De azi pe mîine, Feedback, Gînduri de-o zi, Texte şi pretexte

De capătul Lumii. Și

Te întîlnești cu un prieten vechi. După vreo 20 de ani. Și nu pe stradă sau în parc, ci „pe facebook”, fiindcă așa se… întîmplă, iar tu ești din cei care spun din cînd în cînd că „măcar din pricina asta e bun și FB-ul la ceva!” Bineînțeles, constați că el e pe undeva pe la… capătul lumii și povestiți, „cîte-n lună și-n stele”, adică atîtea cîte încap „într-o viață de om”, dar croit pe măsura messengerului. Suficient să realizați că, de fapt, prea multe nici n-ar fi de povestit. Îi spui și îți spune: „Ești neschimbat, bătrîne! Numai ramele ochelarilor îți sunt mai… altfel! 🙂 ”, deși amîndoi știți că pozele voastre de… avatar sunt vechi de cînd lumea, iar cele din cronologie sunt departe de a fi gros-planuri. Afli că a divorțat de vreo două ori, că și-a schimbat cîteva job-uri, cum de altfel a schimbat de multișor și țara (ce-i drept, îl știai de „aventurier”) și că mai tînjește la un „Carpați” fără filtru, o votcă, un Kant și-un vinyl, „ca alea de pe vremuri, de la etajul nouă sau zece. Afli și că e tot singur fiindcă „asta e, n-a fost să fie!” și că încă mai citește, iar uneori scrie pentru un sertar (ba chiar într-un blog… vetust!), doar ale lui, și ale unor firimituri și ale unor molii… Și bineînțeles, știi că îi e dor, tare dor. Dor rău. Dar asta nu-ți spune.
Pînă la urmă nici tu n-ai să-i zici mai multe: nimicuri rapid și trist omorîtoare de timp. Nici unul dintre voi nu e din tagma celor cu biografii de luat în seamă, ci mai degrabă a trăitorilor fragili, obișnuiții zilelor una după alta. Și, încet-încet, poate după vreo… două-trei întîlniri virtuale, petrecute de-a lungul a vreo două-trei zile, mirajul se stinge rezumîndu-se la căteva like-uri reciproce pe săptămînă… Și îți dai seama, din nou, că dacă de la o vreme uiți tot mai ușor și tot mai repede asta nici nu mai e așa de alarmant, ba poate fi chiar o binefacere pentru oarece, iată, tristeți… Și ești mulțumit: ți-ai regăsit un vechi și bun prieten, și îți face… bine să-l știi „acolo”, chiar dacă prietenie se va numi – (și) de acum înainte și după… voi, atît cît Internetul o mai exista! – vecinătatea paginilor voastre virtuale.
El, la capătul lumii, tu agățat de capătul ăsta al lumii tale…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Nod în papură, Texte şi pretexte

Pe la 12 şi ceva. Refugii

Sîmbătă. Ora 12. Literele mi se par mult mai mici şi mă întreb cum să procedez cu ultimile trei ţigări din pachet: să le păstrez pentru mai tîrziu şi să le savurez cu voluptate, să le fumez cu furie una cîte una sau să le arunc pur şi simplu? Şi ce voi face cu acest ultim pachet de ţigări? Să îl păstrez ca pe un trofeu, ca pe o dovadă a unei plăceri vinovate sau ca pe o sentinţă? Sau să îl arunc pur şi simplu? Literele mi se par mult mai mici de la o vreme încoace…

Sîmbătă. Ora 12 şi 14 minute. Nu am mai deschis televizorul azi, pînă la această oră. Am oroare de tabloul apocaliptic care mi se înfăţişează. Aştept, în schimb, căderea acestui guvern tîmp, aştept satisfacţia acelui moment chiar dacă sunt convins că asta nu-mi poate aduce nimic bun, chiar dacă ştiu că lucrurile vor merge mai departe la fel. La fel de rău, spre mai rău. Nu există nicio alternativă, poate doar aceea a unui peisaj mai puţin mincinos, mai puţin mizerabil… Mă mulţumesc cu puţin…

Sîmbătă. Ora 12 şi 22 de minute. Citesc dintr-un  interviu al lui Matei Vişniec în EVZ: „Ştiind ce se întâmplă în lume în timp real avem impresia că datoria noastră de cetăţean, dat fiind că am acordat din timpul nostru îngurgitării informaţiei, a fost împărtăşită. A fost realizată. Ne-am făcut datoria. Şi atunci, nu mai reacţionăm.  Oamenii vin acasă, se uită la jurnalul de la ora opt, care este o listă de orori, şi, după ce timp de jumătate de oră îngurgitează toate aceste lucruri macabre de pe planetă, se aşează la masă cu familia, sau se uită la un film sau joacă o canastă, sau ies în oraş şi se duc la un bar. Viaţa continuă.”

Sîmbătă. Ora 12 şi 33 de minute. Citesc mai departe, din „Dilema veche” de astă dată. „Nepăsarea la români”, e un titlu care-mi place, al doamnei Constanţa Vintilă-Ghiţulescu: „Românii sînt oameni de treabă, aşa ca regulă generală: nici prea harnici, dar nici prea leneşi, nici prea hoţi, dar nici prea cinstiţi, nici prea deştepţi, dar nici prea nătîngi, nici prea iuţi la fire, dar nici prea calmi. Cu alte cuvinte, nici aşa, nici altminteri. Se bat cu pasiune pentru o idee, dar nu prea mult timp, căci odată ridicat spre ceruri „acel ceva“ cu eforturi, năduşeli, cheltuieli, lupte furibunde, abandonează în uitare „opera“. Şi chiar de n-ar fi ctitorul cel care să-şi lase în uitare „ctitoria“, atunci au grijă alţii să distrugă pînă la temelie, furînd chiar cărămidă cu cărămidă, opera fondatorului. Nu neapărat din trebuinţă, ci uite aşa.”

Sîmbătă. Ora 12 şi 38 de minute. Pe vremea cînd scriam cu îndîrjire, cu regularitate adică, în acest blog – nu mai văd sensul acestui fapt de la o vreme! – obişnuiam ca sîmbăta să las loc poeziei. Las loc poeziei fiindcă nu mai văd alt refugiu… Poeziei şi muzicii, şi blogurilor, cîte mai sunt, şubrede… Azi ar fi rîndul lui Federico Garcia Lorca:

Casida plînsului

Mi-am închis de tot balconul
căci nu vreau să aud plînsul,
dar prin zidurile negre
nu s-aude decît plînsul.

Prea puţini îngeri mai cîntă,
cîini foarte puţini mai latră,
mii de viori se pot pierde
în palma mîinilor mele.

Dar plînsu-i cîine imens,
plînsu-i înger uriaş,
vioară imensă-i plînsul,
lacrimile muşcă vîntul,
nu s-aude decît plînsul.

Sîmbătă. Ora 12 şi 46. Caut o melodie pentru acest post. Va fi Scott Davis, pe care vreau să-l…  postez de cîteva zile. O să-l ascult apoi ceva mai tîrziu, mai pe îndelete. Apoi voi căuta, drept bineţe, cîţiva prieteni cărora să le dau de veste cu nişte pinguri, că mai sunt şi că trec pe la ei  în aproape fiecare zi… Apoi o să caut un titlu. Apoi voi bifa niste „tag-uri”, nişte „categorii”, încheind şi anevoioasa „cosmetică” de final a acestui post… Apoi o să mă duc să fumez penultima ţigară. Va fi sîmbătă pe la orele 13 şi ceva…

Servus, Blogolume!
La George, o poezie pe o fotografie cu zimţi. Vremuri… La Andi despre iubirea cuvintelor şi despre neîntîmplarea iubirilor… La Nea Costache, un apel către parlamentarii „uninominali”. Să fie responsabili, să voteze moţiunea. Îl dau mai departe… La Gigi, despre feţele noastre, cotidiene… altele parca în fiecare zi. La Onu găsesc senzaţia că se mai poate ceva… La Cristian văd cum şi-a aprins şi el o ţigară, şi-un gînd… La Vania aflu despre o… rezolvare cosmică a situţiei. La Paul văd cum vine vorba despre nişte regnuri marine… La Ana găsesc un gînd de ordine şi de… făcut curat prin unele şi altele. De urmat… La Camelia, despre singurătăţi în doi…

De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Nod în papură, Texte şi pretexte

Onorată instanţă… Vaccin

O citaţie la Tribunal mi se părea o chestie banală, mai ales că a venit pentru „calitatea” mea de martor la un furtişag. Ca un cetăţean responsabil şi cu respect faţă de sfintele puteri ale statului m-am prezentat la ora şi locul indicate, gîndindu-mă că în vreo două ore o să scap. S-a întîmplat ieri dimineaţă, la opt şi jumătate. Nu mai văzusem de mult tribunalul, din vremea în care am avut alte aventuri, de presă, pe acolo. Bun…
La intrare mă aşteaptă detectorul de metale şi jandarmul. Prima codiţă… Un om al legii ne şopteşte, nouă celor de la rînd: „Faceţi loc să treacă domnii avocaţi şi alte categorii profesionale…” Am înţeles atunci, pe loc, că noi, ceilalţi, care aşteptam conştiincioşi eram, la porţile Justiţiei, din altă… categorie, evident inferioară, poate chiar a priori suspectă… Bun… După controlul anti-metale pătrund şi găsesc sala, găsesc cauza pe lista, undeva la numărul 23, adică spre coada listei… Aşa stînd treaba, întreb, prevăzător, un avocat care tocmai ieşea din sală, cam cît va dura, şi dacă eu, ca martor voi putea pleca, la o adică, la treburile mele în caz că-mi voi pierde răbdarea. Îmi spune că… „depinde”, şi că dacă plec or să trimită, data viitoare, duba după mine şi că m-aş putea alege şi cu o amendă de vreo 2000 de lei. Bun…
Pătrund, tiptil, în sală… Ochesc un loc şi mă aşez. Cum puşcăriaşii şi drepturile lor au prioritate, asist, oarecum curios, la audierea lor. Din ţarcul înconjurat de jandarmi ajung la mine frînturi de propoziţii rostite obraznic. Au experienţă „la microfon”, bag de seamă. Înţeleg că respectivilor nu le prieşte ceva la regimul detenţiei, de-aia au ajuns aici. Unii intraseră în greva foamei, alţii aveau probleme cu „vizita intimă”, alţii cu nişte bătăi… În orice caz am înţeles că n-au probleme cu televizorul şi cu perna lor… No stress… Şi trec aşa vreo două, trei ore… Noi, cei din categoria… martorilor aflaţi în timpul programului, învoiţi de la jobul care nu contează în agenda Dreptăţii, aşteptăm mai departe… Urmează o delapidare, nişte înşelăciuni… Văd cum vine treaba cu chichiţele procedurale şi cum toate se amîna pentru termene viitoare…
Îmi încolţeşte-n gînd soarta unei amînări şi-n povestea mea… „Nu, încă o dată nu mă mai prind ăştia pe aici…”, îmi zic, chiar dacă aflu că unora instanţa le-ar deconta al doilea drum pînă la Tribunal… Înghesuiala devine deranjantă iar mirosurile sunt din ce în ce mai… colorate, cu nuanţe de grajd şi pubelă, sufocante. Asistenţa tuşeşte-n cor, alţii, pînă în faţă, cască, caaaascăăă luuung… Aşa că ies din sală, am chef de o ţigară… Însă rezist tentaţiei la gîndul detectorului de… fise. Şi mă învîrt pe holuri în timp ce văd cum toată asistenţa iese din sală. Înţeleg că a venit rîndul judecăţii minorilor. Exerciţiu… nepublic. Probabil şi fiindcă era vorba şi de un viol, ceva… acolo… Mă gîndesc, zîmbind, la bancurile cu reconstituirea… violurilor. Şi mai trec vreo două ore… Bun… Timp suficient în care să admir… fauna. Şi coafurile şi toaletele şi gadgeturile junelor şi junilor avocaţi însoţite de atitudini superioare, emancipate, pe măsură. Între timp constat că prezidiul a obosit şi iese un sfert de oră în pauza de masă… Un sfert de oră trece repede, îmi zic, amînîndu-mi din nou gîndul ţigării. Şi aşa este… şi intru în sală cu restul celor chemaţi… Ne ridicăm în picioare, asemeni unei clase de elevi, salutăm, înţeleg în semn de respect onorata instanţă, completul, Justiţia… Solemnitate, bag de seamă… „Mai sunt vreo trei cauze şi scap în sfîrşit”, îmi zic, mînat de o paradoxală şi de moment bună-dispoziţie.
Mda… aud acum despre nişte portbagaje de Dacii sparte, despre nişte beciuri vandalizate şi despre nişte borcane de murături „controlate”, despre un instalator care a fugit cu banii locatarilor, fără chitanţă, etc… Totul mai durează vreo două ore!… Acum regret că nu am avut un carneţel să notez perlele pe care le-am auzit… Încep să-i înţeleg pe „spectatorii profesionişti” ai şedinţelor de judecată. Din nou toată lumea cască, „parfumurile” ne înconjoară disonant cu acele toalete, unghii lungi, farduri şi bijuterii de… seară. Bun… Buna-mi dispoziţie păleşte. Şi plictiseala…
În sfîrşit, îmi aud strigat numele. Mă ridic pentru a-mi semnala prezenţa şi sunt invitat afară… Aha, înainte trebuie să vorbească hoţul, înţeleg. Dar nu pricep de ce nu ar trebui să aud şi eu ce are de zis inculpatul despre infracţiunea la care am asistat. În fine… Mai stau pe holuri vreo zece minute şi îmi aud din nou numele strigat, la difuzor. Intru în sala în care constat că nu prea mai e nimeni acum. Îmi las buletinul şi jur pe Biblie la dictarea preşedintelui de şedinţă că nu am de gînd să mint… Aflu că aş fi, din nou, pasibil de pedeapsă, de puşcărie. Apoi povestesc, cu frica de Dumnezeu şi de Justiţie ce îmi aduc aminte după aproape un an de zile… Avocata învinuitului mă ţintuieşte cu o întrebare: „Unde eraţi exact cînd… Sunteţi sigur că X avea de gînd să fure sau dimpotrivă să…” Tonul, atitudinea mă fac să mă simt eu ca un infractor în vreme ce victima împrejurării este recidivistul… „cuminte” din fundul sălii… Sunt aproape convins că acesta a fost abordat cu duhul blîndeţii… În sfîrşit, spun ce am de spus, bag de seamă însă că fără tupeul şi „carisma” „colegilor” mei de judecată de dimineaţă… Nu ştiu cît de convingător oi fi fost… Bun…
Cauzei i se dă un nou termen… la care, slavă Domnului (!) nu va mai trebui, din fericire, să particip, dat fiind că m-am achitat de obligaţia-mi de cetăţean responsabil… S-a făcut ora două… Acum trebuie să fug să-mi fac jobul… După o zi de Justiţie românească mie nu mi-se decontează nimic… No stress… 😉

P.S.: Mîine mă duc să mă vaccinez… Ascult Elvis. „Elvis trăieşte!” 🙂 Şi mă las de fumat!