DCLIX

În care ți-e tot mai dor de tine.

Anunțuri

Noroiul zilelor

Îmi plac oamenii care mai şi greşesc, care mai şi cad și care nu cer iertare, oamenii aceia pentru care multe din zile vin tîrîș, cu julituri şi vînătăi. Dar bineînţeles, tuturor ne plac și despre asta defilăm destui cu pilde și ipocrizii pe feisbuc sau la o cafea, dar… cîţi dintre cei care le rostogolim chiar ştim noroiul zilelor? Nu acela care se întîmplă să ne fi stropit, poate, în îndestulătoarele momente de relaș plîngăreț, ci acesta de care trebuie să te speli cu apa rece a umilinței în fiecare seară. Îmi plac, da, perfecţilor şi multilateraldezvoltaţilor!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune.

Zile cu frîu

zilele-s
cu opt ore mai scurte
și-i frig,
tineri seniori
și timp de gheață condensată.
și le-am pierdut
cu frîul cretacicului din noi,
cu axa simțirii strîmbă,
cu tubulatura gîndurilor,
glaciară.
zilele-s nopțile
cînd ascultăm Schumann,
tineri seniori
și asta-i contrazice rezonanța.

Ostilități

ostili cu zăpada, ostili cu aerul, cu apa, ostili cu frunzele și cerul, ostili față de cel de lîngă, din spate, din față, de pe scară, de la geam, ostili cu cel din pat și cu animalul de casă, ostili cu noaptea, ostili cu dimineața și amiaza, ostili cu orele și cu vorbele, ostili din priviri, din cuvinte, ostili cu vecinul, ostili cu lumina, ostili și cruzi, ostili față de colegul din cameră, ostili cu grădina zoologică și cu spitalul de nevroze, ostili cu strada, ostili cu scaunele și copacii, ostili cu orașul, cu iarna, ostili cu primăvara, vara, toamna, ostili în fața florii soarelui, ostili față de felia de pîine, față de soare, ostili cu fiica și cu fiul, cu mama, cu tata, cu fratele, cu sora, ostil cu ea, cu tine, cu mine însumi…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune

Năuci. Sub nuci

Năuci sub nuci. Măcar de-ar fi aşa, adică sub umbrela nucilor (în floare), dar nu-s, e doar o rimă. O lume buimacă, fără chipuri şi sens, într-o fojgăială obosită, pare să vrea să iasă în primăvară. Speriaţi pînă la panică, nervoşi pînă la crize, bolnavi şi săraci de ziua de azi, îi vezi prin autobuze, lifturi, pe trotuare, cu busola ruptă printre breaking news-uri şi click-uri inutile, asemeni unor molii bezmetice. Nu ştiu, o fi totul în capul meu, oi fi şi eu un astfel de exponat dintr-un insectar pus în expoziţie? Dar parcă… primăvara era altfel. Nu smintită şi (ne)simţită. Şi nuci în floare se mai găseau, uituci.
Chiar, cînd vin şi florile de nuc, leac presupus pentru răul şi ipocrizia zilelor?

Servus, Blogolume!
Sărbători frumoase
Şi toate cele bune! 🙂

Sufletul ca o colibă

De mult, îmi plăcea joaca aceea cînd, cu ochii închiși, deschideam o carte la îndemînă și-mi așezam degetul pe un rînd sau paragraf al paginii citindu-l apoi. Am făcut-o și azi, căutînd surpriza de atunci dar și… răspunsul de acum, și aduc rîndurile cu pricina aici, unde mai pot dospi și respira, rezistînd tentației de a le arunca în neant, drept gînd al zilei, într-un bezmetic facebook:…
„12 sept. Un om singur, într-o colibă, care mănîncă grăsime și zeamă dintr-o oală. În unele zile rîcîie cu un cuțit vechi, în altele cu unghiile: cu mult timp în urmă oala era plină cu bunătăți, acum s-a acrit și ca să-i simtă gustul omul își mănîncă unghiile rupte. Și tot așa va face și mîine și întotdeauna. Seamănă cu mine, care-mi caut de lucru în suflet.” (Cesare Pavese, Meseria de trăi, pag.247)

Cesare Pavese - Il Mestiere Di Vivere, Diario 1935 - 1950. (Prima edizione Giulio Einaudi, Torino 1952)
Cesare Pavese – Il Mestiere Di Vivere, Diario 1935 – 1950. (Prima edizione Giulio Einaudi, Torino 1952)

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Camera 504b

504b e „salonul-rezervă” de la „interne”, de la ultimul etaj al spitalului, la capătul culoarului, străjuit de două scaune cu rotile și de geamul ăla mare și atît de aproape de acoperiș. Rezerva e cât un dormitor obișnuit, lung, cu trei paturi lipite de pereți și cu o fereastră care dă spre cartier. Față de saloanele învecinate, cu șase sau opt paturi, ai spune că oamenii care ajung aici sunt norocoși: pare mai liniște și aerisit, chiar dacă un miros înțepător de oțet domină olfactiv locul.
Uneori, aici poți rămîne peste noapte ca „aparținător” al celui în suferință… Și vei înțelege bunăvoința suspectă a medicilor de gardă care nu ți-au repartizat suferindul nici la ATI și nici la saloanele cu aer condiționat de la cardio, ci acolo în acel loc… liniștit, special, de la etajul cinci. Vei realiza curînd, vei afla, rostul rezervei când la un moment dat cineva îți va spune că l-ai putea duce acasă, dar știe toată lumea că cei 1% speranță care bolborosesc din borcanul de oxigen înfipt în perete și curg din perfuzia cu glucoză nu-i poți avea acasă…
Și te obișnuiești cu peisajul… insinuant. Un bec chior, o ușă care-ți pare albastră, care nu se prea închide și scîrțîie pe furiș la fiecare ieșire spre hol, pereții lucioși vopsiți în ulei, perdelele ca de vagon CFR, „cuierul” acela sovietic scorojit de care atîrnă perfuzia, patul din fier sub care ați înghesuit cîteva pungi cu lucruri, cu grijă să nu atingă furtunul subțire al sondei urinare „legate” la podea, saltelele ca niște dune spre niciunde… și într-un colț, lîngă întrerupător, pe zidul albicios murdar, o icoană mică, parcă. Nimic altceva.
Pe culoar, în ciuda nopții, se aud des șlapii tîrșîiți ai celor ce vin și ies din wc-ul „de peste drum”. Ieși și tu, din cînd în cînd, cît să te dezmorțești, să te freci la ochi, să privești spre luminile firmelor de jos, dinspre curte, sau să aduci o „cafea” de la automatul din celălalt colț al etajului. În rezervă nu prea intră nici măcar „cadrele”, așa că abia de vă tulbură cineva „liniștea”. A voastră și a celui de acolo din patul de la ușă…
Singurătatea, timpul, „valorile”, prețul zdroabei de fiecare zi încep de acum să-și caute măsurile, în ultimile respirări, atîtea cîte deja poti fi numărate… Te gîndești, privindu-le mai mult decît auzindu-le, că ar putea fi o noapte, o dimineață, o zi și poate încă o noapte… Poate. Și disperarea și furia și frica și durerile ți se scurg și ție undeva pe mozaicul rece din rezerva 504b.
Noaptea se dovedește a fi prea scurtă însă cînd constați că pentru patul din față, odată cu zorile, mai este adus cineva, cineva pe picioare, pentru niște perfuzii ce par a fi ușoare… Ți se pare ciudat și ciudate-s inclusiv nedumerirea și jena noului pacient și a celei care îl însoțește. Iar realitatea se dezmeticește brusc cînd îi vezi așezați pe colțul lor de pat, înțelegînd și asistând, ca-n familie, la unul din rosturile salonului 504b…
Probabil nici ei nu văd și nu aud plînsul real, lacrimile tale și ale alor tăi, trasul sufletului. Trasul sufletului care vine fără nicio regie, fără scenariu, rapid. Clipele alea. Clipa aia… Nu văd și nu aud, cred, nici ei, agitația dibace a celor ce știu ce au de făcut cu trupul în minutele de după și o fac impecabil. Probabil nu simt nici mirosul lumînării aprinse de ceva vreme…
Timp de încă două ore cel puțin, „vecinii noștri” de cameră vor trebui să stea, pesemne, mai departe acolo, cu perfuzia lor, alături de cel al nostru, dus. Tu va trebui să pleci însă, să-ți iei lucrurile de sub pat și să părăsești locul. „După hîrtii” și restul. Apoi, probabil, se va aerisi, se vor schimba așternuturile alea, se va spăla pe jos cu oțet, adică se va pregăti locul pentru cel ce va să vină… Mai arunci o privire cu coada ochiului spre „salon”, spre pat, spre cel din pat, în grabă, și spre lumînare și apoi vezi prin fereastra din capătul holului cartierul și jos, dincolo de curte, clare și mari, cele două firme negre scrise cu alb ale pompelor funebre cu program non-stop. Urmează să afli că de la etajul cinci și pînă la parter drumul e lung și plin de întămplări, iar de acolo, mai departe non-stop-ul ți se va arăta vivace și rentabil, cît n-au fost toate cele… cinci etaje la un loc.
După un timp, nu prea mult, cu toate astea proaspete în minte, ochi și nări te gîndești iată, că 504b ar fi putut să fie altfel, dar pesemne la o întîlnire cu moartea nu-i loc de mofturi lumești.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Crize

criza „care arde mocnit” sau
probabila improbabilă
de mai încolo.
probabilul apropiat ce?
„- totuna-i!”
crize de nervi fără rost,
pretexte poetice la întîmpinarea liniștită:
neputința a avut un singur răgaz,
ăla-n care te-ai născut.
și cu asta ți-ai rezolvat
și autobiografia prozaică.

Ţigara de seară

nu era nici de dinainte, nici de după ceva.
dinainte de ce, de după ce să fi fost?
era ţigara de seară-mpărţită cu străzile din jurul blocului,
cu spaimele din gîtu’ zilei, cu numerele de înmatriculare
BV06RAU, B111RUT, B de la bîntuiri, dinspre chioşcul de tutun
dintre cele două tomberoane verzi.
ţigara din gîtu’ serii,
doar fum împărţit cu pisicile vagaboande,
cu cîinele cartierului de sub balcon, bătrîn,
cu umbra portocalie a porumbeilor.
doar fum.
nu mai e.
ce era rău în asta?

http://www.artflakes.com/en/products/smoke-and-sunlight-mingle-on-a-street-in-trinidad
Foto: „Smoke and sunlight mingle on a street in Trinidad“ by Sami Sarkis Photography (www.artflakes.com)

Gînd de iarnă

După o toamnă fabuloasă, naturii şi lumii li se cuvine-un somn lung… Ce altceva să liniştească nervii frunzelor, nestatornicia apelor, oboseala ierbii, uşurătatea fluturilor? Poate, la fel, ar trebui să se petreacă şi cu oamenii, dar… Dar, nu. Oamenii sunt din altă stirpe, din alt aluat. Universul lor e numai al lor, distinct, glamorous, faimos, în care orice li se permite, chiar şi scrijelitul cu pumnalul în scoarţa minţii şi sufletului iernii. Oamenii trebuie să fie… invers, desăvîrşindu-şi pînă la absolutul absurd, în pragul nebuniei şi morţii: nervii, nestatornicia, oboseala, uşurătatea. Şi, înainte de astea însă, fără odihnă, în viteză, din plin, cele omeneşti: ura, crima, suicidul, ignoranţa, nepăsarea, răutatea, cruzimea.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Tot un fel de van Gogh

n-am apucat să vă zic
tocmai l-am văzut pe van Gogh
ieşise pe câmpul galben
(colţ cu strada albastră de după copaci)
şi culegea frunze şi castane medicinale
ma gîndesc că am fost ultimul care l-a zărit
cum la fel de uşor pot fi
ultimele mele vedenii de toamnă
şi ultimul e-mail pe care mi-l scriu
şi la care nu-mi răspund.
Vincent van Gogh - The Mulberry Tree
Vincent van Gogh – The Mulberry Tree