DXCVI

În care într-o noapte s-a făcut toamnă.

Anunțuri

Gînduri troiene. Scanări

Toată seara am pîndit după viruşi asistînd la îndelunga scanare a computerului meu. Am găsit vreo doi cai troieni pe care i-am aruncat la coş, după ce, inutil am încercat, în urma unor sumare interogatorii, să le aflu scopul şi durata vizitei… Nu ştiu şi dacă operaţiunea va fi avut vreun efect. Poate erau doar nişte… gînduri troiene… Voi afla peste scurt timp, cînd voi da un restart aparatului. Dacă Alzheimerul cumputericesc se va fi vindecat înseamnă că crunta bătălie nu a fost degeaba… Ah da, uitasem să vă spun: de cîteva zile, în fiecare dimineaţă la repornire unealta asta a meşteşugurilor mele virtualo-dependento-blogheristice este precum un nou născut. Virgină, curată, fără urmă de vreo anterioară folosire. E ca şi cum, peste noapte, cineva, ceva i-ar şterge memoria. În fiecare dimineaţă, calculatorul meu se trezeşte buimac fără să recunoască ceva din ce am „produs” împreună cu cîteva ore înainte. E adevărat, mă întreb însă şi dacă nu cumva nu memoria lui ar fi cea afectată ci a mea?… Poate eu sunt cel cu ochii şi gîndurile spălate… Cel uitător. E adevărat însă, din cîte ţin minte ACUM, şi eu am fost scanat de cîteva ori, din cap pînă-n picioare: prin nişte aeroporturi, pe la intrarea în nişte tribunale, prin nişte cabinete medicale… Ba mi-a fost scanat chiar şi actul de identitate… de cîteva ori… Şi… Hmmm… unde-i norocu’ ăla?! 😉 Dar, poate, vă spun mîine… Dacă nu, înseamnă că voi fi uitat!
Servus! Toate cele bune!

Ultima poezie. De vara asta

Nu, n-am băgat de seamă ulciorul de apă rezemat în prag…

Mi-l lăsasei cumva să-mi aline străzile bătătorite şi arse?

Nici unghiul clar de soare cald

ascuns toată vara sub înfierbîntata-ţi vioară…

Nu am simţit cum tălpile-mi curg prin canale

crezîndu-mi genunchiul un murg ce aleargă-n trifoi, prin răcoare

Nici păpădia suflată de tine spre cer, nu, n-am văzut-o cum măsura lumina

Şuvoiul gîndurilor de scrum mi se părea încăpător cît lumea…

N-am cîntărit de rouă surîsu-ţi în nicio dimineaţă

M-am tot mirat de praful de pe tîmple…

Nici muntelului nu i-am astupat izvoarele în joacă

şi ţi-am minţit privirea cu stele căzătoare pictate pe… tavan

Nu am purtat pe umeri decît închipuirea parfumului de tei

Eram convins că ceasurile verii-mi sunt sclave credincioase

Nici luna n-am cules-o cît leneşă şi coaptă flirta cu zarzării pe-o creangă…

Şi-acum, cînd vezi că din nisip şi mare n-a rămas decît

a verii lacrimă de sare, tu nu ridici privirea,

zîmbeşti muşcînd din măr, amar:

Ei… nu-i nimic, nu ai băgat de seamă…

păstrează-n prag ulciorul, pîn’… la vară!