pe sub tîmpa

în care stai pe o bancă
și împarți niște alune prăjite
cu veverița coborîtă din cimitirul eroilor
„știu ce-ai făcut astă-iarnă!
tu știi ce-am făcut eu astă-iarnă?”
îți zice.
cred că-i primăvară pe sub tîmpa.

Oraşul pe-al cărui umăr poţi să plîngi…

Înainte să fie capitală culturală europeană (demers ambiţios asupra căruia ne aplecăm cu entuziasm dar şi cu o oarecare suspiciune acum), Braşovul rămâne capitala anotimpurilor noastre. Bineînţeles că sunt subiectiv dar nu ştiu alt oraş care să se aşeze atât de bine în orice anotimp. În toamna asta, de pildă. Nu ştiu alt loc mai fotogenic şi care să îmblânzească atât de magic culorile, ca Braşovul. Luaţi-vă o oră de respiraţie şi aruncaţi o privire de la Tâmpa până peste Cetăţuie şi veţi fi convinşi încă o dată. Dar, mai presus de toate, Braşovul este oraşul anotimpurilor noastre interioare. Că e toamnă, vară, primăvară sau iarnă, ele merg ca unse cu oraşul acesta. În suflete şi gînduri, însoţirea noastră cu toate întîmplările aici ni se petrece mai uşor. Şi nu voi aminti nici de bucuriile sau amărăciunile noastre concrete, pe care ni le ştim cu toţii (toate, desigur, atât de grele, cât omenescul poate duce), dar parcă Braşovul e oraşul pe-al cărui umăr poţi plânge, ca pe al niciunuia altuia…
P.S. – text venit în întâmpinarea „Braşovului, oraş magic”, cu titlul „Capitala anotimpurilor noastre”, a priori celui „stîrnit” de efemerul dosar de candidatură „Brașov 2021 – Capitala Europeană a Culturii.”

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Capitala europeană a ceva mai mare decît dealul

„Brașovul actual știe că nu are meritele necesare unei Capitale Europene a Culturii, însă știe că are mare nevoie de cel mai frumos titlu pe care îl poate primi un oraș. Acest titlu reprezintă pentru brașoveni mai mult decât o sărbătoare a culturii europene. Brașovul are nevoie de o schimbare majoră în viața sa și invită astăzi Europa să construiască împreună Capitala Europeană a Culturii 2021. Brașovul, singurul oraș de munte din România candidat la titlul de Capitală Europeană a Culturii, propune Europei 2021 un concept cultural apropiat tuturor europenilor: Civilizația Muntelui.
Europa ar fi mai săracă fără oamenii care iubesc Muntele. În 2021, într-un oraș cultural al Uniunii Europene, pentru prima oară în istoria lumii, milioane de oameni vor „respira” cultură inspirați de prezența ocrotitoare care a însoțit omenirea de la începuturile primelor civilizații: MUNTELE.”
Așa zice proiectul pus sub sloganul „EUROPA CORONA”, respectiv Dosarul de candidatură Brașov 2021 – Capitala Europeană a Culturii.
Ceea ce eu unul am remarcat în cele 84 de pagini este sinceritatea dezarmantă în a declara Braşovul ca fiind în căutarea… argumentelor care să-i aducă titlul de Capitala Europeană a Culturii 2021.” Căutare care s-a cam oprit grabnic la umbra rîului şi ramului, a „IDEII noastre supreme, infailibile, fotogenice şi turistice cu care ne mîndrim şi pe care scrie Braşov: muntele! Dar oare în tot acest ambiţios şi muncit demers, înaintea definirii conceptului, n-ar fi fost mai bine ca echipa să se aplece mai întîi la elementara distincţie dintre cultură şi civilizaţie (chiar dacă unii spun că ea există iar alţii că nu)? Aici eu i-aş fi dat crezare lui Lucian Blaga care scria: „cultura răspunde existenţei umane întru mister şi revelare, iar civilizaţia răspunde exigenţei întru autoconservare şi securitate. Intre ele se cască deci o deosebire profundă de natură ontologică”. Atunci, cultură sau civilizaţie? A muntelui? Adică a unei, după cum zice DEX-ul, „ridicături a scoarței pământului mai mare decât dealul, de obicei stâncoasă și depășind înălțimea de 800 de metri”? Civilizaţia muntelui, aşadar?! Cu oamenii munţilor, munţomanii şi… şerpaşii lui cu tot?

„Poarta nouă a Vămii”

Înţeleg, candidatura nu e un scop în sine ci o motivaţie întru cultură (şi… infrastructură), un deziderat, un drum spre” și nu o confirmare şi afirmare a culturii Braşovului pe care promotorii n-au prea găsit de cuviinţă să o valorifice în exerciţiul lor cam prea ingineresco-administrativ şi contabilicesc. Înscrişi la start, competitorii, cred, ar fi avut de ţintit spre capitala Europeană a CULTURII, deci a ceva ce EXISTĂ. Declarând programatic şi modest că tu acum începi să te descoperi, să construieşti, să educi, să creşti cultural, păi atunci nu contrazici, nu sfidezi în termeni însăşi competiţia şi candidatura? Nu spui cumva: Pardon, scuzaţi, nu-s destul de bun  pentru asta, nu mă băgaţi în seamă. Am venit şi eu să mă uit!?” De ce n-ar face asta, cu aceleaşi şanse şi Mizilul, de pildă? Fiindcă n-are Tâmpa? Atunci n-ar fi fost mai bine sa candidăm pentru capitala culturală din 2035″ să zicem, când ne vom fi… descoperit scriitorii, pictorii, muzicienii, filosofii, arhitecţii, sculptorii, profesorii, actorii şi, implicit, ne vom fi … maturizat cultural? Sau, pînă atunci, n-ar fi mai bine, pentru a ne antrena spiritul competitiv, să ne înscriem pentru 2022, ca aspiranţi la titlul de capitală europeană a munţilor, sau a bicicletelor ori a magnoliilor, a anotimpurilor (cum am zis şi aici, pe Braşov, oraş magic) sau chiar a culturii cartofului şi sfeclei de zahăr, că tot s-or găsi şi-or ajuta, inclusiv nişte oportunităţi electorale şi, poate, cîte-un os de ros? Părerea mea (de îndrăgostit de Braşov)! 

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Otrava unor zile

Seară peste Tâmpa (F.O.)
Seară peste Tâmpa (F.O.,iulie 2015)

E o vreme cu cer înalt, după primul apus al teilor… O seară din acelea cînd, de la nivelul frunţii vezi scurgînd-se spre o Tâmpă înflăcărată o spinare alburie, calmă. Nu trebuie să faci altceva decît să te aşezi, să şezi şi să te uiţi, dezbrăcat de timp atîtea minute cît să-ţi ajungă pentru totdeauna. Să nu-ţi acoperi ochii (eşti tentat, ştiu)! Dar urechile astupă-le şi nu ca să nu mai auzi acei greieri („timpul era mai lung şi cîntecul greierilor mai uşor de auzit”) ci să te ţii departe de şoapte şi bolboroseli şi urlete, de blesteme, presimţiri, şuşoteli şi înjurături, de zilele populate adică… Să fii – tu şi privirea ta. Ăsta ar fi exerciţiul. Vezi, ar fi de ajuns să priveşti şi să respiri zîmbind, aşa vegetal, de n-ai auzi, la un moment dat, pe dinauntru ceva: cum îţi bubuie inima în tîmple, în urechile zăvorîte. Şi atunci, ţi-ai îndepărta palmele de urechi – o fracţiune de secundă – şi ţi-ar pieri zîmbetul şi te-ar îmbrăca într-o clipă o foiţă de sudoare. Gata. Asta s-ar numi spaimă, i s-ar zice şi teroare şi otravă omenească şi ar trebui să o cari după tine mai departe în turnirul celorlalte zile omeneşti. Unii te învaţă chiar că asta face bine, că instinctul de conservare şi concurenţa trebuie stimulate, că aşa trebuie să fie viaţa, o luptă cu mînă de fier, şi că lucrurile trebuie văzute cu un ochi pozitiv, sănătos, frumos. „Da, pînă cînd o să crăpi, pînă o crăpa primul la proba de rezistenţă”, îţi spui ironic, fiindcă se mai ştie: nemulţumitului i se ia darul şi fumul paşilor e cît un fir de aţă… Aşa că… trăieşte şi taci! Asta da linişte!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Joaca de-a Braşovul

am prins, dimineaţă, nişte gînduri puse pe joacă,
vreo trei sau poate patru, coborau de sub tâmpa…
şi după ce-au rostogolit cercul prin poarta schei
le-am văzut cu ochii mei cum au sărit
coarda pe strada sforii,
apoi au încercat să bată-un lapte gros pe castelului
şi, chiar ostenite fiind, s-au pus pe-o leapşă-n bastionul ţesătorilor,
la adăpost de ploaie.
pe la amiază, încă nedomolite, se îndemnau
la de-a v-aţi ascunselea prin porţile ecaterinei
şi-ar mai fi întins şi-un elastic pînă-n turnul alb şi-napoi,
dacă nu chiar pîn’ la cetăţuie!
ba îşi mai doreau şi-un telefon fără fir, pe după ziduri,
de la graft la warthe, de nu venea prea repede să le ispitească seara,
c-o piatră de şotron, în curtea bisericii negre,
unde, găsindu-mă, m-au ademenit şi pe mine,
cît să le ţin de şase c-un cuvînt…

Codul de bare al timpului şi cuvintelor

Am mai spus-o aici: simt cum timpul se comprimă. Despre contracţia timpului sunt în vogă o sumă de teorii (cunoaştem cu toţi „Teoria Rezonanţei Schumann” precum şi altele ale conspiraţiei!) ba unii zic chiar că, din pricina asta, ceasurile vechi nu ar mai putea ţine ora exactă,  fiindcă pământul s-ar învîrti mai repede decît atunci cînd ele învăţaseră să măsoare timpul! Nu ştiu, n-am experimentat asta şi poate voi pune nişte ceasuri vechi să măsoare ziua însă e limpede că timpul ţine de percepţia noastra asupra lui. Şi limpede (cel puţin aşa, la nivel primar) e că viaţa tihnită de odinioară ne-a fost furată mai degrabă de comandamentele accelerate (şi scelerate!) şi egoiste ale zilei, după ce ne-o furase mai întîi… secolul vitezei. Cine ne este mîncătorul de timp nici nu contează, ceea ce ne rămîne însă e clar: timpul mîncat! Iar de aici şi pînă la cuvintele… mîncate şi ele n-a fost decît un pas. Precaritatea timpului aduce şi precaritatea cuvintelor şi alte… precarităţi.
Din pricina aceasta (funcţionînd în subconştient, desigur) am încercat experimentul ăsta al ultimelor vreo 20 de zile: gîndul de-o zi într-o propoziţie. Nu le consider nici aforisme, nici versuri cît mai curînd texte condensate de timp. S-a observat că uneori poţi spune într-o propoziţie la fel de multe cîte ai spune în cîteva pagini salvînd în felul ăsta şi cuvîntul şi clipa şi… hîrtia. Apoi un gînd scris sau o imagine scrisă, în cazul meu, reprezintă o onorabilă scuză împotriva lenei mele în raport cu scrisul. Ca să nu mai vorbesc despre binefacerile neuronale ale acestui aproape zilnic jogging cu cuvintele.
Cred că va fi amuzant la anu’ de pildă să mă întorc şi să văd care era… codul de bare al unora din zilele acestei toamne. Codul de bare în litere şi secunde… O toamnă nespus de generoasă în blîndeţe şi culori, o toamnă ce se vrea încă plimbată de mînă printre terase, pe Corso, printre foşnirile de frunze ale aleii de sub Tîmpa sau zburată încă pe aripile obraznicelor diptere atît de vii în noiembrie!…
Şi aş încheia aşa, aşa cum am mai făcut-o cred, întîmplător şi în avans!:

Biografie

Sunt un individ
Cooperant,
Din cînd în cînd,
Mor.
(Adrian Păunescu – 2003)

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Unghiuri de fugă. (Re)Capitulări

Cum spuneam, scrisul traieste uneori cu… mine. Unii zic că a devenit trist şi că şi-a pierdut umorul. Alţii, că s-a plictisit de mult. Unii spun că trăieşte bine. Eu le spun să nu se bazeze pe asta. Eu zic că oricînd mă poate părăsi.

În fiecare seara la 21.40 fix, zăresc un bărbat undeva la etajele superioare de peste drum, cum face cîteva mişcări de gimnastică, apoi îşi face două cruci mari după care stinge lumina, singurul bec din acea casă cred şi probabil se culcă… Nu îl urmăream, dar nu am putut să nu observ cît de punctual poate fi…

Şi-au dat capete în gură, şi-au sfîşiat afişele electorale, după ce ne-au servit o reformă la tavă, ne-au tăiat de pe ici şi colo, ne-au „scos” din criză, ne-au oferit şansa ieşirii naturale din sistem, ne-au oferit panseluţe, giratorii, agent termic şi borduri pe datorie, ne-au dat cît nu putem duce, apoi au pus mînă de la mînă de cîte-o furăciune şi s-au dus să se cinstească cu una mică. Nu, nu-i merităm. Ei ne merită!

Aţi observat superioritatea, dispreţul cu care omul puternic îl priveşte pe cel aflat pe marginea prăpastiei înainte să-i aplice ultimul bocanc? Aţi asistat la vreo astfel de scenă? Ştiu, „bogatul nu crede niciodată celui sărac, nici sătulul celui flămînd.” Dar… viceversa aţi întîlnit-o?

Unghiul de fugă… Sunt unghiuri „în habitaclu” din care un om sau umbra unui om în fugă nu pot fi zăriţi, mai ales dacă eşti cu gîndurile aiurea. Este foarte lesne să atingi, să calci acele umbre, acei oameni. Ca şi cum nu ar exista?…

Îi invidiez pe cei al căror timp este precum gumilasticul. Dar au pretenţia ca şi pentru noi, ăştilalţi să fie la fel!

”Într-o ierarhie, fiecare salariat tinde să urce până la nivelul lui de incompetenţă”, zice celebrul Principiu al lui Peter (Laurence Johnston Peter). Principiul a fost publicat prin 1988 în „Urzica”! Abia acum pricep de ce! 😉

Încă mă amuz de nedumerirea Inei: „Tati, de ce-mi tot scrie mie mailuri nenea ăla, Mailer Daemon?!”. Sincer, şi eu mă întreb! Cred că ne e o cunoştinţă comună! 🙂

Facebookul ucide, precum picătura chinezească, bloggereala şi ştim asta. Văd că ucide şi mai repede pinterestul devenind o bună colecţie de fotografii. Oamenii nu mai pun vorbe pe pereţi, pun fotografii. Frumos, colorat. Deseori găsim adevărate creaţii fotografice. Oamenilor le este mai uşor să… citească fotografiile şi să le dea like. E de înţeles de ce „miercurea fără cuvinte” devine „lunea, marţea, miercurea, joia, vinerea, sîmbăta, duminica fără cuvinte”!

Ieri am găsit o rădaşcă, moartă, în curte. Un exemplar frumos. Nu am mai văzut de ani buni, buni. Ţin minte cele trei insectare şi cum în fiecare dintre ele aveam cîte o rădaşcă. Şi fluturi mari. Nu-i cumpăram şi nu-i dădeam la schimb. Şi acum cred că fluturii nu se pot da la schimb. Ţin minte şi cele cîteva clasoare cu timbre. Coliţe, serii neştampilate… Cu acelea făceam schimburi. Unde-or fi zăcînd?

„Mixul de canale potrivit in brand activation”. Sună bine asta. Ah, cît de savanţi, cît de scobiţi şi socializanţi suntem! Cum ştim noi să inventăm mersul pe bicicletă! 🙂

„Toată lumea vorbește despre moartea presei scrise, dar nu i-am simțit fiorul rece până când am răscolit 10 sate fără să găsesc un singur ziar. Măcar unul plin de slănină sau îmbrățișat cu un borcan de murături. Nimic.” (din TheIndustry.ro) Mi-a plăcut fraza asta. Mă întreb, în schimb, cum naiba în mai toate reportajele din Grecia de azi apar în imagini tarabe pline cu ziare?

"...de parcă aș trece pe lângă un sicriu deschis"
„…de parcă aș trece pe lângă un sicriu deschis”

Am „prins” ultima păpădie. I-am suflat puful şi s-a dus. „Papadia este o planta originara din Grecia si a fost numita Taraxacum Officinale, adica “Remediu oficial pentru boli”.” Plantă miraculoasă, zice-se. A mea era ultima care scăpase coasei unui ins „de la primărie”. I-am suflat puful şi s-a dus. S-a întors, pesemne acasă, în Grecia…

Sunt încă fascinat de Strada Sforii. Strada fără de numere. Fără uşi. Fără porţi. O poţi şi strînge în braţe. Viaţa pe sfoară… O fi marcă înregistrată?

Cimitirul Eroilor de aici de sub Tîmpa e plin de veveriţe…

Am ajuns ca, din cînd în cînd, să fac (re)capitulări. Ştiu, deja, sunt bătrîn. Urmează capitularea.

O vreme voi lipsi şi de p-aci. Fără blogolume, fără genunchi, fără tv, fără tranzistor, fără telefon (chiar!), fără e-mailuri fără răspuns, fără alte de-alea. ASAP! :))

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Cronicile zăpezilor de altădată…

Această prezentare necesită JavaScript.

Moleşită şi fără rost mi-e iarna asta. N-am aşteptat-o, ba chiar îi făceam în ciudă înşelînd-o cu deliciile tîrzii ale toamnei roşcate… Se răzbună, pare-mi-se. „Unde ni-s zăpezile de-altădată?”, mă tot întreb villonian… Unde-s derdeluşurile, ţurţuii, mănuşile ude şi-ngheţate? Unde să se aşeze şi ce pînze albe să picteze aburii vinului fiert?… Unde-i bradul din geam încotoşmănat sub albul însărcinat de ape şi ger?… Dar scîrţîitul bocancilor, obrajii îngheţaţi, pătura de fulgi dispersînd lumina roşiatică a felinarelor?… Habar n-am… Villon ştia măcar ceva, la vremea lui, meteodependent şi el…
Şi ca fără rostul să-mi fie clar găsesc să mă întreb şi unde mi-i Braşovul de altădată? Fiindcă mergeau mînă-n mînă, Braşovul cu iarna, măcar din patriotism local! Şi cum nu găsesc nicidecum răspunsurile mele, le… nimeresc pe-ale altcuiva, ale cronicarului locurilor, oamenilor, zăpezilor vechii Tâmpe, Sextil Puşcariu, zicînd meşteşugit şi blînd aşa:
„Acum cincizeci de ani, când am pãrãsit Brasovul copilãriei si adolescentei mele, aruncam râzând si eu bulgãri de zãpadã în cursul celor patru luni cât ţinea iarna braşoveanã. Sfinţii de piatrã ai Bisericei Negre au şi azi, ca şi atunci, scufiţe albe de zãpadã, iar pe strãzile vechi din centru, unde casele joase, cu acoperişuri înalte, se îngrãmãdesc strivite între curţi lungi şi înguste, domneşte la aceastã orã matinalã o linişte binefãcãtoare.”
Sau, şi mai bine, aşa: „E minunatã iarna braşoveanã când, cu cãciula trasã pe urechi, înaintezi prin zãpada moale şi curatã, sau când te uiţi din odaia caldã, pe fereastrã, la jocul fulgilor…”
Se răzbună, de bună seamă, iarna braşoveană anul ăsta… Şi-şi caută alt cronicar destoinic, mai credincios, să-i aducă,  dinspre copilării, vremurile, liniştile bune… 😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Tâmpa-n felii de toamnă

Această prezentare necesită JavaScript.

Abia o zăresc azi: prinsă în negura aia urîtă, Tâmpa pare să nu existe azi. Încerc să ignor lipsa asta şi să privesc spre o zare fără obstacole, ca şi cum aş fi într-un oraş de şes. E un exerciţiu imposibil însă. Chiar înnegurată, Tâmpa e acolo, îi ştiu forma, umbra, le ştiu cu ochii închişi. Îmi e amprentă undeva pe retină sau undeva în spatele ei. Dacă ar fi să-mi pierd privirea tot aş vedea-o. Aş crede că senzaţia asta e ştiută de orice braşovean şi cum e ştiută, probabil, mulţi dintre noi resimţim o oarecare frustrare să nu putem vedea Tâmpa acum pe vremea asta potrivnică plină de ceaţă, ninsoare timpurie, vînt… Şi spun asta fiindcă zilele astea e vremea Tâmpei, acum toamna, cînd se îmbracă într-o bogăţie de culori incredibilă. Asta e Tâmpa şi eu unul i-aş dedica o zi în fiecare octombrie, o zi în care să se adune la poalele ei toţi pictorii şi fotografii lumii ca să o deseneze, ca să-i extragă culorile de păstrat pentru vremurile triste de gri, alb şi cenuşiu.
Ştiu, Tâmpa nu e numai asta. A adunat în ea amintirile unor lumi întregi, amintirile… uitate ale unui oraş întreg. Parte dintre ele şi amintirile mele. Ţin minte covoarele de frunze de sub Tâmpa prin care-mi afundam picioarele pînă la genunchi, dar şi aşternuturile adînci de zăpadă de pe acolo. Ţin minte că Tâmpa a fost locul unor iubiri sfîşietoare, ascunse, pierdute, locul unor incendii nedesluşite şi al unor inscripţii, cetăţi şi izvoare ciudate, cum era şi locul de fugă al unor elevi sau locul de tir al unora sau locul rătăcirii minţilor altora, parte dintre ei poeţi… Cum mai ştiu că Tâmpa e şi locul unor crime sau sinucideri misterioase: mulţi s-au pierdut definitiv prin desişurile ei rătăcind cu voie sau nu şerpuirile aleilor păzite de sălbăticiuni… Probabil cîte ceva din toate astea se mai produc şi acum. Amintiri se produc în fiecare clipă, ştiu. Şi poate chiar şi versuri urmându-le celor  ale unicului poet al Braşovului, exilatul Ştefan Baciu care-şi începea, din Honolulu poeziile cu un „De sub Tâmpa…” şi care ne-a lăsat cea mai frumoasă strofă a Braşovului:
„Tristan Corbiere coboară palid din Roscoff
iar eu traduc un curcubeu în insula Kauai
oriunde pe planetă este un vechi Braşov
pe-un colţ la tropic, pe-un picior de plai.” (Braşov la Tropic, 1980)
Nimic nu întrece culorile de chihlimbar şi miere ale Tâmpei toamna şi sper că şi acum ea va fi la fel de blîndă ca şi altele lăsîndu-ne să le privim pe săturate oricît de… indecentă ne-ar fi căutătura…

Am găsit acum ceva vreme o vorbă de-a lui Italo Calvino: „Un oraş nu te bucură cu cele şapte sau şaptezeci şi şapte de minuni, ci cu răspunsul pe care ţi-l dă la ce i-ai cerut.” Ei bine, iată că eu mi-am primit răspunsul…


Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Oraşul sau (şi) oamenii?…

Sunt, deseori, întrebat despre Braşov. Sau, şi mai şi, cînd spun de unde sunt mi se răspunde cu o plecăciune, cu admiraţie. Adică: „Ooo… ce oraş frumos!” Mai nou, din babilonia facebook-ului primesc – mai ales de cînd am postat ceva poze de sub Tâmpa – nenumărate semne de simpatie şi dor privind Oraşul. Nu de mult, Evenimentul Zilei a avut buna idee ca după un concurs de poze să atribuie Braşovului titlul de „oraşul de vis” al României, distincţie ce a atras după ea nenumărate alte simpatii dar şi pizme…
Adevărul e că Oraşul devine la un moment dat parte a amprentelor tale, îţi împrumută generos calităţile sale, te identifică. Da, e un noroc să poţi avea un asemenea refugiu pe care să ţi-l pui drept blazon. Vrînd-nevrînd, gîndesc, Oraşul îţi e matcă chiar şi atunci cînd prin voia soartei ajungi departe de el.
Cu toate astea nu tot timpul simţi şi vezi asta. De cele mai multe ori oraşul îţi e indiferent, nu-l vezi, nu-l bagi în seamă, ba chiar îl batjocoreşti de multe ori cu tristeţile şi secretele tale. De cele mai multe ori nu te bucuri de el şi chiar spui că e un oraş ca oricare altul, ba chiar că are nenumărate părţi urîte prin care treci zilnic. Aş crede că percepţia asta ţine însă nu de ziduri, dealuri şi frunze ci, evident, de oameni. Dacă ei, cei cu care îţi petreci paşii sunt cenuşii şi zidurile, dealurile şi frunzele sunt cenuşii. Nu ştiu cum ar arăta oraşul ăsta dacă ar fi o cetate-Cetăţuie închisă, muzeu, pentru a cărei vizită ar trebui să plăteşti un bilet la intrare. Ar fi mai frumos, mai… refugiu cu plată cu ora să… cumperi un crîmpei de toamnă din Dealul Melcilor?
Dar, mai bine, hai să nu văd lucrurile aşa. Să rămîn la norocul de a avea parte de suficiente motive pentru a-mi exprima… patriotismul local. Chit că, da, aş vrea mult mai mult de la locuitorii cetăţii şi de la civismul lor (ca şi de la al meu de altfel!). De pildă, ar fi superb să văd mai mult, mai des, oraşul… viu aşa cum îl pot descoperi în zilele de sfîrşit de săptămînă, cînd lîngă parc trotuarul se umple de picturi, gramofoane vechi şi artizanat, cînd Piaţa Sfatului e plină de tarabe şi de lume, cînd Republicii devine Corso, cînd cîntă trubadurii pe străzi, cînd coboară Junii, cînd poţi împrumuta o caleaşcă auzind clopotele din turnuri, sau cînd poţi asculta fanfara din chioşcul de pe aleea vechilor ziduri de sub Tîmpa.
Iar fiindcă se întîmplă să nu fie aşa, de multe ori îl ascult pe cel mai… cunoscut irlandez din Braşov, Dr. Haydn Deane, în pub-ul lui de pe Republicii sau îl citesc pe exilatul din Honolulu, poetul oraşului, Ştefan Baciu, cel care, a pus de cel puţin vreo zece ori Braşovul în titlu…

Ştefan Baciu
Braşov la Tropic

Străbate de sub Tîmpa un cînt de saxofon
trei negri mici se plimbă-ncet pe Warte
un sfînt de lavă caldă suie pe amvon
şi-un milionar plăteşte oale sparte

un chibiţ şi-a uitat pe scaun pălăria
un chelner trist adoarme lîng-o halbă
ca un gheizir ţîşneşte dintre bambuşi poezia
un crai de ghindă trece cu-o regină dalbă

Tristan Corbiere coboară palid din Roscoff
iar eu traduc un curcubeu în Insula Kauai
oriunde pe planetă este un vechi Braşov
pe-un colţ de tropic, pe-un picior de plai.

(din „Palmierii de pe Dealul Melcilor”, 1980)

Această prezentare necesită JavaScript.


Servus, Blogolume!
Camelia îmi spune despre neiubire… Îl regăsesc, cu bucurie, pe Gigi cu ale sale, azi, ploi cu gust de… biscuiţi… Da, recunosc, îi cam sunt dator lui Adi, aşa, preţ de-o vizită la… psihiatru, pe-un domeniu… nou! 🙂 De la Manole m-am dumirit cum vine treaba cu… dezgândăcitorii! 🙂 Dorul e la Teo… în poveşti şi-un vis. Picturi dintr-o expediţie descopăr la Mirela. La Ion, predica duminicii, cu luminatul Teofil Părăian, cîndva la Sâmbăta de Sus… O călătorie, cu Madi… Un Bacovia prins într-un desen, ne oferă GabrielaDumitru închide o nevroză. Cred că ar trebui să o facem toţi! Mircea aşteaptă o rezolvare… previzibilă. 😉 Carmen evadează în toamnă. Am făcut-o şi eu preţ de cîteva clipe… Frunze de dor şi la SandrinaCornelius îmi trimite-un cărăbuş! Pînze de suflet, la Gabi! Da, Aurora, toamna aduce tristeţi… Monica ar căuta nişte vinovaţi sau măcar nişte vinovăţii prin… Parlament. La Angela găsesc o supărare cu… nume frumos! 😉 Un drum dinspre… marginea lumii îmi arată Cella… Pare simplu să-ţi decomplici viaţa, da Sorina, pare simplu… O lună plină ghicesc pe cerul Ginei, spre… dimineaţă. O ipoteză, la Onu… din fericire doar o… ipoteză! 😉 Un banc cu mafioţi citesc la Daurel. Un banc ce nu mai e de mult… banc! 😉 Cum arată… obişnuinţa scrie Vali… Cine nu ştie… 😉 Nişte… concluziuni aflu de la Athe… Cunosc… senzaţia! 😉 La ce sunt bune trufele şi despre o bănuială de… autism îmi zice Vania 😉 O presimţire de… iarnă descopăr la Cristian… Da, e pe aproape şi lupii, cel puţin, o simt! 😉 Despre… peizani şi peizance, citesc cu încîntare la Karla… Nişte ţărani, ar zice… Dinu Săraru ;)… Convieţuirea poate fi… întregită şi lucrurile, iată, se încheie… rotund…
Toate cele bune!

Nu mai vreau să fiu optimist!

Plouă mărunt, rece. Ziua asta arată ca ţara şi ca minţile populaţiei ei… Da, veţi spune, o să te dai iar meteodependent! Aşa e, nu ştiu cum m-am procopsit cu ticul ăsta. Dar, zic, mai bine meteodependent decît… „independent” precum se dau „elitele” dinspre care ar trebui să mă aştept că ştiu unde e robinetul de oprit… ploaia. Da’ asta nu-i nimic pînă la urmă, nu-i aşa?, în faţa iluziilor moţiunii şi a anticipatelor, în faţa revoltei „esenţialelor” stimulente, în faţa programelor de guvernare colorate, în faţa bugetului, în faţa actorilor aruncaţi fără ruşine în stradă, în faţa grevelor, în faţa solidarităţii întru un bine incert dar viitor, în faţa reformei statului care, iată, se clădeşte magistral sub chiar ochii noştrii injectaţi cu substanţe ciudate. (Ochi de pisică, de o căutătură suspect portocalie sau poate… hepatică!?)

Da, mai bine aşa, pînă la urmă, în voia ploii adică, decît în voia Vîntului şi a conspiraţiilor securistoide, decît în voia şuierului iernii care, presimt, ne va amorţi pînă şi ultimile resurse de luciditate, ultimile picături de instinct de conservare şi interes naţional. Ba, mai mult, zice-se că ploile asta bacoviene ar conspira şi cu dozele noastre de pesimism. Şi îmi convine şi asta, dacă stau bine şi mă gîndesc că las în felul ăsta optimismul fondatorului lui şi numeroşilor săi adepţi, Băsescu, după cum grăieşte TRU 😉 O da, prefer atunci să rămîn de partea astalaltă, a pesimiştilor, a celor care nu-şi mai administrează, zilnic. antidepresivele!

Plouă mărunt, rece… Ghicesc abia Tâmpa superb colorată, la momentul ei extatic de frumuseţe, tocmai acum, încotoşmănată în nori… Îmi pregătesc aparatul de fotografiat, dar îmi trebuie niţel soare iar frunzele să rămână aşa, la locul lor, preţ de vreo săptămînă.
Iar muzichia… Eh… cred că Keith Jarrett merge ca uns acum! 🙂

Servus, Blogolumii!
Pe voi… o să vă „adun” ceva mai tîrziu. (Meticuloasă, anevoioasă intreprindere!) 😉

De veghe-n lanul blogolumii

Recunosc. M-am „internat” cu genunchiul lumii mele sfărîmat în… blogolume. Nu, nu este nici un spital, nici un azil, nici un sanatoriu. Nu mai este nici măcar un refugiu. Este o lume prin ale cărei saloane trec zilnic, pe ale cărei coridoare aştept deseori. Trec, privesc, deschid cîte o fereastră. Uneori aerisesc, alteori scutur cîte o pătură. De cîteva ori am făcut şi pe brancardierul… Dar nu plec niciodată cu mîna goala, mereu „fur” cîte ceva, chiar şi din curte, din grădină, după ce termin de… prăşit prin lanul des, neatins de secetă. „Fur „cîte un tratament, cîte un antrenament, cîte un pansament. Şi aşa genunchiul meu a început să se întremeze. Şi am devenit un pic… dependent. Terapia asta îmi este indispensabilă şi nu ştiu alţii… cum sunt.

Nu trec în fiecare zi prin aceleaşi saloane, nici nu dau cu mopul pe aceleaşi scări. Dar, îndeobşte deschid uşile celor care mi-au mai adus şi mie, din cînd în cînd, cîte o cafea la pat, cîte un ziar oricît de vechi, şi care-mi răspund la răvaşele de peste noapte. În orice caz, măcar un… „comision” tot voi face, pînă la urmă, pentru fiecare-n parte :).

Astăzi, în salonul unu am fost întîmpinat cu turtă dulce-n pas de dans şi, surprinzător în ciuda durerii din genunchi şi a antitalentului meu m-am trezit dansînd! Aşa da început de zi, fiindcă am învăţat că important este să ştii să începi, cu curaj… şi să realizezi care sunt… diferenţele. Tot în salonul unu.

La cîţiva metri mai încolo, la unu bis, pe jos numai flori de tei şi crengi şi semn de furtună. Nu, nu puteam să dau cu mătura sau cu aspiratorul. Şi ştiţi de ce? Fiindcă eu anul ăsta am cam ratat parfumul de floare de tei – deh, a plouat cam mult! – şi chiar căzut pe drumul uscării în camera aia, la unu bis, l-am găsit. Aşa că am încuiat doar, cu grijă. O să mă întorc mai spre seară să sorb un nostalgic, parfumat, ceai de tei…
În faţa mea, potecă, metrul de culoar pînă la salonul trei. Dintr-un pas am fost acolo. „Un pas mic pentru om…” Mirosuri şi imagini, în salonul ăsta. Cu storurile trase, viaţa, pacientul (sau chiraşul?) plecase… la plimbare. L-aş fi întrebat ceva. Poate-l găsesc prin curte. Poate… se pregăteşte şi el de… toamnă. Împreună cu acela ce aduce „stropul de vin plin de dulceaţa luminii”, lumină ca din candelă…
Pe dreapta, în continuare, nu stă nimeni. De fapt acolo este UPU, salonul de urgenţe. Cineva încercase să se joace cu focul, la îndemnul cuiva. Pe acolo trebuie să umbli în vîrful picioarelor… O să revin, mîine-poimîine, după ce i-or găsi şi lui, acelui cineva o cameră.

Salonul patru e locul în care mă aştept la orice, locul cotidian care dă spre Tâmpa. Aici mai mereu televizorul e dat tare. Aici de regulă stau preţ de vreo juma de oră, la o bîrfă, la o ştire, la o constatare. Azi am găsit salon auto, paraziţi, avioane, şi ceva bomboane amare şi plăcinţele cu brînzăde-alea politice! Nu, azi nu am stat prea mult p-aci… 🙂

Cum altfel, vizavi, pe uşă scrie: salonul de criză. Aici mă aştept în fiecare zi la altceva… la alţi locatari adică. Nu, nu-s alţii noi, sunt tot dragii mei doar că, din cînd în cînd, şefii îi rotesc şi îi aduc aici. Cică altfel camera asta, spaţioasă, n-are căutare şi trebuie să se justifice cu… întreţinerea. Salonul ăsta semănă cu salonu’ patru… Azi pe aici criza era morală, mafioată… şi, ca un făcut, venea tot parfumul ăla de plăcinte. Aşa că le-am lăsat un termos întreg de cafea. Tare.
E clar, azi am avut o dispoziţie mai curînd poetică decît… politică. Dinspre salonul cinci se face scara… Puteam să o iau la dreapta, sau la stînga pe holuri. E adevărat, pe acolo încă nu prea calc. Nu aud voci, nu aud muzici, e ceva suspect pe acolo. Altădată! Chiar dacă am auzit că acele camere au chiar şi balcon, şi toalete separate, individuale, nu ca aici, la capătul holului, comune!

Şi am coborât. La parter. Aici mai sunt vreo patru saloane fără număr. E bucătăria, spălătoria, biblioteca, coaforul… În saloanele astea patru, lume pestriţă, proză amestecată cu poliţişti, suspans, crime, cafenele, tribunale şi feluriţi unchieşi sarcastici şi iarăşi muzici şi multă poezie, cînd veselă, cînd tristă, cînd cu zulufi, cînd fără
Pe ici pe colo, uneori, aici la parter, mai miroase şi a tămîie, dar nu m-a lămurit nimeni de ce, nu stiu exact din care cameră vine, din astea fără număr, oricum…  Sau să vină dinspre muzeu? Nu, n-aş crede. Muzeele sunt vii… Şi cum sus găsisem bomboane amare, aici, chiar în salonul de lîngă scară, cineva a umplut nişte acvarii cu bomboane, din alea fine care, îţi rămîn în minte, din copilărie. În saloanele astea patru las mereu cîte o carafă cu apă şi ud florile mereu amestecate în… probleme, cuvinte şi averi.

Mai mereu, pînă să ies, pînă să ajung în curte, trece şi timp, ore bune, şi genunchiu-mi oboseşte, mă înţeapă precum nişte… comentarii ironice. Şi azi a mai fost şi dansul! Mi-am făcut un obicei, vară-iarnă, imediat ce cobor cele trei trepte de piatră mă aşez pe banca din curte, din faţa intrării şi privesc… Îmi place să-i privesc, dragii de ei. Unii intră, alţii ies, alţii se plimbă cu mîinile la spate, alţii pleacă spre doruri

Nişte fete citesc mereu cîte o carte sau povestesc despre vremuri şi moravuri, despre dezamăgiri aparent banale, despre… de-ale lumii, în plimbareUn artist vinde mereu muzici şi tablouri noi. Un domn ne îndeamnă şi el să ascultăm şi brodeşte asta cu terifiante teorii, cu bănuieli de conspiraţii… Altcineva primeşte în căşti veşti din State şi de prin Canada, dar le cam ţine pentru el şi nu răspunde la niciun comentariu, după cum mi-au şoptit vecinii de salon… Iar mai într-o parte, cîţiva joacă bîza ori lapte-gros.

Şi altcineva a obosit un pic şi în fiecare zi îi aduc un ceai ştiind că va fi bine, asta înainte să mă apuc de grădină, de răsaduri, de prăşit, de jumulit buruienile, de udat… Asta îmi aduce mereu aminte de viaţa la ţară ori de „ţara”copilăriei mele şi de nişte împletituri de amintiri cu lacrimi… De aceea, cîteodată, adun de aici, colecţionez mai curînd!, cîte un coş împletit plin cu mere şi gutui. Pe astea le ţin pentru mine…

Şi se înserează… Seară de vară, la fel ca orice seară de vară, tîrzie… Chiar ca o seară de vară din… vara trecută. Da… iarna e altceva… Nu, nu am uitat că am promis cuiva un ceai de tei… Şi dacă nu v-am spus, dar poate aţi remarcat deja, nu-mi place deloc, da’ de loc!, să spăl vasele sau rufele (aici se mai caută nişte voluntari din cîte am auzit).
Prefer în schimb să fac ore suplimentare de veghe, cu… va urma!

Bun venit în Recesiune, domnule Preşedinte!

Bănuiam o dimineaţă liniştită de duminică. Chiar una banală. Zărisem din nou la televizor veşnicele „reportaje” cu fese şi burţi relaxate pe malul Mării Negre, puhoi de turişti şi preţuri mai mici decît acum un an, scăzute desigur la vederea inopinatelor apariţii cu pantalonii suflecaţi ale mistresei blonde şi a ministrelului Paleolog în căutarea versurilor lui Ovidiu la Tomis… În sfîrşit, privind spre Tâmpa o vedeam, o mai văd încă, pe un cer foarte albastru într-un vînticel cam rece mai curînd pornită să mă alunge decît să mă cheme…
Şi… şi mai în sfîrşit, în vreme ci micuţa-mi Ina tocmai îşi amenaja o grădiniţă liniştită în mijlocul sufrageriei, liniştea păpuşilor şi parfumul cafelei ne fură zdruncinate de un… breaking news care făcu brusc ecranul galben! Preşedintele a venit val-vîrtej la Guvern, în vreme ce rumânii obişnuiţi se întorceau de la biserică, să ne anunţe ritos: Fraţilor, e recesiune!
Gest teatral la care noi, talpa ţării, proaspăt spovedită, ar fi trebuit să ne facem o cruce mare şi să ne legăm centurile de siguranţă să nu cădem, în prispă, de pe scaun, de tulburare! Aşadar, Boc şi Băsescu au pus-o de-o şedinţă de Guvern în sfînta zi a Duminicii Tuturor Sfinţilor (sic!) să ne dea grozava ştire, doar-doar i-o băga şi pe ei, iar, cineva în seamă! Nu mă îndoiesc că aşa o fi, dar eu unul am închis repede, sătul de gogoşi şi de feţele lor bucălate, pline de preocupare pentru soarta ţării şi trase la patru ace.
Or mai fi spus ei ceva acolo şi despre pandemica gripă, ca să-mi fie duminica perfectă fiindcă, normal, altfel spectacolul nu ar fi fost cu moţ! Nu mă îndoiesc că marfa asta proaspătă a picat mănuşă pentru talk-showurile care, cam lîncezeau după terminarea alegerilor. Nu mă îndoiesc că după atîtea veşti bune şi promisiuni de dinaintea europarlamentarelor era nevoie deja de nişte chestii noi, aşa mai tsunami, orchestrate de Cotroceni. Ca la toamnă să avem un salvator pe cal alb care să ne vindece de spaime, crize şi pandemii. Poate chiar unul îmbarcat independent, dezis deodată de un guvern de o incompetenţă totală, care ne-a şi dat de mal! .
Domnule Băsescu, bine aţi venit în Recesiune! Bine aţi venit în ţara în care noi, talpa ţării, trăim de multişor! Ne bucurăm că aţi aflat de existenţa Recesiunii şi poate şi de existenţele noastre, a ăstora fără fiţe şi fără bani la ciorap.
Şi cum nu sunteţi în stare să faceţi împotriva crizei nici măcar cît o mînă de blonde letone, am îndrăzni să vă sugerăm noi, ăştia mulţi, drumul de urmat: fie-vă mare mila, luaţi-vă Guvernul cu bocceluţa-i cu tot, şi duuuuceţi-vă acolo unde vă e locul! Poate unde unde o înţărcat mutu’ iapa sau în… Second Life, că tot e la modă, să nu vă deranjeze nimeni. E loc destul acolo şi se fac şi bani frumoşi, fără teamă. Ba e loc şi de amor! Nu o să vă întrebe nimeni de sănătate! E aproape ca în… Dorobanţi, dacă vreţi! Veţi putea chiar vărsa o lacrimă, dacă vreţi! Că în Real Life… e tot mai greu şi de necrezut. 🙂

Braşovul, de pe catwalk la catafalc!

Ori de cîte ori spun cuiva că sunt braşovean văd cum faţa respectivului se luminează şi urmează, aproape fără excepţie, remarca: „O, ce oraş frumos! Ce oraş curat! Mîine m-aş muta acolo„…  Şablonul ăsta aproape mă face să nu-mi mai dezvălui obîrşia decît doar cînd este cazul. Îmi sună aiurea. Nu de alta, dar ştiu eu ce ştiu. Şi nu că nu aş dispune de un patriotism local la cote înalte, dimpotrivă, ador să fiu braşovean… Evenimentul cu oamenii împuşcaţi la casa de schimb valutar fac din nou celebru Braşovul dar nu la un concurs de frumuseţe. Braşovul nu defilează pe catwalk ci pe… catafalc! Iar tocmai această celebritate îmi îndreptăţeşte rîndurile şi amăreala din gură şi din gînduri. Pe afară-i vopsit gardul…

Aş putea încerca, jurnalistic, să fac o istorie a criminalităţii braşovene din ultimii 10-15 ani să zicem. Dar nu ăsta e scopul blogului meu unul mai curînd de opinie. Am să punctez totuşi, aşa, să conving lumea că frumosul şi turisticul oraş medieval de munte excelează în întîmplări criminale iar localnicii încep să-şi pună tot mai acut problema autoapărării. Şi, ciudat, nu mă prea refer la crime a la Ion, cu sapa, cu toporul, pentru pămînt sau din prea multă dragoste de femeia altuia (sunt şi din astea destule) ci la crime cu iz mafiot, la crime, parte dintre ele, perfecte. Mă gîndeam dealtfel să titrez: Braşovul, oraşul crimelor perfecte. Îi întreb, mai ales pe braşoveni, acum, fără a respecta strict o ordine cronologică (memoria are şi ea drepturile ei)… Vă mai amintiţi de „Cazul Gaboreanu”, valutistul măcelărit acum vreo 10 ani şi abandonat la marginea oraşului în propria maşină? Se vorbea şi atunci de reglări de conturi şi de bani mulţi. Dar de „Cazul Constantin Ene”, de prin 2002, tot „o poveste” cu bani, vă amintiţi? Dar de „Crima dublă din farmacie”, din decembrie 2004, cu două farmaciste împuşcate, vă aduceţi aminte? Mai ţineţi minte de bătaia „ca-n Vestul Sălbatic”, din 1999, tot cu arme de foc, din faţa „Scotch Club” (cu Tolea Ciumac printre protagonişti)? De răfuiala de stradă, din 1999, dintre bandele din Noua şi valutişti, tranşată în Justiţie, cine mai ştie? În 2004, un patron de casă de schimb valutar a fost şi el împuşcat în scara blocului de către acelasi Serghei Gorbunov… De „Ucigaşul de la Braşov”, George Ionuţ Nicolae, cel care a omorît două tinere anul trecut ştiaţi? Dar despre Elodia aţi auzit? 🙂 Despre Serghei Gorbunov, ucigaş ori nu, sigur veţi mai auzi, şi despre poliţişti şi despre corupţie şi despre sistemul penitenciar. Toate, cumva, în legătură cu Braşovul. O vreme.

Ei bine cam aşa arată Braşovul acum. Sunt subiectiv, desigur. Posibil ca în Craiova, sau în altă parte, lucrurile să stea şi mai rău. Nu ştiu… Oricum ar fi, această „celebritate” a „liniştitului” oraş „de subt poale Tîmpei” mie îmi dă frisoane…