicit, curând, a electoratului şi la tărăşenia cu cei cinci lei puşi la loc în lefurile bugetarilor, şi la buricul pămîntului – Deta, şi la Bercea Mondialu’ şi la tristeţile provinciale şi la ipocrizia ştabilor pe spatele sclavilor şi la nunţile beizadelelor şi la Breivik şi la crizele de… imagine şi la faptul că un vremelnic se crede tătucul rumânilor şi, în sfîrşit, iezistă o explicaţie pînă şi la schimbătorul de viteze neuronal!
În hăhăiala generală mă declar… fatalmente depăşit de evenimente şi renunţ la gîndul lecţiilor de… canto şi bune maniere! 😉 Ar fi fost bani aruncaţi pe fereastră! „Piaţa” şi „viaţa” cer altceva! E august, mai e o lună din… „lunga” noastră (cât o autostradă neterminată!) vară fierbinte şi ne-om apuca şi de lucruri serioase, dacă nu cumva ne-om întoarce la… oile noastre! 🙂

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

P.S. – Muzichia n-are, comme d’habitude, nicio legătură cu toate astea! 😉

Cîteva observaţii asupra zilei de azi

Cică totul se reformează. Ţara: se scrie acum tzara . Femeile şi bărbaţii: fiecare pe cont propriu. Pepenii: cei de import se ascund în Dăbuleni. Marea: ni s-a mutat în Bulgaria. Kentul: pocneşte între degete ca o căpuşă mentolată. Morala: elogiu discret bigamiei. Realitatea, un nesfârşit şi solitar orgasm virtual: Facebookurie. Cartea, versurile: titluri, citate scurte şi coperţi telegrafiate pe Twitter de pe iPhone4 .Eu: eu nu mă reformez. Stau şi aştept să le treacă. Dacă nu, nu!

Am aşteptat toată săptămîna dimineaţa asta să-mi fac o cafea turcească, aşa cum m-a învăţat un amic. Adică am lăsat apa să clocotească-n ibric, după care am pudrat-o cu puţin zahăr şi linguriţele de cafea. Apoi am aşteptat ca muntele de cafea să se scufunde în apa fierbinte, să se ducă la fund. Am aşteptat cam mult şi cafeaua nu mi s-a părut mai altfel, nici măcar turcească şi cu atît mai puţin mai tare, aşa cum voiam. Sau cafeaua turcească nu-i tare sau eu am greşit cu ceva? WTF? 🙂

Nici azi n-am oprit la talciocul din colţ. O mare de lume în parcarea unde în restul zilelor cîţiva şi cîteva fac jogging cu căştile-nfipte-n urechi. Înghesuială, umbrele de soare, indivizi năduşiţi la bustul gol. Nu ştiu dacă cineva chiar cumpără şi altcineva chiar vinde ceva aici în tîrgul de vechituri. Cred că doar vor să se întîlnească sîmbătă de sîmbătă şi să-şi dea cîte-un „like” fiindcă „dislike” n-au. Nici aici.

Durerea aia surdă din dreapta mi se mutase-n stânga. Acum a trecut.

Căldură mare, mare mon-cher! Pînă şi cuvintele parcă se topesc şi se scurg ca un toping prin îngheţata tot mai rarefiată a memoriei.Da, la un moment dat trebuie să te obişnuieşti cu memoria rarefiată. Şi dacă şi la toamnă, mai pe răcoare, o să fie tot aşa ai să te bucuri măcar când îngheţata îşi va recapătă densitatea. Şi gustul.

Mă încurc tot mai tare în parole.Parolele conturilor de tot felul. Pe cîteva le-am uitat de tot. Probabil, încet-încet, o să le uit pe toate, fără nuş’ce efort. Şi cu asta basta. Mare pagubă! ))

Constatare: dependenţa de FB ucide sigur blogosfera. Тютюнопушенето сериозно уврежда: cam aşa scrie pe pachetul de ţigări. E clar, trebuie să le răresc! Din nou! 😉

Pe toate lucrurile de aici din jur e un praf auriu. Totul sclipeşte la soare. Cred că e o pulbere care iese din ceva, dintr-un pled sau din draperii. Bănuiesc că a venit vremea să arunc ceva. Nu de alta, dar şi eu sunt plin de sclipici. Devine enervant dacă nu alergic! Şi nu-i praf de stele. Dacă aş fi zărit vreo zînă pe aici mai ziceam…

Am devenit insensibil la prostie, isterii şi fudulie. E de bine. Dacă ei cred că modul fundamental de a ieşi din rahat este şedinţa zilnică de scară, treaba lor! Ei sunt deştepţi, ei le ştiu pe toate. Ultimul raport (normal, fiecare şedinţă se încheie cu un raport!) afişat prevede: se numeşte un responsabil cu număratul becurilor; se sancţionează vecinul de la parter fiindcă a uitat uşa deschisă aseară; în fiecare zi, prin rotaţie vom număra şi nota în caiet străinii care sună la interfon; vom supraveghea zilnic, personal, ca femeia de servici să măture scările cu simţ de răspundere; vom fi vigilenţi cu conţinutul reclamelor străine, previzibil duşmănoase, strecurate în cutia poştală; vom avea grijă la consumul de apă; nu vom permite nimănui să intre în zona verde; vom urmări cu atenţie cine vine şi cine pleacă pentru a lămuri definitiv dacă dama de la doi îşi înşală sau nu bărbatul plecat prea des în delegaţie. Fiecare ne vom prezenta raportul de activitate, depus în scris, la şedinţa duminicală. Neîndeplinirea sarcinilor se sancţionează cu plata la pauşal. Şi aşa vom ieşi din rahat! (Eu aş fi chemat vidanja!)

Zbîrnîie elicopterele pe deasupra. Cîteva pe zi, razant. Parc-ar fi o staţie de taxi-elicoptere pe-aici. Mda, „trăim bine”, ne grăbim şi nu ne place aglomeraţia stradală ci… aeraţia rarefiată! 😉

Am găsit un vin fain („de suflet” roşu, Feteasca „Varancha”, de Vrancea) şi „ieftin” la Crama Gârboiu (puţin mai jos, al doilea bloc pe stânga): „… Alcoolul de 14,5% este bine integrat, vinul creând rotunjimi nebănuite într-un final lung, uşor amărui ce-i măreşte complexitatea.” Ce ştiu e că după  acel… final lung adus de acele… rotunjimi nu te doare capul! Cel puţin de data asta! 😉

Nu deschid tv-ul, ştirile mă lasă cam rece. Încă, deocamdată. Ca fapt divers poate mă uit diseară la meciul lui Bute. Şi poate o să înţeleg şi utilitatea şi preţul frunzei de urzică. Poate o să-i văd (deşi „cu purici” pe Pro – nu ştiu ce are!) pe „oamenii zilei”, aşezaţi în primul rînd, zîmbind celebri şi pentru „posteritate”, satisfăcuţi, intraţi în istorie. Sau poate nu!

Răzvan îmi aminteşte de nişte vremuri şi-i mulţumesc. Ţin minte, ca ieri. Dar văd că încet-încet ne vedem tot mai rar şi tot mai puţini, pe Republicii, prin terasele şi printre umbreluţele de acolo care, transformă frumos, vara, Corso-ul nostru parcă în plajă sau în faleza de la Eforie! Şi acest încet-încet devine parcă tot mai repede-repede şi unii dintre noi îşi iau deja tălpăşiţa fără dea măcar o bere. Şi uităm repede şi asta! Şi nu recunoaştem că-i semn de bătrîneţe…

Citesc una-alta. Ascult una-alta. Asta-i de făcut pentru ca lucrurile şi oamenii să rămînă suportabili. Bloggerii scriu ce scriu, da’ iată că se cam şi plictisesc şi scriu tot mai rar şi tot mai fără chef şi mai fără sens. Şi, cum spuneam, se citesc şi mai rar. Sigur ăsta-i semn de maturitate, de statornicie, de bucurie rară dar rafinată şi intensă. Da, bloggerii scriu ce scriu (nu mulţi, câţiva care contează!) şi ca să rămînă şi să revină în concret pun în cărţi ceea ce au scris. E fain, e semn că avem valoare, aşa ca breaslă! Perioada romantică a blogolumii s-a dus, acum ne clasicizăm (la gen mă refer!) şi urmează să murim, precum ziarele.

Citesc „Scrisorile către Rita” ale lui Kaos Moon (de-aia am scris ce am scris mai sus). E „o lectură fără denivelări”, aşa cum mi-a presupus autorul în dedicaţia de pe prima pagină. Da, viaţa-i ca în cartea asta, în bună măsură contextual-erotică (că o recunoaştem sau nu, tot aia-i!). Şi ca să te dumireşti ce şi cum merită, pe bune, să citeşti cartea asta. Să te laşi, poate, surprins pentru ca apoi să te obişnuieşti şi să realizezi (dacă nu ai făcut-o pînă acum!) că aşa-i în… viaţă. Nici nu ştiu dacă de fapt citesc scrisorile astea sau dacă nu cumva îi număr t-shirt-urile! Nu-i de povestit, nu-i de estetizat pe margini, e de căutat, de citit şi de văzut cum stăm, cum ne raportăm la… „trăit”.   Da „băi, asta e!” 😉

E sâmbătă… A fost al 502-lea post aci. Mîine-ar fi duminică, înc-o zi bună (teoretic) de… blogăreală.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Post de vară. Gînd ondulat

Mă întrebam acum ceva timp unde ni-s cireşele? Duminicale întrebări mai sunt: unde ni-s florile de liliac, dar teii? E iunie, iată şi n-am trecut pe lîngă nici unele din toate astea. N-am trecut sau nu le-am zărit? N-au fost, nu sunt sau mi-s eu prea departe? Am auzit o ştire, cum că toate astea ne-ar fi arhisuficiente pentru a ne simţi fericiţi. La concluzia asta au ajuns nişte… neobosiţi oameni de ştiinţa (nu, nu englezi ci australieni parcă!) 😉
E iunie şi bag de seamă că ăsta ar fi primul meu „post” de vară. Adică aşa îmi încep eu vara, cu gîndul ăsta relativ tîrziu, atîta vreme cît, de regulă, la mine anotimpurile îmi erau timpurii şi îmi creau chiar ceva dependenţe?… Se pare că da, aşa.
Duminicale întrebări, da previzibile. Cum previzibil îmi e şi un gînd ondulat dus spre Lorca, cu muzichia-i cu tot. Constant văd, în… inconstantele mele PDA-uri… 🙂

Federico Garcia-Lorca
Şi după aceea

Labirinturile
create de timp
se prăbuşesc.

(Rămîne numai
pustietatea.)

Inima, izvor de dorinţe,
se prăbuşeşte.

(Rămîne numai
pustietatea.)

Iluzia zorilor
şi sărutările
se prăbuşesc.

Rămîne numai
pustietatea,
o pustietate
ondulată.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Un zvon şi-o emoţie. Înţelesuri…

Un zvon care m-a… electrocutat astăzi m-a pus pe gînduri şi am realizat că de multişor nu mi-am mai văzut mulţi dintre prieteni (şi nu că ar fi prea numeroşi!), că nici măcar n-am mai schimbat cîteva vorbe cu ei chit că telefoanele şi internetul îmi sunt la îndemînă… Din fericire, după aproape o zi de îndoieli (ştiţi senzaţia aia de om lovit cu lecuca-n cap?!) de priviri în urmă şi de remuşcări aproape, în cele din urmă zvonul… fatal a rămas doar zvon… fatal. După mai multe ore de întrebări, cum spuneam, am apelat, cu inima-n gît, numărul vechiului prieten aşteptîndu-mă fie să nu-mi răspundă nimeni fie să mi se confirme implacabilul… Nu ştiu dacă aţi avut vreodată senzaţia asta… Însă mi-a răspuns chiar el: „Eheheee, ce faci bătrîne, mai trăieşti!?”... mi-a zis jovial eu înghiţindu-mi aproape limba! Şi zic că mi-am înghiţit… limba fiindcă replica pe care, instantaneu, am fost tentat să i-o aplic ar fi fost: „Ce mai faci tu băi băiatule, c-am auzit c-ai… murit?!” Dar mi s-a părut o glumă sinistră, chiar dacă doar eu, prietenul-zvoner şi-un alt bun amic căruia-i încolţisem şi lui întrebarea, cunoşteam contextul acestui deznodămînt! Ei… şi am stat apoi un pic la poveşti cu promisiunea că-i musai să ieşim la o bere zilele astea fiindcă altfel ea s-ar putea transforma în… ţuică fiartă, prin aburii iernii, şi-ar fi păcat…
Nu vă daţi seama ce uşurare am simţit după conversaţia cu vechiul camarad în tot restul orelor şi pînă acum! De atunci îmi tot fac inventarul prietenilor şi rememorez involuntar întîmplări mai vechi sau mai noi. Toate, spumoase, toate încărcate în fel de fel de urmări de la momentul producerii lor şi pînă azi. Toate, descoperite acum parcă într-un cufăr prăfuit uitat prin nu ştiu ce colţ de pod. Pe unii i-am aflat prin nişte alte părţi de lume, pe alţii la o aruncătură de băţ, dar cît habar mai am de viaţa lor sau ei de a mea? Chestia asta mi se pare de neiertat acum şi, chiar dacă spun asta sub impresia emoţiei de azi, cred că vine un moment cînd unele lucruri ar trebui cîntărite, cînd foarte importantele obligaţii cotidiene ar trebui cernute în raport cu… măruntele întîmplări memorabile şi oamenii care ni le-au prilejuit la un moment dat… Trec veri, toamne, ierni şi am uitat pînă şi vocea sau chipul unora dintre ei. Şi? Pentru ce?… Ce contează cu adevărat? Da, mi-e tare bine să-i ştiu „acolo” şi cînd iată, ceva-mi zdruncină binele ăsta parcă se dărîmă cerul pe mine… Da, doar gândul ăsta şi e de ajuns să înţeleg „însemnătăţile” trecerii noastre…
Ei bine, dragilor, vă avertizez: pregătiţi-vă să vă… inoportunez de-acum cu cele mai… stupide întrebări sau… invitaţii! Nu de alta, dar o întâlnire cu… fuscelul de loitră mi-a ajuns! 🙂

Servus, Blogolume!
Ceva… mâncărimi de primăvară în apucături aparent de… poveste găsesc la Vania 😉 La Gigi, încă persistă sentimentul acela de… insulă. Mirela şi culorile ei extraordinare, mereu surprinzătoare! 🙂 (M)ilf, fără Petrov(?) le ridică o originală statuie pompierilor, cu ceva vreme înainte de 13 septembrie 😉 O leapşă frumoasă, despre cărţi, primesc de la Cati… Atîtea cărţi mi-s dragi… încît lepşele-mi par tot mai neîncăpătoare… Nea Costache pregăteşte ceva?… Aşteptîndu-i recomandările îl… frunzăresc 😉 Papillon îmi spune despre rătăciri şi pierderi… Da, ştiu…  Ceva senzaţii amare găsesc la Lollitta… cu iz de trafic electronico-blogheristic. Cred că m-am lecuit de asemenea… alergări 😉 La Ioan descopăr un… dacă… 😉 Despre ţiganii… înţeleniţi pe sub podurile Franţei mai aflu de la Karla. Onu a plecat într-un basm de concediu! 🙂 Ticke mă lămureşte în privinţa „rostului”… petiţiilor, pe hîrtie şi/sau on-line 😉 Athe e într-o tabără. Pe bune! 😉  Cella ştie – şi-am mai făcut referire la asta… – toate-s fugare. Atunci?… Picături de dor şi buze cu gust de mere… la Cristian. Senzaţii şi cumpeni, undeva, aprope de o piaţă din Gibraltar, dinspre DanaAndi îmi lasă un bob de nerăbdare şi n-ar fi prima oară ;)… Roxana priveşte dinspre un azi bolnav spre un mîine iluzoriu… Deea-mi vorbeşte despre lei şi… leoaice 😉 Ionutu e de ceva vreme… internaţional 😉 dar scrie ca şi cum ar fi aici… Jos pălăria şi baftă! Angela are o poveste cu… miliţieni. Scrisă meşteşugit, ca de obicei, întîmplarea-mi pare… cunoscută, doar că nu era vorba de… Miliţie 😉

Toate cele bune!

Mi-e vară încă…

Încă nu mi-e… toamnă. Deşi dimineţile astea au fost altfel, aburul cafelei a avut o culoare suspectă şi m-au bîntuit nişte frunze, o lumină mierie, iar boabele de rouă mi-au părut mai mari… Ţin minte că gîndul toamnei m-a ispitit mereu repede şi de multe ori, în anii trecuţi, porneam prin tîrg să o pîndesc, să-i caut umbra, să o adulmec… Azi am căutat ceva… pda-uri de vară, ca să constat, suspect, că mai toate sunt de… toamnă. Da ştiu, cred că vreau să înşel gîndul… 😉 Încă mi-e… vară… Mai sunt ceva pepeni de cules, ceva struguri de lăsat în pace, ceva fluturi de stăpînit, ceva seri de ascultat printre greieri, ceva praf de desenat pe glezne… De data asta voi alunga, voi cenzura, o să-mi refuz cît voi putea de mult bucuria gălbuie, amăruie a gîndului ăluia colorat: „Mi-e toamnă!” 🙂

Sfîrşit de anotimp

Eram atît de atent,
încît se stingea-n cupole amiaza,
iar sunetele îngheţau în jurul meu,
prefăcîndu-se-n stîlpi răsuciţi.

Eram atît de atent,
încît plutirea ondulată-a mirosurilor
se prăbuşea-n întuneric
şi parcă niciodată n-aş fi-ncercat
frigul.

Deodată
m-am trezit atît de departe
şi de străin
rătăcind înapoia chipului meu,
ca şi cum mi-aş fi-nvelit simţurile
cu relieful fără de noimă al lunii.

Eram atît de atent,
încît
nu te-am recunoscut, şi poate
că vii mereu,
în fiecare oră, în fiece secundă,
şi treci prin aşteptarea mea de-atunci
ca prin fantoma unui arc de triumf.

Nichita Stănescu

Plimbare-n zi de vară

Brazii pitici vărsau ozon în alba dimineaţă
Şi ierburi-nalte, mai-mai te-acopereau,
Păşeai pierdută-n rouă şi-n verdeaţă,
Vorbind cu munţii cari recunoşteau.

Pasul tău mic şi iute închis într-o sandală,
Cuvântul tău fierbinte şi gestul tău ştiut.
Şedeam pe-un trunchi de carpen în liniştea totală
Ce urcă în amiază – altar necunoscut.

*

Acuma, când zilele trec iute şi toamna întârzie
Aş vrea să stau cu tine în tren sau într-o vie
Şi să privim cum norii, de ploaie, se sfâşie.

Avea-vom doar o carte cu strofe dragi, de Jammes
Şi vom ceti şi astăzi, aşa cum ieri ceteam,
Bunica n-o trimite merinde prin Avram.

*

Terţinele cântate sunt albe vise numa,
Eu însăpentru toamna ce ne îneacă via
Şi pentru tine, bună prietenă de-acuma,
Îmi scot, ca în biserică, spre ceruri pălăria.

Ştefan Baciu

Salutare, Blogolume! 😉

Vara pe uliţă. Tîrguiala

M-au exasperat zilele astea ştirile cu suta de mii de turişti veniţi la plaja de weekend de la Mamaia, cu aglomeraţia de pe autostrada Bucureşti-Constanţa, cu marea de trupuri întinse la soare, cu înghesuielile nocturne din cluburile încinse. Nu am suspectat niciodata mass-media româneşti de prea multă imaginaţie iar asta mi se confirmă iată azi. Chit că e vorba despre aceleaşi bătătorite ştiri de sezon sau despre episodicele sinucideri sau înmormîntări de artişti cheia în care sunt tratate este aceeaşi: gros-planuri şi comentarii imbecile întinse pe zeci de minute.
Una peste alta este ok acum ca şi anul trecut, acum trei ani sau şapte ani. Gîndesc că atîta vreme cît cotidianul nostru, realitatea noastră, aşa-zisul mental colectiv plutesc nezdruncinat pe aceleaşi ape, în aceleaşi coordonate, totul este, nu-i aşa?, în regulă! S-ar putea zice însă că una vezi la televizor şi alta este viaţa, că la ştiri ni se serveşte un simulacru de realitate uşor digerabilă. Posibil, dar cred că atîte vreme cît digerăm asta lucrurile sunt neschimbate. Digerăm fiindcă ne convine, ne place, consimţim că aceea e realitatea de care aparţinem. Şi nu vreau să spun că aş fi preferat ca lumea să nu se ducă, să nu trăiască, să nu evadeze, să nu sfideze criza. Nici vorbă! Ceea ce vreau să spun este că această realitate mie îmi confirmă din nou subţirimea argumentelor existenţei noastre. Aş putea vorbi despre scala de valori pe care navigăm sau despre… o „axiologie” a mass-media însă ar fi o chestie preţioasă – o altă latură în care cădem atît de uşor din cealaltă, facilă. „Sîntem deocamdată ceea ce ne îndeamnă lumea noastră să fim, iar trăsăturile fundamentale ale sufletului nostru ne sînt imprimate de conturul lumii exterioare ca de un tipar. Fireşte, a trăi nu este în fond decît o tîrguială cu lumea. Aspectul general pe care ea ni-l prezintă va fi aspectul general al vieţii noastre…”, spunea Ortega y Gasset… Mda… însă el mai lăsa locul unei tîrguieli, tîrguială pe care eu unul nu o găsesc. Eu aş fi pus pe tarabă azi o zi de vară… pe uliţă! N-am să o mai şi descriu însă, vă asigur doar că-şi merita preţul! 😉

Servus, Blogolume!
Zamo îmi aminteşte de… ţigăncile copilăriei, într-un melanj interesant 😉 Şerban găseşte kilogramele de timp din clepsidră! Teo îmi arată urma apăsării piciorului dîn iarba cu rouă. A lui, a ta, a mea… dintr-o dimineaţă, trecută, de week-end. Georgiana şi nebuniile ei de la… mare… 😉 Dana trece printr-o situaţie pe care o cunosc prea-bine, dintre cele care orînduiesc pînă la urmă lucrurile şi ne arată ce contează de fapt şi cît de facil este… restul. Îţi ţin pumnii, Dana! La Deea Dulce, Dulcea Deea găsesc mereu… visuri… Dumitru mă încredinţează că… undeva mai sunt de găsit…  energii corect răscolite! Departe… O mie de suspensii… ştiute, probate. La Evergreen.  O viaţă în procente? Poezie în statistici? La Cristian. Cîntecul… acela şi îmbrăţiarea tăcută, aici, la RodicaVania ne îndrumă spre nişte… dependenţe: cele fotografice ale lui Alex.

Să cobori pe Corso savurînd o îngheţată de fistic…

Am coborît azi spre casă pe Corso. De fapt în fiecare zi fac asta. Astăzi însă, pe la şase şi ceva spre seară chiar am (re)văzut strada şi oamenii. Cred că nu am mai făcut asta de anul trecut, de prin toamnă. Am regăsit umbrelele de peste terasele din mijlocul străzii, aceleaşi care mă entuziasmau şi vara trecută. Rămîn la aceeaşi părere: prind bine. Dar sunt… aceleaşi, puteau să le facă ceva, să le schimbe culoarea (chit că nu ţin la… brand) sau să le fi rotunjit sau, ştiu eu, să le acopere cu  stuf! Oamenii, la fel, relaxaţi admirînd din fotoliile largi peisajul… trecător sau static. Parcă mai puţini doar… Poate de frica ploii, poate din cauza crizei, deşi cred că şi fără o leţcaie în buzunar tot acolo i-aş găsi pe mulţi – aceiaşi, bănuiesc – la un pahar  de bragă (cu autoservire)… E mişto să cobori pe Republicii pe la şase şi ceva… Ce m-a surprins au fost… delicatesele. În cîteva locuri am văzut porumb fiert, în altul felii de pepene servite meseriaş pe platouri ornate colorat şi la tot pasul îngheţata… Mda… să cobori pe Corso savurînd o îngheţată de fistic… Mai ţineţi minte „acea” îngheţată de fistic? Şi m-au surprins toate astea fiindcă mi se pare că au venit prea repede. Sau cum eu le văd prima oară anul ăsta îmi explic că de aici vine tot acest decalaj… E început de iulie, parcă?!… Cu mondiale trecute de semifinale, cu tăceri băsesciene depăşite, cu inundaţii petrecute, cu tei scuturaţi? Deja?!
Aceeaşi senzaţie am avut-o şi aseară pe FB, pe unde mi-am petrecut ceva ore în ultima vreme şi unde îmi place să constat cum toţi ne refugiem în… pilde şi muzici. Un colţ de lume „virtuală” plin de DJ-ei şi filosofi. Da, aseară am găsit şi… „am pus” cîteva piese unplugged de-ale lui Joey Tempest şi Europe şi m-am întrebat „Cînd am auzit prima dată acea Final Countdown?”… Mi-am amintit cu uşurinţă de Ringul din Costineşti dintr-un iulie ’87… Era superbă atunci „acea” numărătoare inversă, era firească şi nu prevestea nimic. Şi vremurile zice-se erau mai tulburi? Aiurea! „Numărătoarea inversă” a rămas aceeaşi… Muzical vorbind îmi trezeşte aceeaşi euforie. Da, numărătoarea inversă sună la fel, chit că ea, numărătoarea e… altfel.
Cred că la fel va sta de acum treaba şi cu porumbul fiert, cu pepenii şi cu îngheţata de pe Corso… Probabil tot din cauza asta telefonu-mi sună cu „The Final Countdown” :)… Începe să plouă iar. Cred că o fată va coborî pe Republicii, mai tîrziu, şiroind prin ploaie, savurînd o îngheţată de fistic şi zîmbindu-le ascunşilor de sub umbrele. Ţin minte imaginea asta… s-a întîmplat ca ieri. Or s-ar putea să o văd chiar mîine? Nu, nu voi posta şi aici acel unplugged, îmi sună obsedant… Poate aici e sfîrşitul melodiei ăsteia cu istorie sau, poate, telefonul mobil e de vină… 😉

Servus, Blogolume!

Şi la Evergreen am găsit o… trecere prin Centru. Altfel, mai frumoasă… La vie est belle, da Karla! Încă o trecere de iulie… pariziană 😉 Cati este acolo, la răspîntiile Dunării furioase – şi ea! – pe noi… Teo îmi povesteşte despre un dor de-o anumită vară… Da, asta e! O pro-misiune şi-o rostogolire „afară” găsesc la CorneliusCristian spune o poveste cu pensionari şi alte gînduri de… criză sub o boltă de vie. Viaţa la ţară, da, Carmen! ;)… Gigi pune pe… hîrtie „sentimentul de insulă”. Superb spus! În ce fel ne străbate – sau nu – acum sentimentul ăsta?… O nouă reuniune cu miez în Dinarul lui Vania ;)… Deei i-aş da sincer zece pentru o aşa teză pe… seama renascentismului şi poeziei barroce spaniole ;)…

Sictirul teilor în floare. Solstiţiu

Într-o vreme în care un prim-preşedinte de partid şi de stat vine cu Loganu’ la Palat, cu ante şi pre-mergători cu glonţ pe ţeavă în BMW-uri blindate, deşi foarte bine ar putea veni şi cu o Mobră pentru uzul neţărmuritelor sentimente portocalii… Într-o vreme în care un preacinstit ministru zice că orice rumân harnic şi-ar putea trage un mausoleu din marmură cu heliport dacă, şi numai dacă, nu ar avea „alte vicii” precum tutunul sau vodca şi dacă şi numai dacă s-ar dovedi că îşi creşte şi copiii cu simţ de răspundere pe la şcoli de prin Elveţia… Într-o vreme în care nişte sclavi (privaţi) fac infarct sau mor de cancer pentru o pîine neagră pentru ca nişte manageri neciopliţi şi isterici făcuţi la apelul de seară să delege liniştiţi (i)responsabilităţi şi (in)competenţe pentru sute de milioane… Într-o vreme în care aleşii rotofei se joacă de-a moţiunile şi-şi pun palma-n fund fugind liniştiţi trei luni în vacanţă pentru a confirma din nou că incapacitatea de plată şi falimentul ţării se tratează cu umbreluţe de plajă-n Cuba… Într-o vreme în care vistieria goală a ţării mai poate fi o noţiune nesimţit de abstractă care poate fi redusă la absurd cu încă 60 de zile de încredere, dintre care jumătate din ele de concediu relaxant pe Coasta de Azur… Într-o vreme în care ţara îşi vindecă crizele cu un relache şi-un şpriţ de vară, departe de huiduielile şi pietrele aruncate în porţile închise ale reşedinţelor unde mai trudesc pentru un minus de douăjcinci la sută doar grădinarii, femeile de servici şi motostivuitoriştii… Într-o vreme în care doctorii dau faliment şi popii bagă ore suplimentare de prohod… Într-o vreme în care începe o nouă serie din serialul „Denea” cu un prim episod otevizat, livrat cu Rolls-ul, ca să ne ţină ocupată grila de vară… Într-o vreme în care vara nu-i ca iarna, adică este declarată prin lege (moţiunea pe vară!) drept neproductivă, şi prin urmare ţara poate intra… liniştită în vacanţă… Într-o vreme în care miniştrilor le cresc veniturile exponenţial cu prăbuşirea românilor în cea mai gravă criză de după foametea din ’47… Într-o vreme în care nişte bugetari… privaţi primesc salarii compensatorii de 100.000 de euro de căciulă ca să se tot ducă… Într-o vreme în care am ieşit definitiv de sub mirajul blogolumii cu… pinguri altruiste… Într-o vreme în care asta-i realitatea iar eu m-am pricopsit cu o alta, numai bună de luat la mişto de Mirciulică Badea… În asemenea vremuri, în deh, cea mai lungă zi din an, mă duc să-mi iau porţia de masaj cu başi metalici, îmi trag nişte ochelari şi-un tub şi-o să fac scuba-diving printre crapi, roşioare şi alte răpitoare pe timp de noapte şi-o să cînt din frunza aia de tăiat la cîini audienţei de greieri, orăcăitoare şi alte vuvuzele mute de uimire din amfiteatrul special amenajat în zăvoiul cu sictiriţii tei în floare!… 😉

Servus, Blogolume!
Cristi, despre nişte goange şi… vremuri studenţeşti… Daurel, despre nişte curţi şi nişte… curţi… 😉 Adi, despre o chestie cît se poate de… abstractă la care, cică, ar trebui să ne închinăm ca unui zeu! 🙂 Despre o Vuvuzelă Polo-istică povesteşte cu haz teribil, Manole 🙂 Despre o poziţie de centru, cu VaniaRodica, despre rosturi, înţelesuri şi lumea de la picioare… Ticke, despre Beatles-i, într-o altă pagină din enciclopedia-i de muzică…  Lilick ţine agenda blogosferei liberale şi dă semn şi Braşovului să se activeze. Transmit semnalul mai departe. Sper să se întîmple… Cristian, despre cum poţi scăpa de griji pe seama… geamantanului! 😉 Teo, despre un fel de… emigrare. Nici nu ştie ce pierde! 😉 Gabi, despre viziuni şi idei… Andi, despre cît de uşor poate deveni viaţa o joacă frumoasă…
Toate cele bune, dragilor şi dragelor!

Armura zilelor. Grădina cu cireşi

Această prezentare necesită JavaScript.

La marginea oraşului, grădina cu cireşi, aşteptată recompensă pentru gîndurile copilăriei, răscolite. Gînduri cu cireşi… Să le culegi de la înălţimea privirii, în mănunchi… Să le desenezi în cercei, mărgele şi brăţări. Să redescoperi gustul, să înveţi mirarea culorii.  Şi gustul acela de cireşe şi de pîine fierbinte… Să vezi bucuria din ochii copilului. Să-ţi abandonezi toate tabieturile în explorările lui de acolo, din grădină: frunzele, melcii, izlazul, broaştele, cîinii uriaşi şi cuminţi, viţeii, găinile, mirosul de grajd, întinderea verde, înaltă… Şi joaca, zbenguiala… În sfîrşit, neoboseala unei zile de iunie plină de descoperiri. De viitoare amintiri aşezate-n armura pentru zilele următoare. O zi cu cireşe, irepetabilă, simplă, posibilă la marginea oraşului…  A acelui oraş îmbîcsit, suspicios, rapace, răzbunător, repetabil.

Servus Blogolume! Dana îmi arată cum a descoperit poetul Cărtărescu exerciţiul… demagogiei 😉 Soare de primăvară în vernisajul Enyei PeteOana mă duce la Palat… Un palat fără noimă… Gabriela desluşeşte avatarurile… senectuţii 😉 Orice s-ar zice da’ nu-i deloc simplu să ilustrezi azi o postare. Bloggerii ştiu de ce şi… la vară cald! 😉 Daurel are o revelaţie despre dezamăgiri, viteze de reacţie şi oamenii momentului, pensionarii… 😉 La Zamfir dau de un avertisment, ceva cu nişte ţepe cu celularu’… Măcar de astea ne mai putem feri…Toate cele bune!

Ultima poezie. De vara asta

Nu, n-am băgat de seamă ulciorul de apă rezemat în prag…

Mi-l lăsasei cumva să-mi aline străzile bătătorite şi arse?

Nici unghiul clar de soare cald

ascuns toată vara sub înfierbîntata-ţi vioară…

Nu am simţit cum tălpile-mi curg prin canale

crezîndu-mi genunchiul un murg ce aleargă-n trifoi, prin răcoare

Nici păpădia suflată de tine spre cer, nu, n-am văzut-o cum măsura lumina

Şuvoiul gîndurilor de scrum mi se părea încăpător cît lumea…

N-am cîntărit de rouă surîsu-ţi în nicio dimineaţă

M-am tot mirat de praful de pe tîmple…

Nici muntelului nu i-am astupat izvoarele în joacă

şi ţi-am minţit privirea cu stele căzătoare pictate pe… tavan

Nu am purtat pe umeri decît închipuirea parfumului de tei

Eram convins că ceasurile verii-mi sunt sclave credincioase

Nici luna n-am cules-o cît leneşă şi coaptă flirta cu zarzării pe-o creangă…

Şi-acum, cînd vezi că din nisip şi mare n-a rămas decît

a verii lacrimă de sare, tu nu ridici privirea,

zîmbeşti muşcînd din măr, amar:

Ei… nu-i nimic, nu ai băgat de seamă…

păstrează-n prag ulciorul, pîn’… la vară!

Sîmbătă de august fardată în toamnă

În martie a murit Petre Stoica. Am băgat şi nu… am băgat de seamă atunci…  Era un început de primăvară pe care nici nu îl mai ţin minte…  Au trecut deja cinci luni şi mai bine de la moartea unui mare poet. Un poet din stirpea înstelată şi romantică a „şaizeciştilor”. Un romantic al cotidianului de felul acestei zile abulice de sîmbătă de august fardată în toamnă şi ploaie. Fardată, doar, mai sper… Vară la sfîrşit. Ca o muzichie de pian. Spuneam că a venit toamna. Aşa a şi rămas. Nimic nu se va mai schimba de acum. Amintirile vor fi şi mai palide. Va fi fost un început de toamnă pe care nu îl voi mai ţine minte, la iarnă…

Petre Stoica

Micul dejun

Deschid radioul
ceainicul clocoteşte furibund
un om a fost executat de ce şi unde?
cum să aud dacă apa
invadează încăperea cu urlete?
un dictator obez a murit of a murit
înecîndu-se cu sîmburi de mere
aş plînge dar veselia copiilor
care se joacă pe balconul învecinat
mă înveseleşte şi pe mine
în sfîrşit
crainicul anunţă starea vremii
plouă pretutindeni în lume
numai în casa mea e soare
statuile se golesc de misterul verii
trenurile deraiază
se apropie toamna
răsucesc butonul radioului
ceaiul îmi frige buzele limba
în timp ce sub unghii
creşte spinul trandafirului dulceaţa
dimineţii

(1985)

De veghe-n lanul blogolumii

Recunosc. M-am „internat” cu genunchiul lumii mele sfărîmat în… blogolume. Nu, nu este nici un spital, nici un azil, nici un sanatoriu. Nu mai este nici măcar un refugiu. Este o lume prin ale cărei saloane trec zilnic, pe ale cărei coridoare aştept deseori. Trec, privesc, deschid cîte o fereastră. Uneori aerisesc, alteori scutur cîte o pătură. De cîteva ori am făcut şi pe brancardierul… Dar nu plec niciodată cu mîna goala, mereu „fur” cîte ceva, chiar şi din curte, din grădină, după ce termin de… prăşit prin lanul des, neatins de secetă. „Fur „cîte un tratament, cîte un antrenament, cîte un pansament. Şi aşa genunchiul meu a început să se întremeze. Şi am devenit un pic… dependent. Terapia asta îmi este indispensabilă şi nu ştiu alţii… cum sunt.

Nu trec în fiecare zi prin aceleaşi saloane, nici nu dau cu mopul pe aceleaşi scări. Dar, îndeobşte deschid uşile celor care mi-au mai adus şi mie, din cînd în cînd, cîte o cafea la pat, cîte un ziar oricît de vechi, şi care-mi răspund la răvaşele de peste noapte. În orice caz, măcar un… „comision” tot voi face, pînă la urmă, pentru fiecare-n parte :).

Astăzi, în salonul unu am fost întîmpinat cu turtă dulce-n pas de dans şi, surprinzător în ciuda durerii din genunchi şi a antitalentului meu m-am trezit dansînd! Aşa da început de zi, fiindcă am învăţat că important este să ştii să începi, cu curaj… şi să realizezi care sunt… diferenţele. Tot în salonul unu.

La cîţiva metri mai încolo, la unu bis, pe jos numai flori de tei şi crengi şi semn de furtună. Nu, nu puteam să dau cu mătura sau cu aspiratorul. Şi ştiţi de ce? Fiindcă eu anul ăsta am cam ratat parfumul de floare de tei – deh, a plouat cam mult! – şi chiar căzut pe drumul uscării în camera aia, la unu bis, l-am găsit. Aşa că am încuiat doar, cu grijă. O să mă întorc mai spre seară să sorb un nostalgic, parfumat, ceai de tei…
În faţa mea, potecă, metrul de culoar pînă la salonul trei. Dintr-un pas am fost acolo. „Un pas mic pentru om…” Mirosuri şi imagini, în salonul ăsta. Cu storurile trase, viaţa, pacientul (sau chiraşul?) plecase… la plimbare. L-aş fi întrebat ceva. Poate-l găsesc prin curte. Poate… se pregăteşte şi el de… toamnă. Împreună cu acela ce aduce „stropul de vin plin de dulceaţa luminii”, lumină ca din candelă…
Pe dreapta, în continuare, nu stă nimeni. De fapt acolo este UPU, salonul de urgenţe. Cineva încercase să se joace cu focul, la îndemnul cuiva. Pe acolo trebuie să umbli în vîrful picioarelor… O să revin, mîine-poimîine, după ce i-or găsi şi lui, acelui cineva o cameră.

Salonul patru e locul în care mă aştept la orice, locul cotidian care dă spre Tâmpa. Aici mai mereu televizorul e dat tare. Aici de regulă stau preţ de vreo juma de oră, la o bîrfă, la o ştire, la o constatare. Azi am găsit salon auto, paraziţi, avioane, şi ceva bomboane amare şi plăcinţele cu brînzăde-alea politice! Nu, azi nu am stat prea mult p-aci… 🙂

Cum altfel, vizavi, pe uşă scrie: salonul de criză. Aici mă aştept în fiecare zi la altceva… la alţi locatari adică. Nu, nu-s alţii noi, sunt tot dragii mei doar că, din cînd în cînd, şefii îi rotesc şi îi aduc aici. Cică altfel camera asta, spaţioasă, n-are căutare şi trebuie să se justifice cu… întreţinerea. Salonul ăsta semănă cu salonu’ patru… Azi pe aici criza era morală, mafioată… şi, ca un făcut, venea tot parfumul ăla de plăcinte. Aşa că le-am lăsat un termos întreg de cafea. Tare.
E clar, azi am avut o dispoziţie mai curînd poetică decît… politică. Dinspre salonul cinci se face scara… Puteam să o iau la dreapta, sau la stînga pe holuri. E adevărat, pe acolo încă nu prea calc. Nu aud voci, nu aud muzici, e ceva suspect pe acolo. Altădată! Chiar dacă am auzit că acele camere au chiar şi balcon, şi toalete separate, individuale, nu ca aici, la capătul holului, comune!

Şi am coborât. La parter. Aici mai sunt vreo patru saloane fără număr. E bucătăria, spălătoria, biblioteca, coaforul… În saloanele astea patru, lume pestriţă, proză amestecată cu poliţişti, suspans, crime, cafenele, tribunale şi feluriţi unchieşi sarcastici şi iarăşi muzici şi multă poezie, cînd veselă, cînd tristă, cînd cu zulufi, cînd fără
Pe ici pe colo, uneori, aici la parter, mai miroase şi a tămîie, dar nu m-a lămurit nimeni de ce, nu stiu exact din care cameră vine, din astea fără număr, oricum…  Sau să vină dinspre muzeu? Nu, n-aş crede. Muzeele sunt vii… Şi cum sus găsisem bomboane amare, aici, chiar în salonul de lîngă scară, cineva a umplut nişte acvarii cu bomboane, din alea fine care, îţi rămîn în minte, din copilărie. În saloanele astea patru las mereu cîte o carafă cu apă şi ud florile mereu amestecate în… probleme, cuvinte şi averi.

Mai mereu, pînă să ies, pînă să ajung în curte, trece şi timp, ore bune, şi genunchiu-mi oboseşte, mă înţeapă precum nişte… comentarii ironice. Şi azi a mai fost şi dansul! Mi-am făcut un obicei, vară-iarnă, imediat ce cobor cele trei trepte de piatră mă aşez pe banca din curte, din faţa intrării şi privesc… Îmi place să-i privesc, dragii de ei. Unii intră, alţii ies, alţii se plimbă cu mîinile la spate, alţii pleacă spre doruri

Nişte fete citesc mereu cîte o carte sau povestesc despre vremuri şi moravuri, despre dezamăgiri aparent banale, despre… de-ale lumii, în plimbareUn artist vinde mereu muzici şi tablouri noi. Un domn ne îndeamnă şi el să ascultăm şi brodeşte asta cu terifiante teorii, cu bănuieli de conspiraţii… Altcineva primeşte în căşti veşti din State şi de prin Canada, dar le cam ţine pentru el şi nu răspunde la niciun comentariu, după cum mi-au şoptit vecinii de salon… Iar mai într-o parte, cîţiva joacă bîza ori lapte-gros.

Şi altcineva a obosit un pic şi în fiecare zi îi aduc un ceai ştiind că va fi bine, asta înainte să mă apuc de grădină, de răsaduri, de prăşit, de jumulit buruienile, de udat… Asta îmi aduce mereu aminte de viaţa la ţară ori de „ţara”copilăriei mele şi de nişte împletituri de amintiri cu lacrimi… De aceea, cîteodată, adun de aici, colecţionez mai curînd!, cîte un coş împletit plin cu mere şi gutui. Pe astea le ţin pentru mine…

Şi se înserează… Seară de vară, la fel ca orice seară de vară, tîrzie… Chiar ca o seară de vară din… vara trecută. Da… iarna e altceva… Nu, nu am uitat că am promis cuiva un ceai de tei… Şi dacă nu v-am spus, dar poate aţi remarcat deja, nu-mi place deloc, da’ de loc!, să spăl vasele sau rufele (aici se mai caută nişte voluntari din cîte am auzit).
Prefer în schimb să fac ore suplimentare de veghe, cu… va urma!

Fitze de Transilvania. Pe Corso

Am trecut zilele astea pe… Corso, pe Republicii adică, şi mă gîndeam, o dată, că în ciuda faptului că aş putea face asta zilnic, totuşi nu o fac şi poate de aceea văd cu alţi ochi noutăţile şi… vechiturile şi, a doua oară, că nu am mai scris mai nimic despre Braşov, luat fiind, nu-i aşa, de ale timpului fugar „priorităţi”.
Ei bine, agale pe Corso mi-am dat seama că, pe bune, a venit vara. Azi şi ieri căldura a fost sufocantă şi cu greu am găsit în puzzel-ul străzii şi al clădirilor umbra necesară care să mă poată scăpa un pic de dogoare. Am înfruntat-o aşadar ca unul aterizat parcă direct dintr-o primăvară tîrzie şi rece. Mă aşteptam să găsesc aceeaşi Piaţă a Sfatului şi aceeaşi Republicii, fugărite parcă sumar sub paşii repezi, cu ţintă fixă şi monotoni ai trecătorilor. Dar, surpriză!
Coborînd dinspre Hirscher spre Piaţa Sfatului şi mai jos la dreapta, pe Republicii m-a întîmpinat un alt Braşov. Lume domoală aşezată spectatoare la o puzderie de terase cu aer franţuzit aliniate pe mijlocul străzii, cu unele intermitenţe ce-i drept, pînă jos spre „Modarom”. Fiece bistro, cofetărie, ceainărie, restaurant, pub, bar, clătitărie şi-a scos în stradă băncuţe, mese, umbrele. Unele mai rustice, altele mai urbane, altele fără să aibă un „ceva” anume, aglomerează toate întreaga stradă şi dau prilejul „voyeurilor” de ocazie ori altor… pierde-vară să măsoare, cufundaţi în „perini”, să măsoare, zic, din cap pînă-n picioare trecătorii şi mai ales trecătoarele în minijupe bronzate deja, ce se zăresc agale dintre tufele de fel de fel de ierburi agăţătoare.
Ca într-un uriaş resturant, picoli şi picoliţe distraţi îţi sar la tot pasul în faţă, ies din gang-uri neştiute cu cîte o cafea sau bere puse pe tavă. De fapt acum, Republicii e mai puţin stradă şi mai mult loc de randez-vous, numai bun pentru clătiri de ochi şi plimbări lente de nuri… Şi cum eu scriu acum doar din postura de trecător încălzit şi încă nu din cea de privitor, la fel de încălzit, probabil, de la nivelul mesei, poate atunci voi vedea altfel lucrurile, voi reţine poate chiar şi numele cîtorva locuri… Şi le voi şi auzi, poate, mai statornic, fiindcă una este să treci pe lîngă un chitarist, bun de altfel, sau pe lîngă trei băieţi ce-şi zic „Trubadurii de Transilvania”, şi ei cu ghitările lor, şi alta e să stai să-i şi asculţi şi să le şi arunci cinci lei în pălărie sau în cutia de carton din faţă.
Una peste alta, pe Corso criza nu are loc rezervat la nicio masă şi asta mi-a dat o senzaţie de bine şi… încă una peste alta n-aş da această stradă a Republicii, cu fiţele ei cu tot, ce-i drept, pe niciun Dorobanţi cu filfizonii or „ţafandachii” lui…

P.S Şi dacă o seară, dinspre o amiază braşoveană, la pas, pe Corso mi-a semănat a aer de terasă franţuzească… şi nu am găsit încă acei Trubaduri pe aici, să nu vi se pară ciudat că v-o prezint acum pe Patricia Kaas cîntînd… ruseşte împreună cu… un Umaturman! 🙂

Pe Republicii, înainte de a deveni terasă
Pe Republicii, înainte de a deveni terasă