Alegeri de vătafi

Foto: http://www.35-33.com

Vorbim despre…niște alegeri? Atunci, azi ar putea fi vorba, printre alţii, şi despre vătafi. Vătafi de suflete, vătafi de slugi, vătafi de oraşe şi de ţară. Cu toate că ştim că viața nu-i un magazin de ursuleți de pluș, ci unul în care se vinde şi se cumpără pe măsura teșcherelei fiecăruia și că, bineînţeles, suntem învăţaţi că libertatea sau sclavia ne sunt opţionale, adică: „Cine te pune?… Tu ai ales!”. Da, poți alege, dacă nu ești laș, „indiferent” (nu-i așa?, doar toți ne naștem „egali”!) de resursele şi deşteptăciunea de care dispui, poţi alege libertatea sau capătul peronului, ori să tragi la jug mai departe. Iar aici, fiindcă alegerea e totuşi previzibilă, vin vătafii oferindu-ți cea mai bună bancă de pe peron, sub cerul înstelat și liber, fără jumătăți de măsură. Cine-s vătafii? Aş zice că-i putem recunoaște, mai ales acum în perioada asta, dacă vrem să privim cu puțină atenție în jur. Îi vedem în fiecare zi cum fac rondul de dimineață și de seară al întinselor lor proprietăți, însoțiți de argați atenți și conștiincioși. Proprietăți ridicate cu… „sudoare” sau moştenite de pe urma unei orînduri favorabile, proprietăți populate cu… tine, cu el sau cu ei… Îi vezi pînă şi la televizor sau pe facebook. Și asemeni unui stăpîn care se respectă, vătaful TĂU, la ore și date imprevizibile îți aruncă un zîmbet sau un ordin, după caz, dacă nu (ceea ce te ține zi de zi într-o sănătoasă teroare și sudoare) chiar biletul de voie spre acel peron. Apoi îţi va aminti să-l… (re)alegi ştiindu-te amnezic! Iar atunci, conform lecțiilor pline de citate altruiste acumulate în slujba stăpînilor te vei descoperi puternic și pur și gol şi împlinit – asemeni oricărui sclav cu obligaţiile cetăţeneşti achitate – în fața măreției restului tău de viață. Şi vă mai întrebaţi, „eu cu cine votez?!”.  😉

Servus, blogolume!
Toate cele bune!

Pîndarii. Despre ură

Ador indivizii pe a căror frunte scrie ură. Îi admir sincer, mai ales pe aceia care se ştiu aşa şi care îşi poartă stindardul cu semeţie. Şi cred că aceeaşi preţuire le-o poartă mulţi din moment ce calitatea asta, după ce a devenit un canon, s-a propagat ca primă lecţie spre frăgezimile conştientului colectiv şi s-a însinuat pînă în ADN-ul celor ce trebuie să devină cei dintîi. Ştiu, exagerez însă văd că în ciuda nevoilor de omenie şi a inflaţiei de neputinţă din jur, creşte ca o pîine grasă şi permanent proaspătă indiferenţa în forma ei pură, poleită, ura.
Probabil cei ce urăsc, de la înălţimea convingerii că ei sunt cei buni şi de neatins, cei drepţi, cei intransigenţi şi performanţi, chiar resimt o anume frustrare cînd cineva nu le arată supunere, nu-i acceptă sau îi arată cu degetul. Ei sunt convinşi că aceasta e calea şi cheia şi ca să o dovedească îşi perfecţionează uneltele zi de zi pe orice fiinţă care le merită atenţia.
Cum fac asta? Eu unul îi percep şi-i recunosc după cîteva atitudini. În primul rînd sunt liberi la vorbe şi la căutătură. Satisfacţia cu care administrează sudălmile cele mai grozave le luminează faţa, nu ca la cei care nu înjură din suflet, cu convingere. Apoi îi recunosc cum pîndesc ocazia să strivească sau să se răzbune, oricît de mărunt ar fi motivul. Şi o fac cu bucuria misiunii bine împlinite. În felul ăsta ştiu că mai urcă o treaptă pe scara evoluţiei.
Am mai scris cîndva, tot într-o notă din asta moralizatoare, că indivizii de felul ăsta sunt cei de la care ar fi bine să nu te aştepţi să ţi se aşeze vreodată la căpătîi sau, dacă o vor face, o vor face o dată, rece şi scurt, impersonal, fără a-şi asuma prin asta ceva, atît cît să-şi hrănească egoul. Cu toate astea, nu îi văd neapărat în chip de Robocop, reci şi distanţi. Nu, jovialitatea îi poate însoţi, ba chiar le este un instrument de folos. Zîmbind, colocvial, haterii îţi vor explica ori de cîte ori este necesar că şi-au cîştigat dreptul de existenţă asupra ta, că te detestă şi că generozitatea, iertarea şi înţelegerea sunt pentru cei slabi şi de nepemis pentru ei şi că nu o să-ţi aducă nici măcar un pahar cu apă cînd va fi să fie. Ba îţi vor spune în faţă că aşteaptă momentul suprem în care îşi vor înfige talpa în faţa ta, ajutîndu-te să nu te mai ridici. Iar momentul acela vine, fără doar şi poate. Fiindcă, nu-i aşa, legile evoluţiei, ale conservării speciei şi puterii au fost de oameni făcute pentru a le da argumentul suprem pe drumul perfecţiunii şi tăriei umanităţii.
Cu toate astea, mai au de depăşit o singură slăbiciune. Cea despre care vorbea, cred, Richard Nixon: „oricît de mult te-ar urî ceilalţi, n-au cum să te lovească dacă tu nu îi urăşti deloc.” Nu mă îndoiesc că vor rezolva şi asta.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Marfă de contrabandă

Ceea ce ne-a fost dat să îndurăm (celor care îndură, desigur!) în ultimile zile, dinspre o covîrşitoare parte a presei mioritice, s-a rotogolit de pe culmile ignoranţei, analfabetismului, puţinătăţii şi decăderii. Ăsta-i rezultatul tabloidizării, manelizării, mogulizării, like-izării, deprofesionalizării pînă la umilinţă şi al vînzării pe doi lei a ceea ce a fost o dată media-n ţara asta. De fapt nu mai contează. O analiză în adîncime ne-ar spune ce? Ceea ce ştiam deja de mult. Mirosul dospirii a ieşit în aer în toată „splendoarea”-i fetidă mai curînd decît m-aş fi aşteptat. Şi a împuţit tot, damful mînjind pînă şi puţinele oaze de bun-simţ care mai rezistă pe ici-colo. Cine, ce concluzii trage, cine şi cum priveşte în jur şi înainte? Nici asta nu contează. Fiecare după propria-i înţelegere sau după interes. Pînă şi deschiderea subiectului ţine de o suspectă şi condamnabilă desuetitudine dacă nu chiar naivitate. Pînă la urmă e doar începutul noii noastre… normalităţi informaţionale!
Ne ţinem un pic de nas, ne îndesăm capetele între umeri şi trecem „mai departe”. Ne îndesăm şi CUVINTELE şi opiniile în buzunare. Sunt prohibite, cum prohibit ar deveni, prin deducţie, şi acel articol 30. Marfă de contrabandă.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

P.S. – Muzichia n-are nicio treabă cu asta. Şi, din fericire, nu poate fi înlocuită cu o poză!