DLXXIX

În care-și uitase genunchiul lipit de asfalt.

Anunțuri

Fiindcă

fiindcă aveai aşa un gînd
că timpu-i stricat
pietrele făină
vîntul secat
apa fără rouă
albastrul înverzit
drumul cît un ochi de ac
soarele netreaz
luna nedormită
mintea neamintită
şi ochii pe uitatelea,
ai aranjat lucrurile:
Ctrl+Alt+Del.
fiindcă tot erai
din născare
pe picior de plecare.

Foto de F.O.
Foto de F.O.

De-un leu poezie

trup tînăr uitarea
trup vechi singurătatea
cuvinte de proximitate adică
un fel de poliţie a asteniei
de primăvară
ca nu cumva amneziei să-i pară rău
că te-a luat prea repede
pe nepregătite
fără punct şi virgulă
înainte să-ţi fi plătit
punga de plastic
cu poezii de-un leu.

Strada suficientă

poţi uita drumul,
poţi să n-ai răspuns la
„ce-i în mintea ta?”.
poţi să nici n-o ai,
să înşeli aparenţele,
oraşul să te creadă mintos…
poţi uita liniştit,
urmele rotulelor în zăpadă
o să-ţi arate drumul pînă acolo,
pînă-n capătul străzii suficiente,
unde doi jandarmi îşi răsucesc cîte-o ţigară.

Foto: Snowy Day, Warsaw, Poland (bluepueblo.tumblr.com)

 

Poza alb-neagră. Mută

Cum ai putea să nu fi revoltat după tragedia din Apuseni? Drama, durerea nu au grade de comparaţie chiar dacă impactul unor nenorociri este mai mic sau mai mare, chiar dacă unele nenorociri sunt mai vizibile şi dor azi mai tare faţă de cele neştiute şi aproape „cotidiene”. Prăbuşirea acelui avion sau trupul sfîşiat de cîini al unui copil într-un parc din Bucureşti (şi iată astfel de exemple se adună) sunt cele care curg ca un revelator tot mai tare peste filmul şi fotografia „societăţii” româneşti. Ăştia suntem, aşa arătăm, fără fard, în poza alb-negru. Şi revelatorul lucrează mai departe, brutal. Şi-a pierdut răbdarea şi timpul şi nervii şi uitarea pentru a ne mai menaja. „Băi ticăloşilor, ăştia sunteţi!”, pare a fi diagnosticul care nu mai ţine cont şi nu mai iartă nici măcar petele de lumină, oamenii frumoşi,”România profundă”. Am protestat, ne-am bătut, „#UniţiSalvăm” (dezinteresat…), pentru un munte de aur şi pentru nişte gaze de-ale pămîntului. Nu văd pe nimeni să protesteze pentru respect, împotriva sfidării şi coruperii demnităţii, împotriva îngenunchierii şi batjocurii sufletului şi a inteligenţei, împotriva bunului-plac şi confortului dispreţuitor al dictaturii mojiciei, împotriva propriei indiferenţe, ipocrizii şi neputinţe.
Şi nici măcar nu e nevoie de un protest vizibil în stradă, de interesecţii blocate şi baricade. Ar fi suficient protestul din noi (pornind cu marşul mut împotriva noastră înşine!) şi educarea, pentru mîine, a protestului din copiii noştri, fiindcă ştim împotriva cui şi în ce fel ar trebui el îndreptat, nu-i aşa?
Cît, cine şi cum va mai vorbi de azi într-o săptămînă, în două săptămîni, de azi într-o lună despre nenorocirea din Apuseni? Şi cîte altele, între timp, vor fi fost îngropate de demonii din adn-ul nostru? Poate salva ceva o ninsoare proaspătă, întîrziată?

Servus, Blogolume!
Toate cele bune…

De uz personal. Prin asumarea răspunderii

Gîndesc că unii rumâni mai cugetă, că au dubii, că nu ştiu între ce şi ce să aleagă sau că nu au ce alege aşa că nu aleg, că lucrurile li se par incerte, cenuşii, dubioase. Unii, mai justiţiari se declară oripilaţi, înspăimîntaţi de fantoma din dulap. Alţii au uitat, pare-se ziua de ieri pentru cea de azi. Bun… Eu înţeleg că le-a plăcut şi că le place. Am apelat la memoria, desigur subiectivă, de uz personal, de opinie, a lumii şi a hîrtiilor şi am adunat.
Destui sunt rumânii cărora, iată, le-a plăcut şi le place:
– să le fie insultată inteligenţa
– să fie puşi în genunchi, la colţ
– să reevalueze sistemul ticăloşit
– să fie răpiţi şi salvaţi în Irak
– să ia un dos de palmă în freză. nu, nici în plex şi nici în faţă cu pumnul, jur!
– să se macheze cu flacăra violet şi pixelu’ albastru
– să-l vădă cerşind cu copilu’ în braţe
– să fie minţiţi în 5 minute
– să se dea cu barca, după scufundarea flotei
– să ştie că nu le trebuie autostrăzi şi că „aici sunt banii dumneavoastră”
– să calculeze cît costă kilometrul de şpagă (pardon, de autostradă!)
– să asiste cum minerii vin liniştiţi cu trenul
– să creadă că securiştii şi informatorii nu-şi spală rufele-n public
– să se întindă pe masă, să li se confişte telefonul, să se alinte cu nişte păsărici şi ţigănci împuţite
– să vadă cum moartea unei femei poate fi agent electoral
– să le fie dorită atâta sănătate câtă încape într-un cancer
– să se obişnuiască cu gîndul că „iarna nu-i ca vara”!
– să vadă cum li se scurg lăturile pe geam
– să aştepte să fie traşi în ţeapă
– să fie ciuruiţi
– să se vîndă pe-o frunză, panseluţă sau bordură
– să se dea pe mîna unei blonde
– să li se arunce o caisă, o bere, o portocală, o ciocolată, un pantof cu cui, din portbagaj
– să vadă cum şi-au tras case după case şi palate după palate
– să constate că loazele şi nepoţii sunt mai egali decît egalii
– să aplaude succesurile odraslelor şi să le compătimească eşecurile
– să vadă cum şi-au făcut din Justiţie dreptate de uz personal
– să rămînă cu gura căscata la arestările televizate
– să vadă cum poate fi promovată o Constituţie de familie
– să fugă în lume să-şi caute rostul
– să-şi aştepte ieşirea naturală din sistem
– să fie consideraţi asistaţi social fiindcă-şi ţin cu dinţii de pensii
– să se considere tîmpiţi fiindcă au făcut o şcoală
– să supravieţuiască în junglă fiindcă ăsta „nu mai e stat social”
– să danseze, după caz, csardas, ţigăneşte cu salba de gît sau sîrba-n căruţă
– să fie îndemnaţi la muncă, nu la-ntins mîna cînd viiturile le iau casele
– să fie sfidaţi cînd ies să strige-n stradă
– să li se hăhăie-n nas: „Cine credeţi că pleacă? Ghici, ghicitoarea mea!”
– să ia bătaie de la jandarmi
– să strige „Ieşi afară javră ordinară”
– să fie făcuţi colonei la apelul de seară
– să le fie făcut regele trădător şi slugă la ruşi
– să afle că Ceauşescu ar fi fost un „mare preşedinte”
– să se arunce în cap de la balconul Parlamentului
– să se împrumute, sub nume propriu, cu zeci de miliarde de euro, cu dobînda pe cîteva generaţii
– să li se taie
– să înghită umili pretextul crizei şi reformei
– să fie aruncaţi pe drumuri
– să moară în faţa spitalelor închise
– să nu-şi mai trimită copilul la şcoală
– să le fie „sponsorizate” bisericile
– să le fie sechestrate ziarele, radioul şi televiziunea
– să îngraşe bugetele cooperativei „ochiu’ şi timpanu'”
– să fie interceptaţi
– să li se facă majorităţi şi guverne personale
– să se joace de-a Curtea Constituţională
– să caute în DEX Avocatul Poporului
– să li se renumere voturile pînă iese cine trebuie
– să le intre-n cap că 80=170!
– să li se citească Levantul
– să cotizeze pentru propaganda cu porcuşorul roz
– să-şi cumpere titlurile
– să facă trafic de influenţă
– să înveţe să toarne whiskey peste gheaţă
– să li se arate tasta 3
– să vadă cum li s-au îngrăşat rudele, cumetrii, finii şi băieţii deştepţi
– să-şi plece capul la înaltele porţi
– să creadă în licurici
– să nu fie băgaţi în seamă
– să înghită pe nemestecate democraţia aruncată de la masa celor mari
– să-şi dea tainul
– să le fie jucată viaţa la loterie prin asumarea răspunderii
– să le fi ruptă ţara-n nouă
– să fie ciumpalaci
– să fie ipocriţi
– să fie laşi
– să fie manipulaţi
– să tacă
– să le fie frică
– să trăiască într-o realitate paralelă
– să trăiască bine!
Da, aveţi ocazia să fiţi cinstiţi şi să spuneţi că v-a plăcut, că nu v-aţi săturat, că mai vreţi. Că memoria nu contează. Că principiile nu se calcă-n picioare. Că sunteţi europeni oneşti şi că vă apăraţi acest stat de drept. Aveţi ocazia să întoarceţi şi celălalt obraz, reformat. Că aşa-i cinstit!
Dar aveţi si ocazia să vă spălaţi pe faţă, să deschideţi fereastra să vă intre aerul şi soarele în casă.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Pe-un colţ de bancă din piaţa populară

O scrisoare… pierdută! Bănuiesc că o mînă de români (şi mai ales colaboraţioniştii – intelectualii sau simplii lui postaci fanatici!) se întrebă acum: „Oare ce pregăteşte Preşedintele? Ce as are în mînecă? Ce lovitură pregăteşte Băsescu?”… Cred că mai sunt destui aceia care chiar sunt convinşi că „geniul” politic al preşedintelui există, că acesta este un „animal politic feroce”, că acesta trăieşte drama sacrificiului de sine pe altarul naţiei… Pînă la urmă însă cel mai dureros e să le refuzi acestora iluzia şi credinţa. Să trăiască în iluzia lor, aşadar!
Traian Băsescu, „preşedintele nostru”  prin această nouă scenă a „bileţelului” şi a celor „cinci minute”, e departe de a fi dat o lovitură „de maestru”, cum probabil jinduia. Nu a oferit proba supremă de „onoare”, ci doar una nouă şi răsuflată de… „combinageală” – cu toate circumstanţele atenuante şi minimalizante, pamfletar vorbind!, pe care gentil i le acordăm.  Părerea mea!  Pînă nu de mult, ce-i drept, „combinagiii” („virtute” bine cultivată în bobor) aveau partea lor semnificativă de „succesuri”, pozitivate chiar, într-o masă politică mediocră, dar de la o vreme doza lor de „încredere” a început să miroasă mult prea înţepător. În vîrful „plutonului” era văzut, desigur, şi El! Specia asta e de acum, ireversibil, pe cale de dispariţie. Nimic din deruta dorită nu s-a produs, iar competitorii n-au aruncat, urmare diversiunii, prosopul pe podea. Ba, dimpotrivă, au făcut „bileţelul” bucăţele. Ce umilinţă mai mare decît să nu fi băgat în seamă, mai ales cînd erai obişnuit cu mirosul sîngelui victimelor!? Ce cale scurtă de la „glorie” la penibil! Şi cît de scurtă şi jalnică e gloria cînd nu mai ai simţul realităţii şi măsurii! Şi ce uşor ar fi de învăţat din asta ca protecţie la posibilele alte dezamăgiri viitoare!
Aşa-i, ce o fi acum în mintea unui oarecare şi vremelnic preşedinte văzîndu-şi bărcuţele de hîrtie în derivă şi scufundîndu-se în ligheanul cu apă rece? Tristă, aproape înduioşătoare şi lacrimogenă imagine, nu-i aşa? Umanismul nostru ne îndeamnă chiar să-i privim cu compasiune pe eroii căzuţi şi să le ţinem partea, aşa cum ne învăţa să facem, pînă nu de mult (la scara vremurilor electorale!), pînă şi un Ion Cristoiu! Mă aşteptam la un alt fel de… început al sfîrşitului, mai pe măsura foncţiei!… Ce va face? Va mai urzi cîte ceva din „interior”, va mai trage cu ultimele puteri o mînă de beneficii, îşi va mai spoi statuia de victimă neînţeleasă? Îşi va da, într-un tîrziu, demisia, dînd „satisfacţie” „detractorilor”, „veninoşilor vrăjmaşi” – ultima „carte” pe care o mai are la îndemînă? Sau va aştepta resemnat şi izolat sentinţa suspendării sau demiterii? Care-i va fi mai mica umilinţă? Unde-şi va petrece, pînă la urmă şi cît de singur, penitenţele – dacă acestea vor fi să fie?! Şi…? Şi ce dacă?! Sunt scene, scenarii privindu-l pe acest Prim-preşedinte de partid şi de stat (cum îi spuneam de mult pe-aci!) care să mai poarte vreo urmă de interes? Cît de uşor e să cazi, din nechibzuinţă, din prea mult şi prea plin de sine şi din sfidare, din colţul paginii manualului de istorie în colţul batjocoritor al băncii de bancuri din… piaţa populară! Mă aşteptam la un alt fel de sfîrşit. Probabil cu cît îl aştepţi mai mult, cu atît e mai fără de… lustru! 😉

P.S. – Da, intrăm în Săptămîna Patimilor sau în Săptămîna Mare sau chiar în Săptămîna Neagră şi da, s-ar cuveni să credem şi să dăruim, în orice situaţie şi la adresa tuturor sufletelor, mai multă înţelegere, iertare şi, după caz şi necesităţi, uitare!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Fragilităţi, cicatrice, exil… Praf de suflet

Această prezentare necesită JavaScript.

Ar fi un truism să spun că paginile unei cărţi sunt altceva decît pagini de viaţă. Dar nu ştiu, acum, cum să încep altfel… Cînd ai în faţă o carte care ţine, într-un fel, de jurnalism, de memorialistică, o carte care nu e definită drept ficţiune te simţi înainte de toate implicat şi „uiţi” să cauţi sau să „produci” fineţuri de natură stilistică. Cărţile astea sunt cel mai greu de scris şi cel mai greu de citit fiindcă poartă pe ici pe colo aşa, un… praf de suflet… Cîteodată ele te pun faţă-n faţă cu tine şi te obligă la întrebări şi răspunsuri venite uneori, aşa, ca un… „pumn în moalele capului”…

La superbul (nu mă feresc să-l categorisesc astfel!) Salon de Carte de zilele astea de la Braşov (pus în operă şi animat de ceva ani de către „Libris„, librăria de care ne leagă atîtea aici…) s-a lansat şi „Revoluţia din depărtare”, volumul apărut la „Curtea veche”, şi în care Cristina Hermeziu a adunat 30 de mărturii ale unor români exilaţi după 1989… Cristina Hermeziu vorbeşte aici despre o „salvare de la uitare”, despre niste (r)Evoluţii personale, despre cearta cu Ţara a exilaţilor dar şi – mai ales – despre cicatricele niciodată deplin închise şi despre fragilităţile lor. Citind, deocamdată fragmente din acest atît de viu volum, realizez un singur, şi cred, cel mai important lucru: nimeni şi nimic nu ne dă dreptul să judecăm alegerile acestor oameni înainte de a ne fi judecat noi înşine propriile alegeri, cu aceeaşi măsură.

Din aceste fragmente de memorie vreau să transcriu aici cîteva care, mai mult, sunt pentru mine dovada subiectivă dar exactă şi… supremă a celei spuse în prima propoziţie a acestui post. Cîteva secvenţe, din căteva pagini în care am regăsit cu bucurie, cu nostalgie şi cu regretul de a-l fi pierdut din ochi nişte ani, un condei braşovean şlefuit, un observator fin şi peste-poate de sincer, de lucid, o revoltă şi o emoţie: ale jurnalistei Iulia Badea-Guéritée

„Mă ocup de ţara mea

Nu m-am întrebat niciodată ce s-ar fi întîmplat dacă nu plecam, pentru că nutresc convingerea că tot ceea ce ni se întîmplă se datorează unei misterioase formule venind din scrierile lui Calvin: dubla predestinare. Destinul nostru este deja trasat atunci cînd ne naştem, toate actele noastre ulterioare nu fac decît să conveargă spre punctul care ne este destinat. Şi care ne aşteaptă. Ştii cînd ai ajuns la capăt, atunci cînd liniştea te invadează (…). Mi-aduc aminte că la Braşov, pe cînd eram studentă, la ora de psihologie, profesoara ne.-a cerut să scriem şi să ilustrăm citatul care ne-ar ghida viaţa. Am scris că „nu există drum, că drumul se face mergînd”. Am avut dreptate. Acum lucrez la Courrier International, mă ocup de ţara mea şi mă bucur atunci cînd reuşesc să scriu şi să public lucruri interesante, pozitive. Uneori mi-e încă ruşine. Atunci cînd aflu ce atrocităţi comit semenii noştri în străinătate, sau cînd vreun român mă înjură în metrou, neştiind că înţeleg ce spune. de cele mai multe ori însă mă bucur (…)

Nu m-aş întoarce cu nicio condiţie. În primul rînd, pentru că un român plecat este rareori primit cu braţele deschise înapoi. Prima mea întoarcere acasă, la un an după plecare, mi-a lăsat un gust amar. Oamenii pe care îi cunoşteam nu erau bucuroşi de revedere, ci nemulţumiţi de faptul că îndrăzneam să mă întorc, şi că, în plus, sunt bucuroasă că mă întorc. Mă vedeau şi ca pe o laşă. În al doilea rînd, pentru că sunt convinsă că pot să fac mai multe pentru România de aici, de unde sunt astăzi. În al treilea rînd, şi cel mai important, pentru că decizia nu este a mea, ci a micii mele familii. Şi acest lucru este pentru mine cel mai important. această întrebare nu s-a pus niciodată. Nici nu cred că o să se pună. Suntem încă destul de dezamăgiţi de cum avansează lucrurile în România, de non-schimbul de generaţii.

Iulia Badea Gueritee locuieşte la Paris unde lucrează ca responsabil al rubricii „România/Moldova” pentru site-ul european Presseurop.eu şi revista Courrier International. Când a plecat din România, la vîrsta de 27 de ani, în anul 1999, era ziaristă, după ce absolvise Facultatea de Litere.”

P.S. – Cît de lesnicios a devenit azi să treci de „aici”, „acolo”, să circuli de la trecut la prezent şi să afli acum unde sînt, ce fac, ce vorbesc sau cine vorbeşte despre cineva sau ceva,  situaţi atît de departe potrivit măsurătorilor cu care am fost învăţaţi. Nu voi înceta să mă mir de asta căutînd mereu întîmplările şi oamenii de sub… cuvintele linkuite…

P.P.S – Muzichia nu are nicio legătură şi… a mai fost pusă aici, comme d’habitude… 😉

Gambitul Damei. Sau alte deschideri…

Îl ştia de mult pe profesorul de şah, de cînd cocheta şi el cu acest sport. Îl vizita periodic pe domnul Tudor şi nu pentru cîte o partidă de şah, cît pentru a vedea care-i mai e starea ştiindu-l singur, prea bătrîn şi cu minţile tot mai plecate de aici. Nu, nu era nebun, avea doar o boală al cărei nume profesorul nici nu-l ştia, chiar dacă lună de lună îşi lua punga de pastile de pe reţetă… Domnul Tudor îşi amintea foarte bine amănunte despre lucruri petrecute acum 20 ani şi încă mai putea să-i explice gambitul Damei, Indiana Benoni, apărarea Caro Kann sau alte deschideri… În schimb nu ştia ce s-a petrecut acum cinci ani, anul trecut sau ieri sau ce se întîmplă azi. Cu el şi cu lumea din jur…
Ca în fiecare început de an, s-a dus la profesor cu obişnuita sticlă de vin roşu, cu grija ca ora să nu fie prea înaintată ştiind că bătrînul rar se înduplecă să aprindă vreun bec în casă după lăsarea serii. Viaţa „Domnului Şah”, aşa cum îi plăcea să-i spună, se învîrte între firimiturile aruncate porumbeilor pe pervaz, între cele cîteva mişcări de gimnastică zilnice şi răsfoitul sutelor de caiete cu partide de şah. Rar iese din casă de teama frigului sau, după caz, a arşiţei şi atunci mai ales dacă este necesar să mergă la doctor. O nepoată îndepărtată trece săptămînal pe la el să se îngrijească atît cît e posibil că profesorul e bine, că emfizemul nu l-a ţintuit în pat, să-i deretice prin casă, să-i spele cîte ceva, să-i plătească dările sau să vadă dacă nu cumva şi-a uitat, tot pe pervaz, prea mult la rece, vreun borcan cu supă sau pacheţelul de unt.
De data asta nu mică i-a fost mirarea văzînd că dom’ Tudor îl aştepta cu jovialitatea-i ştiută dar cu… televizorul deschis supunîndu-l, cu o privire nedumerită, unui tir de întrebări:
– Cine-i, măi băiatule Băsescu ăsta? Cum adică ne-au tăiat pensiile? Da ăsta cu mîna-n ghips, Vadim, ce-i cu el? Ce-o avut Sobaru ăla de s-a aruncat acolo peste deputaţi? Şi tot mai plătim datorii la străini, nu le-o plătit Ceauşescu pe toate?… Da’ Şengăn ăsta cine-i?!
– Nea Tudore, Băsescu-i preşedintele… Vadim e şef de partid şi deputat român prin parlamentul Europei… Tânărul ăla, Adrian Sobaru s-a aruncat, cum aţi văzut, disperat de ce se întîmplă în ţară… Şi da, cheltuim din bani împrumutaţi 600 de euro pe secundă! Ce-am plătit pe vremea lui Ceauşescu a fost de mult şi a fost o nimica toată! Şi Schengen e un fel de tratat care, vezi doamne, ne lasă liberi prin Europa…
– Hmm… făcu, profesorul, înmuindu-şi buzele în licoarea din pahar, dîndu-i de înţeles că a cam priceput…
Chiar dacă memoria îl părăsise undeva departe, inteligenţa-i era încă de invidiat…
– Deci cam asta e?… Adică văd eu că-i de rău pe afară… Moaşta lor pe gheaţă!, îngăimă bătrînul…
– Da, dom’ profesor… nu ştiu să fi fost mai rău de cînd mă ştiu eu… Eu n-am mai prins, poate matale…
„Domnul Şah” închise televizorul vechi şi lăsă ca mileul gri să-i acopere ecranul, spunîndu-i cu faţa luminată deodată:
– Hai să vezi ce am găsit! Uite, în caietul ăsta ai scris tu primele tale deschideri. Vezi?… Ce zici te mai încumeţi la o partidă?…
– Nu acum nea Tudor…  se înoptează, dar vin eu într-o sîmbătă dimineaţă şi încercăm, îi răspunse…
– Bine, bine… mereu eşti grăbit, nu ai timp niciodată… Atunci, hai noroc! Bun vinul ăsta de l-ai adus! La mulţi ani, băiete!, îi spuse văzînd că se pregătea să plece.
– Ştii ce, data viitoare adu pe cineva să-mi ia măgăoaia asta de televizor… E prea mare şi n-am trebuinţă de el… sau ia-l tu, aruncă-l fă ce-oi vrea cu el, da?
– Da, dom’ profesor, sigur că da… îi răspunse din uşă zîmbind…
Ştia că sîmbăta viitoare profesorul de şah va fi uitat şi de promisa partidă şi de caiet şi de vinul de azi şi de televizor şi de Băsescu…

Servus,  Blogolume!
Teo îşi recuperează timpul, cuvintele, serile… Gabriela pune în ordine nişte lucruri de care unii, pare-se, nici n-au auzit… De uz nu numai… casnic! 😉 O felie de cotidian, pe un trotuar, alungînd „ceva? văd la Dumitru. Corina găseşte un… unghi de privire pentru bloggeri. Da, parcă sîntem mai puţin activi pe măsură ce ne… învechim şi da, parcă mai atenţi la cei din jur… Victor e în… construcţie! 😉 Cristi îmi povesteşte ceva despre două personaje iar povestea-mi pare… teribil de cunoscută! 😉 Ana îşi lasă gîndurile să se ducă.  Dreptul doar al unei zile?… O turlă marocană pe sonuri de Dream Theatre nu puteţi găsi decît prin… călimara meşterului Adi! Delicatese, de astădată dulci, sunt de gustat la Rontzi. De încercat! Dese(m)ne baroce îmi încîntă ochiul la Gabi… La Cati regăsesc protestul împotriva benzinarilor. Sunt solidar dar tare mi-e că o minune ţine numai trei zile… 😉 Camelia găzduieste uneori povesti de… găze… Ilinca, de astă-dată… 🙂 La Onu, o poveste cu tîlc despre un alt fel de… copilărie.  O întîmplare cu tîlc şi un… bricolaj blogosferic (mi-e dor de-un… „metatext”, aşa ca pe vremuri!) 😉 regăsesc la Adrian. Tot despre un… televizor alb-negru, îşi aminteşte Gina! 😉 Lilick ne arată lucrurile şi… fauna aşa cum sunt…  De la Andi aflu cum trebuie să „caut” un film… 😉 Virtualkid îmi arată căile dintre insule. Uneori închise… Un cîntec găsesc la Deea. Sau cîntecul? Atît.  Cum vine treaba cu persuasiunea şi cu locul dănsei prin blogolume îmi zice Daurel. O luptă dreaptă, văd, s-a purtat (şi) la Cella… Prin alte părţi încă se mai poartă, cu rezultat… incert ;)! Un gînd de primăvară, poate? La Roxana… O liniştire a unor cai, pare-se că se poate la… Rodica 😉 Despre semnele anului se-ntreaba, ne-ntreabă Cristian… Tot cu un bătrînel prin preajmă 😉 despre un maclaivais facebookist spune Dramoleta. Cunosc, adică…  Aferim! 😉 La Mirela, inconfundabile, povestite parfumuri…  Mircea îmi aminteşte despre un leac de suflet: Eugenia Vodă. de regăsit! Ana lu’ Manole mai c-ar răsfoi o… Gheba… Mai că-mi aduc aminte! 😉 O poveste… din curte, aici şi la vară… cald! 😉 Am auzit că s-a vîndut… Rondul de noapte! La Vania! 😉

Toate cele bune!

P.S. Din muzichie, desigur numai titlul! 😉


Gînduri troiene. Scanări

Toată seara am pîndit după viruşi asistînd la îndelunga scanare a computerului meu. Am găsit vreo doi cai troieni pe care i-am aruncat la coş, după ce, inutil am încercat, în urma unor sumare interogatorii, să le aflu scopul şi durata vizitei… Nu ştiu şi dacă operaţiunea va fi avut vreun efect. Poate erau doar nişte… gînduri troiene… Voi afla peste scurt timp, cînd voi da un restart aparatului. Dacă Alzheimerul cumputericesc se va fi vindecat înseamnă că crunta bătălie nu a fost degeaba… Ah da, uitasem să vă spun: de cîteva zile, în fiecare dimineaţă la repornire unealta asta a meşteşugurilor mele virtualo-dependento-blogheristice este precum un nou născut. Virgină, curată, fără urmă de vreo anterioară folosire. E ca şi cum, peste noapte, cineva, ceva i-ar şterge memoria. În fiecare dimineaţă, calculatorul meu se trezeşte buimac fără să recunoască ceva din ce am „produs” împreună cu cîteva ore înainte. E adevărat, mă întreb însă şi dacă nu cumva nu memoria lui ar fi cea afectată ci a mea?… Poate eu sunt cel cu ochii şi gîndurile spălate… Cel uitător. E adevărat însă, din cîte ţin minte ACUM, şi eu am fost scanat de cîteva ori, din cap pînă-n picioare: prin nişte aeroporturi, pe la intrarea în nişte tribunale, prin nişte cabinete medicale… Ba mi-a fost scanat chiar şi actul de identitate… de cîteva ori… Şi… Hmmm… unde-i norocu’ ăla?! 😉 Dar, poate, vă spun mîine… Dacă nu, înseamnă că voi fi uitat!
Servus! Toate cele bune!

Un tip de modă veche. Cravata mov

Era un tip de modă veche – asta în ciuda vîrstei, fiindcă oricine îi dădea cu cel puţin zece ani mai puţin. Nu s-ar fi votat niciodată singur şi nici nu ar fi angajat pe doi lei aplaudaci să-l perie, de exemplu. Era dintre naivii care credeau că nu se cade să vii şi să te aşezi fudul într-un fotoliu de la prezidiu fără să fi fost printre ăia care au bătut înainte măcar nişte cuie în scîndurile respectivului loc… În sfîrşit, de la credinţele astea i se trăgeau toate, era convins de asta: şi trădarea şi urmăririle şi ascultările şi batjocura. Acum bătea străzile la pas şi găsea în asta mici satisfacţii, împreună cu gîndurile primăverii înşelătoare. Şi ar fi vrut să ierte. Totul. Să nu mai dea vina pe nimeni şi nimic. „Uite casa asta n-am văzut-o niciodată. Şi cînd te gîndeşti că suntem vecini! Crescuseră multe în jur, iar aleiile şi copacii pe care se plimba odinioară i se păreau mici, prăfuite, triste. Se minuna recunoscînd bucuria acestor descoperiri. „Dacă lucrurile ar fi rămas la fel, poate nu aş mai fi revăzut niciodată locurile astea” îşi zise încercînd, fără succes, să-şi amintească chipurile vecinilor. „Hmm… uite că se deşteaptă filozoful din mine„, se miră mai departe văzîndu-se atins de ispita vorbelor de duhZiua se lungise deja şi la preţ de cîteva ceasuri de umblat fără ţintă se aşeză pe băncuţa de lemn din faţa scării unui bloc privind spre un petec de zăpadă, rămăşiţă a iernii. „Cred că aici stătea Maria, cred… Maria sau?…” Da, băncuţa era aceeaşi, vopsită doar altfel. Şi vegetaţia era mai îngrijită cîndva… Petrecuse multe ore aici cu fata aceea pe care o conducea seara acasă… O iubire, dintre primele… Acum nu voia să recunoască, dar începuse să uite tot mai tare, tot mai multe detalii – şi nu se gîndea la amintiri ci la întîmplări curente. Tot aşa, nu voia să recunoască durerea aia surdă din partea dreaptă şi amorţelile pe care le resimţea în mîna şi-n piciorul stîng… Adevăru-i că nu-mi strica o pauză, o vacanţă. Obosisem, asta e… Cînd Excelenţa Sa mi-a spus că fac tot mai multe greşeli, că nu mai nimeresc nici măcar cuvintele, pe taste, că abia mi-am reamintit parola blogului i-am rîs în nas… Na, uite… avea dreptate! Sunt incoerent şi nici nu ştiu ce caut aici!” Se ridică şi porni spre casă, împăcat cu descoperirile acestei lungi plimbări. După ce o să-şi facă un ceai de sunătoare şi o să asculte ceva muzică veche, o să se bage în pat pînă la zece cum nu mai făcuse de ani buni… Apoi osteneala asta îi va provoca un somn adînc. Mîine avea să se ducă la Procuratură să depună plîngerea aia, o să treacă pe la Pensii să vadă cum vine treaba cu recalculările alea şi poate o să treacă şi pe la doctorul de familie. Poate… De asta nu era sigur niciodată. „Ah da, mîine-i şi ziua lui Victoraş!… Mda… prieten vechi… Să nu uit să-i iau o cravată movE ziua lui…” îşi zise, iuţind pasul spre casă…

Din neamintire. Parole aproape uitate

Nu am să… tapetez nimic azi cu Dali, deşi aş fi tentat. La fel ar trebui să fac şi cu Sacha Distel. Ar trebui să scriu altceva decît să caut obsesiv – şi comod, ce-i drept – ceva despre X sau Y, în chiar ziua morţii sau naşterii lor. De fapt am urît mereu agendele, calendarele, enciclopediile (cu atît mai mult această aproximativă şi dubioasă wikipedia!), şi se vede treaba că asta se întoarce împotriva-mi cu… obiceiul ăsta. Mă paşte vreo altă dependenţă… 😉 Poate că mă pîndeşte un soi de răzbunare a timpului netrăit sau promis în zadar în stînga şi-n dreapta?… Răzbunare prin… neamintire? Aş putea fi adus pînă acolo încît să trebuiască să-mi notez într-un carneţel  multiplele parole de ieşit în… irealitate sau de la intrarea în poşta electronică, după care acel bloc-notes să-mi fie furat de către un slujbaş al timpului, un fel de călău, desigur, plătit pentru asta?! Şi de fiecare dată cînd aş îndrăzni să-mi fac un nou e-mail sau un alt cont, undeva aiurea, sau poate un alt blog, aş păţi imediat la fel… În rest, nu aş uita absolut nimic, totul ar funcţiona normal. Ar fi un blestem? O uşurare? Cum ar fi?…
Chiar, la ce bun să mai ilustrez azi încă o aiureală cu Dali? Să zicem că, întîmplător, oricum îmi aduceam aminte şi că aş fi avut chef să ascult o piesă cu Sacha Distel… şi că de mult – coincidenţă! – aveam de gînd să dedic o PDA Ilenei Mălăncioiu (poeta ieşită cu mulţi paşi înainte din… rîndurile mele cu… poeţi!)
Chiar, ce-ar fi dacă imediat… după, mi-aş uita parolele genunchilor lumii, constatînd apoi că zi de zi, texte, muzici, imagini ar continua să apară aici… mai departe? 🙂

Ileana Mălăncioiu

Pact

Mă-nţelesesem bine cu călăul
execuţia trebuia să aibă loc în zori
şi fiindcă mergeam fără-mpotrivire
urma să fie aduse şi flori.

Mai urma fără-ndoială să nu se ştie
întrucît eram vinovată
fiindcă fusesem de acord să mor
înainte de a fi condamnată.

Ca să simt durerea cît mai puţin
îşi ascuţise toată ziua cuţitele
şi le trecea prin foc în faţa mea
ca atunci cînd înjunghia vitele.

Apoi fiindcă nu putuse dormi
pentru orice fel de-ntîmplare
se pregătise să-mi ţină tot el
o cuvîntare.

În zori s-a apropiat tremurînd tot
ţinea în mîini buchetul pregătit
ia florile, mi-a spus, am uitat să aduc cuţitele
dar o să fie totuşi ca şi cum ai murit.

Afară plouă. Psihotehnici

De multişor nu mai asculta previziunile astrologilor pentru anul abia început sau următor. A făcut asta atîta vreme cît găsea în aşa ceva o îndeletnicire amuzantă. La fel şi cu… horoscoapele. Cu Jupiter în Peşti, îi tot şopteau unii şi alţii, bună parte din noul an ar fi anul lui… Să fie… Privea, în schimb, pe geam, mult: „Afară plouă”. Constatarea asta îi smulse un zîmbet, expresia devenise mai mult decît ipostaza unor momente ale unor zile, devenise răspunsul „universal” la întrebările concrete. Chiar şi în plină iarnă, cînd de fapt ar fi trebuit să ningă! 🙂 Îi era limpede că asista acum la moartea întrebărilor. Şi pînă la urmă la ce bun atîtea răspunsuri… individuale? Citise undeva şi că anul ăsta nou îi va mai aduce o schimbare: „internetul se va muta direct în creierul uman. Omul va avea posibilitatea să-şi conecteze creierul la Internet, la un server. Nu peste foarte mult timp, se vor dezvolta psihotehnici care vor permite un fel de ,,internet” între creierele oamenilor…” Faţa i se lumină… chiar se temea că va începe să uite…  Şi îşi cuprinse genunchiul în mînă… „Da… aşa se explică multe”, îşi zise… Afară plouă… 😉

Scuze, am uitat!

De cîte ori nu ţi se întîmplă să te treacă toate căldurile neştiind unde-ţi este portmoneul cu buletinul, permisul de conducere, talonul maşinii sau cardurile sau să te învîrţi în jurul cozii, la ora limită, negăsindu-ţi cheile de la uşă? De cîte ori nu ai plecat de acasă fără ochelari sau de cîte ori nu te-ai întors din staţia de autobuz nefiind sigur dacă ai încuiat uşa sau dacă ai închis aragazul? Unora ni se întâmplă frecvent. Alţii vor zice: „mie, dom’le, aşa ceva, niciodată!”. Unii spun că iau lecitină pentru chestia asta. Astea-s uitări banale. Altele sunt ceva mai… sensibile. Poţi uita chipul tatălui, vocile prietenilor, ziua de naştere a nevestei sau a copilului, ochii şi numele iubirilor… Uitările astea pot să doară. Depinde. Da, poţi uita şi nişte dureri sau nişte organe bolnave… Mai sunt uitări care ţin de cărţi citite, de muzici ascultate, de filme văzute, de locuri admirate… Astea parcă beneficiază de nostalgie şi de prezumţia de nevinovăţie. Aşadar, sunt uitări de înţeles şi de neînţeles, de iertat şi de neiertat. Unele sunt doar haioase, sunt uitări de care ne amintim cu detaşare, zîmbind. Altele sunt terapeutice, e ştiut. Uiţi şi gata, definitiv. Pînă la urmă, cred că locuim într-o lume a uitării.

După toate cele ce se petrec în jur am senzaţia că trăim şi într-o ţară a uitării, ba mai bine zis, într-un stat al uitării. Un stat, sau un sat, uituc cu alegători (cetăţeni) uituci şi cu conducători (tot cetăţeni) uituci. Altfel cum aş înţelege de ce uităm ce am ales acum un an sau acum cinci ani şi uităm pentru ce am ales. Sau cum să pricep de ce am uitat evenimentele, promisiunile, scandalurile de acum trei luni şi mă uit la cele ce se petrec azi uitînd că peste trei zile voi fi uitat că s-au întîmplat? Şi totuşi, atunci de ce ne mai mirăm şi ne mai plîngem de milă, de ce ne mai cerem dreptul la una sau la alta?

Exagerez, desigur. Asta fiindcă azi chiar nu am fost prea sigur dacă am încuiat uşa. Şi mă grăbeam fiind prima zi de grădiniţă a Inei iar traficul, uitasem că aşa va fi, a fost, desigur, infernal … Era să ratez necesara punctualitate a primei zile. Apoi am citit o ştire, aici. Cică s-a inventat un „hap” pentru uitare. O pastilă care-ţi spală creierul de amintirile neplăcute, traumatizante. M-ar tenta tratamentul ăsta. Nu ştiu însă exact cum ar face acest medicament să şteargă exact x, y, sau z amintire. Dar mi se pare riscant. Poate eu vreau să uit că e criză – dau un exemplu doar – şi să mă trezesc într-un „azi” normal, chiar dacă ceilalţi ar defila cu criza mai departe eu considerînd asta firescul-firesc acelaşi din toteaduna, şi totuşi să mă trezesc că mi s-a dat „delete” unor informaţii… esenţiale. Pot ţese multe asemenea scenarii. Cică pilulele astea au fost experimentate pe patrupede… Dubios. Nu o fi greu de ştiut ce amintiri aveau acele patrupede înainte să li se dea… elixirul? Pentru deplinul succes al invenţiei eu aş face altceva: aş administra pastila cîtorva candidaţi la prezidenţiale, unor miniştri, parlamentari şi primari şi împreună cu ei cîtorva generaţii de electori… Asta dacă aş şterge cu buretele premisa aceea din aliniatul cu ţara, cu „statul uitării”. Sau dacă aş considera, mai curînd, că e cazul să uităm că am fost nişte uituci! N-ar fi interesant? Ba da, dacă peste ceva timp nu voi fi uitat că am uitat şi poveştirea asta… 😉 Probabil, mi-aş cere şi scuze…

P.S. – Hara, ca de fiecare dată, cu o… muzichie de… uitat azi şi de redescoperit, cu uimire, mîine. Nu ştiu de ce. Am o bănuială doar. Fără nicio… legătură…