De azi pe mîine, Feedback, Texte şi pretexte

Sufletul ca o colibă

De mult, îmi plăcea joaca aceea cînd, cu ochii închiși, deschideam o carte la îndemînă și-mi așezam degetul pe un rînd sau paragraf al paginii citindu-l apoi. Am făcut-o și azi, căutînd surpriza de atunci dar și… răspunsul de acum, și aduc rîndurile cu pricina aici, unde mai pot dospi și respira, rezistînd tentației de a le arunca în neant, drept gînd al zilei, într-un bezmetic facebook:…
„12 sept. Un om singur, într-o colibă, care mănîncă grăsime și zeamă dintr-o oală. În unele zile rîcîie cu un cuțit vechi, în altele cu unghiile: cu mult timp în urmă oala era plină cu bunătăți, acum s-a acrit și ca să-i simtă gustul omul își mănîncă unghiile rupte. Și tot așa va face și mîine și întotdeauna. Seamănă cu mine, care-mi caut de lucru în suflet.” (Cesare Pavese, Meseria de trăi, pag.247)

Cesare Pavese - Il Mestiere Di Vivere, Diario 1935 - 1950. (Prima edizione Giulio Einaudi, Torino 1952)
Cesare Pavese – Il Mestiere Di Vivere, Diario 1935 – 1950. (Prima edizione Giulio Einaudi, Torino 1952)

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Răbdarea cuvintelor cu noi

Bine-ar fi să ne citim… Să ne mai citim cuvintele, rîndurile, întregi, şi gîndurile. Pornind de la faptul că ele există! – ar spune scepticul de serviciu… Dar sunt, vă zic eu că sunt, chiar dacă nu le vedeţi scrise sau credeţi că nu-s gîndite. Şi de-am face-o ca-n vremurile alea-n care fugeam acasă, avînd destul timp ca să nu ne măsurăm tihna, ci rarele scrisori ronţăite de bucuria găsirii. Eşti nostalgic, îmbătrînit în gînduri! – ar zice zeflemitorul de serviciu. Tot ce se poate! Şi atunci asta ar înseamna că de fapt lucrurile stau invers? În inversul acelor ceasornicului iluziei adică? Şi că ne sorbim cuvintele, că şedem, ne ascultăm gîndurile şi le scriem, că nu alergăm, că nu gonim, că nu urlăm, că nu suntem jivine turbate şi că atunci cînd ne privim nu ne uităm prin sticlă? Că nu-i doar filantropie şi „a te face că”, ci înţelegere, aşezare şi îngăduinţă? Dacă aşa-i, aşa să şi rămână atunci, şi pentru mine aşa să fie pornind cu anul cel nou încolo!
Dar prea am văzut cum e să te usuci pe dinăuntru atunci cînd te laşi uitat de sine – alergînd după te miri ce „misiuni” – şi cînd primele senzaţii sunt nescrisul şi necititul, uitarea celorlalţi. Am văzut cum e să atîrni doar în nădejdea singurătăţii, şi singurătatea să obosească, să nu te mai ţină, aproape să te scape, şi ştiu cum e. Dar vă întreb (unii din voi puteţi răspunde!): cum e să rămâi aşa, la nesfîrşit, ca într-o cameră fără margini? O cameră fără uşi, ferestre, pereţi, infinită, a ta, desigur, pe care o crezi plină de suflet şi-n care nu ajunge de fapt nimeni? Cioran vorbea, cred, despre o „aparentă sociabilitate”, cu mult înainte ca lumea să devină o precară aglomerare globală şi virtuală atît de… familiară. Dar azi, când aproape că nu mai suntem dacă nu ne dovedim a fi si virali, când chiar daca ne vedem nu suntem?!… Ştiu, viaţa-i pe cont propriu, ba chiar e o cursă, pentru care antrenamentul asiduu a devenit obligatoriu, în aşa fel încît în colbul Colosseumului („amfiteatrul Flavian” 😉 ) să rămână destui, suficienţi sclavi (sau nu) striviţi în picioare. Dar parcă ajunge! Hai să ne aşteptăm, să ne trăim, să ne scriem din nou şi să ne citim. De acum înainte – câtă vreme or mai avea răbdare cu noi şi ne-or mai recunoaşte de fraţi, cuvintele. Pe îndelete. La gura sobei. Ce ziceţi, mai încercăm o dată?…

Servus, Blogolume şi La mulţi ani!
Toate cele bune! 🙂

De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Poate

12187793_10153372849707690_1100342122245864262_n_3-696x696.jpg.pagespeed.ce.JYmfS0Bp3N

Probabil că tinerii aceştia frumoşi vor avea parte de balade, poate de o operă rock, de filme sau de o piesă de teatru, de cercetări sociologice sau juridice, poate de medalii post-mortem, poate de poezii de durere… Aşa s-a întîmplat şi în Decembrie 89 şi, păstrînd proporţiile, aşa va rămîne şi vineri, 30 Octombrie 2015, o dată undeva… Se prea poate. Cum, poate, de aici, de la această tragedie înainte, va începe, în sfîrşit… Revoluţia. Revoluţia împotriva nimicniciilor noastre, a indiferenţei noastre, Revoluţia solidarităţii noastre, a limpezirii, trezirii, demnităţii, umanităţii şi curăţirii sufletelor noastre. Vineri nu a fost un cutremur de pămînt, nu a fost un uragan, un potop, un cataclism natural ci o dramă cumplită produsă de om, care a ucis în foc oameni, aşa cum se mai petrece doar în tranşee, scene de crime sau în atentate. Asta a dat, şi mai dă încă şi în aceste clipe, măsura nesfîrşitului şi complicelui nostru şir de meschinării, hoţii şi ipocrizii. Să fi fost aceasta, ironia sorţii, purificarea noastră prin foc, sînge de copil şi lumînări sau „doar” ocazie pentru trei zile de… aproximativ doliu naţional, tot atîtea cît ţine(a), îndeobşte, memoria cotidianului nostru colectiv? Trei, şase luni – sau atîtea cîte ar fi necesare pînă ce şi ultima victimă de la „Colectiv” se va fi vindecat – un an sau doi de doliu naţional ne-ar fi mai de folos?…

Servus, Blogolume!…

De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Nod în papură, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Pîndarii. Despre ură

Ador indivizii pe a căror frunte scrie ură. Îi admir sincer, mai ales pe aceia care se ştiu aşa şi care îşi poartă stindardul cu semeţie. Şi cred că aceeaşi preţuire le-o poartă mulţi din moment ce calitatea asta, după ce a devenit un canon, s-a propagat ca primă lecţie spre frăgezimile conştientului colectiv şi s-a însinuat pînă în ADN-ul celor ce trebuie să devină cei dintîi. Ştiu, exagerez însă văd că în ciuda nevoilor de omenie şi a inflaţiei de neputinţă din jur, creşte ca o pîine grasă şi permanent proaspătă indiferenţa în forma ei pură, poleită, ura.
Probabil cei ce urăsc, de la înălţimea convingerii că ei sunt cei buni şi de neatins, cei drepţi, cei intransigenţi şi performanţi, chiar resimt o anume frustrare cînd cineva nu le arată supunere, nu-i acceptă sau îi arată cu degetul. Ei sunt convinşi că aceasta e calea şi cheia şi ca să o dovedească îşi perfecţionează uneltele zi de zi pe orice fiinţă care le merită atenţia.
Cum fac asta? Eu unul îi percep şi-i recunosc după cîteva atitudini. În primul rînd sunt liberi la vorbe şi la căutătură. Satisfacţia cu care administrează sudălmile cele mai grozave le luminează faţa, nu ca la cei care nu înjură din suflet, cu convingere. Apoi îi recunosc cum pîndesc ocazia să strivească sau să se răzbune, oricît de mărunt ar fi motivul. Şi o fac cu bucuria misiunii bine împlinite. În felul ăsta ştiu că mai urcă o treaptă pe scara evoluţiei.
Am mai scris cîndva, tot într-o notă din asta moralizatoare, că indivizii de felul ăsta sunt cei de la care ar fi bine să nu te aştepţi să ţi se aşeze vreodată la căpătîi sau, dacă o vor face, o vor face o dată, rece şi scurt, impersonal, fără a-şi asuma prin asta ceva, atît cît să-şi hrănească egoul. Cu toate astea, nu îi văd neapărat în chip de Robocop, reci şi distanţi. Nu, jovialitatea îi poate însoţi, ba chiar le este un instrument de folos. Zîmbind, colocvial, haterii îţi vor explica ori de cîte ori este necesar că şi-au cîştigat dreptul de existenţă asupra ta, că te detestă şi că generozitatea, iertarea şi înţelegerea sunt pentru cei slabi şi de nepemis pentru ei şi că nu o să-ţi aducă nici măcar un pahar cu apă cînd va fi să fie. Ba îţi vor spune în faţă că aşteaptă momentul suprem în care îşi vor înfige talpa în faţa ta, ajutîndu-te să nu te mai ridici. Iar momentul acela vine, fără doar şi poate. Fiindcă, nu-i aşa, legile evoluţiei, ale conservării speciei şi puterii au fost de oameni făcute pentru a le da argumentul suprem pe drumul perfecţiunii şi tăriei umanităţii.
Cu toate astea, mai au de depăşit o singură slăbiciune. Cea despre care vorbea, cred, Richard Nixon: „oricît de mult te-ar urî ceilalţi, n-au cum să te lovească dacă tu nu îi urăşti deloc.” Nu mă îndoiesc că vor rezolva şi asta.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

De azi pe mîine, Metehne româneşti, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Spune-mi de tine

Spune-mi despre tine… Cum o mai duci? Ce mai faci? Nu, nu vreau să ştiu de vreme, nici despre vremuri. Nu mă mai interesează ce-i acolo şi pe… dincolo, ce-i cu hîrtiile, cu trotuarele, cu soarele, cu vîntul, cu frigul… cu feţele şi mîrîiturile alea isterice, cu autobuzul pe care, uite, îl pierzi din cauza mea… Zi-mi de tine!
Ce-ţi mai face băieţelul, da’ mama, dar bunica? Ce-ai mai rezolvat cu boala aia a ta? A fost, mai e, n-a fost? Pe-aici pe unde mergi în fiecare zi, mai vezi pomii, oamenii, ochii lor? Chiar, ai ieşit pe undeva sîmbăta trecută? Ce carte ai mai citit? Pe unde-ai mai fost? Pe bune, spune-mi de tine! Cum mai stai cu banii? Ţi-ai plătit datoriile alea? Cum îţi merge? Ţi-e bine? Ai nevoie de ceva? Zi-mi! Îmi pari, aşa… singur! Acasă? Toate-s în regulă? Căutai parcă un instalator pentru nu ştiu ce maşină de spălat… L-ai găsit, că am aflat eu unul… Da’ la un teatru, la un concert, ai mai fost? Ce zici, am văzut un afiş… mergem?… Ce ai pe suflet? Te doare ceva? Ţi-ar prinde bine, cred, cîteva zile… acolo. E primăvară, uite… A trecut şi iarna asta. Ai ceva planuri pentru la vară? Te văd neliniştit, abătut, obosit sau… cumva… Ce mai faci? Cum eşti? Mai trăieşti?! Hai să-mi povesteşti pe îndelete… Spune-mi de tine, pe bune! Pe bune, spune-mi de tine.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Nod în papură, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Despre aritmetici şi tîlhari

Cum să-i mai înțelegi și să-i înghiți pe tarabagiii de iarnă? Aşa cum unii ne vînd pînă şi guverne pe facebook, alţii se grăbesc să ne vîndă sărbători şi revelioane grăbite cu fundiţe roşii, impersonale. „Fie ca… spiritul…”, alergat bezmetic şi cheltuit în avans pentru serbedele zile de după? Şi ce rămâne? Toceala tarabelor obosite? „Sticleeee şi borcaneee, cumpărăm!” , mai ţineţi minte? Nu ştiu de la cine şi pentru ce le cumpărau, cert e însă că indivizii aceia au dispărut, cum au dispărut şi geamgiii ori lustragiii, de mult, sau cum sunt acum pe cale de dispariţie ultimii vînzători de ziare, de pildă…
„Comunitatea”, ca supermarket, frumos ambalată dar surdă, îmi pare că în 25 de ani a devenit o sleială asemeni unui organism suferind de o anemie totală. În ce mai constă „comuniunea” noastră în afară de contabilitatea brutală şi grăbită a vînzărilor şi cumpărărilor? Asta om fi vrut? Orice, dar orice se tranzacţionează, se înstrăinează, pînă şi amiciţii, sentimente, pînă şi existenţele se negociază la vedere sau pe sub masă, după aritmetici „subtile”. Nu spun ceva nou şi sunt sastisit să mi-o spun (mie şi pereţilor reci şi impersonali, în definitiv!) cu tot mai grele răgazuri, trăgînd de cuvinte ca de nişte pietre de moară. Farafastîcuri, doar?
Cred că, după 25 de ani, singura cale (speranţă?) care ne-a mai rămas de urmat este de a ne reinventa, la început fiecare în parte şi apoi în… „comunităţile” în care vieţuim. Probabil mulţi au început să o facă, cei pe care-i vedem rupîndu-se într-un fel sau altul. Cred că asta-i condiţia supravieţuirii de aici şi de acum încolo. Cine şi cum va îndrăzni? Cine va avea habar cum să facă asta? Cine şi cum nu-şi va fura, fatalmente, căciula (imposibil de altfel)? Cîţi vor reuşi? Asta se va vedea destul de uşor în „tablourile” convieţurii noastre viitoare, deloc suprarealiste, cele ale, deja, post-generaţiei Like. Atît de uşor încît, pentru a număra şi cîntări singurătăţile, va fi suficientă o altă aritmetică, mult mai simplă, cea de clasa a treia. Cea personală, vie, crudă, sinceră şi tristă, departe de aceea a beatitudinii albastre disimulate acum pe pereţii… frustrărilor noastre.
Presimt un pat al tîlharului Procust şi mai puţin confortabil decît cel de pînă acum. Şi nu doar unul al cuvintelor! Părerea mea.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 😉

Crochiuri Cotidiene, De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Nod în papură, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Poza alb-neagră. Mută

Cum ai putea să nu fi revoltat după tragedia din Apuseni? Drama, durerea nu au grade de comparaţie chiar dacă impactul unor nenorociri este mai mic sau mai mare, chiar dacă unele nenorociri sunt mai vizibile şi dor azi mai tare faţă de cele neştiute şi aproape „cotidiene”. Prăbuşirea acelui avion sau trupul sfîşiat de cîini al unui copil într-un parc din Bucureşti (şi iată astfel de exemple se adună) sunt cele care curg ca un revelator tot mai tare peste filmul şi fotografia „societăţii” româneşti. Ăştia suntem, aşa arătăm, fără fard, în poza alb-negru. Şi revelatorul lucrează mai departe, brutal. Şi-a pierdut răbdarea şi timpul şi nervii şi uitarea pentru a ne mai menaja. „Băi ticăloşilor, ăştia sunteţi!”, pare a fi diagnosticul care nu mai ţine cont şi nu mai iartă nici măcar petele de lumină, oamenii frumoşi,”România profundă”. Am protestat, ne-am bătut, „#UniţiSalvăm” (dezinteresat…), pentru un munte de aur şi pentru nişte gaze de-ale pămîntului. Nu văd pe nimeni să protesteze pentru respect, împotriva sfidării şi coruperii demnităţii, împotriva îngenunchierii şi batjocurii sufletului şi a inteligenţei, împotriva bunului-plac şi confortului dispreţuitor al dictaturii mojiciei, împotriva propriei indiferenţe, ipocrizii şi neputinţe.
Şi nici măcar nu e nevoie de un protest vizibil în stradă, de interesecţii blocate şi baricade. Ar fi suficient protestul din noi (pornind cu marşul mut împotriva noastră înşine!) şi educarea, pentru mîine, a protestului din copiii noştri, fiindcă ştim împotriva cui şi în ce fel ar trebui el îndreptat, nu-i aşa?
Cît, cine şi cum va mai vorbi de azi într-o săptămînă, în două săptămîni, de azi într-o lună despre nenorocirea din Apuseni? Şi cîte altele, între timp, vor fi fost îngropate de demonii din adn-ul nostru? Poate salva ceva o ninsoare proaspătă, întîrziată?

Servus, Blogolume!
Toate cele bune…

De azi pe mîine, Feedback, Poezia de azi, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Unde dus? Dus şi atîta

Pentru unii, pentru alţii

"Noi, Nichita Stănescu."
„Noi, Nichita Stănescu.”

Piatra şi muntele de piatră există numai pentru om. pentru arbore, piatra şi muntele de piatră nu există cu dovada frunzei verzi.
Capul de deasupra umerilor nu există pentru toţi. Pentru stînca de piatră a muntelui, capul nu există deasupra umărului.
N-am văzut vulpe îmbrăcată cu ie, decît numai stelele lepădîndu-se de raze.
Ha, mare rostogolită, mă uit la tine ca şi cum aş vedea valurile pe care pietrele le au.
Mă învelesc într-un trup de femeie, piatra nu mi-a spus că se înveleşte într-un trup de piatră.
Nefericirea mea stă în naştere, iar nu în frumoasa umbră gri a frunzei verzi.
Pun mîna în părul tău, îmi înfăşor pletele tale cu cuvintele mele.
Strig cuvîntul ca şi cum ar avea fiu piatra, ca şi cum ar avea fiică frunza.
Mor şi strig cuvîntul, ca şi cum muntele ar fi munte, ca şi cum vîntul ar fi plin de aer, ca şi cum albina ar avea ţepi în coada ei cu ţepi, ca şi cum tu, dragostea mea, te-ai uita la mine cînd dorm dus, unde dus? – dus şi atîta.
(1982)

21 grame de suflet

Cercetătorul suedez, medicul Nills Jakobson, a avut recent lugubra ideie de a cîntări o serie de muribunzi în momentul fatal. El a constatat pe macabrele indicatoare ale cîntarului său că, indiferent de sex sau de vîrstă, trupul uman pierde invariabil 21 de grame în clipa morţii. În conferinţa de presă organizată, Nills Jakobson a declarat că aceasta este greutatea sufletului.
Va să zică 21 de grame!
(1982)

Nichita Stănescu
– din „Amintiri din prezent” (Editura „Sport turism”, 1985)

Crochiuri Cotidiene, De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Nod în papură, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Şi privesc un pic mai încolo

Cine-i Europa asta care ne pune la colţ pe coji de nucă? Cine-i asta care ne crede papuaşi sau babuini legănînd prin copaci? Cu ce argumente – în afară de cel al banului! – ne judecă? Cine pe cine şi cine cui crede şi pentru ce?

„Sunt momente în viață în care, oricum ți-ar sta corpul, sufletul e în genunchi.” Am găsit cuvintele astea atribuite lui Victor Hugo (de parcă ar conta cine spune vorbele!). Căutînd vorbe despre genunchi. Vorbe, gînduri disparate sau disperate.

Senzatii de deja-vu, de silă, de perplexitate şi de Golaniadă. Sunt un Golan. „Suntem un neam de imbecili. Punct.” Clişee. Trepanaţi, retardaţi, semidocţi, parveniţi, ignoranţi.

„Cine strigă ăla e!”. Îmi aduc aminte de vorba asta din copilărie.

Te aduni, respiri, citeşti. Îţi ridici ochii din foaie şi priveşti asfinţitul. Te întorci apoi. „Cele Trei Otrăvuri: ura, pofta şi iluzia”, citeşti undeva. „Nu am nimic de cîştigat, nu am nimic de pierdut”, citeşti altundeva. E vorba de un fel de exerciţiu. „Cele Trei Otrăvuri: agresivitatea, dorinţa şi iluzia”, găseşti în altă parte. Sunt niste vorbe din perspectivă budistă.

Ce vreau să spun? Nu vreau să spun nimic. Doar mi-am ridicat ochii din foaie şi am privit un pic mai încolo. Un pic mai încolo…

Vreo 12 Dorei, azi, dormeau întinşi pe nişte saci cu ciment, la umbra clădirii pe care o ridicau. Era ora 12. Programul lor obişnuit, pesemne.  Eu alergam şiroind de colo pînă colo pentru… nimic. Conştiinţa, cerberul, zbirul, fraierul! Pentru nimic!

Uit unele chestii. „Cheile dispar cînd vor ele”. Sau unde mi-am pus ţigările. Le dibuiesc cu greu. Probabil din pricina întunericului sau fiindcă ochelarii-mi sunt prea mici.

Cîteodată, nu ştiu de ce, proza se vrea scrisă poezie. Şi musai, cîteodată, poezia vrea să fie proză. Nu pot altfel! De fapt, ştiu de ce: din insuportabil. Insuportabilul cuvintelor de a se scrie.

Ar fi putut fi poezia de azi (PDA 44)
(de la pagina 182):

Biografie

Sunt un individ
Cooperant,
Din cînd în cînd,
Mor.

Adrian Păunescu (2003)

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Crochiuri Cotidiene, De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Stări de Braşov, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Duminica Tuturor Sfinţilor. (Ne)potriviri

Bisericile rupestre de la Şinca Veche
Bisericile rupestre de la Şinca Veche

Întîmplarea face – desi nu-i totul întîmplător! – ca duminică asta să fie trecută în calendar drept „Duminica Tuturor Sfinţilor”. Sărbătoare mare în care „cinstim acum, laolaltă şi după cuviinţă, pe cei mai vrednici fii ai neamului omenesc”… Nu am căderea să vorbesc despre asta şi aş îndemna, pentru această semnificaţie a zilei, lectura cuvintelor Părintelui Cleopa, de pildă… Duminică, sărbătoarea despre care vorbesc va fi marcată şi aici în apropiere, în binecuvîntatele locuri de la Şinca, la Bisericile Săpate în Piatră din Asezamantul Istoric Ortodox Cultural – Bucuria Neasteptata – Sinca VecheO minunăţie a credinţei şi liniştii ridicată în ultimii ani pe locul unei aşezări dacice prin grija Mariei Bâgiu, care ar trebui văzută de orice român…

Vorbeam de o întîmplare, referindu-mă, desigur, şi la duminica electorală. E o impietate ce spun eu acum, ştiu, adică potrivirea din cuvinte pe care o fac între cele sfinte şi cele ce ţin de această politichie searbădă cu ofertele ei electorale meschine. Nu pot însă să nu remarc faptul că destui slujitori în sutană s-au dedat în aceste zile la tentaţiile… votului. Ştiu că voi fi „blagoslovit” pentru asta de unii suficient de habotnici încît să nu vadă pădurea prin… marea de rahat (după cum bine zice un prieten) servit nouă drept „cotidian”. Evident că electoralele nu se asezonează cu nimic din cele ale sufletului cum nici măcar cele sufleteşti nu se brodesc cu cele povăţuite de clericii de bodegă. Aşa că potrivirea acestei duminici nu are cum să se… potrivească. Alegerile ne aparţin, zice-se. Potrivit cifrelor unii vor alege cu entuziasm minciuna, vor alege să li se bage mai departe mîna-n buzunar pentru cîteva panseluţe şi borduri în plus. Alţii vor merge încrezători pe mîna moartă a naivităţii. Cîţiva vor crede că votul lor chiar contează pentru o alternativă care ar putea amăgi lucrurile „la mustaţă”. Alţi cîţiva o să se ţină departe de orice urnă, undeva la Şinca-Veche, la schiturile săpate-n piatră…

Servus Blogolume!
Toate cele bune!

P.S. – Tangoul ăsta m-a urmărit toate zilele astea.

De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Stări de Braşov, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Fragilităţi, cicatrice, exil… Praf de suflet

Această prezentare necesită JavaScript.

Ar fi un truism să spun că paginile unei cărţi sunt altceva decît pagini de viaţă. Dar nu ştiu, acum, cum să încep altfel… Cînd ai în faţă o carte care ţine, într-un fel, de jurnalism, de memorialistică, o carte care nu e definită drept ficţiune te simţi înainte de toate implicat şi „uiţi” să cauţi sau să „produci” fineţuri de natură stilistică. Cărţile astea sunt cel mai greu de scris şi cel mai greu de citit fiindcă poartă pe ici pe colo aşa, un… praf de suflet… Cîteodată ele te pun faţă-n faţă cu tine şi te obligă la întrebări şi răspunsuri venite uneori, aşa, ca un… „pumn în moalele capului”…

La superbul (nu mă feresc să-l categorisesc astfel!) Salon de Carte de zilele astea de la Braşov (pus în operă şi animat de ceva ani de către „Libris„, librăria de care ne leagă atîtea aici…) s-a lansat şi „Revoluţia din depărtare”, volumul apărut la „Curtea veche”, şi în care Cristina Hermeziu a adunat 30 de mărturii ale unor români exilaţi după 1989… Cristina Hermeziu vorbeşte aici despre o „salvare de la uitare”, despre niste (r)Evoluţii personale, despre cearta cu Ţara a exilaţilor dar şi – mai ales – despre cicatricele niciodată deplin închise şi despre fragilităţile lor. Citind, deocamdată fragmente din acest atît de viu volum, realizez un singur, şi cred, cel mai important lucru: nimeni şi nimic nu ne dă dreptul să judecăm alegerile acestor oameni înainte de a ne fi judecat noi înşine propriile alegeri, cu aceeaşi măsură.

Din aceste fragmente de memorie vreau să transcriu aici cîteva care, mai mult, sunt pentru mine dovada subiectivă dar exactă şi… supremă a celei spuse în prima propoziţie a acestui post. Cîteva secvenţe, din căteva pagini în care am regăsit cu bucurie, cu nostalgie şi cu regretul de a-l fi pierdut din ochi nişte ani, un condei braşovean şlefuit, un observator fin şi peste-poate de sincer, de lucid, o revoltă şi o emoţie: ale jurnalistei Iulia Badea-Guéritée

„Mă ocup de ţara mea

Nu m-am întrebat niciodată ce s-ar fi întîmplat dacă nu plecam, pentru că nutresc convingerea că tot ceea ce ni se întîmplă se datorează unei misterioase formule venind din scrierile lui Calvin: dubla predestinare. Destinul nostru este deja trasat atunci cînd ne naştem, toate actele noastre ulterioare nu fac decît să conveargă spre punctul care ne este destinat. Şi care ne aşteaptă. Ştii cînd ai ajuns la capăt, atunci cînd liniştea te invadează (…). Mi-aduc aminte că la Braşov, pe cînd eram studentă, la ora de psihologie, profesoara ne.-a cerut să scriem şi să ilustrăm citatul care ne-ar ghida viaţa. Am scris că „nu există drum, că drumul se face mergînd”. Am avut dreptate. Acum lucrez la Courrier International, mă ocup de ţara mea şi mă bucur atunci cînd reuşesc să scriu şi să public lucruri interesante, pozitive. Uneori mi-e încă ruşine. Atunci cînd aflu ce atrocităţi comit semenii noştri în străinătate, sau cînd vreun român mă înjură în metrou, neştiind că înţeleg ce spune. de cele mai multe ori însă mă bucur (…)

Nu m-aş întoarce cu nicio condiţie. În primul rînd, pentru că un român plecat este rareori primit cu braţele deschise înapoi. Prima mea întoarcere acasă, la un an după plecare, mi-a lăsat un gust amar. Oamenii pe care îi cunoşteam nu erau bucuroşi de revedere, ci nemulţumiţi de faptul că îndrăzneam să mă întorc, şi că, în plus, sunt bucuroasă că mă întorc. Mă vedeau şi ca pe o laşă. În al doilea rînd, pentru că sunt convinsă că pot să fac mai multe pentru România de aici, de unde sunt astăzi. În al treilea rînd, şi cel mai important, pentru că decizia nu este a mea, ci a micii mele familii. Şi acest lucru este pentru mine cel mai important. această întrebare nu s-a pus niciodată. Nici nu cred că o să se pună. Suntem încă destul de dezamăgiţi de cum avansează lucrurile în România, de non-schimbul de generaţii.

Iulia Badea Gueritee locuieşte la Paris unde lucrează ca responsabil al rubricii „România/Moldova” pentru site-ul european Presseurop.eu şi revista Courrier International. Când a plecat din România, la vîrsta de 27 de ani, în anul 1999, era ziaristă, după ce absolvise Facultatea de Litere.”

P.S. – Cît de lesnicios a devenit azi să treci de „aici”, „acolo”, să circuli de la trecut la prezent şi să afli acum unde sînt, ce fac, ce vorbesc sau cine vorbeşte despre cineva sau ceva,  situaţi atît de departe potrivit măsurătorilor cu care am fost învăţaţi. Nu voi înceta să mă mir de asta căutînd mereu întîmplările şi oamenii de sub… cuvintele linkuite…

P.P.S – Muzichia nu are nicio legătură şi… a mai fost pusă aici, comme d’habitude… 😉

De azi pe mîine, Feedback, Nod în papură, Texte şi pretexte

Împăcarea lucrurilor. Cîmpiile sufletului

Azi trebuie să fie zi de poezie. Trebuie. Aşa ca să mai împac lucrurile şi să ascund sub preş intruziunile-mi mai recente sau mai vechi care, văd, deranjează… „peste poate” sensibilităţi asupra cărora unuia… ca mine nu-i poate fi îngăduit să privească. „Cine-i ăsta, de-şi permite să vorbească?!”, întreabă unii ridicînd din sprîncene … 🙂 Eheeei, e drept, a curs… ceva pe apa Sâmbetei de cînd barda cuvîntului mînuită de mine provoca emoţii prin târg şi mulţi habar nu au de asta, nefiind, probabil „născuţi” pe atunci ;). Mda, e vina mea, barda s-ar fi cuvenit reascuţită şi memoria unora reîmprospătată din cînd în cînd. Ha Ha Ha, vorba lui Ticke!…
Eiii… dar prea mă avînt iar în chestiuni minore. Vorbeam despre împăcarea lucrurilor. A lucrurilor cu ele însele, a lucrurilor cu mine, a mea cu lucrurile… Şi pentru asta – m-au ghicit  Karla şi Cella 😉 – am, slavă Domnului, de unde alege…
Grigore Hagiu, „Boieru’ Grig”, după cum îi spunea Nichita, are un loc rezervat în primul rînd, pe aici. Despre el, Fănuş Neagu zicea aşa (şi cine şi-ar îngădui să se ia la trîntă fie şi cu un singur cuvînt spus sau scris de Fănuş Neagu?): „Toate cărţile pe care Grigore le-a publicat pe cînd trăia sînt scîntei exaltate, fulgere ajunse de tunet şi inundînd cu ploi misterioase cîmpiile sufletului. Poetul, între aripile miracolului, rosteşte decîntece, fundamentînd magia scărilor de opal. Înşelătoarea şi necredincioasa noastră putere de a-l intui pe toate ramurile pomului vieţii (ah, cît de multe nu ştim la tinereţe şi niciodată nu le vom învăţa!) îl aşezase între poeţii buni. Superstiţia creşterilor cu scăzămînt, boala Orientului de-a fi viclean, jocul lacom al neiertării greşelilor altora, bunăcuviinţa în derîdere – iată cîteva, foarte puţine, caracteristici ale celor care închipuindu-se în judecători ai istoriei literare contemporane, s-au ferit să-l înscrie pe Grigore Hagiu în rînd şi umăr la umăr cu marii poeţi de după război. Această carte ce se publică astăzi, în care Grigore bate în dungă clopotele pe care nu le-a putut turna:
cînte înfăţişările şi oasele noastre
pe cele mai proaspete
şi tinere dintre prăpăstii…,

va fi o rafală de vînt care va izbi ulcioarele între ele. Ea transcrie daruri inaccesibile şi peisaje ieşind din nuiele de laur şi mai ales setea de fruct agonisit în insomniile iernilor rare cînd se iveşte curcubeul nu ca o seceră a cumpătării cuminţi, ci ca o suferinţă în plus, improprie splendorilor anotimpului alb. Grigore Hagiu a dat vamă pămîntului doar trupul lui ca un lujer de pasăre zburînd vertical. Cuvintele ce l-au chinuit ne-au rămas, să se amestece în gestul spicelor de grîu unduind spre malul apelor…”

Grigore Hagiu

Şi totuşi ce slabă viaţa se prinde-ntre lucruri

noaptea intră în arborii pădurii
cu-ncetineala păcurii
lăţindu-se pe orizontul mării
mîine părul femeilor va mirosi a gaz de lampă
sticlind în gangurile cele mai întunecate
prin pieţele oraşelor vom găsi
cîteva cîntare publice sparte
vor dărîma cazărmile recruţii
cu trupurile grele goale şi gurile căscate
prin magazii
pachetele trimise fără timp
umflîndu-şi hrana groasa şi stîrvită
vor înălţa la diguri să se verse
gările murdare şi pustii

şi ni se face frică
să ne mai luăm în braţe
ne cîntărim doar din priviri
lăsaţi prin parcuri singuri să se joace
copiii strînşi în grupuri seara
abia-i mai pot despărţi
zvîrliţi dintr-o corabie în flăcări
prin schelăria dublei lor alcătuiri
au mers de le lebădă la ţărm îndrgăgostiţii
crescute-n zborul des
în pomii cu coranele mai mari
şi florile-nţepate de albine
grăbesc să se petreacă-n fructele amare
îngreunate dureros

de prin cetăţile-ngropate-n lavă
tot mai răzbate-n nopţi senine
miros de cîine ars uitat în lanţ
una de la alta şi din ce în ce mai mărunt
se sparg prin bărăgane pietrele din cumpeni de fîntînă
circulă sîngele numai pe jumătatea
corpului călduros în nevăzuta blană de fiară
dacă te sprijini prea mult de un pom înflorit
s-ar putea să porneşti în amurg lipit cu el de spinare
şi totuşi ce slabă
viaţa se prinde-ntre lucruri
în timp ce-n adîncuri
nemărginită şi-n toate aceeaşi
poate ne-aşteaptă demult.

(din „Descîntece de gravitaţie” – 1977)


P.S. – Muzichia, ar fi greu să fie alta decît din uriaşa stepă a sufletului rus, înzăpezită. Bineînţeles, Serghei Nagovitcin, şi el dus prea devreme, pare-mi-se într-un februarie, ne cîntă ceva despre soartă… cred…

Feedback, Şi totuşi...

Bucăţi de suflet

Ieri seara, artista Oana Pellea a lansat o carte, „Jurnalul”… Remarcabil. Îl voi căuta. Alaltăseară, în amintirea altui actor, a lui Adrian Pintea s-a lansat un album, cu o piesă a lui, „Lumea de rouă” şi memoria i-a fost încă o dată binecuvîntată la doi ani de la plecarea-i fulgerătoare. Se întîmplă lucruri… Îmi plac mie vorbele astea pentru întîmplări la care de cele mai multe ori aş vrea să fiu prezent.
Ca de atîtea ori în viaţă, se întîmplă lucruri pe care doar le ghicim sau după care scrijelim mai tîrziu cu unghia, să mai găsim ceva din ele… Scrijelim, tardiv, ascunşi să nu ne vadă cineva, în muşchii de piatră ai unor cruci, în rugina unor porţi de fier închise ori în coaja unor copaci care nu ne mai ţin umbra…
Pe Oana Pellea am văzut-o în cîteva roluri, pe Adrian Pintea l-am ascultat recitînd Eminescu şi mi-au rămas în minte asemeni altor fiinţe intangibile, parcă de pe altă planetă. Pe Oana Pellea am remarcat-o apoi coborînd pe pămînt atunci cînd se lupta cu îndîrjire şi forţă să apere memoria părintelui ei. Pe Adrian Pintea l-am mai văzit doar plutind peste noi…
Şi, parcă, pe amîndoi, şi pe alţii ca ei, i-am văzut şi auzit mult prea puţin. I-am aplaudat prea puţin. (Uneori am sentimentul ăsta şi faţă de cei dragi, faţă de ai mei, cîţi mai sunt, faţă de prieteni, cîţi au mai rămas…) Găsesc în lipsa asta a mea (a noastră?) de atenţie prea multă ingratitudine.
Parcă încă avem prea mult timp pentru fleacuri şi prea puţin timp să mai scrijelim cu unghiile întru regăsirea unor bucăţi de suflet (aşa cum le zice Oana Pellea). Printre care şi ale sufletului nostru… tot mai flendurit şi impersonal.

Feedback, Stări de Braşov, Texte şi pretexte

Conexiuni, între timp, muzică şi suflet

Conexiuni
Conexiuni

Voiam să scriu despre ei de mai multă vreme. „Conexiuni” este trupa care, de mai bine de 26 de ani, reprezintă Braşovul în rockul mare. I-am auzit, pe viu, pentru prima oară, de mult, înainte de ’89, pe scena Casei de Cultură a Studenţilor, dar mi s-au conectat în memoria mea rock, prin 1993, cred, cînd deschideau un concert „Europe” la Braşov. Încă de atunci, pentru mine, „Conexiuni” sunt printre întîmplările care mă fac să spun că „la Braşov se întîmplă lucruri”. Acum ceva vreme l-am cunoscut pe Victor Lenghel, toboşarul trupei şi cel care i-a fost acesteia timonier pe mările anilor… Un profesionist desăvîrşit care, pune viaţă şi scormoneşte înţelesuri inedite în tot ceea ce face, chiar cînd pare a fi vorba de nimicuri. Aflîndu-i povestea, plină de forţă, de luptă, remarcabilă, „Conexiunile” îmi sunt azi şi mai pline de sens, încărcate de valoarea simbolurilor şi poeziei pieselor lor.

Trupa s-a înfiinţat în 1983, fiind formată atunci din Marcel Boca, Florian Stoica şi Victor Lenghel. În 1984 li se alătură Gabi Isac şi Lucian Murzea, apoi înlocuit de Pavel Stelu, acestora alăturîndu-li-se şi Mihai Pascu şi Ramiro Junger. În 1987, formaţia îşi întrerupe activitatea o vreme prin plecarea lui Marcel Boca, Florian Stoica şi Ramiro Junger, fiecare dintre ei chemaţi care încotro de… ale vieţii valuri. După apariţii şi reveniri sporadice (Ramiro), în 1990 Victor Lenghel dă semnalul renaşterii. Este momentul cînd, alături de Florian, Victor şi Gabi îşi face apariţia în formaţie chitaristul Victor Solomon, urmat de sosirea în 1993 a lui Nelu Micloş, tot chitarist. Pe atunci la festivalul braşovean „Rock 92”, trupa deschide concertelor greilor de la „Uriah Heep” şi „Ian Gillan Band”… În 1993, la o nouă ediţie a festivalului, alături de „Holograf” asigură deschiderea show-ului „Scorpions”. În 1994, vin în trupă vocalistul Liviu Anghel şi George Nemeznic (bas) iar Gabi Isac şi Florian Stoica părăsesc formaţia. După ce mai cîntă alături de formaţii cu nume de afară, precum „Paradise Lost” şi „Saxxon”, Conexiuni au un nou moment de glorie în deschiderea concertului „Europe”, la „Rock ’94” Braşov. În ’97, băieţii revin la vechea formulă, cu Florian Stoica – voce, Gabi Isac – bas, Victor – tobe. Acum auzim o nouă baladă „Mai rămîi puţin„, care alături de „Tu” sunt recunoscute ca fiind printre cele mai tari piese ale genului din rockul românesc, în tradiţia, după părerea mea, celor de la „Mondial” şi „Celelalte Cuvinte”. În anul 2000, pleacă Victor Solomon pentru a înfiinţa „Bosquito” formaţia intrînd din nou într-o perioadă de… „relache”.

În 2003, se înregistrează încă o relansare, alături de Florian, Victor şi Gabi venind Horaţiu Bodocan la chitară şi Monel Puia la clape. În 2004, revine şi Victor Solomon putîndu-se vorbi de o nouă perioadă de glorie a trupei care coincide, iată, cu deschiderea încă unui concert „Europe”! Urmează perioada în care Victor Lenghel duce cîteva bătălii de destin pentru ca la ieşirea cîştigător, supravieţuitor, din acestea lucrurile să se reînoade. Însă pleacă din echipă Florian Stoica locul lui fiind luat de Liviu Anghel…

Şi iată-ne ajunşi în 2008 cînd proiectul „Conexiuni” înseamnă o nouă… revoluţie. Pentru prima dată formaţia cooptează o voce feminină: Adina Drăgoescu. Apoi, trupa participă la festivalul de la Mamaia unde i se acordă trofeul „Teo Peter”… De aici, formaţia evolueză cu Brigitta Balogh, de 19 ani!, ca vocal. În formula actuală îi regăsim, alături de vocalistă pe Marius Pop – chitară şi voce, Cristi Iakab – chitară şi voce, Monel Puia – bas, Mihai Ardelean – clape, Victor Lenghel – tobe.

Pare o istorie alambicată, care merge mai departe şi care, mie îmi spune multe, despre povestea unei idei din care răzbate credinţa că timpul nu are decît rolul de bun catalizator, atunci cînd sunt făcute toate conexiunile între vocaţie şi împlinire.
Ascultaţi doar şi vă veţi da seama despre ce vorbesc: despre trupa rock a Braşovului…

Feedback, Texte şi pretexte

Genunchiul Lumii din… sacul de plastic

O întrebare-apendice care mi s-a tot pus odată cu „de ce, un blog?” a fost „de ce Genunchiul Lumii?”… „Intro-ul” blogului este, cred, suficient, ca explicaţie… Pe lîngă asta, intenţia-mi a fost şi de a recupera, digital, „poeziile dispărute”, într-un fel de jurnal… Poeziile mele „dispărute” fie prin sertare, fie prin dosare stivuite într-un sac de plastic… Sacul ăsta de plastic a fost un timp depus într-un beci… Şi din sutele de pagini ascunse acolo începuseră să crească ramuri, frunze, rădăcini. Da, la văzul acestei minuni am decis să le aduc aici, dintre coperţile lor de cărţi netipărite… Sunt cîteva sute şi vin încoace de dinainte de ’89, pînă în… zilele noastre. Dar nu le voi data decît pe unele pentru care timpul şi înseamnă ceva. Poate voi „scana” aici şi cîteva dintre apariţiile în presa literară şi cîteva dintre premiile vremurilor despre care vorbesc, de prin 1986 încoace:  „Astra„, „SLAST„, „Luceafărul”, „Steaua„, „Convorbiri literare„, „Transilvania„, „Ramuri„, „România literară„, „Echinox” ş.a. Sper să le găsesc pe toate şi să găsesc, pe ici pe colo, timpul necesar pentru această migăloasă recuperare de suflet. Nu am un deadline aşa că o voi face pe îndelete cu credinţa că timpul poeziei este infinit şi, cum spuneam, contează prea puţin data naşterii ei… Dar nu am răspuns cu totul întrebării de la început. „De ce Genunchiul Lumii?„. Şi fiindcă acesta e titlul unei poezii din 10 februarie 1991, care zice aşa:

Genunchiul Lumii

Am şters cu mîneca îngheţată
laptele scurs peste masă, era un fel de dor
născîndu-te din pîntecele lunii…
Apoi te-am văzut, întreagă în minunea de oglindă
răsfrîntă peste mare, blondă…
Pierdusem harul cuvintelor virgine,
cînd căutînd paianjeni blînzi, greieri
sfioşi, moluşte, pe tine te-am găsit,
ascunsă printre frunze ţinînd în palme
genunchiul lumii, tînăr.

Ei bine, voi încerca să le adăpostesc pe toate, poezii ori proze, în acest nou „Genunchi al Lumii„, virtual şi mai… steril oricum decît sacul de plastic din beci… 🙂 Am început de ceva vreme operaţiunea asta cu un prim volum: „În apa tăcerii„, pagină găsibilă în acest blog…

P.S. – Muzica, azi, e a Alexandrinei Hristov, o voce specială, de-a noastră, autohtonă, deşi născută dincolo de Prut…