DCXXXVI

În care cuvintele n-au nevoie de cuvinte.

Anunțuri

Plimbări prin cartier. Inutile

„Să tac un pic… preţ de cele pe care ar fi trebuit să i le spun şi nu i le-am spus atunci cînd era…”, îi spusese unei prietene de departe. Şi tăcea, amintindu-şi nostalgic tăcerile lungi din scurtele lor plimbări revelatorii pe străzile de prin cartier de acum peste douăzeci de ani. Tăceri prea lungi pe atunci şi inutile acum. Neiertate. Nu înţelesese asta pe vremea aia, iar acum e, evident, prea tîrziu. Ar fi avut poate multe lucruri duse la capăt astăzi şi ar fi regretat mai puţine greşeli. Şi atunci ar fi avut poate curaj să intre în acea cameră şi să îl privească, să îi reţină privirea, atunci cînd el s-a întors cu faţa la perete cu o ultimă şi uriaşă sforţare şi voinţă.
Acum îi e teamă să nu suporte aceeaşi muţenie iremediabilă, aceeaşi ingratitudine şi suferinţă a sentimentelor, aceleaşi boli presimţite. Şi din cauza asta preferă să tacă acum şi îşi alege cuvintele şi… „reţelele” vii sau moarte pe care ele să se ducă, cu grijă: de-ar fi unele cît mai puţin… efemere şi inutile. Dar ştie că pînă şi aşa ele se irosesc şi-l dor. Le-a învăţat, în cele din urmă, preţul. „Aşa mi s-a întîmplat şi mie… parcă mi-a alunecat printre degete… nici nu ştiu cum l-am pierdut…”, îi răspunsese, cu compasiune, prietena de departe…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Răbdarea unui haiku

Ce rămîne şi după aceste zile? Din timp, din spaţiu, din noi, navigatori bezmetici prin timp şi spaţiu? Care mai e însemnătatea lucrurilor? Resimţim fiecare altfel, ne raportăm la aceste zile, la zile în general, fiecare altfel, cu alte… preţuri, cu alte vorbe, cu alte tăceri, cu alte bucurii… Pălesc cele ce ni se păreau ieri importante şi descoperim că „breaking-news-urile” noastre erau atît de derizorii…
Eu cred că, de aici încolo, rămîne cu noi răbdarea unui haiku, precum acesta:

Primăvara fuge
O pasăre plînge, şi-s lacrimi
Şi-n ochii peştilor

Bashō

Ah da, astăzi am văzut şi prima gărgăriţă, o gărgăriţă mică, un pui de gărgăriţă, nu-i aşa?, alergînd către niciunde pe o frunză uscată din balcon, pe muzica unui graur dezmorţit…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Din întîmplare. PDA

În seara asta, puştoaica mea, Ina, îmi spune: „Tati, am o întrebare problemoasă: De ce eu sunt eu?”… Dilemă mirabilă pentru mine, da’ pentru cei şase ani ai ei? Nu m-am aventurat în răspunsuri alambicate şi cum la toate jocurile ei trebuie să fii spontan i-am zis doar că „Tu eşti tu, fiindcă numai tu poţi fi tu, adică minunată”. Nu cred că răspunsul ăsta a mulţumit-o – sper că nu i-am stricat farmecul – şi mă va mai chestiona sigur… Probabil că întrebarea asta o va pîndi din sertarul cu misterele şi amintirile acestui timp al ei în care un dinţişor musai trebuie mişcat ca să-i facem o surpriză doamnei doctor, în care pare simplu să desenezi litere la fel cu cele din cartea colorată, iar uneori se poate să te doară burtica încercînd să aduni aceleaşi litere unele după altele, aşa încît să sară din pagini cîte un cuvînt, în care rîsul este rîs, bucuria, bucurie şi tristeţea, tristeţe…

Poezia zilei de azi (nu de vineri, nu de sîmbătă, nu de duminică, ci de azi) mai vine şi de la Miron Radu Paraschivescu şi nu doar fiindcă azi e o zi care se leagă de numele lui ci… aşa, pur şi simplu, din întîmplare. Uneori aş putea identifica zilele, lunile sau anii cu cîte o poezie sau cu cîte un nume de poet. Adormeam, într-o vară cîndva, cu volumul MRP-ului la capătul patului. A fost o vară MRP, o vară ţigănească, frumoasă, liberă ca o şatră, sau e doar o întîmplare a amintirilor mele puse pe şotii ? Poate îl voi reciti să îmi explic de ce…

Suvenir

De-ncerc pe sub rugina atâtor ani să caut
Parfumul şi lumina ce-a strălucit în ei,
Aş regăsi fierbinte cuvântul să te laud,
Ca flacăra ce doarme sub spuză şi scântei.

Precum mireasma florii pierită de demult
Preschimbă-n adiere fragilele-i culori
Şi-n nevăzuta strună a vântului ascult
Ţipându-şi tânguirea echere de cocori,

Acum, când cu amurgul cobor lângă pământ,
Iubirea ce mi-ai dat-o mai strâns de el mă leagă,
Cum, despuiată-n toamnă de-al ei stufos veşmânt,
Statuia verii creşte pe zariştea întreagă.

(Din „Laude şi alte poeme”, 1959)

P.S. Şi ascult Sting şi încerc să uit de unele întîmplări ale zilelor ăstora şi să mă pregătesc să ignor alte întîmplări, asemănător stupide, cu oameni seci, convenţionali, întîmplători şi fără memorie, ce vor veni… Da, şi Sting face parte din (puţina?) poezie de azi… Nu întîmplător!