Poem local

în fiecare dimineață îți luai
ziarul și pachetul de țigări,
de la colț, de la gemenii.
erau acolo un chioșc de ziare
și-o tutungerie,
ziarul local și snagovul destinate,
pe croiala cafelei cu zaț
care n-apuca să se răcească-n răstimp.
răs timp
des tinate.
și mai udai și florile
și trăgeai și ceasul
și nu întîrziai niciodată la
restul zilei și ziua era destulă.
res tul
des tulă.
și diminețile nu erau nici mai lungi
nici mai scurte ca acum,
nici mai însorite.
dimi nețile
în sorite.
și de-aia te-ntreb:
cum reușeai toate astea?
cum?

Ceas "Ostersetzer & Fii – Brasov" (cca.1930) Sursa: www.timeclubromania.ro
Ceas „Ostersetzer & Fii – Brasov” (cca.1930)
Sursa: http://www.timeclubromania.ro

 

Anunțuri

Cu sifon

„Ce să-ți iau de la Cooperativă?”,
te-ntrebam.
„Umple sifonul
și un carpați
și creveți
și-un sirop de zmeură.”
Era în locul acela,
numit „la crucea nuștiucui”,
în curba dintre biserică și
Căminul cultural.
La pas puteai face un sfert de oră
pe drumul principal,
dacă n-aveai chef să faci un ocol
pe deal.
Cooperativa nu mai e
și nici sifon
și nici tu nu mai ești.
Nici brazii nu mai sunt.
Pentru el, pentru ea,
toate astea n-au fost,
nici măcar n-ai existat.
„Unde se duc postările astea
cînd se duc”,
atît i-aș întreba.

„Cît costă un om?”

M-a întrebat asta, nu de mult, un amic pe care l-am reîntîlnit, întîmplător, după mult timp. Ca un reproş. Şi a întărit aproape pe un ton răstit: „Te-ntreb pe tine fiindcă ştiu că vezi lucrurile fără patimă sau perfidie, după cum te ştiu de atîţia ani şi nu-i întreb nici pe evaluatorii, psihologii si trainerii de profesie. Cunosc ofertele lor. Nu te-ai gîndit niciodată aşa?” Nu apuc să răspund. Răspunde tot el, amar, cu pauze mari între vorbe:
„Se ştiu recompensele puse pe capul unuia sau altuia. Se cunoaşte si practica numită vînătoare de capete, cu sau fără discount. E vorba, simplu, despre nişte preţuri standardizate, după un soi de pat al lui Procust general răspîndit, preţuri de mercurial… Ele nu ţin cont de subiectivisme sau de „valorile” de sine sau de evaluările formale. Preţul poate să scadă sau să crească şi funcţie de rata inflaţiei, nu?… Dar cel mai greu cîntăreşte timpul – inclusiv cel ce ţine istoriceşte de progres – şi implicit de rata de depreciere a deprinderilor sau însuşirilor dobîndite sau native. Deprinderi sau însuşiri trecute anterior prin o ruletă artificială, adică aşa-zisele soartă, noroc, egalitate de şanse, educaţie, şcoli făcute, familie şi alte convenţii de-astea inventate pentru naivi. Astfel, observăm o diminuare progresivă a valorii sale de vînzare-cumpărare. Omul vechi, după o utilizare curentă, se aruncă la coş şi atît. Fără alte conexiuni socio-umane sau recursuri la memorie. Apoi el însuşi se va scoate definitiv din uz constatînd că productivitatea lui socială SAU sentimentală nu mai corespunde cerinţelor şi competiţiei… umane. Cel mai probabil asta o să facă…  Adică la ce să mai facă umbră pămîntului cu mizeria şi foamea lui? Altul la rînd! Excepţiile date de ruleta amintită confirmă regula…” Ce era să-i zic?

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Cvorumul Curţii mele. Bérenger

Spuneam acum cîteva zile că „lucrurile vor rămîne cum au stabilit”. După tot tămbălăul acestei veri fierbinţi eu unul nu mai am nedumeriri şi nici speranţe. Probabil e ceva defect în mintea mea, în… cvorumul Curţii mele interioare. Astfel, întrebarile-mi rămîn condamnate şi închise în celula retoricii. Nu întrevăd o eliberare condiţionată a lor. Asta ar însemna un recurs la speranţă or eu cred că această noţiune trebuie să fie scoasă, dacă nu din dicţionare, măcar din programa de studiu a generaţiilor care vin. Împotriva deznădejdii ar trebui scris undeva că speranţa nu moare ultima ci moare prima, dacă nu cumva se naşte moartă, avorton…
Pe azi am doar o singură astfel de întrebare: la ce bun un Parlament, un Guvern, la ce bun alegeri şi referendumuri? La ce bun un „Stat”? Este limpede că ţara asta poate funcţiona foarte bine, „conform Legii”, cu o Curte Constituţională, un Parchet, doi-trei euroatlantici gardieni ai globalizării şi un tovarăş în tricou bleu. În definitiv din aceşti zece ani ai vieţii noastre – aşa cum ne-am aşternut-o – au trecut „doar opt”. Asta atîta timp cît o gloată de 7,5 milioane de oameni = 9 indivizi în robe vişinii. Trăim vremuri istorice. Aceasta e de acum paradigma existenţei pe o Dîmboviţă lină şi dulce populată cu rinoceri. Bérenger a capitulat. Circul s-a terminat. Atîta tot.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 😉

Textele de interes personal

Poţi ajunge la un moment dat să supravieţuieşti, să respiri, din propriile texte vechi. Văd că nu sunt puţini cei care aduc zilei curente „repost-uri”, desigur acestea potrivindu-se perfect cotidianului. Normal, aparent nimic nu e nou în peisajul zilei de azi faţă de cel al zilei „de azi” de acum doi ani sau trei. Iar o asemenea privire, dincolo de a fi pur şi simplu leneşă, îţi poate da şi iluzia confortabilă a încremenirii în vîrstele şi stările alea de atunci… Mă întreb însă cît de „bine” sau de „corect” sau de „normal” e, pînă la urmă, să „trăieşti” în şi din texte, cu sau fără ghilimele? Şi nici măcar texte care te-ar face vreodată măcar vreun scriitoraş sau… simbriaş în ale scrisului, adică măcar cu o umbră de remuneraţie de pe urmele lor! Dar poţi măcar astfel „trăind” să te „bucuri” de efectul Placebo al textelor pe care le scrii, reamintindu-ţi-le (!), cu justificarea că găseşti în asta un tratament, că le foloseşti aşa pentru uzul psihic… intern? Miraj, Fata Morgana? Sau imaginea cartofilor crescuţi şi stafidiţi după o iarnă în beci? La ce bun, aşadar, textele de interes personal, cu atît mai efemere cu cît ele circulă exclusiv prin biţi? (Vechi sau noi, nu mai contează!) Ca purgative? Pentru salubritate? 😉

P.S. – E doar o simplă retorică aici. De interes personal. Muzica-i cea care contează!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Precum salcîmii. Nebuni!

S-ar zice că au înnebunit salcîmii şi că noi, oamenii, ne-am lăsat un pic păcăliţi de aceste neverosimil de calde zile de noiembrie. Păcăliţi într-atît încît să ne vedem luându-ne de mînă şi zbenguindu-ne, zîmbind soarelui, prin parcuri şi printre frunze. Sau, poate aşa să ne fi dat şi noi, precum salcîmii, pe faţă nebunia noastră mai veche, ascunsă ca o boală ruşinoasă?… Da, nebunia poate fi interesantă dacă o priveşti fără ochi trişti şi ignorîndu-ţi stomacul gol!

„Nebunia noastră mai veche” ar putea să aibă vreo doi ani dacă e să mă iau după ştirea potrivit căreia Criza la noi s-a născut exact prin 2008 pe vremea asta. Şi cum am suspectul obicei de a privi cam mult în urmă am fost curios să văd cînd şi unde prin genunchiul ăsta al lumii am făcut cunoştinţă cu dînsa, cu Criza. Ei bine, în 13 octombrie, acum doi ani, scriam:  „Ajunge criza mondială şi în Glod?” o întrebare ce părea retorică atunci: „Chiar, cum ar arăta o secvenţă de film realist, acolo în Glod (unde au filmat ăia “Borat” uitînd să şi spună că se întîmpla în Romînica), cu sub-titlul: “Criza mondială a prăbuşit leul în Glod. Pensiile au căzut la numai un leu cincizeci!”?!… Ar fi ceva firesc şi în asta, pînă la urmă!” Eram naiv, recunosc. Cum naiv eram un pic mai tîrziu avînd convingerea că „trece şi asta” sau că rumânii vor adopta măsuri drastice, respectiv concediindu-l chiar şi pe Moş Crăciun! Ei bine, o cam luam în derîdere pe Doamna cum luam însă în rîs şi suficienţa hăhăitoare a compatrioţilor vizavi de subiect…

Nu aş fi crezut însă că după doi ani vom fi fost loviţi atît de rău. Şi nu atît de mediatizata de atunci criză mondială cît de propria neputinţă, ignoranţă şi hoţie înflorite ca ciupercile pe pretextul crizei. Nu aş fi crezut că vom ajunge atît de jos încît să ne sluţim, să ne dezumanizăm în ultimul hal, încît să ne radem din dicţionare optimismul şi speranţa. La toate suntem pe ultimul loc, toţi europenii ne-au luat-o cu mult înainte… Criză e şi la greci şi la francezi, de pildă. Şi spun asta fiindcă tocmai ce am vorbit cu nişte amici vechi, români trăitori acolo. Amîndoi mi-au confirmat din nou că da, criza se simte, că sunt mai cumpăniţi că statele lor au strîns cureaua, că este un anumit stres dar… dar că frigiderele le sunt pline mai departe, că au avut două vacanţe „afară” anul ăsta, că au reuşit să-şi achite ratele (unul la casă, altul la maşină) şi să-şi ţină copiii în şcoli bune… Şi nu sunt nici unii nici alţii cine ştie ce capacităţi şi nici nu au nu ştiu ce meserii!… Ba au trăit şi din şomaj, iar soţia „grecului” vede doar de ale casei nefiind angajată vreodată acolo… Ei bine, am înţeles încă o dată că nu mai suntem nici măcar în gînd „buricul pămîntului” ci „talpa lumii”, o masă definitiv sacrificată…

Nu aş fi putut bănui acum doi ani că voi asista la sinistrul reportaj al neputinţei şi prostiei dusă pînă la moarte cum este acesta al sărăciei Spitalului de Urgenţă din Galaţi, spital care nu-şi mai poate trata pacienţii, care nu mai poate accepta internări! Spunea aseară doctorul  gălăţean Bacalbaşa ceva de genul: „Noi, ca medici, dacă ne moare un pacient sîntem judecaţi, dar cine judecă sistemul, statul care omoară oameni în spitalele din ţară?” În asta stă esenţa a ceea ce se întîmplă azi în România. Aici e grozăvia! Şi nu vorbim de cazuri izolate ci de o situaţie aproape generalizată! Românii – bătrîni, tineri sau copii! – încep să moară cu zile, de foame şi de boli pe care nici măcar nu mai apucă să şi le afle fiindcă nu-şi pot permite „luxul”! Oare chiar nu realizăm la ce grad de mizerie am ajuns? Oare chiar nu ne dăm seama ce se întîmplă atunci cînd încă ne mai uităm, ipocrit, la jurnalele de ştiri „furaţi” de importanţa moţiunilor, a chestiunii maghiare din legea învăţămîntului, a extrădării lui Haysam, a celor încă 10 km. de autostradă, a arieratelor, a declaraţiilor şefilor de partide, miniştrilor, preşedintelui ş.a.m.d?! E halucinant da, câte putem duce, cît putem suporta, pînă la ce nivel de decădere şi umilinţă putem cădea acceptîndu-ne cu… stoicism, cu explicaţii savante, soarta. Şi cred că putem şi mai mult de atît!…

M-a bucurat, m-a înseninat cumva o altă, frumoasă de data asta, nebunie. Cea a artistului român Damian Drăghici pe care îl redescopăr după un an, reinventat. I-am citit interviurile legate de „Jazz In The City”, noul lui proiect, şi îi caut şi muzica. Da, îţi trebuie nebunie, geniu, tărie să te regăseşti asemeni lui. Apoi poţi spune: „Daca vreti, si voi puteti sa faceti asta. Ridicati-va si duceti-va in America si incercati si voi! Eu m-am luptat toata viata si lupt!”… De am fi în stare măcar să auzim îndemnul lui Damian Drăghici!…

Au înnebunit salcîmii… Şi noi împreună cu ei în aşa hal încît îi mai tăiem o dată, precum Moromete salcîmul lui. Faţă de el însă ne ducem după aia la un şpriţ la cârciuma din colţ şi nu ca să plîngem, nebuni de furie şi durere, cît să ne dăm bravi cu pumnul în piept şi să jucăm tontoroiu’ spunîndu-ne în barbă: „Doamne, cît de bravi am fost!”

Servus, Blogolume!
Invitaţii… Serafine găsesc la Mirela 😉 Poveştile de vis se ţin cu poezie, mă-ncredinţează, mă covinge, TeoCarmen încă aşteaptă… toamna! Cristian începe o poveste cu soldaţi. Romani! 😉 Tot despre… criză spune şi Gabriela! 😉 Prima scrisoare pentru Moş Crăciun o găsesc la Aurora… Aşadar încă nu-i şomer! 😉 Şi Daurel pare a se grăbi cu gînduri de… Crăciun! 😉 Ba chiar şi Ciprian! Hmm… 😉 Aşa e dorul de blogosferă! Cum? Vedeţi la Deea! 😉 Cati îmi spune despre o povară inocentă… aparent… Camelia îmi confirmă, încă o dată, preţul sau… nepreţul cuvintelor… Versuri cum nu am mai citit de mult, descopăr la Cristian. Scrise acum! De ţară!… Despre conştiinţă, conştiinţe… îmi spune Cella. O poveste… contemporană aflu la Vania
Toate cele bune!

Bordelul opiniei publice

Este evident, în opinia mea cel puţin, că viaţa noastră, a românilor, este în bună măsură o sumă de mici drame. Mai ales astăzi. Nu trece o zi în care să nu întîlnesc cîte o întîmplare care să mă facă să întăresc gîndul ăsta. Mă intersectez destul de des cu oameni care îmi pun în faţă pagini prin care dovedesc suferinţe incredibile, boli pentru care mila publică este prea puţină pentru a aduna într-un loc banii necesari minimei speranţe a vindecării. Întîlnesc zi de zi amărîţi care trăiesc cu mîna întinsă. Văd români, tot mai mulţi, fără speranţă care chiar nu au după ce bea apă, chiar o duc de pe o zi pe alta, deopotrivă bătrîni, deopotrivă tineri sau copii (copiii aceia cu privirile îmbătrînite prematur). Aud despre destinele sfărîmate deja de teroarea şomajului şi a neputinţei de a-şi mai putea asigura existenţa pe credit, ale unor familii care, pînă mai ieri, trăiau totuşi iluzia unei vieţi decente. Credeţi-mă, toate astea se întîmplă la cote alarmante, aici şi acum, şi nu fiindcă am eu vreo ascunsă dorinţă de a zugrăvi totul în culori apocaliptice.  Aceste mici drame sunt cele care dau, de ceva vreme, imaginea realităţii noastre.

Şi ce facem noi în schimb, sau parte dintre noi? Ne lăsăm atraşi într-un joc jalnic de-a opinia publică, de-a societatea civilă, de-a mass-media, de-a politica, de-a guvernarea, de-a justiţia, de-a morala!… De ce şi de către cine şi pentru ce?  Realitatea despre care vorbeam mai sus, lucrurile importante adică, par să fie inexistente văzute fiind de la înălţimea „opiniei publice”. În definitiv ce mai este, ce a mai rămas din „vocea opiniei publice”? Nimic?! Care mai sunt interesele „opiniei publice”? Cum se face că instinctul nostru de conservare a fost în aşa hal terfelit, sechestrat, prostituat, încît „valorile” ne sunt cele impuse, cele dictate sau pierdute de prin agendele cu coperţi de piele ale unei puteri supreme bine aşezată în lumina reflectoarelor?  Ce ţară mai este asta în care trăim azi, unde pînă şi durerile atroce sunt trimise să fie tratate la… bordel? O nouă retorică şi naivă întrebare, desigur!…

Ultima zi de huzur. Prima zi de… retorică

Ei? Cum v-a fost prima zi „activă” de anul ăsta? Cum aţi regăsit gerul Bobotezei, dis de dimineaţa după atîtea zile de huzur? Cum aţi răzbit prin ştirile ale teribile, rele, de care vă refugiaserăţi la sînul cald al Sărbătorilor? Impresii pe la birou, ceva zvonuri sau bîrfe în cîmpul muncii? Ceva crîcneli la sarcinile de genul „hai să facem”, „hai să punem…” ale şefului? Aş crede că ziua de azi a fost cea mai deprimantă zi din an a românilor, chiar dacă „nici iarba nu a crescut” sau a fost doar începutul cîtorva astfel de zile… Desigur că nici nu vreau şi nici nu aş avea cum să mă pun eu acum în pielea mai tuturor „rumânilor”,  însă cum spaţiul ăsta virtual este atît de cool-interactiv nu mă pot abţine să nu fac statistica acestui cotidian…
Nu cred în superstiţii. Cu atît mai puţin în chestii de genul „cum păşeşti în noul an, aşa îţi va fi tot anul”  dar iuţit de gerul matinal mi-am dorit ca ziua de azi să treacă cît mai repede şi fără evenimente. Nu a fost însă să fie aşa, totul în jurul meu s-a mişcat în reluare: oamenii, autobuzele, telefoanele parcă au sunat mai rar şi mai lung, internetul parcă a îngheţat pe sîrmă, toate situaţiile de rezolvat au părut înţepenite. A trebuit să reînvăţ pînă şi micile automatisme care îmi dau consistenţa rutinei zilnice.
În schimb, ştirile alea, despre care vorbeam mai sus, au rămas aceleaşi de acum… un an. Ce mă face să mă gîndesc la retorică? Probabil inutila încercare de a răspunde la… sau de a preîntîmpina unele întrebări, precum cele „50 de întrebări pentru 2009” (cea mai inspirată, după mine, apariţie din prima presă a anului nou) din ZF, cu care vă las să vă delectaţi şi voi. Eventual un exerciţiu interesant ar fi să încercăm să răspundem cîte unei astfel de întrebări în fiecare zi, aşa, pentru adrenalină! Dar nu, nu aş vrea să particip la efortul unora de a vă convinge că este criză, că criza asta este „un dat” cu care ar trebui să ne resemnăm (eu cred mai departe că este o inginerie declanşată prin apăsarea unui buton, care poate fi combătută…)

Cu ce a mai contribuit lumea la starea asta a mea, retorică, de început de an? Păi am aflat că marea deprimare ni se trage de la China, chiar dacă adevărul este altul, cum zisei mai sus: Paulson vs. Stieglitz (apud. Dan Popa), dar şi că avem un guvern potent, deci putem dormi liniştiţi. Apoi, desigur, m-am mai dumirit şi eu de ce a venit Băsescu la Braşov, cică aşa i-au şoptit „serviciile„, potrivit lui Bădin, fiindcă, deh, noi braşovenii suntem mai molcomi şi îl iubim mai tare decît bucureştenii… Deşi nu m-am lămurit ce a fost cu zvonul de Revelion cu moartea primarului cetăţii, Scripcaru, şi gîndesc că lucrurile s-or lega, adică aşa au adus de fapt lumea în Piaţa Sfatului, ca la urs, să vină să îl vadă pe preşedinte lîngă… o fantomă. Aşa au ieşit braşovenii la minus şaptişpe grade să se convingă: e mort au ba?! Nu a fost şi de-aia or fi huiduit din toţi bojocii! Ah, da!

Şi m-am întristat rău de tot la aflarea veştii că de fapt tot a murit cineva, a murit pisica familiei Bush nesuportînd probabil despărţirea de Casa Albă… A mai fost o probabilă sinucidere de răsunet, nişte accidente urîte, ca să nu mai vorbesc de tragedia din Fîşia Gaza… Şi uite cum retorica e gata şi mă va urmări, vrînd-nevrînd, după regulile alea ale superstiţiei, tot anu’… 🙂

P.S. Cât despre huzur… Fotografia asta exprimă cel mai bine ce vreu să zic (e de pe… Pixdaus. Incredibile poze, o bucurie, nu alta!)

asa-vine-anul-nou