De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Nod în papură, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Pîndarii. Despre ură

Ador indivizii pe a căror frunte scrie ură. Îi admir sincer, mai ales pe aceia care se ştiu aşa şi care îşi poartă stindardul cu semeţie. Şi cred că aceeaşi preţuire le-o poartă mulţi din moment ce calitatea asta, după ce a devenit un canon, s-a propagat ca primă lecţie spre frăgezimile conştientului colectiv şi s-a însinuat pînă în ADN-ul celor ce trebuie să devină cei dintîi. Ştiu, exagerez însă văd că în ciuda nevoilor de omenie şi a inflaţiei de neputinţă din jur, creşte ca o pîine grasă şi permanent proaspătă indiferenţa în forma ei pură, poleită, ura.
Probabil cei ce urăsc, de la înălţimea convingerii că ei sunt cei buni şi de neatins, cei drepţi, cei intransigenţi şi performanţi, chiar resimt o anume frustrare cînd cineva nu le arată supunere, nu-i acceptă sau îi arată cu degetul. Ei sunt convinşi că aceasta e calea şi cheia şi ca să o dovedească îşi perfecţionează uneltele zi de zi pe orice fiinţă care le merită atenţia.
Cum fac asta? Eu unul îi percep şi-i recunosc după cîteva atitudini. În primul rînd sunt liberi la vorbe şi la căutătură. Satisfacţia cu care administrează sudălmile cele mai grozave le luminează faţa, nu ca la cei care nu înjură din suflet, cu convingere. Apoi îi recunosc cum pîndesc ocazia să strivească sau să se răzbune, oricît de mărunt ar fi motivul. Şi o fac cu bucuria misiunii bine împlinite. În felul ăsta ştiu că mai urcă o treaptă pe scara evoluţiei.
Am mai scris cîndva, tot într-o notă din asta moralizatoare, că indivizii de felul ăsta sunt cei de la care ar fi bine să nu te aştepţi să ţi se aşeze vreodată la căpătîi sau, dacă o vor face, o vor face o dată, rece şi scurt, impersonal, fără a-şi asuma prin asta ceva, atît cît să-şi hrănească egoul. Cu toate astea, nu îi văd neapărat în chip de Robocop, reci şi distanţi. Nu, jovialitatea îi poate însoţi, ba chiar le este un instrument de folos. Zîmbind, colocvial, haterii îţi vor explica ori de cîte ori este necesar că şi-au cîştigat dreptul de existenţă asupra ta, că te detestă şi că generozitatea, iertarea şi înţelegerea sunt pentru cei slabi şi de nepemis pentru ei şi că nu o să-ţi aducă nici măcar un pahar cu apă cînd va fi să fie. Ba îţi vor spune în faţă că aşteaptă momentul suprem în care îşi vor înfige talpa în faţa ta, ajutîndu-te să nu te mai ridici. Iar momentul acela vine, fără doar şi poate. Fiindcă, nu-i aşa, legile evoluţiei, ale conservării speciei şi puterii au fost de oameni făcute pentru a le da argumentul suprem pe drumul perfecţiunii şi tăriei umanităţii.
Cu toate astea, mai au de depăşit o singură slăbiciune. Cea despre care vorbea, cred, Richard Nixon: „oricît de mult te-ar urî ceilalţi, n-au cum să te lovească dacă tu nu îi urăşti deloc.” Nu mă îndoiesc că vor rezolva şi asta.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

De azi pe mîine, Metehne româneşti, Nod în papură, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Purgatorii şi purgaţii. On-line

„Liber la păreri”… Democraţia asta totală, întruchipată de lesniciunea exprimării prin vastele canale media pe care Internetul ne lasă să navigăm fără griji, mie unul îmi pare un soi de purgatoriu. Şi nu „acel” Purgatoriu, cât cel care ţine de… purgaţiune. Desigur, n-aş fi primul şi nici ultimul care constată asta, însă senzaţia-mi e că peisajul devine tot mai agasant. Dacă astăzi cineva vrea să facă o cercetare despre „starea intelectuală a naţiunii”, de aici ar putea să plece: de la comentariile, afirmaţiile, îndoielile şi gramatica prezente pe pereţii facebook-ului sau aiurea. La fel, din lipsă de subiecte, poate, ar putea încerca să se inspire de aici un dramaturg sau scenarist al absurdului. Cum, ce să înţelegi cînd vezi că o proporţie… dărîmătoare din comentarii „bat” ca nuca-n perete pe lîngă subiect, cînd afirmaţii făcute cu tărie glorifică ignoranţa sau interogaţii foarte sigure năucesc prin paralelismul cu subiectul? Şi toate astea, fără nici cea mai mică urmă de pudoare sau autocenzură, altfel ingrediente obligatorii (cîndva!) în spaţiul public, ba chiar, dublate de o nesimţire, de o golănie demne doar de cauze de cartier. De fapt, că veni vorba, cred că şi de aici pleacă ceva din aceste purgaţii: de la invazia cartierelor, cu toată fauna lor, prin ţevile (sparte) ale Internetului. „S-a dat liber la nebuni pe stradă” era vorba unui amic. O fi în asta o defulare socială, habar n-am!  Însă mai e ceva de unde cred că pleacă aproape totul: cum a apărut şi a înflorit fauna străzilor, cum şi cît, statistic, a ajuns să ocupe din spaţiul public? Păi atunci răspunsul e mai simplu decît pare: hai să ne uităm la „scara noastră”, la ce pleacă din casele românilor şi la ce trece, şi cum, prin băncile şcolilor de 20 de ani încoace. Degeaba sunt eu mîhnit şi agasat. Sau tu. Trist e că nu văd nicio îndreptare, nici dacă aş pune taxă prostiei care năvăleşte spre zonele mele de impact (taxă la propriu: cinci lei pentru comentariul acceptat!), doar, poate, tăierea conductelor cu pricina care mă privesc. Însă peisajul, prezent şi mai ales viitor, tot rămîne sumbru, de data asta al „acelui” Purgatoriu mioritic! Probabil, spre o salubrizare necesară…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

De azi pe mîine, Metehne româneşti, Nod în papură, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Pereţii noştri albaştri

Suntem buni, frumoşi, integri, oneşti. Suntem altruişti, suntem calmi, suntem politicoşi, sinceri şi darnici. Fără doar şi poate suntem şi punctuali, corecţi, ne plătim datoriile, nu uităm şi iertăm. Iubim fără interes, nu înşelăm, închidem ochii şi gura, lăsăm de la noi şi zîmbim cu îngăduinţă. Nu ne vindem şi nu cumpărăm. Suntem campionii deontologiilor şi moralei, ştim toate poruncile şi ne arătăm emoţiile fără grijă. Suntem naivi, ca să treacă una-alta, şi brici de intransigenţi cînd cei de lîngă noi suferă vreun rău. Suntem spirituali, inspiraţi, modeşti, sensibili, ne ţinem cuvintele şi gramatica lor cu noi. Ne avem vorbele bune şi cei şapte ani, acasă.  Suntem sclipitori şi nu vrem să ieşim în evidenţă. Nu vrem să deranjăm cumva. Nu jignim, nu înjosim, nu strivim pe nimeni, nu umilim, nu înghiţim, nu ne facem din alţii sclavi şi nici nu linguşim pentru un scop sau altul, oricare. Doamne fereşte, nu călcăm pe cadavre, nu vorbim pe la spate, nu lovim sub centură! În fiecare zi plecăm şi venim mulţumiţi, fiindcă am îmbrăţişat, am întins o mînă, am ajutat, am scos din impas, am alinat… Adică, privindu-ne-n oglindă zîmbim, adică punînd capul pe pernă zîmbim. Orice altă realitate e pură scorneală, e maliţiozitate uşor de ignorat. Lumea doar, ea lumea e rea, ipocrită, meschină şi pute. Ea, nu noi! Nu-i aşa, ce frumos se vede totul: pereţii noştri sunt aşa de albaştri şi sunt, parcă, stropiţi cu busuioc! 😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Un tren fără titlu

Rareori o vezi aşa la televizor sau pe facebook. Nici celor, încă pătimaşi într-ale politicii, nu le este astfel arătată sau pusă în discursuri. Iar sociologii sau jurnaliştii ar trebui să o caute aşa, mai cu sîrg, şi mai cu sîrg să o scoată din laboratoare sau redacţii. Şi vorbesc despre ţară. Iar ca să o vezi „aşa cum e”, nu ai decît să te urci într-un tren, un tren care să te ducă dintr-un colţ în altul al ei pret de, să zicem, vreo 20 de ore, cu opriri în 40 de staţii. Şi să nu ai, ca premisă de altfel favorabilă obiectivităţii tale, „norocul” unui vagon de clasa 1, ci acela al unui vagon ordinar de la a 2-a (mai sunt destule în ciuda opiniilor optimiştilor fani ai Cefereului!), un vagon slinos, înghesuit cu opt locuri în compartiment, survolat de nişte muşte insistente şi accesorizat cu odorurile inconfundabile care-l străbat spre şi printre geamurile şi uşile permanent deschise dinspre closet.

În şi din acest univers ţăcănit de roţile de tren, în care ce poţi face decît să priveşti şi să asculţi – după ce nu vei fi reuşit să citeşti mai mult de cîteva coloane din „Dilema veche” – vei întîlni şi, cred, vei înţelege. Ce? Că, indubitabil, ţara-i multă şi plină cu de toate. În primul rînd, prin compartimentele vagonului „tău” urcă, se aşează şi vor coborî cîteva zeci de persoane, atîtea cîte nu ai cum să întîlneşti, preţ de multe minute faţă-n faţă, în alte zile puse cap la cap. De la melteanul cu o cămaşa descheiată pînă la buric şi care reuşeşte să acapareze întins trei locuri dintr-o mişcare pentru a-şi satisface somnul bălos şi sforăitor, pînă la femeia deprimată căreia îi sună mobilul din zece în zece minute şi fuge pe culoar ca să răspundă îngrijorată unor scurte interogatorii… De la familia cu doi copii scîncind în pamperşi, în drumul lor spre „mare”, la ţăranul cu trei genţi burduşite mirosind a slănină şi balegă de stîna şi care, culmea, chiar aici îşi reîntîlneşte, după vreo douăzeci de ani, un văr de departe, „paralizat de mîna dreaptă” şi văduv, prilej bun de poveşti despre nurori, cumnaţi, averi făcute şi nefăcute şi alte ţaţe comune vii sau moarte…
O lume pestriţă pe care n-am auzit-o vorbind nici despre fotbalul din Brazilia, nici despre „prezidenţiali” şi fraţii lor şi nici despre guvern! Oamenii-şi duc cu trenul ăsta lung, care-şi va fi uitat pe drum şi categoriile şi titlul, singurătăţi şi nevoi, griji care pe o rută de cîteva sute de kilometri nu lasă loc fiţelor de halte scurte şi cu greu permit cîteva zîmbete care să amintească cumva de vacanţă.

Iar cînd din toate aceste voci nu rămîne, la un moment dat, altceva decît un murmur general neinteligibil, vezi de aproape sau zăreşti doar: case, biserici, uliţe desfundate, bariere, căruţe, căpiţe de fîn, biciclişti, alţi copii în fundul gol care-ţi fac semne cu mîna,  gări care mai dezlînate şi mai chioare, peroane căzute pînă la care îţi poţi rupe picioarele de cîteva ori, păduri pe jumătate făcute una cu pămîntul, dărîmături de fabrici, giratorii pustii, peisaje verzi şi înalte ce-ţi pot tăia uşor respiraţia şi chiar inimaginabile curcubee de noapte. Sau auzi un crîmpei suprarealist de vals, de dincolo de perdelele vînturate ale unei fereastre deschise incredibil de aproape.
O ţară multă şi cu de toate, spuneam. O ţară care se tîrăşte într-un timp al ei, timpul şi ritmul   lungului drum cu un tren obosit, cînd ajungi să nu mai ştii nici cît e ceasul, nici ce zi e şi nici în ce oraş ciudat şi necunoascut ai coborît deşi e chiar oraşul tău! „O, ţară tristă, plină de humor.”

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Crochiuri Cotidiene, De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Nod în papură, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Poza alb-neagră. Mută

Cum ai putea să nu fi revoltat după tragedia din Apuseni? Drama, durerea nu au grade de comparaţie chiar dacă impactul unor nenorociri este mai mic sau mai mare, chiar dacă unele nenorociri sunt mai vizibile şi dor azi mai tare faţă de cele neştiute şi aproape „cotidiene”. Prăbuşirea acelui avion sau trupul sfîşiat de cîini al unui copil într-un parc din Bucureşti (şi iată astfel de exemple se adună) sunt cele care curg ca un revelator tot mai tare peste filmul şi fotografia „societăţii” româneşti. Ăştia suntem, aşa arătăm, fără fard, în poza alb-negru. Şi revelatorul lucrează mai departe, brutal. Şi-a pierdut răbdarea şi timpul şi nervii şi uitarea pentru a ne mai menaja. „Băi ticăloşilor, ăştia sunteţi!”, pare a fi diagnosticul care nu mai ţine cont şi nu mai iartă nici măcar petele de lumină, oamenii frumoşi,”România profundă”. Am protestat, ne-am bătut, „#UniţiSalvăm” (dezinteresat…), pentru un munte de aur şi pentru nişte gaze de-ale pămîntului. Nu văd pe nimeni să protesteze pentru respect, împotriva sfidării şi coruperii demnităţii, împotriva îngenunchierii şi batjocurii sufletului şi a inteligenţei, împotriva bunului-plac şi confortului dispreţuitor al dictaturii mojiciei, împotriva propriei indiferenţe, ipocrizii şi neputinţe.
Şi nici măcar nu e nevoie de un protest vizibil în stradă, de interesecţii blocate şi baricade. Ar fi suficient protestul din noi (pornind cu marşul mut împotriva noastră înşine!) şi educarea, pentru mîine, a protestului din copiii noştri, fiindcă ştim împotriva cui şi în ce fel ar trebui el îndreptat, nu-i aşa?
Cît, cine şi cum va mai vorbi de azi într-o săptămînă, în două săptămîni, de azi într-o lună despre nenorocirea din Apuseni? Şi cîte altele, între timp, vor fi fost îngropate de demonii din adn-ul nostru? Poate salva ceva o ninsoare proaspătă, întîrziată?

Servus, Blogolume!
Toate cele bune…

Crochiuri Cotidiene, De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Nod în papură, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

azi

cît de buni suntem azi. cît de mîndri! ne punem tricolorul în geam şi ne îmbrăcăm cu hainele de duminică. azi întindem masa şi ne adunăm şi zîmbim şi ne cinstim. cît de frumoşi suntem în costumele bunicii. azi ascultăm doine la radio şi ni se închină ode la televizor. azi dăm mînă cu mînă, ne îmbrăţişăm şi ne pupăm. azi suntem harnici şi isteţi şi azi avem succes. azi citim poezii, deschidem manualul de istorie şi ştergem de praf tablourile din pod. azi suntem necondiţionaţi, dezinteresaţi şi liberi. azi suntem fraţi şi surori. suntem puternici şi demni, suntem stăpîni peste ţărîna noastră. azi suntem extraordinari şi minunaţi şi calzi şi sănătoşi. cît de altruişti şi de cinstiţi suntem azi, cît de atenţi cu cei mai sărmani. cît de îngăduitori şi de iertători şi de corecţi suntem! azi gîndim patriotic şi în limba română şi ne bucurăm de asta. azi e soare şi e belşug de fierturi parfumate în aer. azi batem pas de defilare cu pieptul înainte. zîmbim azi şi privim lumea de la înălţime. azi suntem buni şi ne iubim. ce bine e azi! azi.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Crochiuri Cotidiene, De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Nod în papură, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Singurătatea plătitorului de facturi

Mai deunăzi am intrat în casa unor bătrîni – rude de departe – cu ceva treburi şi pentru oarece discuţii, la un pahar de vorbă. La plecare, am observat pe „studioul” de lîngă uşă un vraf de hîrtii, plicuri desfăcute sau încă închise, bileţele, printre alte mărunţişuri. Imagine familiară pentru acel loc din mai fiecare casă. Bineînţeles, am recunoscut în majoritatea acelor hîrtii facturi şi am zîmbit, înainte să spun „la revedere”, remarcînd: „Facturi!…” Gazda a zîmbit şi ea amar: „Da, facturi… Nu se termină niciodată! Or să rămînă şi or să mai vină şi cînd noi nu o să mai fim aici să le primim!…”
Vorbele astea mi-au rămas în minte preţ de cîteva zile. Lipită de imaginea acelor pensionari. Nu că ar fi o revelaţie aici însă, da, aşa e, facturile nu se termină niciodată. Facturile tronează în vîrful puţinelor noastre certitudini. Alături de viaţă, de moarte, de boli că altele… certe nu prea văd. Venim pe lume aducînd după noi o factură şi murim lăsînd în urma noastră nişte facturi. Şi, lună de lună, săptămînal poate, ne întîlnim cu nişte facturi. Şi nu oricum, ci foarte intim, în cea mai personală relaţie cu putinţă, asemeni uneia amoroase sau de ură. Relaţie petrecută într-o solitudine perfectă.

Factura ne este adresată, ne poartă numele şi cnp-ul, ne identifică la o adică. Este a noastră şi numai a noastră iar noi suntem ai ei şi numai ai ei. Face parte din familie, s-ar putea spune, cu drepturi depline. Şi, faţă de alte treceri prin existenţa noastră, facturile sunt singurele, într-un fel sau altul, cărora nu le rămînem datori. Şi nici ele nouă!
Singurătatea aceea a relaţiei noastre cu o factură este însă din cele cu spaimă şi cu tristeţe. Este singurătatea aia a gîndului supravieţuirii, pentru atîţia dintre români, singurătatea hîdă a neputinţei, a disperării zilei de mîine. Facturile nu-ţi acceptă neputinţele, resemnările, infidelităţile, şmecheriile. Sunt de o corectitudine fatală şi ţine de domeniul minunii ca „altcineva”, din solidaritate, să vină să le îndestuleze în locul tău, „stăpînul” lor. În fiecare zi relaţia despre care vorbesc se consumă în linişte în milioane de ipostaze sau de case, între patru pereţi, în tăcere, în încordarea sau destinderea maximă a muşchilor corugatori şi occipitofrontali ai „condamnaţilor”. Şi nu-i vorba doar despre nişte pensionari ci şi despre nişte maturi care, probabil, nu vor mai avea măcar şansa „siguranţei” unei pensii care să satisfacă plata unor datorii ci şi despre nişte tineri pentru care o factură neplătită poate fi fierăstrăul care taie un drum…

Nu ştiu cum e în alte părţi, probabil acolo se poate vorbi despre o legătură normală, banal contabilă şi reciproc avantajoasă. Ceea ce văd aici şi acum, în acest prezent necruţător de iute, este singurătatea deprimantă a românului neajutorat în captivitatea de hîrtie a facturilor. De prea multe ori şi pe nedrept umflate cu dispreţ, suficient cît să îi treacă viaţa şi moartea la datorii.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 😉

Crochiuri Cotidiene, Feedback, Metehne româneşti, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

„Ciocu’ mic, că acu’ suntem noi la putere!”

O madamă, doamna „Ciocu’ mic”, al cărei nume chiar că nu contează, a fost, după chipul şi asemănarea-i, chipul şi asemănarea fostei puteri portocalii. E drept, cucoana şi-a pierdut mandatu’ prin 2008, da’ monumentala-i strigătură s-a lipit de PDL mai cu… succesuri decît brandu’ ţaţei Nuţi de Ţara Românească. De atunci, nu ştiu cum s-a făcut, dar la nivelul percepţiilor mele, ori de cîte ori se produceau aroganţele şi sfidările unora ca de-alde Macovei, Anastase, Boc, Igaş, Pogea, Videanu, Udrea, Blejnar, Berceanu, Ritzi, Baconschi, Ghe. Ştefan, Flutur, Olteanu, TRU, Ungureanu şi cu Neamţu etc. precum şi ale puiuţilor lor locali, vedeam şi auzeam isteria umflată în sine a acelui: „Ciocu mic!”
Sunt încredinţat că unora stridenţele astea, aerul puturos, stătut, de cameră de bolnav, neaerisită de mai bine de opt ani, le plăceau şi ar fi vrut să le mai adulmece măcar încă vreo cîţiva ani. Văd chiar că hăhăitele păcănele marinăreşti ale prim-preşedintelui de partid şi de stat li se păreau unora dovezi de înaltă înţelepciune şi competenţă tinzând spre genialitate! De bună seamă, eu şi respectivii facem parte din nişte Românii diferite, ţări pe care, eu unul, din această parte le-am privit şi le-am descris de cînd mă ştiu cu pixul în mînă. Ce vreau să spun e că, pînă la urmă, după atîta amar de vreme, mi se pare firesc ca alternanţa la putere şi ciclurile electorale să-şi arate efectele. Adică, mi se pare sănătos ca, din cînd în cînd, să deschizi fereastra şi să aeriseşti camera.

De bună seamă că fac parte din acei vreo 40% din românii care şi-au spus cuvîntul prin vot (procent al celor care contează, nu al celor ce au preferat să-şi anuleze identitatea politică prin ne(re)prezentare) şi al celor care azi se declară satisfăcuţi că au făcut-o. Era cazul să se schimbe cursul întru legitimitate şi un pic de încredere. Recunosc, nu mă aşteptam la un asemenea scor. Oricît aş fi vrut, instinctiv, subiectiv desigur, să-i văd pe coji de nucă pe toţi aceşti ipochimeni nu aş fi bănuit că voi asista la o umilinţă de asemenea dimensiuni, bună de trecut în cărţile de istorie. Ştiu că se voiau intraţi în istorie, dar nu la acest capitol! Ba chiar e o grozăvie cînd mă gîndesc că fosta putere oranj a cîştigat un singur colegiu şi, dacă redistribuirile nu ar mai fi fost posibile, USL-ul ar fi populat într-un nevereosimil 95% Parlamentul! Azi PDL-ul, cu PPPS-ul în frunte, are de cules ce a semănat (să mai amintesc oare de cei 7,4 milioane de români şi de referendumul lor?!) sub prelata acestui defunct ARD (Alianţa Redistribuiţilor, vorba unui post tv) amintindu-mi de sărmanul repausat PNŢcd!

În rest, nu-mi fac iluzii şi nu mă dezic de scepticism. Îmi place aerul curat însă şi aştept să văd cum se vor trata vanităţile unora dintre cei de mai sus şi ale slugilor lor – poate inclusiv cu procuratura aşa cum a fost mersul unor… lucruri. Cât despre ieşirile vremelnicului prim-preşedintele de partid şi de stat, îi doresc (dar!…) mintea rumânului cea de pe urmă şi cît mai… fructuoase vizite de lucru (sau de plăcere, după caz!) departe de surprinzătoarele plaiuri ale Mioriţei! Apoi, sper şi chiar mă tem, să nu aud pe nimeni din chiriaşii noii puteri spunînd: „Ciocu’ mic, la ei, nu la noi, că suntem la putere acuma!”

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Crochiuri Cotidiene, De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Nod în papură, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Prezumţii. Cu oglinda la gură

Mă simt redus la absurd. Boicotat. Invalidat. Umilit. Furat. Probabil la fel s-ar fi simţit şi… ceilalţi, cîţi or fi fost pe bune, în… sinceritatea lor. E dreptul lor. E dreptatea lor. Nu, nu mă aşteptam la altceva şi mi-am mai dat cu părerea despre asta. Dincolo de impresiile de moment, cred că (şi mă refer, ca mai de fiecare dată, la mine) pot încerca să trag linie şi să adun. Şi aş zice că e ridicol să crezi că în politică e loc de naivităţi, de amatorism, de pulsiuni. Cine amestecă aceste ingrediente în politică, cine îşi stabileşte scopurile şi mijloacele politice pe genunchi ar trebui să se aştepte la amare şi mioritice deziluzii. Episodul la al cărui punct culminant am asistat azi, 21 august 2012, (am asistat fiindcă nu aş mai zice „l-am trăit”, tocmai ca anticorp la aceleaşi deziluzii şi la aceeaşi umilinţă) mi-ar putea fi o lecţie de pragmatism, după o mică radiografie, subliniez, personală!

Continui să cred că suspendarea prim-secretarului de partid şi de stat a pornit de la un calcul politic greşit şi a fost pregătită şi aplicată greşit, cu gafe infantile de parcurs. Un calcul care l-a scos pe acesta din morţi şi a adus regimului portocaliu voturi cîte nici nu ar mai fi visat vreodată. Cum altfel decît gafe au fost acelea de a nu şti, la virgulă, pe ce te bazezi, ce populaţie aştepţi la votul pentru referendum? Cum altfel decît gafă a fost aceea de a accepta, în mod gratuit, fără să gîndeşti, impunerea unui cvorum? Cum altfel decît gafă a fost aceea de a încasa pumni, cu garda jos, fără a face un pas măcar spre mijlocul ringului, ştiind ce adversar ai în faţă? Cum altfel decît gafă a fost să-ţi laşi în offside doi miniştri (dacă am pleca de la ideea că ei au fost puşi totuşi acolo cu cap!) în plină bătălie la baionetă – semn de maximă slăbiciune? Cum altfel a fost decît să taci şi să înghiţi sau doar să şopteşti duios cînd instituţii ale aceluiaşi stat aflat şi sub conducerea ta, te boicotează şi te face pe degete pe faţă? Cum altfel decît gafă a fost aceea de a nu dispune de un desant tăios şi de răspunsuri prompte la nivel extern? Cum altfel a fost cînd în loc să scoţi Parlamentul la treabă, în regim de urgenţă, tu nu ai îndrăznit să-i tulburi dulcea şi inexpugnabila, suprema vacanţă?

Beneficiul acestui episod este însă acela că a scos la lumină cu cine avem de-a face. Din toată încleştarea am văzut exact cine sunt şi cum se manifestă actorii din teatrul „nostru”: Antonescu, Ponta, Şova, Macovei, Preda, Blaga, Ungureanu, Neamţu, etc. Am văzut şi culisele şi rezervele aflate la încălzire. Am văzut cum vine treaba cu statul român, cu instituţiile lui „reprezentative” şi cu… democraţia! Am văzut cum e cu Legea (de la Constituţie încoace!) potrivit căreia anularea voturilor a 7,4 milioane de români este, moralmente cel puţin, egală cu zero! Am realizat inclusiv cum s-au „cîştigat” legislativele şi prezidenţialele din ultimele dăţi. Am văzut care ne sunt „aliaţii” externi şi în ce hal de colonizare am ajuns. Am văzut care ne sunt „societatea civilă” şi „opinia publică”. Cum am văzut care ne este şi presa, „a patra putere”, emfatic spus. Am văzut şi „ce se poate” şi „ce nu se poate” şi de ce! Acum ar trebui să ştim ce aşteptări mai avem, cum le capacităm şi cui mai suntem dispuşi să acordăm o prezumţie de nevinovăţie.

Da, am asistat la o la o sfidare inimaginabilă pentru orice om condus de logică şi bun-simţ care, ne dă măsura naţiei pe care o populăm, sau mai curînd a populaţiei din care facem parte. Da, poate dacă mai ieşeau la vot 500.000 de oameni părăsindu-şi pentru un sfert de oră cearşeaful şi umbreluţa de plajă, poate altfel vorbeam azi. Da, dacă 100.000 din cele şapte milioane ieşeau în stradă cîteva zile-n ultima lună alta era situaţia şi măcar azi le tremurau nădragii acelor „judecători”. Acest episod, fără îndoială istoric, a fost, repet, ca un turnesol care ne-a arătat cine suntem, cum suntem. Şi nu, nu e bine, nu e bine ce-am văzut, doamnelor şi domnilor!

Desigur, avem dreptul (şi obligaţia, după mintea şi putinţa fiecăruia) să ieşim în stradă, să ne apărăm votul, opiniile, să nu ne resemnăm, ar fi în asta ceva ce ne-ar mai spăla poate obrazul, ar fi ceva care le-ar şterge unora de pe feţe batjocoritorul rînjet al „victoriei”. Ar fi poate momentul naşterii şi la noi a unei Solidarităţi, o solidaritate a străzii (stradă care nu este pe un perete de Facebook!) nu una a elitelor de carton, o solidaritate de temut de care avem iată nevoie acum, dar de care vom avea nevoie, după toate aparenţele, şi mîine şi poimîine! Cum vom avea obligaţia, dacă ne asumăm o anume identitate politică or civică şi dacă avem pretenţia de a fi parte a demnităţii naţiunii, să alegem, mai la iarnă, masiv şi în cunoştinţă de cauză, aducîndu-ne bine aminte şi ce şi cum am votat acum cîţiva ani, fiindcă prea uităm uşor! Cum pînă atunci, şi după, ar fi cazul să nu mai rostim numele unui vremelnic chiriaş de la Cotroceni. Să fie sfidat şi boicotat pe măsura „demnităţii” şi funcţiei lui! Acela împotriva căruia am votat ar trebui, logic, să nu mai existe şi să nu-i mai dăm cuvîntul pînă la ultimu-i drum spre ieşirea din scenă!
Politicienii, în schimb, nu au dreptul să mai facă apel la oamenii din stradă, la umilinţa lor, la mobilizarea sau demobilizarea lor atîta vreme cît ei înşişi nu au fost în stare să iasă şi să scoată oamenii în stradă! Cum politicienii (şi mă refer la… „putere”!) nu pot să mai aibă pretenţia să mai arunce totul, drept scuză pentru impotenţa ei, exclusiv în cîrca unei curţi uzurpatoare de realitate, de bun-simţ şi de drept! Înainte, puterea ar trebui să-şi dovedească pe de-a-ntregul legitimitatea, pretenţia la încredere, la… coabitare. Puterea ar fi trebuit, şi ar trebui mai departe, să-şi exercite… puterea, cu tot ceea ce presupune asta, pentru români, nu doar să defileze în tricouri pe care scrie 7,4 milioane!

Dincolo de toate, viaţa ne e asta de prin bătăturile noastre, cu verile, cu secetele mortale, cu toamnele şi cu troienele noastre ucigaşe! Mulţi dintre noi suntem îndreptăţiţi să nu mai avem răbdare şi să reacţionăm mînaţi nu doar de raţiune. Pentru mulţi dintre români poate aceşti opt sau zece ani sunt sau au fost ultimii! Mulţi dintre ei nu vor ca într-o dimineaţă să vină cineva de la procuratură, sau vreun jandarm, să le pună oglinda la gură să vadă dacă mai respiră. Mulţi dintre ei ar vrea să ştie că pruncii lor nu fac parte dintr-o „marjă de eroare”!
Ca leac personal împotriva iluziilor, şi a bătăii lor de joc (!), însă, n-aş mai amesteca lucrurile şi aş continua să gîndesc, poate cinic, cu oarecare detaşare, fără patimă, fără lehamite şi fără ură, fără nesimţire chiar, mi-aş aminti că la meci poate fi exact ca… la meci! După partidă, se ştie, protagoniştii ţipă că i-a furat arbitrul, apoi îşi împart primele de joc, fac schimb de tricouri iar noi, plătitorii de bilet, rămînem doar cu huiduielile şi, pe ici pe colo, cei mai slabi de înger, cu cîte-un infarct, sau după caz, cu o legitimaţie de… puşcărie. Fiindcă… merge şi-aşa sau n-a fost să fie… altfel!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

P.S. – Text pornit de aici, din Power&Politcs World. Şi găzduit şi aici, de Cotidianul.

Crochiuri Cotidiene, De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Nod în papură, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Braţ la braţ cu Dante!

După tot ce văd şi ce aud aş zice că de ieri România e o ţară care, urmare unui cataclism, a rămas fără şapte milioane de locuitori. A venit, aşa din senin, o bombă (atomică sau de alt fel) şi ne-a ras de pe faţa pămîntului, urmînd ca ceilalţi să vină şi să ne îngroape. Aşa se vede ţara asta şi din… prispă şi din avion.
Autorii referendumului (recte USL-ul) se căinează: că pe listele electorale au fost chiar morţi, că o fi şi-o păţi cu cvorumul ăla impus de 50%+1, că n-au apucat să numere, că hunii au pîrjolit totul în cale, etc.,etc… „Victima” referendumului face din nou şi ea ce ştie mai bine, hăhăie pe înfundate (să nu mai bată la ochi!) şi se arată – el şi aderenţii de la geamlîc- în faţa sfidaţilor drept marele, înţeleptul, legitimul , reformatorul, memorabilul şi onorabilul şef al statului.
Bun. Ăsta-i peisajul. Uităm, cred, însă cîteva lucruri. Noi suntem în cauză, nu suntem o ficţiune! Noi (eu, tu, el, ei!) am făcut şi facem posibilă această aritmetică bezmetică. E, repet, ca în fotbal! Pînă la urmă am luat bătaie cu 3-0 (pe drept, pe nedrept dar ăsta-i scorul!) şi acum ne tăvălim de durere ţipînd că ne-au furat cu arbitrii şi cerşim o judecată a nu ştiu cărui tribunal „imparţial”! Murim cu dreptatea de gît, cum se zice!
Dacă această încă romantică şi entuziastă USL dădea dovadă de profesionalism şi realism politic şi nu făcea cîteva greşeli capitale, adică dacă nu-i renăştea din cenuşa pierzaniei pe Băsescu şi pe ai lui prin însăşi precipitarea referendumului şi dacă nu-i tremurau brăcinarii la prima uitătură piezişă a stăpînilor de la Bruxelles, altfel stăteam acum de vorbă. Dacă aveau măcar caracterul şi sîngele să spună nu în faţa Înaltei Porţi, acum dormeau ceva mai liniştiţi! Mai mult, poate se mai alegeau şi ei cu un dram de stimă în plus, şi cu ceva procente electorale consolidate la… puşculiţă. Dacă unii dintre noi (doar-doar cîţiva încă peste admirabilii şapte milioane şi ceva!) nu stăteam cu burta la soare, la mici şi la bere pînă în al doişpelea ceas, altfel stăteam acum de vorbă. Dacă organele îşi făceau treaba şi punea ordine în liste separînd măcar vii de morţi, dacă statistica făcea ordine în… statistici şi le comunica din vreme, altfel stăteam de vorbă acum! (Deşi am vaga impresie că şi din interesul politic al… părţilor aşa se şi dorea să arate unele listele electorale  – tacit, de comun acord, uşor manipulabile!)
Şapte milioane şi ceva de români se simt frustraţi, trădaţi, se simt trimişi în exil şi aproape îngropaţi! Pe bună dreptate! Dar, pe ici pe colo, totul seamănă cu un blat ordinar al politichiei faţă cu amărîtele noastre realităţi, sau măcar cu o indolenţă puturoasă a unora. Ceilalţi, „boicotanţii” şi absenţii inconştienţi (oricum muţi, fără voce şi fără dreptul de mai cuvînta de acum!) aplaudă bezmetici în altă iluzie, a unei victorii fără trofeu şi fără beneficii.
Una peste alta, rămîne ce… rămîne: colonizaţi la propriu (terenuri, fabrici si uzine!) ne-am lăsat iată uşor colonizate pînă şi minţile! La aşa popor, aşa „conducători”, se zice. Unii zic că ne-ar mai putea scoate de aici o… „a treia cale” sau o „a treia forţă”, „curată”. Nu o văd însă decît în eseuri şi nu cred că se va naşte dincolo de generaţia curentă. Cum mai spuneam, pînă în noiembrie cel puţin vom rămîne pe un teren de luptă trist în care ţara va fi jucată-n picioare sub ochii noştri hipnotizaţi şi deliranţi (asta-mi aminteşte de viţeii de la poarta nouă!) Şi cum se întîmplă firesc, din stîrvul încins de căldură se vor îngrăşa din plin extremele de toate culorile, partide de televizor sau de alte însemne dar, şi (mai ales!), disperarea unora dintre noi, încă suficient de idealişti într-atît încît să-l acopere cu flori!

Update:Aflăm, potrivit Institutului Naţional de Statistică, că suntem, în urma recensămîntului din 2011, 19.042.936 de români! Din care 16.527.971 suntem români votanţi. Aşadar, cvorumul este de 8.429.265 de români! Practic, cvorum atins, preşedintele Băsescu demis! Asta spune acum PSD-ul iar Curtea Constituţională va trebui să decidă  ce înseamnă cei 51% din populaţie! În ciuda unor evidenţe cred că această CC va hotărî cum s-a… stabilit. Sfidarea, minciuna, hoţiile vor circula mai departe libere pe stradă, braţ la braţ cu Dante şi cu speranţele lui! Nu-i bai, nu-i prima şi nici ultima oară şi… „ce e val ca valu’ trece!”  De ce doar acum aflăm însă aceste date, în al treisprezecelea ceas, de ce ele nu au fost oficializate ca bază de calcul a referendumului?!  De ce-mi pare aici o altă insultă, la adresa mea cel puţin, sau o altă indolenţă crasă?!
Nu văd de ce şi cu ce toate astea ar schimba cu prea multe starea-mi actuală, nervii şi cele povestite de mine mai sus! Părerea mea!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

P.S. – Muzichia are legătură numai cu prispa şi avionu’!

P.P.S. – Prin grija Gabrielei, căreia îi mulţumesc, puteţi găsi acest text şi aici: Power&Politics World

Crochiuri Cotidiene, De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Jocuri patriotice. Jocuri erotice

Am văzut azi „Insider”, pe HBO. Filmul în care Al Pacino este un realizator tv, la CBS, care pune la punct o emisiune care loveşte în cartelul giganţilor mondiali ai ţigaretelor. Îşi face meseria, scoate la lumină şi expune un martor (Russell Crowe) cu viaţa răvăşită (fost director de cercetare într-o astfel de companie) într-un război aproape sinucigaş. Miza e de miliarde, omerta funcţionează perfect. Sunt atrase în horă şi New York Times şi Wall Street Journal. Sunt pe fir procurori, judecători, avocaţi, totul culminînd cu depoziţia martorului adus sub escortă cu motociclişti, maşini cu girofar, gărzi înarmate… Reţeaua TV, şantajată de industria tabacului cedează, refuză emisia, apoi revine graţie sforilor trase de bravul jurnalist în rîndul breslei. La final, realizatorul TV îşi dă, învingător, demisia. Pare-se că povestea a fost reală, petrecîndu-se prin 1996. Cum reale au fost şi altele, destule, similare. Filme americane!, veţi zice! Da, filme în care, uneori, în momente de tensiune auzim cîte un „F..k!”

Noi nu am avut, nu avem şi nu vom avea nicio „Watergate” sau „Irangate”. Nu avem nici măcar o „Flotagate”, „Energogate”, „Asfaltgate”, „Citostaticgate” sau măcar „Panseluţagate”. Avem, ce-i drept, poate, o „Plagiatgate”, „Sinucidereagate”, „Bruxellesgate” sau „Termopangate”, etc.  Şi avem şi o presă pe măsură, cîinoasă ca o hienă care, latră trei zile şi uită imediat ce apar la tv nişte reclame, întîmplător tocmai ale unora despre care se făcea vorbire în zilele cu pricina. A… o presă cu tiraj de buzunar, evident. Iar ecranizările noastre aduse la temă sunt pe măsură: sublime dar lipsesc cu desăvîrşire.
În schimb, noi stăm mult mai bine cu… libidoul! Auzim mai peste tot, din prispă pînă-n bulevard, şi pe ecran şi pe scenă, atît la tensiune cît şi la… relaxare mult mai multe decît cîte un „F..k!”. „Îmi bag…!”, „Să te f.t!”, „Te bag în p…a mătii!”, „Îmi sugi…!, Ce, PLM!” (fără +18 ani şi reducînd uşor erotica la trivial) sunt extensiile care ne răcoresc fără efort conflictele, se substituie eficace dezvăluirilor şi ne rezolvă problemele de conştiinţă şi de memorie. Aş zice că la ei, la americani, putem vorbi de nişte jocuri patriotice. Noi suntem mai pragmatici şi mai epicurieni!
Bravo nouă, WTF! 😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Crochiuri Cotidiene, De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Nod în papură, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Un marş funebru şi-o gură de aer

Votul de neîncredere, moţiunea de cenzură împotriva unui simulacru de guvern, nu au fost numai cele formale petrecute între actorii de pe scena parlamentului, cît mai ales rezultatul neîncrederii românilor în marea lor majoritate. Mizeria, ipocrizia, hoţia, dispreţul, diletantismul instalate în doze care au atins insuportabilul, de şapte ani încoace, au făcut din ţara asta şi din viaţa românilor un coşmar (dacă nu un marş funebru, fără a fi o metaforă asta pentru mulţi!). Acum, într-un tîrziu, s-a produs un fapt normal, o parte a „ciumei” portocalii – lipsită de orice suport! – a fost vînturată şi scoasă pe uşa din dos fiindcă nu se mai putea altfel. Au primit exact ce au semănat peste măsură cu trufie şi indiferenţă, sub pretextul „crizei”, faţă de realitatea sumbră a celor mulţi. Trebuia să se fi întîmplat asta de mult, dincolo de toate calculele electorale şi de oportunitate politică, fiindcă votul de neîncredere al străzii este cel care, în mod firesc, contează în orice stat care îşi zice democratic. Pesemne lucrurile acum s-au copt…

Cum, după desfăşurarea evenimentelor (şi trădărilor), nu se putea altfel decît ca USL-ul să îşi asume la modul serios formarea guvernului Victor Ponta (plecînd de la premisa că va fi şi investit în parlament!). Că asta este sau nu o ieşire convenabilă pentru Băsescu şi PDL, că era de dorit un „guvern de servici” „apolitic”, astea sunt calcule care au fost depăşite tocmai de mersul precipitat al întîmplărilor. La fel, cum de dorit ar fi fost – dacă timpul şi „procedurile” le-ar permite – alegerile anticipate şi suspendarea preşedintelui pentru definitiva salubrizare a tot ce a mai rămas portocaliu în politica şi administraţia românească (cealaltă „parte”, adică!).

Entuziasmul acestui moment este sănătos. E normal ca într-o „mare” românească infectată pînă la puroi în anii ăştia să prindă bine o undă de bucurie, o undă de mai multă speranţă. Aceste zile ne-au adus un pic de oxigen, dar să nu ne iluzionăm. Poate fi începutul cîştigării încrederii sau poate fi începutul sfîrşitului ei, fiindcă despre asta e vorba, despre nevoia ca de aer de încredere. Dacă USL-ul îşi va juca acum inteligent şansa, dacă va pune dreptul la locul lui, dacă va pedepsi ce trebuie pedepsit printr-o firească vidanjare, dacă va fi onest, dacă va vorbi cinstit cu amărîţii, dacă va recunoaşte că aşteptările sunt foarte mari şi va dovedi că nu este parte din acel convenabil, complice şi neruşinat „tot” – „o apă şi-un pămînt”, îşi va cîştiga pariul în faţa românilor. Dacă nu, căderea de la înălţimea frumosului cal alb îi va arunca în acelaşi loc în care zac deja muribunzi „ceilalţi” care rînjeau şi aplaudau acum nişte ani la vorba „Un fleac, i-am ciuruit!”.

Dobîndirea încrederii, păstrarea credibilităţii, rezistenţa în faţa tentaţiilor demagogice şi materiale imediate precum şi în faţa jocurilor şi manipulărilor prezidenţiale, în condiţiile unei presupuse „coabitări” împotriva naturii de încă doi ani, sunt mult mai dificile decît par în aceste momente de euforie. Speranţa e frumoasă, atîta vreme cît nu face loc zîmbetului hîd al deziluziei… Sper ca presimţirile mele, pe care nu le rostesc acum, să nu mi se confirme peste un timp, cînd o cădea frunza…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Crochiuri Cotidiene, De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Nod în papură, Texte şi pretexte

Iluziile de cafenea şi ciulinii de Dîmboviţa

Găsesc inspirat articolul lui Horaţiu Pepine „E posibilă şi utilă o politică înnoită radical?”, cum la fel de interesantă este şi o opinie privind a ceea ce a fost şi ce a mai rămas din Piaţa din iarnă… Eu unul, dincolo de entuziasmul romantic de moment al acelui „se poate!” am privit cu destul scepticism „mişcările revoluţionare” sau „occidentale”, mai mult sau mai puţin aşezate ideologic, apărute ca ciupercile după ploaie după momentele de emoţie dîmboviţeană publică sau politică. Dincolo de a fi nişte şezători (în covîrşitoare măsură „online”!) pe marginea unor manifeste mai mult sau mai puţin inspirate, aceste mişcări nu depăşesc nici măcar îndrăzneala ieşirii din cafenea, dar să mai ajungă la tribunal?! Avem noi românii marele, geneticul talent al încremenirii în proiect şi al „colocviului de prispă” care nu are cum să ţină de „activism” (în bună măsură voluntar). Cei care aşteaptă „un ceva nou” promiţător şi eventual sosit pe cai albi (că e partid, că e „catindat”) uită că un astfel de proiect are nevoie de cîteva ingrediente obligatorii: bani, interes şi „munca de partid”. Apoi o Românie preponderent rurală în mentalităţi şi cunoştinţe, cu o mare majoritate a românilor dependenţi de ajutoarele „de la stat” va rămîne încă multă vreme oarbă şi surdă la orice „revoluţie intelectuală” sau chiar „a bunului simţ”. Cred că, din păcate, se iluzionează toţi aceia care speră că vor intra în doi timpi şi trei mişcări pe scena „mare” a politicii mioritice… mici, inspiraţi sau însoţiţi de te miri ce chipuri imberbe „garnisite” cu doctorate pe Sena şi Tamisa şi de platforme cosmopolite de salon. Adecvarea la realităţile, paraginile şi ciulinii noştri este prima condiţie la care trebuie să răspundă cei mînaţi de dorinţa de a le face „bine” cetăţii şi cetăţenilor azi. Iar asta nu se prea poate decît în şi prin partidele „noastre” bine înfipte în teritoriu, aşa cum sunt ele: prăfuite, deformate doctrinar, pervertite de aceleaşi interese de gaşcă, populate mai mult decît pestriţ. Că acestora le vor creşte apoi „aripioare” mai… lustruite sau li se vor alipi apendice meşteşugite „independent” (de genul PPDD sau UNPR) asta e altă poveste care nu schimbă cu nimic lucrurile. Avem, pînă la urmă, nu-i aşa, politica pe care o merităm. Chestie care ţine de mult de fapt divers şi spulberă pînă şi cele mai frumoase manipulări ori iluzii de cafenea…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Crochiuri Cotidiene, De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Suflete tabloide. În balanţă

Trăim într-un petec de lume plin de etichete, de candele „oficiale”, o lume „nebună” şi bolnavă, depersonalizată, grăbită peste măsura dată timpului ei. Zilele astea care încep şi se termină cu searbădul „Fie ca…” îmi dau parcă şi mai mult „măreţia” golului care ne înconjoară şi ne acaparează. Toată fraza asta e un truism pînă la urmă şi cred că e o introducere neinspirată la cele pe care vreau să le spun. De fapt, de mai mult timp, vreau să las aici un gînd la adresa reportajului şi reporterilor, atît şi atîţia cîţi au mai rămas în presa „noastră”. Şi nu am cum să fac asta fără a avea drept reper altceva decît emisunea Antenei 3, „În premieră”, cea a lui Carmen Avram. În toată galeria asta găunoasă de plastic, carton şi pereţi virtuali a mass-media în care tot mai greu găseşti ceva consistent sau digerabil, emisiunea despre care vorbesc a rămas o oază de firesc şi bun-simţ (împreună cu altele cîteva de numărat pe degetele unei mîini). Şi o spun şi cu nostalgia coclaurilor bătute ca să stau de vorbă cu un stareţ pierdut de lume, cu un pădurar însoţit cu urşii, cu un ceasornicar bătrîn ori cu un meşter în chitări şi piane, sau să „sap” prin dărîmăturile unor foste „citadele” industriale. Cei care aşteaptă săptămînal premierele „de la În Premieră” bănuiesc că ştiu despre ce vorbesc. Împotriva „modelelor” dâmboviţene sper ca sezoanele emisiunii să ţină mult şi bine fiindcă sunt multe din realitatea românească de spus, de dezvăluit şi de pansat în felul ăsta. Mă întreb doar dacă această oază va şi putea repune la locul lui reportajul cu gustul şi desfătarea în faţa luminii şi umbrelor bine împletite cu fraza corectă, documentată şi bine spusă în româneşte.
În chiar această perioadă a Sărbătorilor Sfinte ale Paştelui, bun pretext pentru regăsire şi normalitate, aşa aş aşeza în balanţă lucrurile: între tabloidizarea şi, din păcate, subţierea pînă la moarte a paginii de ziar, şi greutatea adevărurilor răscolite prin unghere nebănuite de ţară. Iar de aici şi pînă la balanţa din noi înşine nu cred că e o distanţă prea mare: cum cîntărim, fără ipocrizie, sufletele noastre tabloide cu rămăşiţele adevărurilor, ale liniştii, ale muzicii, verdelui şi poeziei eşuate pe… acolo pe undeva?

Lumină în toate, vă doresc!
Paşte Fericit!

Crochiuri Cotidiene, De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Nod în papură, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Pe-un colţ de bancă din piaţa populară

O scrisoare… pierdută! Bănuiesc că o mînă de români (şi mai ales colaboraţioniştii – intelectualii sau simplii lui postaci fanatici!) se întrebă acum: „Oare ce pregăteşte Preşedintele? Ce as are în mînecă? Ce lovitură pregăteşte Băsescu?”… Cred că mai sunt destui aceia care chiar sunt convinşi că „geniul” politic al preşedintelui există, că acesta este un „animal politic feroce”, că acesta trăieşte drama sacrificiului de sine pe altarul naţiei… Pînă la urmă însă cel mai dureros e să le refuzi acestora iluzia şi credinţa. Să trăiască în iluzia lor, aşadar!
Traian Băsescu, „preşedintele nostru”  prin această nouă scenă a „bileţelului” şi a celor „cinci minute”, e departe de a fi dat o lovitură „de maestru”, cum probabil jinduia. Nu a oferit proba supremă de „onoare”, ci doar una nouă şi răsuflată de… „combinageală” – cu toate circumstanţele atenuante şi minimalizante, pamfletar vorbind!, pe care gentil i le acordăm.  Părerea mea!  Pînă nu de mult, ce-i drept, „combinagiii” („virtute” bine cultivată în bobor) aveau partea lor semnificativă de „succesuri”, pozitivate chiar, într-o masă politică mediocră, dar de la o vreme doza lor de „încredere” a început să miroasă mult prea înţepător. În vîrful „plutonului” era văzut, desigur, şi El! Specia asta e de acum, ireversibil, pe cale de dispariţie. Nimic din deruta dorită nu s-a produs, iar competitorii n-au aruncat, urmare diversiunii, prosopul pe podea. Ba, dimpotrivă, au făcut „bileţelul” bucăţele. Ce umilinţă mai mare decît să nu fi băgat în seamă, mai ales cînd erai obişnuit cu mirosul sîngelui victimelor!? Ce cale scurtă de la „glorie” la penibil! Şi cît de scurtă şi jalnică e gloria cînd nu mai ai simţul realităţii şi măsurii! Şi ce uşor ar fi de învăţat din asta ca protecţie la posibilele alte dezamăgiri viitoare!
Aşa-i, ce o fi acum în mintea unui oarecare şi vremelnic preşedinte văzîndu-şi bărcuţele de hîrtie în derivă şi scufundîndu-se în ligheanul cu apă rece? Tristă, aproape înduioşătoare şi lacrimogenă imagine, nu-i aşa? Umanismul nostru ne îndeamnă chiar să-i privim cu compasiune pe eroii căzuţi şi să le ţinem partea, aşa cum ne învăţa să facem, pînă nu de mult (la scara vremurilor electorale!), pînă şi un Ion Cristoiu! Mă aşteptam la un alt fel de… început al sfîrşitului, mai pe măsura foncţiei!… Ce va face? Va mai urzi cîte ceva din „interior”, va mai trage cu ultimele puteri o mînă de beneficii, îşi va mai spoi statuia de victimă neînţeleasă? Îşi va da, într-un tîrziu, demisia, dînd „satisfacţie” „detractorilor”, „veninoşilor vrăjmaşi” – ultima „carte” pe care o mai are la îndemînă? Sau va aştepta resemnat şi izolat sentinţa suspendării sau demiterii? Care-i va fi mai mica umilinţă? Unde-şi va petrece, pînă la urmă şi cît de singur, penitenţele – dacă acestea vor fi să fie?! Şi…? Şi ce dacă?! Sunt scene, scenarii privindu-l pe acest Prim-preşedinte de partid şi de stat (cum îi spuneam de mult pe-aci!) care să mai poarte vreo urmă de interes? Cît de uşor e să cazi, din nechibzuinţă, din prea mult şi prea plin de sine şi din sfidare, din colţul paginii manualului de istorie în colţul batjocoritor al băncii de bancuri din… piaţa populară! Mă aşteptam la un alt fel de sfîrşit. Probabil cu cît îl aştepţi mai mult, cu atît e mai fără de… lustru! 😉

P.S. – Da, intrăm în Săptămîna Patimilor sau în Săptămîna Mare sau chiar în Săptămîna Neagră şi da, s-ar cuveni să credem şi să dăruim, în orice situaţie şi la adresa tuturor sufletelor, mai multă înţelegere, iertare şi, după caz şi necesităţi, uitare!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Crochiuri Cotidiene, De azi pe mîine, Metehne româneşti, Nod în papură, Texte şi pretexte

Poporu’ masochist şi sictiru’ de primăvară

„Politicianul ar putea fi ucis prin nebagare în seama, dar atunci ar suferi si televizorul siamez”, spune undeva – am rupt din context – Vasile Dâncu. Formularea mi s-a părut elocventă pentru înfrăţirea poporului cu televizorul la care am ajuns mai cu seamă în ultimii ani. Şi nu cu televizorul ca vehicul ponderat al ştirilor, documentarelor, filmelor sau muzicii, cît ca obiect al fetişismului satisfăcut puternicilor zilei. N-aş suspecta parcă poporul… televizionist chiar de masochism, dar măcar de o anume dependenţă tîmpă, de sevraj la suprimarea plasmelor şi LCD-urilor, şi implicit prin asta de anulare a voinţei, da. Sunt de remarcat, desigur, ratingurile record ale talk-show-urilor (mai ales de opoziţie dacă e să mai vedem în presă „cîinele de pază” al societăţii sau de tip otevist) însă totul se rezumă numai la asta, multiplicat la scara fiecărei seri. Aceleaşi figuri, aceleaşi „idei” repetate la nesfîrşit ar putea declanşa măcar o minimă selecţie… salubrizantă: te cam uiţi o dată pe săptămînă şi te-ai lămurit! Iar în timpul astfel cîştigat ar mai rămîne loc de ceva… atitudini. Şi cînd spun atitudini mă uit la Pieţele ţării care, cu venirea primăverii n-au „înflorit”, din pacate, ba dimpotrivă sunt… goale. Şi dacă nu pentru astea, presupunînd – nu-i aşa? – că ele se vor „traduce” la urne pînă la urmă, măcar de nişte cărţi citite pe o bancă-n parc tot ar mai fi loc! (Asta cum de… grătare nu se mai pune problema – o altă frustrare naţională!). Iar lovitura, prin ricoşeul pornit din „conştientul” colectiv astfel înviorat, ar fi chiar dublă: ar ucide şi politicienii exhibiţionişti, aşa cum spune Dâncu. Ce i-am mai vedea tăvălindu-se de durere, ignoraţi de rumânii deştepţi şi sictiriţi, pe marginea şanţurilor! Ce ziceţi, vă… băgaţi? :))

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Crochiuri Cotidiene, De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Nod în papură, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Scuze, Coane Iancule! Semnat: Mitică

Este, fără îndoială, un truism să vorbeşti azi despre actualitatea lui Caragiale. Potrivit unora e chiar desuet şi peste-poate de plicticos. Chiar dacă Tipătescu, Trahanache, Caţavencu, Farfuridi, jandarmul Pristanda, Brînzovenescu şi Dandanache sunt mai… unşi, mai fini, mai sofisticaţi, mai amorali, ei sunt departe de modelele actuale de rating… Joiţica şi Veta sunt mai… porno, mai adulterine, mai fiţoase, mai accesorizate azi, ce-i drept, dar tot degeaba! Doar Mitică, „Vocea patriotului naţionale”, ce a mai rămas în picioare şi priveşte de pe margine (sau, după caz, din faţa statuii de la Naţional), în ciuda gerului năpraznic, şi e singurul care mai ţine steagul sus:
” Mitică… şi mai cum?
– E destul atâta: Mitică – de vreme ce și dumneata îl cunoști tot așa de bine ca și mine. Firește că trebuie să-l cunoaștem: îl întâlnim atât de des – în prăvălii, pe stradă, pe jos, în tramvai, în tramcar, pe bicicletă, în vagon, în restaurant, la Gambrinus – în fine pretutindeni.”
Noi, rumânii, miticii adică – nu toţi desigur! – fundamental liber-schimbişti, complicaţi şi simpli tototdată, suntem atît de previzibili şi cu prea mici marje de surpriză asupra metehnelor şi dedesubturilor noastre psihanalitice… Dincolo de teatrul zilei, efemer precum o gazetă, independentă sau de partid, un „Cănuţă, om sucit” ne aşteaptă la fiecare colţ de stradă şi „Multe şi de toate a-ncercat el în viaţa lui, ca să şi-o poată cîrpi de azi pe mîne. A făcut, fiindcă şi el era român, a făcut şi politică; a părăsit totdeauna opoziţia, din cauza nemărginitei şi injustei ei violenţe, în ajunul venirii ei la putere, şi s-a alipit totdeauna de guvern, care-n definitiv nu era aşa de vinovat, cu cîteva zile înainte de trecerea acestuia în opoziţie. Şi pe urmă iar aşa şi tot aşa.”
În felul ăsta, „Aurora democratică”, operă a soţietăţii noastre profund şi deplin reformate, îşi flutură steagul peste capetele noastre după vreo 127 de ani, ca şi ieri. Dar ce-s 127 de ani pînă la urmă? Două vieţi de om puse cap la cap, nimic mai mult!
„Simţ enorm şi văz monstruos”, spunea bonom şi tragic, mult-contestatul, la vremea lui, Nenea Iancu. Şi cu tot acest văz, cu dramu-i de naivitate, dînsul mai credea că: „Nu, hotărît, neamul acesta nu e un neam stricat, e numai nefăcut încă,  nu e pîn-acuma dospit cumsecade.“
„Nene Iancule – aş zice eu, un Mitică de azi, „băiat bun, de-ai noştri, din popor“ – iartă-ne, dar nici pînă acum nu ne-am dospit cumsecade. Ba cred că suntem şi mai rău, semn care mă duce la gîndul că drojdia nu ni-i deloc bună, cu tot ambîţul nostru! Iartă-ne, Coane Iancule!”
„Al dracului Mitică!”, mi-ar veni cred, hîtru, răspunsul, de undeva de dincolo de scenă…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Crochiuri Cotidiene, De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Nod în papură, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Gesturi. „Care să spună ce?!”

Confuzie, dezechilibru, neîncredere, suspiciune… Sau ură, egoism, ipocrizie, curvăsăreală, hoţie, prostie, fudulie… Nu ştiu, oi fi bolnav dar mă uit în jur, privesc în jos, privesc în sus şi asta văd. Ici-colo, mici umbre de onoare sau gesturi normale cu cei şapte ani în zeste. Prea puţine ca să mai schimbe starea de fapt şi putoarea. Şi dacă m-aş referi la întîmplare numai la prezenţa istorică a Regelui Mihai I într-un Parlament adormit din care a mai rămas doar numele sau la gestul firesc şi dureros pînă la urmă al lui Şerban Huidu de a-şi cere iertare dezamăgind pesemne o lume care ar fi preferat o spălare pînă la isterie, în public, a unor păcate şi ar fi de ajuns… Ar fi de ajuns altundeva, altcîndva, nu aici. Ar fi de ajuns să vindece şi să adune ceva într-o ţară cu un stat şi o populaţie (nici nu zic măcar popor!) cît de cît normale (nici nu zic măcar demne sau mîndre!)
Să mă mai mire zilnicele ştiri despre disperaţi care se sinucid? (O, nu, nu din motive de onoare sau umilinţă naţionale, ci din biete disperări şi orgolii casnice, din frici de moarte şi de foame, din amantlîcuri, beţii sau nefericite aruncări în stradă!) Să mă mai mire circul bisericos cu moaşte în faţa dezbrăcaţilor flămînzi? Să mă mai mire o hăhăitoare întrebare aruncată drept răspuns la un gest, ca un scuipat în obrazul istoriei, de un rege căţărat peste batjocurile de mai sus, „care să spună ce?!…”
Ar fi de ajuns cîteva gesturi sau vor fi de ajuns şi la noi, veţi spune, voi cei optimişti… Lucrurile şi oamenii se cern şi aleg în ce loc să stea, de ce parte a baricadei, veţi zice…  Minorităţile contează şi sunt motorul care aduce schimbarea, mă veţi combate… Sper şi eu, sper ca peste o vreme, după ce emoţia şi aplauzele fireşti ale zilei de mîine vor fi trecut, să spun. „Da, m-am înşelat iar!…”

Căutînd nişte explicaţii la ştirile acelea despre sinucideri, la motivul acestor patetice şi fatalmente subiective rînduri de fapt, m-am oprit la un citat din Durkheim: „Omul nu poate trăi dacă nu simte ataşament faţă de ceva care să-l depăşească… viaţa nu este suportabilă decât dacă îi intrevedem raţiunea de a fi, dacă are un ţel prin care să merite osteneala de a o trăi…” Ataşamentul, ţelurile, ostenelile noastre unde-s?…

Servus, Blogolume!

Toate cele bune!

Crochiuri Cotidiene, De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Nod în papură, P.S. (Prozaice Scurte), Texte şi pretexte

Aurul apă nu se face. Nea Mitică

Nea Mitică e ştiut aici în cartier, de vreo trei-patru ani drept „Mitică Americanu'” sau „Mitică Milionaru'”. Înainte era doar unul dintre mulţii pensionari care se adunau zi de zi la părculeţul de pe Berzei pentru un şah sau o tablă. Chiar îl ţin minte cum îşi plimba alene pe aici punga transparentă de plastic cu piesele vechi de lemn… De cîteva ori intrasem şi-n vorbă şi ţin minte că se distra mereu pe seama mea, braşovean trăitor în… Iaşov! Acum vreo trei sau patru ani nea Mitică, la ai lui vreo 68 de ani si pensionar din armată de ani bunicei, văduv de alţi ani şi singur cuc, s-a trezit cu o pleaşcă de moştenire descoperită tocmai în America, de la bunicăsu’! Moşu’ George fugise în State prin anii ’30 ameţit de o febră a aurului. Şi de atunci nimeni n-a mai ştiut nimic de el. Tatăl lui nea Mitică se ştiuse orfan de mic şi Mitică fără moş. Moştenirea lui Mitică, se zicea că ar fi fost pe la vreo două milioane şi ceva de dolari. Tot pe atît primise şi frate-su mai mic, Vasile, ţăran, fost ceapist de prin părţile Vrancei. La aflarea veştii cei doi s-au suit în avion şi au plecat în SUA, undeva pe lîngă San Francisco şi acolo au rămas pînă de curînd. Acolo au aflat că moşu’ lor prinsese binişor ultimul tren al aurului şi că a strîns fiecare cent iar cînd s-a prăpădit a lăsat o hîrtie ca banii să-i fie moşteniţi de urmaşii care îi vor mai fi rămaşi prin ţara lui.
În America Mitică Milionaru’ şi frate-su Vasile au trăit liniştit, româneşte, în căsoiul bunicului George Tziuka, după cum îi rămăsese numele americanizat după Ciucă, numele lui. Trăiau din renta care le ieşea din investiţiile în care nişte avocaţi le băgaseră banii. Mai mult, Vasile, om ceva mai întreprinzător se apucase de afaceri cu ceva tractoare sau maşini agricole, dacă nu mă înşel… Şi îi mergea. Nea Mitică nu s-a adaptat însă deloc, n-a prins o iotă de engleză, nu s-a lipit nimic de el. Aşa că într-o bună zi, acum cîteva luni i-a spus lui Vasile:
Băi frate-miu eu nu mai pot, eu plec. Mă duc acasă. poate oi mai veni să te văd da’ de dus mă duc. Ţie ţi-e bine aici, te descurci, eu nu-mi găsesc locu’. Numa’ să-mi trimiţi şi mie prin o bancă de-asta partea mea de bani acolo, în ţară şi văd eu mai departe…

Şi treaba aşa s-a făcut. după cum am aflat acu’ cîteva zile cînd chiar m-am întîlnit cu Nea Mitică pe aleea din faţa blocului.
– Ce faci, nea Mitică? Să nu zici că te-ai întors acasă?!, i-am zis surprins.
Eheheee măăăăi băiatu’, ce faci mă?!, mi-a răspuns lung arătînd cu bastonul de os spre mine.
– Mă bucur să vă revăd! Sănătos, voinic? Tot spre clubul nostru de şah?, i-am spus zimbind,
De-ai şti tu ce dor mi-era de foişoru’ ăla de şah! Tu-mi ştii povestea, o ştiu toţi. Da’îţi spun, uite de-aia m-am întors la căsuţa mea: pentru adunările moşilor de acolo! Şi,… rîzînd: tare-mi place acum să mă întind la cîte-o bere pe la terasele alea de pe Republicii! Nu dau toată America aia mare pe locşoarele astea!

– Păi cum nea Mitică, şi cu atîţia bani cîţi zice lumea că ai?… am încercat eu să-l cercetez.
Ei… şi mai e ceva băiatule… Am simţit eu că trebuie să vin… Am venit ca să aflu aici că am un cancer la maţe undeva… E şi ăsta un semn! Da’ nu-i bai că-l rezolv. M-am operat şi e spre bine după cum mi-o zis doctoru’… Doctoru’ ăla, Şerban, îl ştii doar, băiat tare bun!…
– Trece, trec toate cu bine, o să vezi, i-am spus aflînd vestea. Da’zău, ce o să faci cu atîta bănet mai departe?… Mă înghiontea curiozitatea asta…

Nea Mitică m-a tras de mînă mai aproape luînd un ton grav:
Măi băiatule, acolo în America am învăţat că fără cumpătare nu faci nimic. Ştiam eu de aici de acasă asta, da’ acolo mi s-a confirmat. Şi am stat şi am cercetat prin toate hîrtiile lăsate de bunicu-meu George.
– Şi?
Îţi spun numa’ ţie să ştii! Am vorbit şi cu frate-miu şi l-au învăţat americanii ăia ai lui să-mi zică să mă duc să investesc în aur că noi ştim bine ce-i aia!
Am făcut cred o faţă lungă, din moment ce nea Mitică rîdea iar văzîndu-mă…
Păi tu ce credeai? Doar nu le-oi da banii vreunor măicuţe sau catedralei ăleia cu mîntuirea neamului! Aşa mi-or zis americanii: mă duc la ăia de la Golden Company, sau cum le-o zice, la moţi acolo, şi le zic că vreau să investesc, ba chiar să-i învăţ eu cum se scoate auru’, ecologic, că am reţeta secretă a lui Moş George din America! Şi o să vezi tu cum îmi dublez sau triplez averea! Acu’ e momentul, să vezi! Ştiu ei, americanii! Da’ mă bag şi io şi le stric jocurile, o să vezi! Mă bag io, român acolo între ei să fiu cu ochii pe ei!

– Şi dacă nu vor?
– Cum să nu vrea? Dacă nu vor, investesc la bursă tot în ăia şi tot le arăt eu lor!, zise zîmbind mai departe. Iar eu năuc am întrebat mai departe:
– Şi după aia?
– Păi după aia.. o să le fac şi eu o surpriză la nişte nepoţi, din partea nevesti-mii, răposata. Să aibă de ce să-l pomenească pe Nea Mitică aşa cum îl pomenesc eu pe bunicu-meu…
– Şi dacă tot nu merge?
– O să meargă, o să vezi măi băiatule! Şi dacă nu merge, tot le voi da nepoţilor ceva şi restu’… Restu’… Hai să-ţi mai zic ceva, îmi spunea iar pe un ton tainic…  Mă, restu’ îi bag şi cumpăr io un preşedinte, mă, da un om bun, mă! Cu banii ăştia o să ung eu un preşedinte ca să scoată şi strada asta din criză, să-i văd şi eu veseli pe moşii mei amărîţi de la chioşcul cu şah!
– Nea Mitică… făcui eu definitiv interzis…

– Ce? Nu crezi? Las’ că vezi tu, aşa iaşovean cum sunt eu! Am învăţat şi eu cîteva de la americani, că doar n-am dormit pe acolo! Şi nu ţi-am zis tot! 🙂 Da’ rămîne-ntre noi, bine?, îmi aruncă peste umăr grăbind pasul spre parcul de pe Berzei…
Acu’ aştept să văd, să aflu… Poate o să-l mai trag de limbă pe Nea Mitică… Da’ zău buni ar fi vreo doi trei din ăştia să o pună de-o uniune, ceva… Mă gîndesc şi eu… 😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Nod în papură, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Ion de România şi România lui Vasile

România lui Grigore Leşe, România lui Dan Puric, România lui Tudor Gheorghe, România lui Damian Drăghici, România lui Johnny Răducanu, România Anei Blandiana… Cred că doar în ultima săptămână am auzit de cîteva ori pe diferite „canale” de presă aceste formulări… posesiv genitivale. Şi nu mă irită atît uzura acestui articol şi lipsa de imaginaţie a unei prese care a ajuns să ducă în pragul imbecilizării o limbă de plastic ce depăşeşte în „performanţe” odioasa şi… repausata limbă de lemn, cît fondul care încurajează aceste formule.
Nu de puţine ori unii din cei subtitraţi acceptă şi încurajează cu o superioară îngăduinţă apartenenţa, raportarea la o Românie a lor, doar a lor, ca un turn de fildeş. Şi o fac cu superioritate, de cele mai multe ori înnobilîndu-şi detaşarea de România celorlalţi, a amărăştenilor, a celor fără… identitate. Probabil, următorul pas al formulării… psiho-jurnalistice va fi, să zicem: Grigore de România, Dan de România, Tudor de România, Damian de România, Johnny de România, Ana de România… Nu zic că toţi aceştia daţi de mine ca exemplu ar şi consimţi aserţiunii mele şi departe de mine gîndul de a nu le preţui fiecăruia în parte operele care contribuie la identitatea noastră culturală sau de altă natură şi nici nu pledez pentru o omogenizare nesănătoasă, comunistă, a valorilor cu plebea, dar…
Nu prea mai văd pe niciunde o Românie a tuturor românilor, o Românie solidară ci doar o groază de Românii solitare în care cu cît singurătatea fiecaruia în parte e mai egoist argumentată şi potenţată cu atît admiraţia de care se bucură va fi mai deplină.
Şi am pornit aceste rînduri privind şi la mulţimile de oameni adunaţi la beatificarea de la Vatican sau la nunta de la Londra. Senzaţia mea e că toţi aceia au ieşit acolo pentru a fi împreună, calmi, liniştiţi şi nu devălmăşiţi, nervoşi şi unii împotriva celorlalţi, cum am văzut chiar azi la canonizarea de la noi, de la Lainici. Ei da, poate greşesc dar m-aş fi simţit mai confortabil nu într-o asemenea Românie „a mea” cît într-una căreia să-i zic „a noastră” şi la care Ion, Gheorghe, Maria, Vasile, Popescu şi Ionescu să i se alăture fără un articol excesiv de… posesiv. 😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Nod în papură, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Provizorii şi efemeri

Îmi e tot mai greu să mă agăţ de un subiect din „cotidian” pe care să îl consider demn de interes, demn de desfăşurat pe hîrtie. Or fi, dar eu nu le văd. O fi de vină oboseala cronică a acestui sfîrşit de an.  Poveşti cu interlopi şi poliţişti corupţi, situaţii dramatice cu oameni căutîndu-şi capul de aţă al vieţii între două, trei sau mai multe spitale închise pentru „inventar”, tăieri strigătoare la cer din veniturile pruncilor sau ale bătrînilor, extirparea speranţei tinerilor şi maturilor, dumirirea sau spălarea pe mîini a unor intelectuali, politicianisme fără noimă, incompetenţă, parandărături şi deficite în tot şi toate. Asta e tot. Nimic nou sub soare. Şi nu cred că lucrurile se vor schimba pentru o bună bucată de vreme.  Nesfîrşita gîlceavă pe marginea acestui tablou al neputinţelor noastre (implicit ale mele!) mi se pare de mult inutilă şi voi pune aici punct acestor subiecte pînă nu se va întîmpla „ceva”.

Am remarcat zilele trecute mirabila reinventare a unui artist, Damian Drăghici. El ne îndemna să procedăm la fel: să ne reinventăm.  Pe de altă parte am văzut o opinie a lui Dan Puric care a vorbit despre penibilul sărbătoririi Zilei Naţionale care se apropie… Cred că lucrurile se leagă. Dacă ne-am reinventa, teoretic vorbind, am avea şansa să scăpăm de acest penibil, de penibilul nostru ca fiinţă naţională. Dacă ne-am reinventa fiecare dintre noi (sau, oricum cei ce simţim necesitatea asta) penibilul nostru individual nu s-ar mai vărsa în penibilul naţional. De ce e însă asta imposibil? Am răsfoit azi două cărţi pe care eu le consider fundamentale şi care ar trebui studiate de toţi românii încă de prin gimnaziu, sau mai tîrziu ca lectură obligatorie în tramvai, la locul de muncă sau, ştiu eu, pe o bancă, pe aleea de sub Tâmpa: „Din psihologia poporului român” a lui Dumitru Drăghicescu şi „Psihologia poporului român” a lui Constantin Rădulescu-Motru. Le-am răsfoit fiindcă mi-am amintit că au fost memorabile momentele cînd le-am descoperit prima oară şi fiindcă oricum căutam nişte răspunsuri despre „noi”, indiferent de exagerările sau anacronismele prezente între cele două coperţi. Şi ce am aflat? Sau ce mi s-a lămurit?

Dumitru Drăghicescu:
„Românii au împrumutat moravurile şi viciile popoarelor care i-au guvernat şi protejat… de la greci lipsa lor de bună-credinţă în afaceri; de la principii fanarioţi amestecul lor de josnicie şi vanitate… de la ruşi desfrâul lor, de la turci lenevia; polonezii i-au înzestrat cu divorţul lor.”
Sau: „Istoria lor îngăduie românilor, cel mult, să facă planuri vagi, ceva mai puţin să le facă lămurite, precise, şi mai puţin să le înceapă a pune în practică, prea puţin sau deloc ca să le săvârşească şi niciodată ca să le desăvârşească. De aceea, în ziua de azi încă, noi plănuim foarte multe lucruri, din grabă, planurile noastre sunt totdeauna ceţoase, nelămurite. Cu cât însă plănuim mai multe lucruri, cu atât începem mai puţine. Cu toate astea românii încep foarte multe lucruri. Dar ce nu s-a început la noi? Şi totuşi, cu cât începem mai multe lucruri, cu atât mai puţine putem urmări în realizarea lor. De aci proverbul batjocoritor: „Românului îi e greu să înceapă ceva, că de lăsat se lasă el uşor.”
Ori: „„Ceea ce săvârşeşte românul, spune D. Drăghicescu, niciodată nu este desăvârşit. Neobicinuiţi cu încordările lungi, cu sforţările continui aproape nimic nu se face la noi, fundamental. Totul se face ca şi cum ar fi pentru ochii unor drumeţi, cari n-au de gând să vie de două ori pe acelaşi drum. Totul nu este să fie ceva, ci să pară că este. Lumea se mulţumeşte cu aparenţa. Sub aparenţă prea puţini îndrăznesc să scoboare. De aci goana după expediente. Omul cel mai tare în expediente va fi omul cel mai tare la noi, va ajunge cel mai departe, se va sui cel mai sus, atunci când soarta nu l-a făcut să se nască sus. Cei născuţi sus n-au însă nevoie de expediente. Auzeam un prieten isteţ, care definea într-o zi, într-un mod foarte semnificativ, noţiunea salarului: salarul pentru român, zicea dânsul, este mijlocul de a-ţi perpetua creditul.”
Şi mai mult: „Dacă ar fi putut ajunge ciocoiul la soare, ar fi pus stăpânire pe el şi ar fi vândut ţăranilor pe bani scumpi lumina lui Dumnezeu. Dacă ar fi putut pune stăpânire pe apele mării, ar fi făcut speculă din ele şi ar fi robit pe ţărani cu întunericul, cu frigul şi cu setea, după cum deja i-a robit cu foamea făcându-se stăpân pe pământ.”
Ba chiar: „S-a zis şi se repetă foarte des că biserica şi legea creştină ne-au scăpat neamul şi ţara de la pieire. Iată un lucru afirmat de toţi şi prea puţin controlat. Cu tot atât drept cuvânt se poate afirma că legea creştină, biserica noastră duse neamul românesc, în mai multe rânduri la marginea pierzării… Dacă legea creştină a făcut ceva ca să ne scape şi să ne păstreze n-a fost desigur în vederea lumii acesteia, ci poate, pentru lumea cealaltă, pentru împărăţia cerurilor… slavismul bulgar sau moscovit stătu gata, în două rânduri, să ne înghită, mulţumită bisericii ortodoxe ce avem comun cu el.”
„Provizorii şi efemeri”, ăştia suntem, altfel spus, în două cuvinte, potrivit lui Drăghicescu.

Constantin Rădulescu-Motru:
„Preocupat de ce vor zice alţii; uşurelnic când va trebui să ia hotărâri sub influenţa mulţimii; religios şi naţionalist de ochii altora, şi în genere totdeauna aţântit cu ochii după ce vor face alţii, românul pare dar a trăi sufleteşte mai mult cu o conştiinţă de grup, decât cu conştiinţa sa personală. În conştiinţa grupului îşi găseşte dânsul pe de-a gata până şi cele mai ieftine motive ale vieţii sale zilnice. Casa lui este plăcută după obiceiul românesc şi nu după gustul său personal; masa lui de asemeni; haina lui, de asemeni; până şi mormântul părinţilor săi de asemeni. Românul nu caută să-şi apropie natura externă cu gândul de a o transforma şi de a o diferenţia după caracterul persoanei sale, persoana sa nu cere de la natură diferenţieri speciale, ci ea se mulţumeşte cu acelea pe care le-a dobândit obiceiul neamului[…]. Fixarea personalităţii sale, românul nu o caută nici în timp, nici în spaţiu[…]. Românul când a avut ceva de păstrat, l-a încredinţat lumii. El şi-a vărsat focul inimii într-o lume tot ca a lui, şi a evitat totdeauna să stea de vorbă cu sine însuşi, sau să-şi sape gândul pe piatră sau metal. Lumea chemată să-i ştie gândul este lumea cu care el stă de vorbă; lumea cu care el poate cânta, juca şi munci împreună; este lumea vizibilă lui şi care îi absoarbe cu desăvârşire individualitatea.”
Sau: „Dacă, în timp, acest individualism românesc poate fi educat si transformat într-un individualism creator de institutii, este o altă chestiune. Educatia si transformarea nu se pot opera decât sub influenta factorului spiritual. Trebuie mai întâi realizată o voinţă unitară a sufletului românesc, care să-si facă un ideal din sufletul burghez, si sub conducerea căreia să se facă educaţia si transformarea individualismului subiectiv într-un individualism institutional. Nimeni nu poate prevedea dacå aceastå voinţă se va realiza prea curând; ceva mai mult: dacă se va realiza vreodată. Căci nu este numaidecât un postulat al istoriei omeneşti ca toate popoarele de pe pământ să ăjungă la individualism comercial burghez. Pot fi şi alte idealuri.”
Mai mult: „Populaţiile cu trecut istoric, în sufletul cărora caracterele institutionale au ajuns la o consistenţă puternică, îşi au actualitatea sufletească, în primul rând, influenţată de caractere institutionale si numai în al doilea rând de ceilalti factori. Fondul biologic ereditar si mediul geografic stăpânesc sufletul popula¡iilor tinere, care sunt fără trecut istoric şi fără puternice caractere institutionale. Intre cei trei factori existå asadar, în ceea ce priveşte influenţa lor, o contrarietate.”
Şi: „Este în lumea politicienilor noştri o manie de a considera ţara ca un bun al lor propriu asupra căruia pot face tranzacţii“ (…) „Lipsa de prevedere, care caracterizează opera noastră legislativă, se întinde peste tot, până la cele mai neînsemnate măsuri administrative“

Iertat să fiu pentru aceste prea lungi citate. Mai puteam adăuga ceva şi din Cioran sau Mircea Vulcănescu, cam în aceeaşi notă… Hai să ne reinventăm, aşadar şi să lăsăm… mărunţişurile! 😉 Sau, mai curînd să ne luăm drept slogan dantescul „Lasciate ogne speranza, voi ch’intrate!…”?

Servus, Blogolume!
Aş căuta nişte… „citate, maxime şi cugetări”… spulberatoare de iluzii naţionale şi la voi, dragelor şi dragilor, numiţi, prezenţi sau nenumiţi, absenţi… 😉

De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Nod în papură, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Mersul lucrurilor. Şefi şi… şefuţi

Acum ceva vreme am stat la un pahar de de vorbă cu un manager dintr-o „multinaţională”, vechi amic de altfel. Am întârziat un timp la întâlnire, drept pentru care cînd am dat ochii cu el i-am remarcat privirea mustrătoare. „Păi acu’ se vine, mon cher?!”, m-a apostrofat arătîndu-mi semnificativ ceasul… M-am scuzat spunîndu-i că m-au reţinut la birou, peste program, unele lucruri de ultimă oră. Atît mi-a trebuit fiindcă omul s-a lansat într-unul din subiectele care-i plac la nebunie: managementul. Managementul de toate felurile. Gestionarea relaţiilor cu oamenii, a crizelor dintr-o organizaţie, a comunicării interne sunt teme care-i vin mănuşă şi la care mă supune, aproape în chip de cobai, la mai toate rarele noastre revederi. „Păi cum, voi faceţi ore suplimentare? Adică nu vă ajunge timpul să vă rezolvaţi problemele? Hmm, păi nu ştiţi că ăsta e semnul clar de amatorism într-o afacere? Nu vă respectaţi timpul, asta înseamnă că nu vă respectaţi pe voi şi că nu sunteţi în stare să faceţi nimic de la cap la coadă”. „Hai măi, că doar nu trăieşti pe Lună! Asta-i România, să nu-mi spui că tu nu-ţi ţii oamenii la ore suplimentare!”, i-am zis. „Niciodată! Şi lucrurile merg ca unse. Fiecare ştie exact ce are de făcut şi pentru asta nu le trebuie timp mai mult. De altfel ar fi şi păgubos să-i plătesc în plus iar asta m-ar penaliza pe mine „, mi-a răspuns.  Atunci am încercat să schimb subiectul, să aduc vorba despre mai vechile noastre amintiri, ştiind că altfel mă va copleşi cu demonstraţiile lui de management occidental. Asta însă l-a întărîtat şi mai tare, vrînd parcă să-mi arate neapărat de ce nu merg lucrurile în ţara asta. „Vezi tu, de-aia nu merge nimic în ţara asta! Asta ar trebui făcut, aş lua un sfert din români şi i-aş băga într-un stagiu, la şaibă, la mine şi să vezi cum s-ar mişca treburile! Şi aş începe cu directorii, cu primarii, cu parlamentarii!”, a continuat amicul meu şi mai îndîrjit, convins fiind de victoria fără drept de apel pe care avea să o repurteze asupra mea în urma întîlnirii noastre…
Nu aveam cum să nu-i dau dreptate. Îmi amintesc acum discuţia asta şi o reproduc aici sumar exasperat fiind de obsedanta retorică privind cauzele care ne-au adus pe noi toţi în haosul pe care-l trăim. Aşa e cum zicea vechiul meu amic: nu avem respectul timpului nostru şi responsabilitatea lucrurilor duse, cu cap, la bun sfîrşit. Nu avem un proiect şi nu comunicăm ce avem de făcut. Mai totul, în încrengătura noastră de relaţii, stă sub umbra suspiciunii, a secretului, a omniscienţei unui şefuţ sau a altuia, a delegării „responsabilităţilor” însă fără a delega şi scopurile şi mijloacele pentru îndeplinirea acelor responsabilităţi. Apoi, spunea el, uităm prea uşor de unde am plecat şi ce avem de făcut şi, mai ales, nu ascultăm şi nu stăm de vorbă asupra scopurilor noastre cu „coechipierii” noştri, ascundem detalii esenţiale, dar avem pretenţia să fim respectaţi şi intenţiile noastre să fie ghicite în chip… telepatic! Ca să nu mai spun observaţia că „managerul român” mai are o mare „calitate”: bolnav de suficienţa de sine şi conştient că-i lipsesc mijloacele, imaginaţia şi… vocabularul pentru a realiza un proiect, acesta are grijă să-şi trateze subordonaţii ca pe nişte sclavi punîndu-i să execute în termene limită lucrări aberante – despre care ştie că nu pot fi rezolvate şi pe care la va uita imediat după ordin pentru zile întregi! – pentru a se împopoţona în final drept ăla care poate să zică „v-am spus eu!” sau care are mereu dreptul suveran de a-şi umili „uneltele” bătînd furios cu piciorul în podea.
Da, (şi) din motivele astea nu merge nimic în ţara asta – îmi zic şi eu, superior! 🙂  Dar cum vă zic, mi le-a spus un amic, manager multinaţional (între timp) peste Europa Centrală şi de Est al unei vestite companii din Vest…

Servus, Blogolume!
Aş fi curios să aflu cum văd mersul lucrurilor, referindu-se la şefii mai mici sau mai mari ai ţării ăsteia şi Teo, Gina, Deea, Anti Băsescu, Dispecerul, Vania, Melami, Cristi, Geo, Daurel, Karla, Onu, Camelia, Dan, Cati, Saturnianul, Gabriela, Mircea, Adi, Petrov, Manole, Ola, Ticke, Athe, Andrei, Rodica, Cella
Nu, nu e o leapşă ci doar un… sondaj de opinie, ale cărui rezultate le voi face, probabil ;), publice!

Toate cele bune!

P.S.: Danezii ăştia de la Volbeat chiar mi-au lăsat o impresie faină, după ce i-am văzut prin iunie la Bucureşti…

De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Nod în papură, Texte şi pretexte

Specii: românii-anvelopă

Acum cîteva ore mă apucasem să scriu, cu oarecare silă, despre nişte întîmplări nefericite cu nişte funcţionari ai statului afoni şi nesimţiţi puşi la adăpostul unor norme evident croite – politic – pentru a servi nişte interese bicisnice… Ar fi fost încă un text despre relaţia dintre un stat discreţionar şi un oarecare cetăţean privat pus la jug şi şfichiuit cu biciul pentru simplul motiv că îşi apără drepturile ba chiar, culmea (!), obligaţia de a plăti îmbuibarea şi incompetenţa biciuitorului…
Am şters însă totul în această seară şi nu fiindcă deodată m-ar fi mînat sentimente mai bune faţă de birocraţia de stat ci la auzul cuvântării lui Traian Băsescu, definitiv consfinţit drept prim-preşedinte de partid şi de stat. Dacă aş fi urmat cursul gîndului meu iniţial ar fi trebuit să mă bucur auzind cum preşedintele a recunoscut că un aparat de stat diform şi supraponderal păstorit de o mînă de nababi suge cu sîrg din ultimele picături de vlagă ale celor care mai sunt încă în stare să producă ceva în ţara asta. Nu a fost însă să fie, bulversat fiind la auzul deciziilor asumate de Preşedintele-Să-Trăiţi-Bine, o incredibilă curbă de sacrificiu, notă de plată aruncată în spatele amărîţilor care oricum abia îşi mai duc traiul cenuşiu de pe o zi pe alta, denumiţi sarcastic „anvelopă salarială”. O anvelopă (de fapt „plicul cu leafa „din franţuzescul „enveloppé„!) şi aşa vulcanizată şi reşapata de cîteva ori în ultima vreme căreia i se adaugă alte anvelope, ale pensionarilor, şomerilor, copiilor… Deşi previzibile, măsurile anunţate (discutabile, probabil, economic), realmente dramatice pentru majoritatea covîrşitoare a românilor, dau măsura realităţii recunoscute de însuşi Traian Băsescu: România a fost dată de mal sub această guvernare iar guvernul Boc este o sumă nulă incapabilă să producă soluţii. Cu toate astea, noul prim-ministru al ţării, Băsescu, dă credit mai departe aparatului său de partid şi de stat şi sunt convins că măsurile anunţate (care vor fi urmate, pare-se, inclusiv de creşterea impozitelor şi taxelor!) nu vor clinti nici măcar un fir de păr din creştetul nici unui beneficiar, de orice rang ar fi el, al Puterii. Anunţul cinic din seara asta ne duce către un nivel superior al… rezistenţei. Pentru cei mai mulţi români insuportabilul şi ultimul nivel…
„Să trăiţi bine!”, spunea acum cîteva luni acelaşi domn Băsescu, bulucind nişte milioane de români cu ştampila portocalie în mînă spre buletinul de vot?!… Cred că da…

Servus, Blogolume!

Onu mă aduce cu picioarele pe pămînt şi îi sînt recunoscător… Da, se poate şi mai rău!
După cîteva vizite pe nepregătite, Mihaela îmi arată ploaia aşa cum uitasem că este: frumoasă, de primăvară, mov…
Strumfiţa îmi povesteşte despre un serial: „The Vampire Diaries”. O alternativă de luat în seamă 😉
Gabriela priveşte viaţa prin lupă şi nu se miră de cele văzute…
Dispecerul… radiografiază momentul mult mai simplu şi mai bine decît mine…
Dan deschide o pagină de jurnal, cea a clopotului de la Rîmeţ care ar fi bine să bată mai departe fiiindcă atunci „cînd clopotul de la Râmeţ nu va mai plânge, România nu va mai exista!”…

P.S.: Paler… Trei ani fără Octavian Paler… Asta se simte!…

De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Mintea românului cea neterminată. Puzzle neinspirat

Mintea rumânului, aia de pe urmă a rămas de mult de căruţă. Cine are îndoieli? Sau nu cumva tocmai paradoxurile mioritice sunt chiar mintea aia? Posibil ca eu să am o percepţie defectă asupra amintitei vorbe contrazicînd evidenţa. Sport naţional, pînă la urmă. Asta ar trebui să-mi consoleze logica. Alt sport naţional… 😉 Care-i de fapt, şi unde,… mintea românului?
64% dintre cei chestionaţi într-un sondaj CURS publicat azi cred că guvernul Boc, al prim-secretarului de partid şi de stat adică, nu va reuşi să scoată ţara din criză, iar 54% dintre ei spun că o duc mult mai rău decît acum un an… Să fie aceştia doar dintre cei care n-au votat portocaliu? N-aş crede, şi aş spune că românii s-au sucit chiar dacă multora dintre ei încă le-a rămas plăcerea de a înjura invers decît trăiesc. Mai la vale aflu că, de fapt, doar şapte români au murit de gripă porcină în vreme ce eram convins că s-au prăpădit vreo 122! Chiar dacă respectivii erau bolnavi de gripa nouă au murit, practic, de… altceva. Atunci m-am vaccinat de pomană? 🙂 Dau pagina şi citesc că după ce s-a răzgîndit, Adrian Năstase s-ar mai putea întoarce o dată candidînd sîmbătă pentru şefia pesediştilor. Ba cică totul ar fi un joc meşteşugit de Năstase şi Ilescu ca să-l arunce şi mai rău în penibil pe Geoană. Oricum nu mai era necesar şi nu-i mai crede nimeni – asta dacă ar mai conta! Mai departe, ministrul Muncii zice că prin 2030, românii ieşind la pensie la 65 de ani vor mai trăi liniştiţi vreo 16 ani, beneficiind de binefacerile gîndirii… şeitano-bociene din urmă cu 20 de ani! La 81 de ani, fericiţii pensionari vor mulţumi şi vor plăti acatiste pentru pensiile îndestulătoare de care vor fi avut parte atîta… amar de vreme. Cine-o mai apuca!… Cît despre destinatarii mulţumirilor… puşca şi cureaua lată! Aici nu sunt totuşi prea sigur că lucrurile vor rămîne aşa… privind spre mersul… indemnizaţiilor agamanilor şi ştabilor zilei de prin agenţii şi ministere chit că una-i una, alta-i alta! 😉 Fiindcă, nu-i aşa?, nu-i pentru cine se potriveşte… mai ales la mijloc fiind şi o ciudată criză cu repercursiuni… violete!
Toate astea-s doar dintr-o zi, într-un puzzle neinspirat dintr-o realitate caraghioasă şi niciodată terminată. Şi cum sunt într-o perioadă în care-mi plac vorbele de duh şi cum mă grăbesc să văd ce face Urziceniul cu Liverpool, sperînd să bată ialomiţenii chiar dacă sunt fan al cormoranilor 😉 închei cu Dickens: „Lumea este o perpetuă caricatură a ei însăşi; fiecare clipă e batjocură şi contrazicere a ceea ce pretinde să fie.”

P.S. Rătăcirile, drumul, rămîn. Şi ROA 😉

De azi pe mîine, Feedback, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Mierea spălată cu apă de ploaie

Alegerile o să vină şi o să treacă. Cel mai probabil Puterea se va schimba. Va veni o scurtă perioadă de euforie şi de anunţuri revoluţionare privind salvarea ţării. Astea vor concide cu cele cîteva focuri de artificii, sărace, ale anului nou… Apoi vor apărea pe ecran cîteva figuri proaspete. După care vom avea nişte meciuri de ligă superioară cu împărţirea puterii şi cu formarea altei majorităţi şi a altui guvern. Toate astea vor ţine vreo trei luni, vreme în care ţării şi rumânilor nu le va fi mai bine, ba dimpotrivă. Însă rumânii şi ţara vor avea o stare de satisfacţie poate prin percepţiile create de vizionarea noului film, după un nou scenariu, cu alt regizor şi alţi actori. Ce va fi însă după aceea? Ce va fi după ce mierea va fi spălată de apa de ploaie? Ce va fi cînd senzaţiile speranţei or să dispară şi cînd nici măcar dorinţa de sînge şi de răzbunare a unora nu va fi fost satisfăcută? Ce o să rămînă după ce spectacolul de acum se va termina? Ce va fi cînd filmul o să se rupă iar viaţa, realitatea va sta goală-goluţă, rînjind plouată în pragul fiecărui român? 20 de ani degeaba? Parcă aşa titrează un cotidian central…

Nod în papură, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

„Elogiu” fiinţelor orale

Ştiu că nu am nicio cădere să vorbesc despre metehnele românilor. Însă o fac din cînd în cînd chiar ştiind că asta este o astfel de meteahnă. Dar ce satisfacţie e mai mare decît aceea de a face ce nu se cuvine şi de a predica despre asta? Apoi nu am pretenţia ca cineva să fie de acord cu mine precum nici nu îmi stă în fire să sar la gîtul cuiva chiar ofensat fiind. De aceea am si considerat mereu că unul din avantajele „bloggingului” este acela de a avea la îndemînă „butonul” magic cu care pot da „delete” sau nu vreunei intruziuni în spaţiul opiniilor mele. O „Agora” personală în care eu sunt regele, eu pun pe capetele aleşilor coroniţa de mirt şi tot eu îi pot ostraciza mai apoi. Se înţelege aşadar că genunchiul ăsta al lumii mele, al blogolumii mele nu este o piaţă publică, nici măcar o piaţetă, chiar dacă asta poate intra în contradicţie cu definiţia Agorei. Poate de aceea nici nu înţeleg la ce bun atât de disputatadeontologie” a blogosferei pe care ar vrea unii, în mărinimia lor democrată, să mi-o bage pe gît fără să mă întrebe atîta vreme cît eu îmi respect 24 de ore din 24 propria-mi deontologie, a celor şapte ani de acasă. Mi-am mai dat însă cu părerea, razant cu asta aici şi aici şi pe aici

Dar să revin. De la o vreme mă irită tot mai mult „băgătorii de seamă”, acele fiinţe definitiv orale. La fel de mult cum mă irită cei care, cu maxim de performanţe, se ocupă sîrguincioşi de caprele vecinilor. Indivizi care nu constuiesc nimic, un soi de „consultanţi” insinuaţi mai peste tot vin să îţi sufle în ceafă, să îţi dea sfaturi, să îţi ceară rapoarte, să îţi spună „hai să facem”, cînd ştiu foarte bine că nu vor atinge un ac şi nu vor pune o virgulă la ceea ce tu te străduieşti să termini. Bineînţeles că aceştia mai sunt şi dublaţi de autoritate, de putere şi de cealaltă faţetă a oralităţii lor… a raportării, a şoptitului la urechea unuia sau altuia. Fiinţele orale mai au nişte calităţi: îşi iau notiţe, nu spun niciodată nu, au mereu un „punct de vedere” despre absolut orice (fără să aibă deprinderile ori să cunoască subiectul) şi cînd suferinţele prea îmbelşugatului lor timp liber îi înghiontesc mai tare îşi găsesc ei de lucru căutînd nod în papura unor construcţii de mult făcute şi funcţionale. Şi, normal, după ce îşi vor pune „amprenta” binefăcătoare asupra făcutului sau încă… nefăcutului lucru vor avea grijă să îşi aroge asupra acestuia dreptul exclusiv de proprietate, chiar dacă, inevitabil, contribuţia lor ar putea cîntări cel mult cît un fir de mătreaţă. Iar dacă, pocinog!, în urma acţiunii lor, acel „ceva”, nu mai merge vor avea grijă să ţipe ca din gură de şarpe că tu, cel ce l-a pus pe roate eşti de vină! Apoi, desigur, să nu te aştepţi ca ei, vreodată, să fie nevoiţi să raporteze cuiva ceva din ceea ce fac sau nu, ori să-ţi recunoască ţie „aportul” la vreo lucrare. Nu, ei trebuie să deţină controlul!
Tot căutăm să aflăm, să ne explicăm, de ce lucrurile nu merg în ţara asta, de ce ne îmbolnăvim de stres, de ce criza şi-a găsit cele mai bune pretexte aici. Cred că (şi) din cauza acestor frustrate fiinţe orale care, „ne ajută” de pe margine să mergem mai… departe. Aşa am ajuns „Ţara Lui Vom Face”, a „nefăcutelor”, în loc să fim o ţară a „făcutelor”. Suntem o ţară orală… şi asta ne ocupă tot timpul! 🙂

Feedback, Texte şi pretexte

Doi ani de dor de Octavian Paler

Au trecut, deja, doi ani de la despărţirea noastră de Octavian Paler… Sau de la despărţirea lui de noi… Ce înseamnă asta pentru fiecare dintre noi? Am putea căuta să răspundem, fiecare în parte… Sau, poate,  nici nu ne pasă. Poate nu găsim nimic… interesant în chestia asta.

„Mă deranjează, totuşi, să văd că nu putem duce nimic pînă la capăt. Am mari îndoieli că românul s-a născut poet, cum ne place să spunem. În schimb, sunt aproape sigur, azi, că românul s-a născut sofist şi că „filosofia băşcăliei” se bazează pe aptitudinea de a bagateliza orice, mai ales nenorocirile. Nu putem trăi, se pare, fără să dăm dimensiuni de catastrofă unor fleacuri şi, paralel cu aceasta, să coborîm în deriziune catastrofe autentice. E în firea noastră, s-ar zice, ori să exagerăm totul ori să nu luăm nimic în serios. Dacă anticii căutau frumuseţea înlăuntrul disperării, dacă francezii se plîng că abuzul de inteligenţă i-a împiedicat să-şi dezvolte şi mai mult spiritul creator, noi avem uşurinţa de a persifla orice suferinţă, convinşi că numai „proştii” se arată viteji cînd nu e cazul. Nici o dramă nu scapă de bîrfe, iar procesele de conştiinţă ne plictisesc. Hamlet nu e sumbru la noi. Se duce cu amicii, „la o bere” şi le povesteşte dilemele sale. Pe Oedip, nu-l înţelegem. Avea tronul, avea puterea, nu-l silea nimeni să se sacrifice pentru adevăr, ce-i trebuia? Pe scurt, suntem în stare să îndurăm orice nenorocire, dar nu ne socotim obligaţi să o şi respectăm! Nu ne putem descurca, se pare, fără o doză apreciabilă de superficialitate care ne ajută, în momentele grele, să facem haz de necaz. Un „banc” inteligent sau o glumă proastă ne consolează, ne relaxează, în situaţii în care alţii ar ţipa, de neputinţă sau de furie.”

(Octavian Paler, din „Don Quijote în Est”, 1994)

Tot într-un şapte mai, acum 176 de ani, se năştea Brahms… Dincolo de coincidenţa acestei date, chiar dacă nu aş fi ştiut de ea, aş fi fost oricum tentat – nu ştiu de ce – să ilustrez orice gînd despre scepticul şi pesimistul şi atît de românul Paler, tot cu Brahms, un mare romantic şi el.