DCXXIV

În care te-ntrebi dac-or mai înflori o dată.

Anunțuri

Best of… Genunchiul Lumii 2009

Nu mă omor după statistici însă wordpress-ul mă mai ispiteşte din cînd în cînd să privesc… în urmă. Şi fiindcă tot se încheie 2009, ce mi-am zis: dacă tot se înghesuie rumânu’ după topuri ia să văd şi eu care mi-au fost cele mai citite… sticle aruncate-n blogolume? Şi exerciţiul mi-a părut chiar incitant atîta vreme cît am început chiar şi să uit unele… momente ca să nu mai zic de… fraze. Privind în felul ăsta „peste umăr” mi-am dat seama că în unele locuri n-aş mai prea fi de acord cu mine şi că timpul măsurat în cuvinte chiar trece altfel. Ani de cuvinte… Apoi, iată, revăd şi cam ce… fuse şi duse! 😉 Aşadar… „top ten-ul” Genunchiului Lumii, dintre cele 326 de „editoriale” ale anului care se încheie:
1. Vitas: vocea care vindecă! (18 februarie), cu 1635 de citiri. Cine ar fi crezut că o muzichie, şi a unui rus pe deasupra, ar fi putut trezi un astfel de interes? Probabil fiind vorba despre o „O voce asigurată cu 2,5 milioane euro, care atinge 5 octave, poate egala registrele fluierului, poate trece uşor de la tonalităţile unui tenor la cele de soprană, atacînd fără probleme partituri de operă”, lucrurile devin, aproape, explicabile! 😉
2. La mulţi ani, Ina! Cea mai frumoasă poezie (25 iulie), cu 1118 citiri. Aici mi se pare firesc să fie aşa. Poezia este Irina, fetiţa mea şi bag de seamă că ziua ei e în fiecare zi, citită fiind din vară şi pînă azi aproape zilnic! E şi normal, nu? 🙂
3. Ispită pentru iarnă. Din gol de cuvinte (19 decembrie), cu 961 de citiri. Am împrumutat doar o poezie de-a lui Esenin şi-un cîntec de-al lui Vîsotski ghicind cred că iarna asta nu seamănă deloc cu iernile ştiute… Lucrurille încă au rămas aşa, senzaţia e încă… bulversantă, ceea ce mă face să cred că postul ăsta va merge… mult mai departe!
4. Cuvintele au fost mereu ale lui (12 decembrie), cu 921 de citiri. Nichita e pe aici mai mereu, viu. „Cuvintele sunt EL”, cum ziceam. Cîtă vreme îl căutăm şi-l găsim înseamnă că nu ne-am pierdut de drum. Şi iată că îl căutăm şi îl găsim!
5. Evident, am orbul găinii! (8 decembrie), cu 769 de citiri. Asta a fost după alegeri şi ziceam: „Era de aşteptat oricum ca de luni viaţa noastră să fie identică aceleia de vineri ba chiar mai plină de datorii dată fiind apropierea scadenţelor. Peste alţi cinci ani – vom fi şi mai puţin tineri, aşadar mai înţelepţi! – de îndestulătoare binefaceri marca Boc, Udrea, Voinescu, TRU, Preda, Videanu, Flutur, Blaga conduşi cu destoinicie de către prim-preşedintele de partid şi de stat vom recunoaşte umili : “E adevărat, nu ne-a ciuruit nimeni… nici în plex cu pumnul, nici în faţă cu pumnul! Vă mulţumim!” Nu m-am mai gîndit la asta de atunci dar nici nu m-am răzgîndit! Fiecare zi de luni a rămas la fel, ba chiar mai rău decît atît! 😉
6. Nişte oameni normali (1 decembrie), cu 708 citiri. Asta era înainte de alegeri, pe vremea cînd încă îmi mai făceam iluzii. Probabil cercetătorii care mai încearcă să explice fenomenul… nostalgiei (ca să nu zic al… naivităţii!) vor găsi aici materialul potrivit de studiu. 🙂
7. Hustler şi Noua Ordine Mondială (8 ianuarie), cu 634 de citiri. Pe vreme cînd nu prea mă împăcam cu criza, găseam că e interesant să spun: „Aşa că mă amuz, iată, fac haz de necaz de felul cum se scrie istoria şi cum industria sexului se poate cupla cu industria enigmelor economice, în vremuri de restrişte…” Se vede treaba că sexul vinde bine indiferent de vremuri. Verificat, iată, fără glumă, fie şi doar cuvîntul „sex” aduce cititori! Precum Teoria Conspiraţiei şi Guvernul Mondial! 😉
8. Ultima defilare. Cu Obiectivu’ Paişpe (30 noiembrie), cu 552 de citiri. Povestea venită „pe surse” şi găsită în poşta electronică, cu un navetist nimerit lîngă un demnitar ce nu se dă dus, tocmai în ziua în care forţele armate treceau pe sub Arcul de Triumf are încă partea ei de… umor. 🙂
9. Conexiuni, între timp, muzică şi suflet (15 martie), cu 527 de citiri. E limpede că atunci cînd scrii cu drag despre ceva sau cineva atunci poţi spune că ai pus o cărămidă la locul ei. Cronicuţa-portret a trupei rock braşovene „Conexiuni”, subiectiv-pasională, a unui meloman amator mi-a rămas şi ea la suflet, acompaniată de muzica băieţilor, inconfundabilă.
10. Ultima zi de huzur. Prima zi de… retorică (5 ianuarie), cu 520 de citiri. Intersantă încheiere de „top 10”. În prima zi de lucru a lui 2009 mă întrebam dacă nu cumva tot anul va fi aşa ca ziua aceea: buimac. Şi mă gîndeam la întrebările retorice, ale mele, ce aveau sa-i urmeze acelei zile, alături de întrebările, 50 la număr, la obiect, privind mersul vieţii şi economiei româneşti, publicate de un ziar cu greutate aici. Da… de atunci zilele au rămas cum era stabilit: retorice. Iar întrebările alea din ziar chiar merită să fie citite pentru a ne da seama cam unde eram şi unde am ajuns. Ce urmează? Alte 50 de întrebări. Pentru 2010, desigur! 😉

P.S. Sună bine acest Grigori Leps, pe ceaţa asta lipicioasă şi rece, pe lapoviţa şi pe mîzga ăsta de sfîrşit de an, nu?

Preşedintele. Sincronizări

Întîmplător, mi-au căzut azi ochii pe o vorbă de-a lui Petre Ţuţea care, mi-a plăcut mult, apropo şi de perioada asta electorală: „Domnule Ţuţea, dacă aţi fi fost ales preşedinte la 20 mai, prin absurd, care ar fi fost prima hotărîre pe care aţi fi luat-o? – Prima hotărîre: privatizarea, însemnînd construcţia celor două comune: comuna agrară, întemeiată pe gospodarul dibaci şi priceput, şi comuna urbană, guvernată de întreprinderi, de aceşti giganţi ai lumii moderne. Şi aş fi creat institute care să sincronizeze poporul român cu toate cuceririle speciei om, mutate în spaţiul valah. Că eu nu contest poporului român că limba lui şi geniul lui intelectual îi permit să mute creaţiile speciei om la el acasă.”
Şi aş zice acum, după aproape 20 de ani de fel de fel de… sincronizări, oare care ar fi fost răspunsul idealistului, mucalitului înţelept Ţuţea la întrebarea: „Domnule Ţuţea, dacă aţi fi ales preşedinte la 6 decembrie, care ar fi prima decizie pe care aţi lua-o?”… 😉


De vînzare. Spaime

N-am prea consemnat din istoria crizei politice. Privind criza economică am lăsat să se întrevadă destule din rîndurile mele. Despre criza noii gripe nu am scris mai de loc. Toate astea au devenit aproape banale prin mediatizarea excesivă şi apoi cred că fiecare dintre noi avem anumite mecanisme de autoapărare împotriva lor. Mai solide sau mai străvezii, mai argumentate sau mai naive.
Şi totuşi, orice vaccin ai avea la îndemînă, este imposibil să nu te întrebi: „cum naiba am ajuns să trăiesc toate aceste crize deodată?”. Este imposibil ca niciun virus dintre cei răspîndiţi de aceste boli să nu te atingă, să nu te dezechilibreze cumva, oricît de tare te-ai arăta. Fiindcă, nu-i aşa, „noi rumânii suntem dîrzi şi am trecut prin „alte de-alea” şi mai rele şi nu ne-o pune în genunchi acum… contextul ăsta nefavorabil! Fir-ar ea de soartă!”
Aş fi curios să aflu gradul de percepţie al românilor privind cele trei crize, care dintre ele deţine ponderea semnificativă în coşmarurile sau nopţiile lor albe? Aş fi fost inspirat să-i întreb pe oamenii din autobuzul ăla de ieri: „băi fraţilor, de ce vă e frică?!”, fiindcă asta se vedea pe chipurile lor, un soi de spaimă.
Eu unul, în orice caz, nu cred că vreunuia dintre ei i-ar fi păsat în vreun fel de declaraţia lui Băsescu, ce avea să urmeze a doua zi, prin care a promis că va lupta „până când le va ieşi din cap că pot să pună mâna pe ţară”, vorbind despre trîntirea croitoraşului şi despre toţi ce-i sunt împotrivă şi care, iată, ar vrea să-i ia ţărişoara de pe mînă! Mă îndoiesc că vreunul dintre ei se gîndea pe cine va nominaliza, din nou, preşedintele pentru funcţia de premier… Cît despre interesul pentru cei clasaţi pe primele două locuri la prezidenţiale, sunt aproape sigur că-i privea tot cam în aceeaşi măsură pe călătorii acelui autobuz… Resemnaţi, ei ştiau foarte bine că totul e de vînzare, că totul ţine de acel a „a pune mîna pe ceva”, fără a bănui, probabil, că tocmai existenţa lor a fost, a nu ştiu cîta oară, pusă pe tarabe, la vînzare. Şi mai ales fără a bănui măcar că soarta asta nu le-a fost „dată” şi că ar putea face aşa încît să nu le mai fie teamă. Şi uite cum subiectul devine, vrînd-nevrînd, din nou, retoric… 😉

P.S. – Un antidot, dintre cele care-mi plac în serile astea prea reci de noiembrie: Horia Brenciu. Braşovean, desigur. 🙂

Istorii şi isterii prescrise. Căutînd-o pe Elodia

Aud că, în disperare de cauză, anchetatorii ar fi apelat la clarvăzători, la modul serios, ca să dea de urmele ori de rămăşiţele Elodiei… Celebra Elodia care a dus… atît de departe… „brandul” Braşovului (prin cătune uitate de Dumnezeu). Încă o mai caută!… Privind în urmă îmi dau seama încă o dată cît de efemere sunt cele ce se petrec în „mediasfera” noastră dacă nu chiar într-un concret palpabil. Oricît de intense sau explozive ar fi fost. Subiectul Elodia cred că are azi o cotă de interes egală cu zero. Şi era un subiect din zona telenovelistică, populară prin definiţie care, a căzut mănuşă dorinţelor de expansiune ale oteveului… Subiect perfect pentru o ţară sensibiloasă rău.
Mă gîndesc cît de naivi mai pot fi azi cei ce caută… adevăruri despre Decembrie ’89, despre mineriade, flote, tunuri şi alte afaceri învecinate cu nume grele, sau despre ziarişti pierduţi şi recuperaţi prin Irak? Şi spun asta ghicind iminenţa unor astfel de „dezvăluiri” în proxima campanie electorală. Nu cred că românii vor fi foarte atenţi la copitele de cai morţi. Nouă ne place sîngele proaspăt. Şi, din păcate, am senzaţia că aceeaşi „consistenţă” ne-o are şi istoria recentă. Mă gîndesc la… zdroaba istoricilor noştri de azi de a indexa întîmplările recente care ar trebui să adauge pagini istoriei. Ce notează ei acolo, ce concluzii trag privind atîtea fapte, mai mult sau mai puţin „grele”, fără finalitate? Cum explică ei că ne ambiţionăm la nefîrşit să ne retrăim istoriile amare ba chiar jalnice? Sau poate, totuşi, privesc eu încă dintr-un unghi prea apropiat? Nu, nu mă grăbesc să… declam încremenirea noastră în proiect şi neterminarea a nimic din ceea ce începem, ceea ce ne-ar defini ca fiind nişte… fără cap şi fără coadă. Au spus-o şi o spun destui, în fiecare zi. E un truism. Sunt curios doar: la ce bun o mai caută pe Elodia, cînd la noi toate istoriile şi… isteriile se prescriu? Ca să nu mai vorbesc de procese. De ce nu ar lăsa băieţii ăştia şansa onoarei şi gloriei unui chipeş comisar ce va veni peste 30 de ani să dezlege misterul? Nu, nu ne-nvăţăm minte ;)”