Gînd de iarnă

După o toamnă fabuloasă, naturii şi lumii li se cuvine-un somn lung… Ce altceva să liniştească nervii frunzelor, nestatornicia apelor, oboseala ierbii, uşurătatea fluturilor? Poate, la fel, ar trebui să se petreacă şi cu oamenii, dar… Dar, nu. Oamenii sunt din altă stirpe, din alt aluat. Universul lor e numai al lor, distinct, glamorous, faimos, în care orice li se permite, chiar şi scrijelitul cu pumnalul în scoarţa minţii şi sufletului iernii. Oamenii trebuie să fie… invers, desăvîrşindu-şi pînă la absolutul absurd, în pragul nebuniei şi morţii: nervii, nestatornicia, oboseala, uşurătatea. Şi, înainte de astea însă, fără odihnă, în viteză, din plin, cele omeneşti: ura, crima, suicidul, ignoranţa, nepăsarea, răutatea, cruzimea.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Tot un fel de van Gogh

n-am apucat să vă zic
tocmai l-am văzut pe van Gogh
ieşise pe câmpul galben
(colţ cu strada albastră de după copaci)
şi culegea frunze şi castane medicinale
ma gîndesc că am fost ultimul care l-a zărit
cum la fel de uşor pot fi
ultimele mele vedenii de toamnă
şi ultimul e-mail pe care mi-l scriu
şi la care nu-mi răspund.
Vincent van Gogh - The Mulberry Tree
Vincent van Gogh – The Mulberry Tree

Oraşul pe-al cărui umăr poţi să plîngi…

Înainte să fie capitală culturală europeană (demers ambiţios asupra căruia ne aplecăm cu entuziasm dar şi cu o oarecare suspiciune acum), Braşovul rămâne capitala anotimpurilor noastre. Bineînţeles că sunt subiectiv dar nu ştiu alt oraş care să se aşeze atât de bine în orice anotimp. În toamna asta, de pildă. Nu ştiu alt loc mai fotogenic şi care să îmblânzească atât de magic culorile, ca Braşovul. Luaţi-vă o oră de respiraţie şi aruncaţi o privire de la Tâmpa până peste Cetăţuie şi veţi fi convinşi încă o dată. Dar, mai presus de toate, Braşovul este oraşul anotimpurilor noastre interioare. Că e toamnă, vară, primăvară sau iarnă, ele merg ca unse cu oraşul acesta. În suflete şi gînduri, însoţirea noastră cu toate întîmplările aici ni se petrece mai uşor. Şi nu voi aminti nici de bucuriile sau amărăciunile noastre concrete, pe care ni le ştim cu toţii (toate, desigur, atât de grele, cât omenescul poate duce), dar parcă Braşovul e oraşul pe-al cărui umăr poţi plânge, ca pe al niciunuia altuia…
P.S. – text venit în întâmpinarea „Braşovului, oraş magic”, cu titlul „Capitala anotimpurilor noastre”, a priori celui „stîrnit” de efemerul dosar de candidatură „Brașov 2021 – Capitala Europeană a Culturii.”

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

duminică

nu-i despre nefăcute
și dispreț,
despre țăcăniți,
nervi,
isterii,
deshidratări,
priviri fixe
și pustiu profit,
ci invers ar fi,
că-i duminică, palerule,
cantonierule,
galbenă și caldă,
de crescut
jumătăți de cuvinte
și gînduri cu mînecă scurtă,
pe-un peron de făgăraș.

Vă mai e toamnă?

Nicicînd, toamnă mai frumoasă… Atît de alintată prelung cu orașul și chiar și cu oasele și cuvintele – pînă la pierderea de sine a acestora din urmă. De ne-ar acoperi și sluțirile și fandosirile, de-ar pune sub frunze nervii, de-ar lungi zilele și de-ar pune copilăria aia bună în loc! Mă uit de jur-împrejur, ghicesc pe după oameni și n-o văd, toamna nu-i… Rupți, urîți, gonaci de suflete și de urlete, ne dăm peste cap drept făpturi rotunde și? Cred că da, toamna e toamnă și superbă și atît. Pe ici pe colo vezi porumbei căzuți de frig. Pe la colțuri inși buimaci, căzuți de umărul stâng, fără timp (prezent, trecut, viitor) puși să aleagă „un ceva”. Unii, înaripați, și-au avut toamna, fără-ndoială, ceilalți n-o au. Toamna-i vreme de depresii și de amnezii, se zice. Era, pe vremea unui Bacovia, aș spune și eu. Și revin, învîrtindu-mă „în jurul cozii”: toamna poate fi și fără noi. Toamna e. E ca atunci cînd un individ fuge să tragă jaluzelele fiindcă-l deranjează la culme soarele (cum îi poate enerva pe unii soarele, nu-nțeleg! sic!) și imediat după aceea aprinde becul… Pe bune, să vă mai intreb? Vouă vă mai e toamnă?

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Şi păsările fac infarct, nu-i aşa?

„Nu-mi place aşa, nu arată bine!”… Fără completări. „Dar cum şi de ce?”. „Nu ştiu, altfel!”. Ok. Bun… „altfel”. „Altfel” va fi bine, înţeleg. Probabil într-un arest sau la închisoare, acolo unde nu prea ai luxul alegerilor, „dilemele” astea estetice n-au nicio valoare şi nu-s, evident, de grabă poruncite. Doar, poate, în chip de picătură chinezească, pentru ca musai „să-ţi placă” ceva întru întărirea carcerei. Precum puşcăriaşilor (de după zidurile reale sau „doar” interioare) cred că nici păsărilor nu le pasă de ele, de alegeri adică. Nici vara şi nici la amurg, în pragul iernii, verdictul „argumentului” absolut „îmi place – nu-mi place” nu le atinge. Doar noi, oamenii, avem satisfacţia şi infernul feţelor obiectelor, al căutărilor lui „altfel”. Nici măcar ale vieţii, fiindcă dacă ar fi ale vieţii ar mai avea un sens. Urît? Frumos? Util? Hmm… Adică? Efemerida ce şi cum e? Şi care-i e preţul? Cîte chestii agăţăm de-o… efemeridă, condamnaţi la dependenţă faţă de ea?
Am înţeles că şi păsările fac infarct. Şi mă întreb pentru ce? Sau pentru ce spaimă, mai precis? Iar ele, păsările nici măcar n-au un spital, un sanatoriu al lor şi, probabil, nici speranţa că se vor face „bine”. Dacă am pune nişte păsări să se uite la „Păsările” lui Hitchcock le-ar plăcea? Noi ne uităm la „Zbor deasupra unui cuib de cuci” şi ne place… De ce? Din considerente estetice.

Servus, Blogolume
Toate cele bune!

După 38 de ani. Curierul

„România. Într-un tren. 1975" - Henri Cartier-Bresson
„România. Într-un tren. 1975″ – Henri Cartier-Bresson

„Dragă Livia,
Am fost pe la tine. Sînt f. necăjit. Am fost la Sibiu dar n-am aranjat nimic. Astăzi mai încerc ceva în Braşov. Dacă nu găsesc nimic voi pleca la M. Ciuc. Şi tare n-aş vrea. D-zeu ştie ce se va mai întîmpla şi cu mine. Sînt atît de necăjit că nu mai ştiu realmente ce să fac.
Te sărut şi iartă-mi deranjul
Nelu”
Livia revedea şi acum, după 38 de ani, penultima pagină a acelei cărţi, cu această însemnare. O uitase în zorii ăia de mai pe bancheta maro a acceleratului de Craiova. Au urmat 38 de ani şi aceeaşi întrebare: „Cine-o fi găsit cartea aia?”. Nu, Nelu n-avea de unde să ştie. N-avea de unde şti că ea nici măcar nu-l mai aşteptase, că după ce a scos în grabă cartea înghesuită din cutia poştală, a luat alt tren, cu altcineva, spre colţul de ţară din care avea să nu se mai întoarcă niciodată. Gîndul că nu i-a răspuns, că nu l-a mai căutat, că l-a lăsat aşa, gîndul…
Atunci nu bănuia că face o prostie. Andrei a fost un băiat la locul lui, un bărbat de treabă şi un tată atent, iar viaţa a mers mai departe, chiar dacă după un timp realizase că el nu fusese “El” şi că din pricina asta ea ajunsese să nu se mai recunoască, dovedit… În toţi anii de după „revelaţie” s-a amăgit că aşa a fost să fie, că, poate nici Nelu n-ar fi fost… că… aşa li se întîmplă mai tuturor. Dar de ce, şi acum, îi stăruia în minte imaginea acelei pagini, a celei cărţi pe care nici măcar nu apucase să o citească? Şi o mai rîcîia o întrebare: unde-o fi rămas Nelu? În Bucureşti, la Sibiu, în Miercurea Ciuc sau la Braşov? Ce s-o fi ales de el?…
„Ce vremuri!”, îşi zise.„Uite că mi s-a răcit şi cafeaua!… O termin după ce mă întorc de la piaţă şi după ce o să iau biletul de la agenţie”. În zori trebuia să ia trenul, să plece la Bucureşti pentru vizita periodică la doctor şi, aşa cum păţea mereu, intrase deja în panică din pricina pregătirilor. Bănuia şi că i se vor mai lega şi altele de călătoria asta. Niciodată nu-i plăcuse să-şi facă planuri şi le lăsa mereu drumurilor partea lor de hazard. Ca şi atunci, cu 38 de ani în urmă de altfel.
S-a întors acasă zgribulită. Începutul toamnei nu era deloc unul blînd. Întoarse cheia în yală cînd fu surprinsă de vocea unui bărbat: „Doamnă, doamnă o clipă! Aveţi un plic!”. Era un curier. Semnă grăbită şi intrînd în casă luă plicul gros din mina bărbatului.
Era o carte fără coperţi. Pe penultima pagină, galbenă, cîteva rînduri, aproape şterse, scrise cu creionul:
„Dragă Livia,
Am fost pe la tine. Sînt f. necăjit…”

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

dimineaţa a patra. spre canton

într-o zi, tot văzîndu-l cum zace aşa, i-a zis: „pune mîna de trăieşte! ieşi, du-te şi pune mîna de trăieşte!” şi el aşa a şi făcut. în prima zi a ieşit şi s-a dus să trăiască. s-a întors seara tîrziu. a doua zi, la fel, a închis uşa în urmă şi s-a dus din nou să trăiască. a treia zi, la fel, liniştit. în dimineaţa a patra a găsit lîngă paharul cu apă un bilet: „pune mîna şi trăieşte! eu plec.” şi-a luat geaca, şapca şi s-a dus să trăiască, pe drumul pe care-l ştia, undeva spre canton. în ziua a cincea i-a remarcat lipsa cel de la gaz care venea cu precizie să-şi încaseze factura. in ziua a şasea, cel de la curent a sesizat aceeaşi lipsă. în ziua a şaptea cel de la bancă, impacientat, a alertat vecinii, din pricina lipsei. şi au pornit spre canton. i-au recunoscut doar geaca mov şi şapca maro. îi sfîşiaseră trupul nişte corvide.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 😉

Codul de bare al timpului şi cuvintelor

Am mai spus-o aici: simt cum timpul se comprimă. Despre contracţia timpului sunt în vogă o sumă de teorii (cunoaştem cu toţi „Teoria Rezonanţei Schumann” precum şi altele ale conspiraţiei!) ba unii zic chiar că, din pricina asta, ceasurile vechi nu ar mai putea ţine ora exactă,  fiindcă pământul s-ar învîrti mai repede decît atunci cînd ele învăţaseră să măsoare timpul! Nu ştiu, n-am experimentat asta şi poate voi pune nişte ceasuri vechi să măsoare ziua însă e limpede că timpul ţine de percepţia noastra asupra lui. Şi limpede (cel puţin aşa, la nivel primar) e că viaţa tihnită de odinioară ne-a fost furată mai degrabă de comandamentele accelerate (şi scelerate!) şi egoiste ale zilei, după ce ne-o furase mai întîi… secolul vitezei. Cine ne este mîncătorul de timp nici nu contează, ceea ce ne rămîne însă e clar: timpul mîncat! Iar de aici şi pînă la cuvintele… mîncate şi ele n-a fost decît un pas. Precaritatea timpului aduce şi precaritatea cuvintelor şi alte… precarităţi.
Din pricina aceasta (funcţionînd în subconştient, desigur) am încercat experimentul ăsta al ultimelor vreo 20 de zile: gîndul de-o zi într-o propoziţie. Nu le consider nici aforisme, nici versuri cît mai curînd texte condensate de timp. S-a observat că uneori poţi spune într-o propoziţie la fel de multe cîte ai spune în cîteva pagini salvînd în felul ăsta şi cuvîntul şi clipa şi… hîrtia. Apoi un gînd scris sau o imagine scrisă, în cazul meu, reprezintă o onorabilă scuză împotriva lenei mele în raport cu scrisul. Ca să nu mai vorbesc despre binefacerile neuronale ale acestui aproape zilnic jogging cu cuvintele.
Cred că va fi amuzant la anu’ de pildă să mă întorc şi să văd care era… codul de bare al unora din zilele acestei toamne. Codul de bare în litere şi secunde… O toamnă nespus de generoasă în blîndeţe şi culori, o toamnă ce se vrea încă plimbată de mînă printre terase, pe Corso, printre foşnirile de frunze ale aleii de sub Tîmpa sau zburată încă pe aripile obraznicelor diptere atît de vii în noiembrie!…
Şi aş încheia aşa, aşa cum am mai făcut-o cred, întîmplător şi în avans!:

Biografie

Sunt un individ
Cooperant,
Din cînd în cînd,
Mor.
(Adrian Păunescu – 2003)

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

XVIII

În care orele, dimineţile, vremea, frunzele, cărţile, rufele, deputaţii, pantofii, cauciucurile şi genunchii se schimbă; nu oamenii, nu vremurile.

Orele triste ale femeilor

Am găsit printre aforismele lui Teodor Mazilu, două în măsură să răspundă singure gîndului meu de acum şi de aici: „De obicei la partidele de deznădejde participă numai femei; ele au, într-un grad mai înalt decât bărbaţii, vocaţia nefericirii.” Şi: „Genială femeie. Ea se hotărâse să răzbune pe pielea mea nedreptăţi pe care nimeni, niciodată, nu i le făcuse.”  La ce mă gîndesc? Privind în jur, la partea feminină a făpturilor şi întîmplărilor care mă înconjoară nu pot să nu observ doza crescută de nefericire care le învăluie asemeni unui halou de noiembrie. Nu ştiu dacă aţi remarcat, dar ele în bună parte a comunicărilor lor (verbale şi neverbale), comunicări oricum din belşug, au ca subiecte mai tot ce vine din… greutatea lumii. Mai mereu sunt grave, mai mereu dezbat ore-n şir, telefonic sau faţă-n faţă, fie despre bolile lui X sau Y, fie despre neajunsurile unei rude sau prietene, fie despre neputinţele sau nenorocul copiilor sau despre propriile iubiri dezvăluite, secrete sau înşelate…
Este de înţeles de ce, astfel, acestei „vocaţii a nefericirii” ele îi contrapun, formal uneori, feeria unor imagini şi propoziţii pozitive, aproape roz, toate tocmai despre fericirea pe care vor s-o vadă musai… concretă! Texte inspiraţionale, poze ale unor paradisuri pierdute, pânze eterice devoalînd identităţi ambigue, fantasme tînjind după o erotică subînţeleasă vin parcă să ascundă – mai ales… online decît offline, ce-i drept! – sub pudră şi ruj tînguirile zilei. Şi n-aş vrea a se înţelege că le-aş face pe ele plîngăcioase, neajutorate sau ostentativ deprimate. Nici vorbă! Strecuraţi-vă însă printre femei şi priviţi numai spre orele lor şi veţi vedea (dacă n-aţi făcut-o deja!) cît şi cu ce sunt încărcate. Şi comparaţi-le cu orele noastre… bărbăteşti, genetic uşor diluate, epicureice, deseori resetate de conceptul abstract de fericire şi de orice altceva decît cele ce ţin strict de noi!
De aici şi pînă la fireasca circumstanţă atenuantă pe care eu unul o acord tuturor Fefelegelor şi Vitoriilor Lipan de azi pentru cel de-al doilea aforism citat mai sus este un pas normal, cred.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

P.S. – Crochiu, de la bun început, citibil în CATCHY.

 

Despre mişcarea de eliberare a Muzelor

„Ce-aş putea scrie eu pentru o Muză, toamna? Cu ce să o inspir?” (dacă, prin… absurd mi-ar cere-o?..) „Păi nu-i rolul ei, al Muzei să-mi zică ce şi cum?”, îmi răspunde, în ecou, ego-ul meu de mascul, declanşînd conflictul. În timp ce-un alter-ego, deodată suspect de altuist, mă mustră: „Adică rolul Muzei e să fie… Muză, mereu? Să se execute la fiece invocaţie? Şi Muza cu ce se alege din toată afacerea asta? Ici-colo cu un tablou şi-o poezea pentru eternitate?! Şi cu cumva chiar cu o tigaie-n mînă, o mătură sub braţ şi-un plod la purtător? Păi e corect?!”. „Asta-i, procedura, cutuma, de când lumea, zice-s-ar!”, aş îngăima…
Mda… şi toate gîndurile astea n-ar fi fost, dacă nu mi le-ar fi insinuat în minte însăşi dînsa, Realitatea (Muză?!) Aşadar, subconştient, subconştient neicuşorule, da’ să ştim şi noi! În atari condiţii, marcat de gînd şi la presiunea unui veac în care feminismul e… „Occupy” de mult am decis să declar discriminarea Muzelor mele abolită! Şi, ca firească reparaţie istorică, voi retroceda din plin acele proprietăţi ce li se cuvin, ba chiar şi drepturile de autor! Cîştigîndu-şi independenţa Muza, iată-mi va confirma ca finalitate a neaşteptatului proces, existenţa mea ca… muz! Mişcarea de eliberare a Muzelor va fi fost desăvîrşită, nu-i aşa?, cu un prim şi mare beneficiu la îndemâna mea: un job oficial de muz!
Dar… Dar… „Ce-aş putea eu scrie şi cum, cu ce culori, cu ce parfum, să te inspir, pe tine, Muză?” Ei da, nu-mi vine şi mi-e şi frică să mă gîndesc la consecinţe! E toamnă şi-ar trebui să-mi fie bine, să-mi zburde metaforele din condei, dar văd că tot mai rău mi-e şi n-am cum mersul lucrurilor să-l mai întorc… Nici Google, nici Dex-ul nu m-ajută să ies din neputiincioasa-mi conjunctură de muz, captiv mofluz sub tone de… moluz. E toamnă şi-n… „hazlia-mi strîmbătură” am ajuns să-l caut disperat din ochi pe un Baudelaire să-mi împrumute-un pic, măcar preţ de-o ultimă noapte, Muza lui venală!

P.S. – Eheheee, nu, n-am uitat verile-n care ascultam tolănit la umbra Muzei mele „un meduz şi o meduză”, cerîndu-i să decidă, tot ea, pînă şi dacă meduza şi meduzul se vor fi scris cu m mic de mână sau cu M mare de tipar !

P.P.S. – Şi cum acest crochiu tomnatic n-ar fi fost posibil fără şoapta Muzelor de la CATCHY, le-a şi fost dăruit drept ofrandă! 🙂

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

 

Contabilitate. Table Stakes

Mă uimesc oamenii care au timp. Acum ceva vreme, acum ceva trăiri şi eu aveam senzaţia că am timp. Au trecut nişte toamne, nişte veri, nişte ierni, a curs ceva apă pe strada mea de atunci. Nu ştiu dacă voi aţi observat dar azi e luni, mîine e duminică, acum e şapte dimineaţa şi imediat e zece seara, într-un ritm buimăcitor. Parcă ieri a fost Paştele, şi alaltăieri Crăciunul. Şi văd cum iată, mîine-poimîine se-aşează de colinde şi dinspre răspoimîine răzbate o briză dinspre mare, aceeaşi de acum cîteva seri parcă, acelea cu gleznele-n nisipul ud al mării. Iar, între timp, dimineţile-s tot mai scurte, ochii tot mai grei, paşii tot mai grăbiţi escrocînd uşor o oboseală iremediabilă.
Şi peste toate astea, oamenii cresc. Te uiţi într-o parte şi cînd întorci privirea nu-i mai recunoşti. Mă obişnuisem cu acest copac roşu din faţa geamului meu. Era acolo pur şi simplu. L-au tăiat. Se uscase pe dinăuntru. De cîteva zile e o mare pată de lumină-n locul lui. Am avut senzaţia de lipsă preţ de cîteva zile. O senzaţie de hău, de ameţeală. Acum văd că m-am obişnuit… Nu-mi mai lipseşte, ba cred că daca cineva ar monta acolo-n peisaj un copac aş avea disconfortul acela a „ceva” în plus.
Sunt uimit, cum spuneam, de oamenii care au timp. Care se plimbă alene şi rîd. Care nu răspund la telefon sau la email-uri. Care au alte priorităţi. Care nu simt cît de repede a ajuns să fie citită o carte. Cărora zilele li-s nesfîrşit de lungi. Care nu confundă dimineaţa cu seara. Care mai au amiezi… Cărora eu le-aş zice aproape… nesimţiţi! Pe mine timpul, bag de seamă, m-a prins trişînd. Şi nu de ieri de azi. Nu mai joacă poker cu mine. Nu mai joc poker cu timpul… Nu ştiusem că, atunci cînd se usucă pe dinăuntru, copacii se taie! Nu ştiu dacă această învăţătură (alături de toate celelalte!) mă ajută cu ceva, mă pregăteşte pentru ceva, îmi confecţionează vreo atitudine de acum înainte… Nu-mi aduce nici măcar un răspuns, nici măcar acea… consolare cum că şi ceilalţi vor fi scoşi şi ei de la masă. Că vor intra în criză de… timp.  Nu ştiu… dar a venit vremea să aflu.

Contabilitate

Vine o vreme
Când trebuie să tragem sub noi
O linie neagră
Şi să facem socoteala.

Câteva momente când era să fim fericiţi,
Câteva momente când era să fim frumoşi,
Câteva momente când era să fim geniali.
Ne-am întâlnit de câteva ori
Cu nişte munţi, cu nişte copaci, cu nişte ape
(Pe unde-or mai fi? Mai trăiesc?)
Toate acestea fac un viitor luminos-
Pe care l-am trăit.

O femeie pe care am iubit-o
Şi cu aceeaşi femeie care nu ne-a iubit
Fac zero.

Un sfert de an de studii
Fac mai multe miliarde de cuvinte furajere
A căror înţelepciune am eliminat-o treptat.
Şi, în sfârşit, o soartă
Şi cu încă o soartă (de unde-o mai fi ieşit?)
Fac două (Scriem una şi ţinem una,
Poate, cine ştie, există şi viaţă de apoi).

Marin Sorescu

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

E duminică-toamna. Ei şi?

Precari (aşa-i zice, mai nou, plevei!), marginali, asistaţi, excluşi, captivi… Şi utopicii – cei ce-i privesc de pe margine,  crezînd că-i cu putinţă ca-n nu ştiu ce alambicuri să le ridice-un adăpost mai de doamne-ajută. Într-un alt cerc, de jur împrejur, ipocriţii, revoltaţii de serviciu şi, desigur, parveniţii, uzurpatorii-n haită. Normal, veţi zice, fiecare doarme aşa cum îşi aşterne! Nu mai sunt convins de asta. Jucăm, actori, în tabloul nostru, aşa-i, dar la urmă, mai mereu, alţii îi pun rama!

Din subspeciile galeriei nu lipsesc habotnicii. Mă sufocă. Fixişti, cu mintea şi convingerile cristal, fără îndoieli, zbiri. Nu au proprietatea dialogului,  a contradicţiilor, a cuvintelor şi gramaticii lor.  Ei decid fără să dea nimic înapoi.

„Keep calm!” Stai calm, adică! Un alt şablon la modă, importat, care împopoţonează „comunicările noastre… electronice”. Printre pisicuţe, peisaje paradisiace şi citate şmechereşti puse pe vederi vintage mi se recomandă să stau calm. Sau să stau calm şi să fac nu ştiu ce! „Stai calm-ul” ăsta l-am zărit inclusiv deasupra nu ştiu căror vorbe de-ale lui Blaga! Ah da,  citatele inspiraţionale şi calambururile verbale-ar trebui să ne ţină tari şi drepţi prin restriştile cotidiene! Stau calm şi ce? Pe unde-i viaţa, mă-ntreb mereu, pe unde-i viaţa în sufrageriile voastre virtuale cu pereţi albaştri?

Poezia mi-a rămas de apartament. „Poezie de apartament” i-ar putea zice. Băgată-ntr-un borcan legat cu sfoară şi cu eticheta asta va da bine, cred, în dulapul de sus al unei bucătării viitoare. Printre magiunuri şi cutii de tablă cu zahăr or cafea. Dacă vor mai avea şi acestea vreo trebuinţă atunci.

Inflaţie de toamnă declarată. E toamnă. A nu ştiu cîta. Dincolo de zemoasele epitete greţoase („Toamna îşi intră în drepturi!”…) e prima oară cînd mă întreb: Ei şi?!

Un pahar de vin, acasă. Sau o sticlă de vin dăruită unui prieten.  Toamna merită asta! Atît.

Trăim în poze. Lumea e într-o goană nebună după virtuţile imaginii. Se exersează cu sîrg, la fiecare colţ de stradă, arta fotografică! Terapie în grup. Developarea se face în solitudine!

Cred că de la un anumit prag (de vîrstă) mizantropia ne este cauzată de nişte ameninţări sau veşti foarte concrete. Pot ţine de condiţia ta fizică sau socială, de ratările tale recunoscute sau ascunse. Neîntîlnite înainte, ai a te obişnui cu ele. Ca în orice psihopatie, o altă ieşire poate fi să-ţi zbori creierii.

„Intrăm într-o paradigmă electorală”, zice cineva la tv. Mda… paradigma electorală mi-a intrat deja în cutia poştală. Citez dintr-un imberb şi… uninominal cvasianonim senator (aspirant la un alt cvasianonim şi dulce mandat!) :
Aşa cum şi dumneavoastră vă doriţi mai binele copiilor dumneavoastră, aşa şi eu, ca tată şi delegat al forţei pe care o reprezintă votul dumneavoastră, îmi doresc să las ceva bun în urmă. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”  (Sic!) Da, aproximativa epistolară, intromisă-n cotidianul meu m-a convins! Aşa să-ţi ajute Dumnezeu!

E duminică-toamna. Îl ascult pe marele Vîsoţki. Ce altceva? Sau: ei şi?


Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Vă pute realitatea?

Francisco Goya - "Saturn Devouring His Sons"
Francisco Goya – „Saturn Devouring His Sons”

E toamnă. Plouă, rece şi mărunt pentru prima oară. Rece. Şi mor nişte oameni. Oameni mari şi săraci. Sunetele, cuvintele-au rămas…  O toamnă ca toate celelalte, veţi spune… Nişte morţi, ca toţi morţii. Pensia le-a ajuns de-o cruce. E bine atunci. De ceva vreme, din vremea verii încă, cuvintele şi gîndurile i se încăpăţînează să rămînă acolo. Acolo de unde-s!  Brusc s-au încăpăţînat. Pentru o vreme. Priveşte doar. Cu o anume acuitate. Dimprejur vede hiene, şacali, vulpi… Se pregătesc, amuşinează… Nu, nu-i o galerie de tablouri!
„Băi, pomădaţilor, parfumaţilor, vă pute realitatea de v-o daţi cu parfum?! Vă pute a hoit? Începi să-i invidiezi pe cei care pleacă„, îşi zice.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Noua noastră realitate. Bostănăria

„QED!”. Sau: „Veni, Vidi, Vici!”. Sau: „Maurul şi-a făcut datoria, Maurul poate să plece!”. Oricare dintre aceste celebre ziceri ni se potriveşte de minune. Cum stabilisem şi scrisesem acum cîteva zile, nimic surprinzător nu s-a petrecut în aceste două luni de „rebeliune”. Timpul trecea oricum, pierdut sau cu folos. Ne-am privit în oglindă şi am văzut cine suntem. Ştim cine-i Maurul (sau maurii, după caz!). Am aflat că 7,4 milioane de români suntem o cantitate neglijabilă. În ultimele ore am aflat chiar şi mai mult: că 19 milioane suntem, pînă la urmă, tot o cantitate neglijabilă. Am simţit pe buze, pe limbă, în gură, gustul amar al nedreptăţii şi gustul amar al democraţiei şi al legalităţii ei. În schimb, poate ne-am vindecat în sfîrşit de iluziile acestor ultimi 20 de ani şi ceva. Am fost trataţi (sau ne-am tratat!) cu o… erată!
Desigur, rămînem solidari în noua noastră realitate, după ce toate „erorile materiale” se vor fi corectat. Treji sau nu, amărîţi sau nu, ne băgăm minţile-n cap, ne întoarcem la locurile noastre şi să trecem la treabă! La ordin sau de bună voie. Unii, mai norocoşi, vom încerca, şi ni se va îngădui, să ne păzim chiar şi bostănăria. Poate se va cuveni chiar să şi mulţumim pentru această îngăduinţă! Restul sunt detalii care se vor pierde în ceaţa toamnei ce vine. Eu unul nu mai am trebuinţă de Don Quijote!
Acum, la ceas de seară şi de ploaie zdravănă, numai bună să ne vînture de pe străzi, v-aş mai recomanda spre o liniştită lectură, acest text, de aici, din blogul lui Alexandru Racu.


Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

P.S. – Sunt curios să văd care vor fi cuvintele Realesului la sosirea la Castel!

P.P.S. – Mulţumesc prietenilor de la Most Wanted Blog Romania pentru atenţia acordată Genunchiului meu în acest august fierbinte. Mă-nclin!

Zgomot de fond. Balet

Zi primăvăratică, frumoasă, de noiembrie, cu frunze galbene, roşii, sfărîmiţîndu-se sub paşi. Lumini, umbre, culori, aer respirabil. Şi parcă ai vrea să calci atîtea altele cu tocul bocancului. Şi totuşi, în ultima clipă îţi fereşti pasul, îţi rişti echilibrul şi chiar cu teama unei entorse sau fracturi nu o faci. Mergi mai departe ca pe poante, departe de zgomotul de fond incontrolabil. Un balet obositor, încă, pentru tine. Te gîndeşti, de fapt ştii, – naivă consolare – că baletul altora e şi mai greu sau s-a încheiat de mult într-o zi iernatică de noiembrie … Un gînd de o zi, departe de zgomotul de fond insuportabil de ceva… zile.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Tâmpa-n felii de toamnă

Această prezentare necesită JavaScript.

Abia o zăresc azi: prinsă în negura aia urîtă, Tâmpa pare să nu existe azi. Încerc să ignor lipsa asta şi să privesc spre o zare fără obstacole, ca şi cum aş fi într-un oraş de şes. E un exerciţiu imposibil însă. Chiar înnegurată, Tâmpa e acolo, îi ştiu forma, umbra, le ştiu cu ochii închişi. Îmi e amprentă undeva pe retină sau undeva în spatele ei. Dacă ar fi să-mi pierd privirea tot aş vedea-o. Aş crede că senzaţia asta e ştiută de orice braşovean şi cum e ştiută, probabil, mulţi dintre noi resimţim o oarecare frustrare să nu putem vedea Tâmpa acum pe vremea asta potrivnică plină de ceaţă, ninsoare timpurie, vînt… Şi spun asta fiindcă zilele astea e vremea Tâmpei, acum toamna, cînd se îmbracă într-o bogăţie de culori incredibilă. Asta e Tâmpa şi eu unul i-aş dedica o zi în fiecare octombrie, o zi în care să se adune la poalele ei toţi pictorii şi fotografii lumii ca să o deseneze, ca să-i extragă culorile de păstrat pentru vremurile triste de gri, alb şi cenuşiu.
Ştiu, Tâmpa nu e numai asta. A adunat în ea amintirile unor lumi întregi, amintirile… uitate ale unui oraş întreg. Parte dintre ele şi amintirile mele. Ţin minte covoarele de frunze de sub Tâmpa prin care-mi afundam picioarele pînă la genunchi, dar şi aşternuturile adînci de zăpadă de pe acolo. Ţin minte că Tâmpa a fost locul unor iubiri sfîşietoare, ascunse, pierdute, locul unor incendii nedesluşite şi al unor inscripţii, cetăţi şi izvoare ciudate, cum era şi locul de fugă al unor elevi sau locul de tir al unora sau locul rătăcirii minţilor altora, parte dintre ei poeţi… Cum mai ştiu că Tâmpa e şi locul unor crime sau sinucideri misterioase: mulţi s-au pierdut definitiv prin desişurile ei rătăcind cu voie sau nu şerpuirile aleilor păzite de sălbăticiuni… Probabil cîte ceva din toate astea se mai produc şi acum. Amintiri se produc în fiecare clipă, ştiu. Şi poate chiar şi versuri urmându-le celor  ale unicului poet al Braşovului, exilatul Ştefan Baciu care-şi începea, din Honolulu poeziile cu un „De sub Tâmpa…” şi care ne-a lăsat cea mai frumoasă strofă a Braşovului:
„Tristan Corbiere coboară palid din Roscoff
iar eu traduc un curcubeu în insula Kauai
oriunde pe planetă este un vechi Braşov
pe-un colţ la tropic, pe-un picior de plai.” (Braşov la Tropic, 1980)
Nimic nu întrece culorile de chihlimbar şi miere ale Tâmpei toamna şi sper că şi acum ea va fi la fel de blîndă ca şi altele lăsîndu-ne să le privim pe săturate oricît de… indecentă ne-ar fi căutătura…

Am găsit acum ceva vreme o vorbă de-a lui Italo Calvino: „Un oraş nu te bucură cu cele şapte sau şaptezeci şi şapte de minuni, ci cu răspunsul pe care ţi-l dă la ce i-ai cerut.” Ei bine, iată că eu mi-am primit răspunsul…


Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Johnny, cu toamna. Restul cu restul…

Îndeobşte ştiu că toamna vine cu alint, cu încă o îngăduinţă pentru respirări, cu acel soare călduţ care îţi filtrează neliniştile, tristeţile, şi ţi le aşterne o dată cu frunzele la picioare… Mustul toarce ca un motan sub teascuri şi mierea luminii te ţintuieşte ore în şir pe o bancă lîngă o gutuie… Aşa ştiu eu toamna, aşa ca un susur… Şi mă încăpăţînez să o primesc astfel.
Dar în tabloul ăsta de acum, din acest an, nu ştiu cum să înrămez, iată, plecarea lui Johnny Răducanu, cum nu ştiu să prind în bolduri sluţenia unor gînduri, hîdoşenia unor gesturi, ingratitudinea unor indivizi, ura unor ruperi în carne vie pînă la sînge, mizeria ascunsă într-un toc de pumnal. Ştiu, toamna nu are nicio vină nici măcar fiindcă la fundul unui coş de nuiele plin cu nuci şi castane proaspete colcăie viermii…
Sau, poate, aşa a fost mereu doar că lucrurile erau ceva mai bine cernute. Nu erau aşa amestecate în ochii şi mintea mea. Da, dacă îl scot pe Johnny din peisajul de mai sus, el va rămîne cu toamna şi restul cu… restul. O despărţire bună, aşadar… Da, parcă e mai bine aşa, toamna cu… toamna, restul cu restul… Ne va fi dor de el, de vorbele-i colorate şi de picurii de muzică risipiţi peste firele de păianjen de sub un pian cu coadă lungă…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune…

Analistele, analiştii şi sănătatea neuronului meu

Analistele, analiştii…  Dar să zic mai bine, generic, analiştii, aşadar, pentru a nu fi considerat misogin… 😉 Îmi este limpede, şi o spun cît se poate de serios, că analiştii sunt rotiţa…  fundamentul întîmplărilor, ba chiar al evenimentelor care se produc în jurul nostru. Şi nu numai că ei sunt cerberii care observă, judecă şi dau tonul reacţiilor populare dar şi cei care ajung să provoace fapte de tot soiul. Iar, altfel nu se poate, analiştii sunt mijlocul, – pînă la un punct au fost creaţia – centrului universului, al vieţii noastre mioritice: mijloacele media în toată varietatea şi strălucirea lor copleşitoare. Dacă vorbim despre iarba verde de acasă, despre odraslele nu ştiu cărui miliardar, despre „Deşteaptă-te, române!”, despre manelişti, fotbal, bacalaureat, mişcarea populară, anticipate, pîine şi sînge, pensionari eutanasiabili/neutanasiabili, flux şi reflux, alchimie şi blasfemie, inflaţie şi deflaţie, sfinte moaşte şi catedrale, poezie sau proză, acestea nu pot „exista” fără „verdictul” analiştilor, respectiv fără steluţele de rating aferente. În atari circumstanţe, mă gîndesc de bună seamă, că existenţa noastră şi faptele noastre sunt mult uşurate iar efortul valorizării şi al alegerilor ne este binişor redus la minim. Aşadar, analiştii de acest tip au chiar şi o funcţie terapeutică de netăgăduit…

După acest model, şi după aceeaşi funcţionalitate esenţială aş mai remarca şi analistele şi analiştii de la nivelurile sociale „mici”: din adunări, societăţi, corporaţii, asociaţii de scară sau întruniri de familie. Ei sunt indispensabilii cu ochii-n patru care notează neobosiţi în caiet ce fac, cum fac, de cînd fac şi de ce fac ceilalţi membri ai „comunităţii”. Asta nu înainte ca fiecare dintre cei „examinaţi” să fi beneficiat de nişte „cataloage” bine trase la…  riglă. Care le sunt şi acestora criteriile (în afara omniscientelor şi eficacelor „îmi place/nu-mi place” sau al doctului şi democratului „de-aia!”) n-are nimeni căderea, experienţa sau „calificarea” de a judeca! Verdictul lor este decisiv prin… natura şi forţa… „lucrurilor” şi îşi are apriori locul în… analele locului respectiv. Cine se îndoieşte sau are a cîrti ceva îşi are condamnarea în alb la vedere! Bineînţeles şi legea de funcţionare a acestor analişti şi analiste e tot ratingul, respectiv cît de bine sunt… înfipţi în preferinţele… „publicului superior”. Şi cum serviciul lor terapeutic şi moral şi aici este absolut… fundamental, inclusiv pentru liniştea, confortul şi sănătatea neuronului meu, nu pot să nu recunosc, încă o dată, însemnata lor… contribuţie! Motiv pentru care le-am şi înjghebat şi închinat aceste cîteva rînduri de adîncă recunoştinţă! 🙂

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Ce toamnă-mi vine… prin vine!

Pe stil vechi, acum 130 de ani se năştea Bacovia. Poate nu ar conta data dacă am fi stăpînii propriei noastre memorii! Dar nu asta e povestea. Povestea e că e toamnă… Mai ieri înnebuneau salcîmii!… Întîmplarea face ca Bacovia să-mi fi amintit asta. Privind în urmă văd că mă declaram drept meteosensibil sau sensibil la trecerile şi farmecele diferitelor anotimpuri. Dintre acestea, toamna-mi era, şi-mi este, cea mai dragă. Ba chiar îi presimţeam sosirea, o adulmecam, o grăbeam… Nu ştiu cum de data asta nu-i aşa şi uite cum Bacovia-mi aduce toamna citindu-i pieziş şi pe Internet cîteva versuri. E toamnă şi o pîndesc să vină asemeni unui suferind la pat aşteptînd sosirea asistentei aurii ca să-mi „picure” mierea galbenă şi vie cu injectomatu-n vine!…

Duminică de piaţă. Am vîndut şi răvăşit iluzii şi am zăcut citindu-mi horoscopul. Am privit distrat spre un Bac plin de vini, aproape tragic (bacovianul Liceu, desigur!). Am deschis parantezele unor muzici. Am uitat să şterg praful. Mi-am tamponat rătăcirile provocîndu-le la norocul şi la iertarea de mîine. Luminile-s de seară şi de vară şi-mi fac din vinul rozaliu din pahar, vin negru… De mîine sigur or să cadă frunze şi o să plouă şi-a fost o vară-atît de scurtă că mi-i tare dor deja de ea. Aud zarva din jurul unor alegeri, aud că trebile statului devin din nou importante prin divane. Aud că încă suntem prea mulţi şi-ar trebui să mai fim… răriţi. Se va întîmpla, desigur, cu sau fără lehamitea noastră. E iar la modă verdele-brotăcel şi asta va revigora sigur… orăcăielile! Nu de mult era la modă violetul, movul…

George Bacovia
Amurg de toamnă

Amurg de toamnă pustiu, de humă,
Pe câmp sinistre şoapte trec pe vânt –
Departe plopii s-apleacă la pământ
În larg balans lenevos, de gumă.
Pustiu adânc… şi-ncepe a-nnopta,
Şi-aud gemând amorul meu defunct;
Ascult atent privind un singur punct
Şi gem, şi plâng, şi râd în hî, în ha…


Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 😉

E ţara lor!

„E ţara lor. Asta e ţara lor”, am auzit-o spunînd pe jurnalista Mirela Voicu, într-o discuţie la tv. mai zilele trecute. Vorbea despre niste beizadele (ah, un nou termen in vogă!), despre nişte manelişti care tulburaseră liniştea unei străzi, despre nişte „oneşti oameni de afaceri” care umpluseră cu Bentley-uri strada din faţa unui restaurant unde se petrecea o nuntă, despre fiţe siliconate şi play-boi tolăniţi pe plaje, ecrane şi coperţi colorate… Am simţit cumva în plex constatarea ziaristei. Poate că a spus-o într-un anume fel, pe un ton tare şi amar, pentru a mă convinge mai tare de acestă realitate. Da, e limpede, chiar aşa e! Pînă la urmă, de fapt, ce căutăm noi în „ţara lor” şi-n realitatea lor? Pe bune, de ce am simţi noi un sentiment de excluziune cînd de fapt ar trebui să ne punem în pielea lor şi să judecăm că de fapt… ei ar trebui să se simtă ameninţaţi? Ameninţaţi că le călcăm trotuarele, că le vedem casele, că le vorbim limba (chiar dacă ei au un dialect al lor!), că le deranjăm tihna şi afacerile cu bolnăvicioasa noastră curiozitate. Şi nu, nu-şi împart numai ei „ţara”, mai e o mînă de birocraţi şi „politicieni” cu care-şi pun în ordine în deplină frăţietate teritoriul. Chiar nu vedem, oare, că suntem în plus? Crimele sunt ale lor, afacerile la fel, jocurile electorale pe sub masă îi privesc, meciurile, ştirile… Atunci? Putem să ne căţărăm prin toţi copacii şi stîlpii care adăpostesc zonele de maximă audienţă şi vizibilitate, putem să dăm din aripi, să umbrim locul şi să croncănim în megafoane: un stol uşor de speriat şi de… zburat la primul „Huşşş!”

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

P.S. – E toamnă, iar, p-aci prin ţara… lor?!

Fratele nostru, pămîntul

Curg streşinile straşnic, a toamnă, dar vom uita şi anul acesta să strîngem apa de ploaie. E timpul cînd nu mai avem ce uda, vinul încă nu este vin şi lucrurile ne îndeamnă să procedăm astfel. Unii încă ne mai privim cu nostalgie sandalele care ne-au slujit cu îndărătnicie o vară întreagă, alţii nu… Ne bucurăm la gîndul că la liniştea cuptoarelor noastre pline de jar, la iarnă, ne von zvînta hainele ude de păcate şi vom urzi bucurii şi mai mari. Pentru sănătatea noastră, pentru sărăcia noastră uităm însă de acest obicei prinşi fiind de ale toamnei treburi, de bancnote albastre ori verzi.  insecticide, prafuri sunt prea puţine pentru bolile noastre de ani. Şi cîte generaţii vor mai trece aşteptînd la uşile vreunei farmacii sau cafenele? Pămîntul şi noi suntem la fel de însetaţi, dar nimeni nu stă să ne ude. Iar pronia cerească face şie ea ce poate, adică ne binecuvîntează business-ul, cu fast şi belşug. Doar gîndul nu ni-l luminează nimeni şi ne purtăm mai departe generalissima ignoranţă cu trufie, fără taxe, peste vămi. Din cînd în cînd se mai nasc şi mai mor poeţi cu alte veşminte decît cele de dinainte, cu plete şi insigne, dar cine stă să-i vadă? Comitete, societăţi, acţiuni ne creditează viaţa în valuri de hîrtie, sperînd într-o iertare. Dar pentru ce şi pentru cine? Copiii inventează alte jocuri şi alte vorbe, cu surle şi trompete, la scară mică aceeaşi timpurie boală. De-ar face şi ei greve, de la joacă, şi şi-ai alege boşii, le-am da crezare oare?
E toamnă şi ştergem care cum putem praful de peste toate, cu memoria înmuiată în apă de ploaie şi ştearsă apoi bine, în amurg, doar nu ne-o vedea nimeni. Ce ne va potoli gîtlejurile şi pîntecele înfometate şi cine va da înapoi toate astea gîndului? Cine ştie, poate fratele nostru, pămîntul…

27.09.1990

P.S. – Dintr-o pagină veche de jurnal… Dincolo de cele cîteva naivităţi pe care mi le privesc cu duioşie chiar, mă întreb: ce s-a schimbat de fapt?… Muzichia, da, e din vremea aia, ba chiar mai veche… un pic 😉

Precum salcîmii. Nebuni!

S-ar zice că au înnebunit salcîmii şi că noi, oamenii, ne-am lăsat un pic păcăliţi de aceste neverosimil de calde zile de noiembrie. Păcăliţi într-atît încît să ne vedem luându-ne de mînă şi zbenguindu-ne, zîmbind soarelui, prin parcuri şi printre frunze. Sau, poate aşa să ne fi dat şi noi, precum salcîmii, pe faţă nebunia noastră mai veche, ascunsă ca o boală ruşinoasă?… Da, nebunia poate fi interesantă dacă o priveşti fără ochi trişti şi ignorîndu-ţi stomacul gol!

„Nebunia noastră mai veche” ar putea să aibă vreo doi ani dacă e să mă iau după ştirea potrivit căreia Criza la noi s-a născut exact prin 2008 pe vremea asta. Şi cum am suspectul obicei de a privi cam mult în urmă am fost curios să văd cînd şi unde prin genunchiul ăsta al lumii am făcut cunoştinţă cu dînsa, cu Criza. Ei bine, în 13 octombrie, acum doi ani, scriam:  „Ajunge criza mondială şi în Glod?” o întrebare ce părea retorică atunci: „Chiar, cum ar arăta o secvenţă de film realist, acolo în Glod (unde au filmat ăia “Borat” uitînd să şi spună că se întîmpla în Romînica), cu sub-titlul: “Criza mondială a prăbuşit leul în Glod. Pensiile au căzut la numai un leu cincizeci!”?!… Ar fi ceva firesc şi în asta, pînă la urmă!” Eram naiv, recunosc. Cum naiv eram un pic mai tîrziu avînd convingerea că „trece şi asta” sau că rumânii vor adopta măsuri drastice, respectiv concediindu-l chiar şi pe Moş Crăciun! Ei bine, o cam luam în derîdere pe Doamna cum luam însă în rîs şi suficienţa hăhăitoare a compatrioţilor vizavi de subiect…

Nu aş fi crezut însă că după doi ani vom fi fost loviţi atît de rău. Şi nu atît de mediatizata de atunci criză mondială cît de propria neputinţă, ignoranţă şi hoţie înflorite ca ciupercile pe pretextul crizei. Nu aş fi crezut că vom ajunge atît de jos încît să ne sluţim, să ne dezumanizăm în ultimul hal, încît să ne radem din dicţionare optimismul şi speranţa. La toate suntem pe ultimul loc, toţi europenii ne-au luat-o cu mult înainte… Criză e şi la greci şi la francezi, de pildă. Şi spun asta fiindcă tocmai ce am vorbit cu nişte amici vechi, români trăitori acolo. Amîndoi mi-au confirmat din nou că da, criza se simte, că sunt mai cumpăniţi că statele lor au strîns cureaua, că este un anumit stres dar… dar că frigiderele le sunt pline mai departe, că au avut două vacanţe „afară” anul ăsta, că au reuşit să-şi achite ratele (unul la casă, altul la maşină) şi să-şi ţină copiii în şcoli bune… Şi nu sunt nici unii nici alţii cine ştie ce capacităţi şi nici nu au nu ştiu ce meserii!… Ba au trăit şi din şomaj, iar soţia „grecului” vede doar de ale casei nefiind angajată vreodată acolo… Ei bine, am înţeles încă o dată că nu mai suntem nici măcar în gînd „buricul pămîntului” ci „talpa lumii”, o masă definitiv sacrificată…

Nu aş fi putut bănui acum doi ani că voi asista la sinistrul reportaj al neputinţei şi prostiei dusă pînă la moarte cum este acesta al sărăciei Spitalului de Urgenţă din Galaţi, spital care nu-şi mai poate trata pacienţii, care nu mai poate accepta internări! Spunea aseară doctorul  gălăţean Bacalbaşa ceva de genul: „Noi, ca medici, dacă ne moare un pacient sîntem judecaţi, dar cine judecă sistemul, statul care omoară oameni în spitalele din ţară?” În asta stă esenţa a ceea ce se întîmplă azi în România. Aici e grozăvia! Şi nu vorbim de cazuri izolate ci de o situaţie aproape generalizată! Românii – bătrîni, tineri sau copii! – încep să moară cu zile, de foame şi de boli pe care nici măcar nu mai apucă să şi le afle fiindcă nu-şi pot permite „luxul”! Oare chiar nu realizăm la ce grad de mizerie am ajuns? Oare chiar nu ne dăm seama ce se întîmplă atunci cînd încă ne mai uităm, ipocrit, la jurnalele de ştiri „furaţi” de importanţa moţiunilor, a chestiunii maghiare din legea învăţămîntului, a extrădării lui Haysam, a celor încă 10 km. de autostradă, a arieratelor, a declaraţiilor şefilor de partide, miniştrilor, preşedintelui ş.a.m.d?! E halucinant da, câte putem duce, cît putem suporta, pînă la ce nivel de decădere şi umilinţă putem cădea acceptîndu-ne cu… stoicism, cu explicaţii savante, soarta. Şi cred că putem şi mai mult de atît!…

M-a bucurat, m-a înseninat cumva o altă, frumoasă de data asta, nebunie. Cea a artistului român Damian Drăghici pe care îl redescopăr după un an, reinventat. I-am citit interviurile legate de „Jazz In The City”, noul lui proiect, şi îi caut şi muzica. Da, îţi trebuie nebunie, geniu, tărie să te regăseşti asemeni lui. Apoi poţi spune: „Daca vreti, si voi puteti sa faceti asta. Ridicati-va si duceti-va in America si incercati si voi! Eu m-am luptat toata viata si lupt!”… De am fi în stare măcar să auzim îndemnul lui Damian Drăghici!…

Au înnebunit salcîmii… Şi noi împreună cu ei în aşa hal încît îi mai tăiem o dată, precum Moromete salcîmul lui. Faţă de el însă ne ducem după aia la un şpriţ la cârciuma din colţ şi nu ca să plîngem, nebuni de furie şi durere, cît să ne dăm bravi cu pumnul în piept şi să jucăm tontoroiu’ spunîndu-ne în barbă: „Doamne, cît de bravi am fost!”

Servus, Blogolume!
Invitaţii… Serafine găsesc la Mirela 😉 Poveştile de vis se ţin cu poezie, mă-ncredinţează, mă covinge, TeoCarmen încă aşteaptă… toamna! Cristian începe o poveste cu soldaţi. Romani! 😉 Tot despre… criză spune şi Gabriela! 😉 Prima scrisoare pentru Moş Crăciun o găsesc la Aurora… Aşadar încă nu-i şomer! 😉 Şi Daurel pare a se grăbi cu gînduri de… Crăciun! 😉 Ba chiar şi Ciprian! Hmm… 😉 Aşa e dorul de blogosferă! Cum? Vedeţi la Deea! 😉 Cati îmi spune despre o povară inocentă… aparent… Camelia îmi confirmă, încă o dată, preţul sau… nepreţul cuvintelor… Versuri cum nu am mai citit de mult, descopăr la Cristian. Scrise acum! De ţară!… Despre conştiinţă, conştiinţe… îmi spune Cella. O poveste… contemporană aflu la Vania
Toate cele bune!

Azi nu e azi

O zi plină azi… Zi plină de semnificaţii însă goală de… prezent. Prezentul, de o bună vreme, ne e plin mai curînd de morţile unora decît de întîmplări care să ne ducă undeva. Aş fi vrut să scriu despre lucruri mărunte, despre bucurii simple sau tristeţi banale şi aş fi făcut asta chiar cu o undă de umor. Aş scrie, zău, despre varza murată, despre un bistrou şi nişte lăutari, despre o starletă, despre un anticar sau un cizmar, despre un ceasornicar şi un bucătar, despre un amantlîc, despre un studiu de piaţă sau despre inflaţie şi tendinţe, despre o muzichie şi-o poezie, despre festivalul de teatru, despre taxele municipale şi gigacalorii, despre ce a zis azi Băsescu, ba chiar despre şobolanul strivit pe care era să-l iau în picioare pe un trotuar… Constat însă pe zi ce trece că nu-mi iese. Cum constat că pagina albă mă sfidează tot mai feroce iar genunchiul ăsta al lumii tinde să devină unul aşa, de duminică sau de… marţi, cum s-ar spune…
Ei bine, e nouă noiembrie. Ziua în care s-a născut un Turgheniev (am fost cîndva „chinuit” de obligaţia de a-i citi „Prima iubire”) şi ziua în care au murit (firesc, nu?!) alţii: mirabilul Apollinaire („Zile, nopţi trec, eu ramîn…”), blîndul Yves Montand („Garçon!”) şi Omul de Stat Charles De Gaulle („Cimitirele sunt pline de oameni indispensabili”!) Ţin minte albumul biografic de la „Plon”, al lui De Gaulle, pe care-l răsfoiam cu un soi de curioasă evlavie puşti fiind!…  Şi tot într-un 9 noiembrie cădea Zidul Berlinului… Apoi, cîndva, se apropia un 15 Noiembrie, parcă la fel de cald ca ăsta de acum… Privind peste ziua asta stau şi mă întreb: ce ne (îmi) lipseşte pentru ca azi să fie… azi?

Servus, Blogolume!
Caut optimismul mai puţin… grav al zilei de noiembrie pe la Cristian, Vania, Rodica, Cella, Daurel, Cristian, George, Gabi, Onu, CarmenTeo, Mircea, Mirela, Camelia, Karla, Ciprian, Cati, Aurora, Oplisme