Năuci. Sub nuci

Năuci sub nuci. Măcar de-ar fi aşa, adică sub umbrela nucilor (în floare), dar nu-s, e doar o rimă. O lume buimacă, fără chipuri şi sens, într-o fojgăială obosită, pare să vrea să iasă în primăvară. Speriaţi pînă la panică, nervoşi pînă la crize, bolnavi şi săraci de ziua de azi, îi vezi prin autobuze, lifturi, pe trotuare, cu busola ruptă printre breaking news-uri şi click-uri inutile, asemeni unor molii bezmetice. Nu ştiu, o fi totul în capul meu, oi fi şi eu un astfel de exponat dintr-un insectar pus în expoziţie? Dar parcă… primăvara era altfel. Nu smintită şi (ne)simţită. Şi nuci în floare se mai găseau, uituci.
Chiar, cînd vin şi florile de nuc, leac presupus pentru răul şi ipocrizia zilelor?

Servus, Blogolume!
Sărbători frumoase
Şi toate cele bune! 🙂

pe sub tîmpa

în care stai pe o bancă
și împarți niște alune prăjite
cu veverița coborîtă din cimitirul eroilor
„știu ce-ai făcut astă-iarnă!
tu știi ce-am făcut eu astă-iarnă?”
îți zice.
cred că-i primăvară pe sub tîmpa.

Scriitori de primăvară

Foto: www.transport-in-comun.ro
Foto: http://www.transport-in-comun.ro

scriitori de vagoane,
scriitori de pietre,
scriitori de șervețele,
de foste ziare,
scriitori de pereți albaștri,
scriitori de alb
și de negru,
scriitori de asfalt
și de trotuare,
scriitori de cutii de chibrituri,
scriitori de cruci
panglici și bilete,
scriitori de ziduri
și de genunchi,
scriitori de rețete
și etichete,
scriitori de ferpare,
scriitori de priviri
de ochi mari,
de geamuri,
scriitori de păpădie,
de frunze,
de iarbă
și de ploi,
scriitori de primăvară,
scriitori de nisip,
scriitori de nimic…

Ceasul cu turn

la orele de miazăzi,
gărgăriţă-riţă,
cu mîinile spălate de cuvinte,
prin oraşul traversat de ape uituce,
pe acolo alergam
să-mi fac chitări din tei
şi aruncam cu ochii verzi în primăvară.

concertul de miazăzi,
din turnul cu ceas,
gărgăriţă-riţă,
a avut un succes nebun,
biletele s-au vîndut pe-o lacrimă.

De-un leu poezie

trup tînăr uitarea
trup vechi singurătatea
cuvinte de proximitate adică
un fel de poliţie a asteniei
de primăvară
ca nu cumva amneziei să-i pară rău
că te-a luat prea repede
pe nepregătite
fără punct şi virgulă
înainte să-ţi fi plătit
punga de plastic
cu poezii de-un leu.

Fără. Împrimăvărare

Ce faci cînd ultimul anestezic e pe terminate? Când a ieșit din producție și toate flacoanele orașului-s goale? Ce mai storci pentru câteva picături? Poate pervazul ferestrei şi geamătul luminii, poate manuscrisele mucegăite, poate genunchii, poate șuruburile cârjelor de lemn? Toate se termină: gîndurile, cuvintele, uitările, lenea, lămîile, somnul, nopţile, ceaiul, diminețile. Și atunci o iei de la capăt cu ce rămîne verde, fără anestezice, fără numărătoarea inversă.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

Tăietorilor flămînzi de aripi

Ia-ţi un timp şi aşează-te pe marginea şanţului, aprinde-ţi o ţigară fără filtru şi uită-te la pietriş, la firele de iarbă ieşite din asfalt. Prelung. Sau rezervă-ţi o masă şi-o umbrelă pe Corso şi lasă aburul cafelei să împrăştie ziua.
Nu simţi că inima-ţi atîrnă ca un bolovan în piept şi stă să crape, furîndu-le orelor timpul? Nu vezi că oamenii-s scurți, că uită, că se folosesc de vorbe și de gînduri ca de frînghii, păpușari ai păpușilor de cîrpă?… Îți pasă?
Lasă-te sclav soarelui, mulţumescului, privirilor, zîmbetelor, deschide-ţi geanta şi lasă cuvintele să cadă pe asfalt. Dă-i tihnă textului să se desfacă și să se rotunjească rotund.
Nu vezi c-a mai trecut un sfert şi că numărătoarea e inversă? Aşa că ia un tren, oarecare, fără bilet, ia-ți o cușetă plină de perne, spre niciunde. Lasă-ţi pantofii la intrarea în parc şi umblă cu picioarele goale și șterge șotronul cu talpa. Urcă pieptiş pînă-n buza prăpastiei, acolo unde era derdeluşul copilăriei şi priveşte în jos, de unde vine tentația zborului. Întinde-te în iarba crudă şi agaţă-ţi ochii de vîrfurile brazilor în ciuda gravitaţiei. Lasă-te-mbrăţişat de îmbrăţişările nepermise, de ispititorii genunchi neştiuţi, în ciuda regulilor slute. Lasă să-ţi mai crească o aripă şi sfidează-i cu ea pe tăietorii flămînzi de aripi. Uită şi uită-te, netrăieşte-i şi trăieşte-te! Lasă-te trăit de necunoscutele fierbinți ploi ale clipei.
Inima-ţi atîrnă, încă, de gât ca un bolovan uscat agăţat de-un ştreang. Cui îi pasă de toate astea? Cui îi pasă de paharu-ţi de apă e plin sau gol sau că-i ultimul? Cine-ar fi ipocritul să-ţi ceară socoteală? Pune-ţi armura clipei îndrăgostite şi stropeşte-o cu vin şi cu parfum de liliac!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

Şi… CATCHY! 😉

Moravuri, mofturi şi molifte

Văd o exaltare a stărilor, expresiilor şi mai ales a vorbelor din jur. Ţopăiala primăvăratică printre formulări neapărat „inovatoare”, afişajul fitzos al unui limbaj frust, cît mai pieziş pe dex şi doom, al tot mai multor posesori şi posesoare de veleităţi şi de aspiraţii lite(rare) mă oboseşte. Posibil ca eu să mă fi născut așa, adică obosit şi-nchis, sau să fiu învechit încă dinaintea postmodernismului industrial şi vesel, deci nu acuz inflaţia de „scribi” şi nici nu fac… patognomonia fenomenului. Era previzibil – şi de mult! – ca melanjul violent dintre verbele sluțite și fițoșite cu talent și socializarea electronică de-a valma să îmi dea senzații de vertij și de halo. N-am de gînd să galopez să ţin ritmul şi nici privirea nu mă mai ţine, văd, pentru graffiti-urile care ornează astfel atît de socializanta şi socialmente „necesara” noastră pseudorealitate. Că peisajul e limpede unul tușat de (şi din) mofturi și moravuri cred că-i clar. Şi asta-i grav! Fiindcă ele, cuvintele bolnave au rădăcini adînci precum măselele de minte și se trag de undeva dintr-o vînă pe care o intuim.
Aşa că lesne-i de înţeles că aici, drept pansament de uz personal, mi-ar întinde-o mînă ori… moina ori poate chiar… moiştii! 🙂 Cei din urmă, de-ar fi fost însă împrumutaţi de la începuturi dîmboviţeanului areal al mioriţei sigur ne-ar fi lăsat şi limba (dovedit, cu asta azi am fi fost binecuvîntaţi!) şi antidotul stării fără să apeleze la vreo moliftă, Doamne fereşte! Dar cum nici măcar eu nu-mi fac iluzii că altruismul vechilor chinezi ne-ar mai putea fi importat azi… Au ei chinezii altele la care, iată, tînjim şi pe care perorăm. Aşa că mă las în voia moinei şi-a jocurilor de cuvinte care, pe lîngă mofturi şi moravuri, iată, pot să treacă!…
Ce vreau să zic? 😉 Mă simt doar… coafat, în ton cu trendul verbal al zilei şi cu primăvara asta astenică. Aşa că tot mai des îmi vine să trag un pic pe dreapta pe la nivelul păpădiei. „E de like, zic!”, vorba cuiva! Constat doar, fără regrete. Şi opinez.

P.S. – Dincolo de năduful fără noimă de mai sus, mai bine citeaţi asta: „La ce bun toate astea?”

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

Haide!

Hai primăvaro, haide! Trecătorii tooot se duc şi fac coadă la intrările oraşului să-și țină-un loc la soare la viitoarele mese de pe Corso… Pune umbreluţele alea şui, aşadar, odată! Nu vezi cum lumea-şi dezleagă limbile, cum peste noapte-a devenit nespus de gureşă şi inspirată-n depeşe cu schepsis şi cuvinte învîrtite? E semn de poezele pe la colţuri în ţara de poeţi! Hai, vino şi dă-le-un like şi-un share! Se-aude pînă şi murmur de amantlîcuri vegetale: amanţii/amantele şi viceversa nu ştiu cum/unde să-şi aştearnă discreţiile florale de sezon. Descumpănitelor ipocrizii şi duioşii morale – ale naturii, carevasăzică! – hai, dă-le o-nţeleaptă mînă de ajutor! Uite, au început să răsară cioburi din pămînt şi smocuri de iarbă prin podele! De bună seamă şi ea şi ele şi toţi şi toate şi-au cam… amneziat şi rostul, genul şi pronumele ori gerunziile din prematurele gramatici ale vremii. Hai, pune tu şi virgula şi punctul şi-ncepe dansul! Chit că-i c-un vînticel, c-o ploaie intercostală şi-un junghi nedefinit prin omoplat, hai dezmorţeşte-te şi demorţeşte-ne, primăvaro! Noi am promis: întinde-vom iatacurile, aşternuturile, paşii, vom scoate mesele la soare, o să coborîm parasolarele-n chip de ziare peste Piaţa Sfatului şi… Şi ne-ndemnăm la resturi de viaţă şi de lene! Hai, stinge scrumul iernii din vîrful degetelor şi vino, mai lungeşte-ne c-un soare, primăvăratico! 🙂

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 😉

Ca aerul, ca apa

Cum îi mai spui cînd nu-i mai… spui că este sau că te doare? Te-ai obişnuit, desigur, cu prezenţa ei încă din vremuri amniotice. Şi o ştii acolo şi asta-ţi vine ca o pătură care-şi face treaba fără să-ţi pună şi conştiinţa la lucru. Ba mai mult, nici cuvintele nu-şi mai cer rostul. Altfel zis e ca aerul şi ca apa. Ca aerul şi ca apa pentru un copac, de exemplu. Vremurile par în felul ăsta fără memorie şi ajung să pară chiar fără nervi, fără nevoi. Este şi atît, pur şi simplu. În fiecare zi. Fiecare zi cu privirile şi cu vorbele ei comune. Şi zici că e îndeajuns.
Acum cîteva ore am fost cu ea pînă în piaţă, să o ajut să care nişte plase ce-i depăşeau de data asta cu mult puterile. „Uite, îi zic, hai să-ţi iau un coş flori, aşa ca ăla, că-i tare frumos… Sau unul cu fructe?” „Nu, nu are rost să arunci banii”, mi-a răspuns înteţind paşii mai departe spre ieşirea din bazar. „Da’, o pîine de-asta mare, caldă, de la ţară? Ştiu că îţi plăcea…” „Ai uitat că nu mai am voie? Lasă, nu-mi trebuie nimic”, a zis aşezîndu-şi pentru o clipă sacoşa pe marginea bordurii şi ţintuindu-mă cu privirea-i mare, zîmbitoare şi albastră. „Hai să mergem că-i tîrziu şi nu mai ai timp, trebuie să te duci unde ai treabă…”, a încheiat punînd capăt insistenţelor mele inoportune. Şi ora aceea s-a dus repede spre treburile ei… Altădată, nu de mult, am luat-o şi-am dus-o la doctor, să-şi ia trimiterea şi reţeta, fiindu-mi în drum. Am „aruncat-o” pînă acolo, am lăsat-o „la coadă”, la cabinet. Şi mi-am văzut de restul zilei după ce privirea-i mare, zîmbitoare şi albastră mi-a spus „Mulţumesc”… Mulţumesc-ul acela al ei, care nu cere nimic, care nu-mi reproşează nici măcar aceste nerozii, mulţumesc-ul răbdător ca o ieşire din iarnă. Şi mi-am văzut, ca întotdeauna, de resturile zilelor.
Acum privesc peste ziua de azi şi cu coada ochiului zăresc parcă ziua ei de azi. Singură. Ca toate celelalte.
Cum să-i mai spun că ştiu că este şi că doare? Că mă doare? Că ştiu că în zile, ca într-un dulap, stau rînduite în rafturi şi nevoi şi tristeţe şi urletul liniştii şi tăcerea iubirii? Îndestulate, nu resturi! Cum să-i spun că zilele mele-s la fel cu ale ei? E timp să-i spun! E ziua aia-n care realizez că nu cuvintele-s problema, ci că am binecuvîntarea timpului. Şi ea ştie asta fără ca măcar să i-o spun.

Mulţumesc, CATCHY pentru adunarea acestor gînduri!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Gramatica lumii lor. Salubritate

Curăţenie. Salubritate. Vidanjă. Poate fi o curăţenie a cuvintelor? A virgulelor? A cratimelor şi a lui i? Ii sau iii? Şi a lui a fi? Dar a lui „decît”?! Şi putem pune în loc un „bună ziua” şi-un „mulţumesc”? Fără nervi, fără semne de întrebare şi de exclamare, fără puncte de suspensie, fără să dăm cu rahat în geam ori cu tocul în masă, cu bun-simţ, fără ură sau superioritate? Am putea face puţină curăţenie, acu’ la vremurile astea de primăvară-n miezul iernii, prin bloguri, e-mailuri, forumuri, gazete, comentarii şi să dăm puţin cu mătura înaintea paşilor noştri şi cu bidineaua pe pereţi şi pe la rădăcinile copacilor? N-am nimic cu analfabeţii, cu semidocţii diplomaţi, cu elitiştii agramaţi sau cu teribiliştii „jmecheri” din mediul înconjurător. Chiar n-am nimic nici cu cei care se scuză că n-au timp aşa cum n-au avut timp nici în cei şapte ani de-acasă nici în cei ai căpătării înaltelor lor brevete. N-am nimic cu „gramatica” lumii lor. Ştiu, pînă la urmă toleranţa, „înţelegerea” şi bunăvoinţa sunt problemele mele, la fel cum e şi frecventarea acestor indivizi. Dar cum nu mă aştept să aibă succes o petiţie sau un protest, un „grup de presiune” ori aşa ceva şi cu riscul de fi considerat… prezumţios eu zic că se poate şi procedez în consecinţă pentru aerul străzilor mele.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Poporu’ masochist şi sictiru’ de primăvară

„Politicianul ar putea fi ucis prin nebagare în seama, dar atunci ar suferi si televizorul siamez”, spune undeva – am rupt din context – Vasile Dâncu. Formularea mi s-a părut elocventă pentru înfrăţirea poporului cu televizorul la care am ajuns mai cu seamă în ultimii ani. Şi nu cu televizorul ca vehicul ponderat al ştirilor, documentarelor, filmelor sau muzicii, cît ca obiect al fetişismului satisfăcut puternicilor zilei. N-aş suspecta parcă poporul… televizionist chiar de masochism, dar măcar de o anume dependenţă tîmpă, de sevraj la suprimarea plasmelor şi LCD-urilor, şi implicit prin asta de anulare a voinţei, da. Sunt de remarcat, desigur, ratingurile record ale talk-show-urilor (mai ales de opoziţie dacă e să mai vedem în presă „cîinele de pază” al societăţii sau de tip otevist) însă totul se rezumă numai la asta, multiplicat la scara fiecărei seri. Aceleaşi figuri, aceleaşi „idei” repetate la nesfîrşit ar putea declanşa măcar o minimă selecţie… salubrizantă: te cam uiţi o dată pe săptămînă şi te-ai lămurit! Iar în timpul astfel cîştigat ar mai rămîne loc de ceva… atitudini. Şi cînd spun atitudini mă uit la Pieţele ţării care, cu venirea primăverii n-au „înflorit”, din pacate, ba dimpotrivă sunt… goale. Şi dacă nu pentru astea, presupunînd – nu-i aşa? – că ele se vor „traduce” la urne pînă la urmă, măcar de nişte cărţi citite pe o bancă-n parc tot ar mai fi loc! (Asta cum de… grătare nu se mai pune problema – o altă frustrare naţională!). Iar lovitura, prin ricoşeul pornit din „conştientul” colectiv astfel înviorat, ar fi chiar dublă: ar ucide şi politicienii exhibiţionişti, aşa cum spune Dâncu. Ce i-am mai vedea tăvălindu-se de durere, ignoraţi de rumânii deştepţi şi sictiriţi, pe marginea şanţurilor! Ce ziceţi, vă… băgaţi? :))

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

O nevroză de primăvară

Tânjesc, din cînd în cînd, după o frază pentru fiecare zi. Nu doar că tânjesc, aşa… eteric, dar o şi caut. Iau la rînd stive de cărţi căutînd măcar o frază a zilei. Şi ajung să cred că nu mai ştiu unde să caut, că nu mai am răbdare, că nu ştiu ce caut. Poate că neputînd găsi fraza aia mă iluzionez, la un moment dat, chiar că aş putea pînă la urmă să o scriu chiar eu! Imediat după iluzie însă mă întreb: „la ce bun o frază a fiecărei zile? Cu ce te ajută? Nu vezi că sunt doar un simulacru al zilei, şi fraza şi cuvintele?!”

„Mai tîrziu, am revenit la gîndul că viaţa însăşi e o stare de tranzit între naştere şi moarte… un peron unde te zbaţi să ocupi un loc într-un tren…eşti fericit că ai prins un loc la clasa I sau la fereastră… altul e necăjit că a rămas în picioare pe culoar… alţii nu reuşesc să se prindă nici de scări, rămîn pe peron să aştepte următorul tren… Şi fiecare uită, poate, un singur lucru… că trenurile astea nu duc nicăieri… cel care a ocupat un loc la fereastră este, fără să ştie, egal cu cel care stă în picioare pe culoar şi cu cel care vine abia cu următorul tren… în cele din urmă se vor întîlni toţi undeva, într-un deşert, unde chiar şinele se transformă în nisip… în loc să se uite în jur, oamenii se îmbulzesc, se calcă în picioare, îşi dau ghionturi…” (Octavian Paler – „Viaţa pe un peron”)

„Dacă pentru tine felul în care ai scris, felul în care sună şi arată e-mailul tău nu sunt importante, atunci înseamnă că nici felul în care te prezinţi în faţa clienţilor şi a colegilor nu este important… (…) Stăteam nu demult de vorbă cu o colegă de la Resurse Umane, şi ea mi-a spus că uneori angajaţii ei sunt nepoliticoşi şi impulsivi în e-mailurile trimise. Aceştia preferă să „împuşte cu e-mailuri”… Unii angajaţi par să creadă că îşi pot elibera furia imediat, apăsînd pe butonul „Trimite” (…) Un e-mail prost nu ajută nici la ridicarea moralului, nici la obţinerea de satisfacţii pe plan profesional. (Shirley Taylor – „E-mailul – codul bunelor maniere”)

Care dintre acestea să fie fraza zilei? Peronul ca viaţă sau bunele maniere? Sau e vorba aici de încă un hobby? Şi fraza şi ziua pot fi, separat sau împreună, un hobby? Sau e vorba de vreo tulburare a voinţei aici, de vreo nevroză? 😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Cîntarul de anotimpuri. De Mărţişor

Aud zvonuri de primăvară. Înşelătoare, de bună seamă! Vine, a venit, în schimb, primăvara pe pereţii albaştri care ne ţin… parşivi de urîtul zilelor. Oraşul e mohorît încă şi, pare-se, se încăpăţînează să mai rămînă aşa. Da, e devreme, primăverii astronomice îi mai trebuie ceva drum să ne ajungă… Am dat o raită „pe Republicii” ieri. Cazemate de zăpadă murdare de-a lungul Corso-ului, sloiuri ameninţătoare de-a înaltul, tranşee de gînduri vădite pe chipurile trecătorilor înfriguraţi. Căutam nişte mărţişoare… N-am găsit. Nu spun că nu am cumpărat cîteva dar… n-am găsit mărţişoarele alea pe care le ştiam eu. Trei sau patru tarabe mici, răzleţite pe ici si colo, şi mărţişoare fără chichirez, nemeşteşugite, aşa cum le ştiam. În alte primăveri pe Republicii n-aveai loc să arunci un ac în forfota muşteriilor de mărţişoare. Ce, cine i-a alungat? Da ştiu, prin pieţele periferiilor sunt destui, probabil pe acolo taxele sunt mai mici, dacă nu cumva „edilii” le-a interzis „în centru”! Sau, poate, nu mai e o „afacere” şi Arghezi e prea uitat? Să fi fost şi vreo teamă, ceva, de vreun protest al mărţişoarelor? Protestul ăla care aducea primăvara? Mai ştii?
Da, ştiu, am mai avut senzaţia asta de… „nu mi-e primăvara aia pe care o ştiu eu”. Nu ştiu exact dacă se referea chiar la o primăvară sau poate la o toamnă şi dacă, atunci, o fi prevestit altceva… Cîntarul meu de anotimpuri e defect de mult. Da, mi-e iarnă încă… Ştiu, aşa cum ziceam, trebuie să fie pe aproape pe undeva, decoltată, parfumată, nurlie, primăvara dar… încă nu e!

Nu e

În cutia de sidef şi aloi
Au venit podoabe noi,
Lăcuste, păianjeni, brotăcei.
Nu te speria de ei.
I-am încremenit în stihuri blajine,
Ca să te găsească pe tine,
Stăpână.

Şopârla-i pentru glezna de la mână,
Iar şarpele pentru grumaz,
Fetişcană de atlaz –
Şi pentru şoldul dumitale, de vioară,
Domnişoară.

Te rog a mă ierta
Dacă-ţi zic şi tu şi dumneata
Şi dacă din cuviinţă şi de frică
Mintea mi se face peltică
Şi uitucă mi se face.

Chihlimbarul ăsta-i o răgace.
Matostatul e un cărăbuş
Prins acuş.

E adevărat? Nu-i adevărat!
Gângăniile au cam întârziat,
Şi cutia de lemn de aloi
S-a întors din drum înapoi,
Pe spinarea furnicilor
În hamul şi hăţul panglicilor,

Bună dimineaţa duduie!
Uite-l mărţişorul: nu e!

(Tudor Arghezi – „Mărţişoare”, 1936)

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 😉

Brazda zilei de ieri

Am citit la cineva cum că îi este dor de nişte drumuri, de nişte locuri. Sălbatice. Altcineva îmi spunea că ar cumpăra sau ar închiria măcar nişte timp. Fiindcă „pe timpuri”, după ziua de muncă „pe bune mai aveam în faţă parcă încă o zi întreagă…” Şi privesc de jur împrejur şi se întîmplă să văd cîte o faţă de mult cunoscută „Wow, ce a îmbătrînit!”, îmi zic. Probabil şi el spune la fel despre mine. Şi mai văd indivizi care se dau cu fundul de pămînt şi care urlă pentru lucruri care nu pot fi reţinute mai mult de cinci minute. Şi ţipă că n-au timp! Şi aud tovarăşi importanţi care nu spun nimic şi care nu fac nimic şi care se aşteaptă să le fiu recunoscător, să mă arăt extaziat, să le dau dreptate sau măcar să le plîng de milă… Şi am întîlnit un tip slinos cu un BMW argintiu care m-a luat cu „Băi, n-ai nişte bani că mi s-a spart baia de ulei. Îţi las buletinu-n schimb!” Şi nervi şi crize de timp isterice şi ştiri fără nici o legătură cu mine. Şi ieri a fost ultima zi de iarnă. O iarnă urîtă, nervoasă, cenuşie, infernal de lungă, chiar dacă aş zice că nu atît de grea pe cît putea să pară astă toamnă. Probabil n-a fost vorba de iarna de afară însă… A trecut. Iarna. Şi ziua cea de ieri. Asemeni celorlalte în care nimic din toate astea nu contează.
Cum îi era dor aceluia de un drum de munte, nu ştiu cum se face da’ mie acum îmi e de… întorsu’ unei brazde de pămînt şi de-un tăiat de vie!  Şi de-o zi aşa cum se cuvine pentru asta. 😉

Servus Blogolume!
Toate cele bune!

Răbdarea unui haiku

Ce rămîne şi după aceste zile? Din timp, din spaţiu, din noi, navigatori bezmetici prin timp şi spaţiu? Care mai e însemnătatea lucrurilor? Resimţim fiecare altfel, ne raportăm la aceste zile, la zile în general, fiecare altfel, cu alte… preţuri, cu alte vorbe, cu alte tăceri, cu alte bucurii… Pălesc cele ce ni se păreau ieri importante şi descoperim că „breaking-news-urile” noastre erau atît de derizorii…
Eu cred că, de aici încolo, rămîne cu noi răbdarea unui haiku, precum acesta:

Primăvara fuge
O pasăre plînge, şi-s lacrimi
Şi-n ochii peştilor

Bashō

Ah da, astăzi am văzut şi prima gărgăriţă, o gărgăriţă mică, un pui de gărgăriţă, nu-i aşa?, alergînd către niciunde pe o frunză uscată din balcon, pe muzica unui graur dezmorţit…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Legea primăverii. Se aplică retroactiv!

Am auzit că, de zilele trecute, guvernul României se obligă să respecte drepturile omului! Şi nu e o glumă, în Camera Deputaţilor chiar s-a adoptat un text legislativ în ideea asta! Astfel, fiecare lege care va ieşi de acum dintre băncuţele parlamentului va trebui să ţină cont de nişte recomandări CEDO şi va fi însoţită de argumentele prin care vom fi asiguraţi că nu ni se încalcă drepturile fundamentale. De bună seamă, legea cu pricina vine ca o nouă urecheală europeană menită să ne pună în (sau la?) ordine, fiindcă n-aş crede că aleşii noştri nu mai puteau dormi de grija… demnităţilor noastre curente sau… extraordinare! Aş fi curios să văd legea asta promulgată şi să aflu cum va împăca şi capra şi varza atâta vreme cât a devenit o banalitate ca legile să ne fie făcute împotrivă şi nu ca să ne mai ridice un pic din ţărînă. Cum aş fi curios să văd dacă nu cumva aceasta va fi aplicată ca şi legea pensiilor, şi nu numai, adică retroactiv!

Gândeam că chestiunea cu legea asta ar fi una pozitivă şi tocmai de aceea m-am grăbit să o consemnez, însă dacă stau bine şi mă gîndesc nu are niciun chichirez fiindcă îmi e limpede că vor avea grijă domnu’ Boc şi prim-preşedintele de partid şi de stat ca ea să fie aplicată aşa cum se cuvine: „curat constituţional”, numai bine ca să ne dovedim un neam uscat şi reformat de la cap la coadă, spre pizma lumii întregi care prea ne-a tăvălit prin cele mai indecente clasamente!

Şi cum astenicul meu optimism n-a găsit, iată, nici de data asta terenul pozitiv al ştirilor de bine din care să-şi zămislească postarea nu-mi rămâne decât o ultimă şi disperată soluţie, să-mi adopt şi să-mi promulg, fără ipocrizie şi fără cinism, o unică şi universală lege: Legea fundamentală a primăverii, într-un singur articol!

„Art. 1: Prin prezenta Lege se declară dreptul absolut al Primăverii de a dispune, începînd de mîine, în interes personal, de toate mijloacele necesare pentru scoaterea Iernii în afara tuturor legilor fizice şi psihice! Se aplică ori de cîte ori este nevoie!” 🙂

Servus, Blogolume!

Toate cele bune! 😉

Precum salcîmii. Nebuni!

S-ar zice că au înnebunit salcîmii şi că noi, oamenii, ne-am lăsat un pic păcăliţi de aceste neverosimil de calde zile de noiembrie. Păcăliţi într-atît încît să ne vedem luându-ne de mînă şi zbenguindu-ne, zîmbind soarelui, prin parcuri şi printre frunze. Sau, poate aşa să ne fi dat şi noi, precum salcîmii, pe faţă nebunia noastră mai veche, ascunsă ca o boală ruşinoasă?… Da, nebunia poate fi interesantă dacă o priveşti fără ochi trişti şi ignorîndu-ţi stomacul gol!

„Nebunia noastră mai veche” ar putea să aibă vreo doi ani dacă e să mă iau după ştirea potrivit căreia Criza la noi s-a născut exact prin 2008 pe vremea asta. Şi cum am suspectul obicei de a privi cam mult în urmă am fost curios să văd cînd şi unde prin genunchiul ăsta al lumii am făcut cunoştinţă cu dînsa, cu Criza. Ei bine, în 13 octombrie, acum doi ani, scriam:  „Ajunge criza mondială şi în Glod?” o întrebare ce părea retorică atunci: „Chiar, cum ar arăta o secvenţă de film realist, acolo în Glod (unde au filmat ăia “Borat” uitînd să şi spună că se întîmpla în Romînica), cu sub-titlul: “Criza mondială a prăbuşit leul în Glod. Pensiile au căzut la numai un leu cincizeci!”?!… Ar fi ceva firesc şi în asta, pînă la urmă!” Eram naiv, recunosc. Cum naiv eram un pic mai tîrziu avînd convingerea că „trece şi asta” sau că rumânii vor adopta măsuri drastice, respectiv concediindu-l chiar şi pe Moş Crăciun! Ei bine, o cam luam în derîdere pe Doamna cum luam însă în rîs şi suficienţa hăhăitoare a compatrioţilor vizavi de subiect…

Nu aş fi crezut însă că după doi ani vom fi fost loviţi atît de rău. Şi nu atît de mediatizata de atunci criză mondială cît de propria neputinţă, ignoranţă şi hoţie înflorite ca ciupercile pe pretextul crizei. Nu aş fi crezut că vom ajunge atît de jos încît să ne sluţim, să ne dezumanizăm în ultimul hal, încît să ne radem din dicţionare optimismul şi speranţa. La toate suntem pe ultimul loc, toţi europenii ne-au luat-o cu mult înainte… Criză e şi la greci şi la francezi, de pildă. Şi spun asta fiindcă tocmai ce am vorbit cu nişte amici vechi, români trăitori acolo. Amîndoi mi-au confirmat din nou că da, criza se simte, că sunt mai cumpăniţi că statele lor au strîns cureaua, că este un anumit stres dar… dar că frigiderele le sunt pline mai departe, că au avut două vacanţe „afară” anul ăsta, că au reuşit să-şi achite ratele (unul la casă, altul la maşină) şi să-şi ţină copiii în şcoli bune… Şi nu sunt nici unii nici alţii cine ştie ce capacităţi şi nici nu au nu ştiu ce meserii!… Ba au trăit şi din şomaj, iar soţia „grecului” vede doar de ale casei nefiind angajată vreodată acolo… Ei bine, am înţeles încă o dată că nu mai suntem nici măcar în gînd „buricul pămîntului” ci „talpa lumii”, o masă definitiv sacrificată…

Nu aş fi putut bănui acum doi ani că voi asista la sinistrul reportaj al neputinţei şi prostiei dusă pînă la moarte cum este acesta al sărăciei Spitalului de Urgenţă din Galaţi, spital care nu-şi mai poate trata pacienţii, care nu mai poate accepta internări! Spunea aseară doctorul  gălăţean Bacalbaşa ceva de genul: „Noi, ca medici, dacă ne moare un pacient sîntem judecaţi, dar cine judecă sistemul, statul care omoară oameni în spitalele din ţară?” În asta stă esenţa a ceea ce se întîmplă azi în România. Aici e grozăvia! Şi nu vorbim de cazuri izolate ci de o situaţie aproape generalizată! Românii – bătrîni, tineri sau copii! – încep să moară cu zile, de foame şi de boli pe care nici măcar nu mai apucă să şi le afle fiindcă nu-şi pot permite „luxul”! Oare chiar nu realizăm la ce grad de mizerie am ajuns? Oare chiar nu ne dăm seama ce se întîmplă atunci cînd încă ne mai uităm, ipocrit, la jurnalele de ştiri „furaţi” de importanţa moţiunilor, a chestiunii maghiare din legea învăţămîntului, a extrădării lui Haysam, a celor încă 10 km. de autostradă, a arieratelor, a declaraţiilor şefilor de partide, miniştrilor, preşedintelui ş.a.m.d?! E halucinant da, câte putem duce, cît putem suporta, pînă la ce nivel de decădere şi umilinţă putem cădea acceptîndu-ne cu… stoicism, cu explicaţii savante, soarta. Şi cred că putem şi mai mult de atît!…

M-a bucurat, m-a înseninat cumva o altă, frumoasă de data asta, nebunie. Cea a artistului român Damian Drăghici pe care îl redescopăr după un an, reinventat. I-am citit interviurile legate de „Jazz In The City”, noul lui proiect, şi îi caut şi muzica. Da, îţi trebuie nebunie, geniu, tărie să te regăseşti asemeni lui. Apoi poţi spune: „Daca vreti, si voi puteti sa faceti asta. Ridicati-va si duceti-va in America si incercati si voi! Eu m-am luptat toata viata si lupt!”… De am fi în stare măcar să auzim îndemnul lui Damian Drăghici!…

Au înnebunit salcîmii… Şi noi împreună cu ei în aşa hal încît îi mai tăiem o dată, precum Moromete salcîmul lui. Faţă de el însă ne ducem după aia la un şpriţ la cârciuma din colţ şi nu ca să plîngem, nebuni de furie şi durere, cît să ne dăm bravi cu pumnul în piept şi să jucăm tontoroiu’ spunîndu-ne în barbă: „Doamne, cît de bravi am fost!”

Servus, Blogolume!
Invitaţii… Serafine găsesc la Mirela 😉 Poveştile de vis se ţin cu poezie, mă-ncredinţează, mă covinge, TeoCarmen încă aşteaptă… toamna! Cristian începe o poveste cu soldaţi. Romani! 😉 Tot despre… criză spune şi Gabriela! 😉 Prima scrisoare pentru Moş Crăciun o găsesc la Aurora… Aşadar încă nu-i şomer! 😉 Şi Daurel pare a se grăbi cu gînduri de… Crăciun! 😉 Ba chiar şi Ciprian! Hmm… 😉 Aşa e dorul de blogosferă! Cum? Vedeţi la Deea! 😉 Cati îmi spune despre o povară inocentă… aparent… Camelia îmi confirmă, încă o dată, preţul sau… nepreţul cuvintelor… Versuri cum nu am mai citit de mult, descopăr la Cristian. Scrise acum! De ţară!… Despre conştiinţă, conştiinţe… îmi spune Cella. O poveste… contemporană aflu la Vania
Toate cele bune!

Semne de iarbă. Despărţirea

Soare superb… Primăvară, parcă alungînd acea iarnă care rînjeşte după colţ… Toamna e încăpăţînată de cîteva zile să ne vindece nişte răni, atît cît ştie şi cum poate. Şi totuşi am senzaţia că noi nu o vrem. Nu vrem nici măcar atît. Nu mai suntem în stare să suportăm culorile, căldura. Spunea cineva, frumos, că România e ţara care şi-a pierdut zîmbetul. Privind pe stradă şi spre stradă, tind să îi dau dreptate…
Rîndurile astea au venit cu gîndul la plecarea Poetului. Soarele ăsta o fi vreun semn de blîndă despărţire, anunţînd iarba bogată ce va să răsară pe mormîntu-i. Da, e un răspuns acesta, la una dintre ultimele-i întrebări… În loc de la revedere.
A fost, cred eu, ultimul mare poet român, fiindcă nu văd pe altcineva să vină din urmă. Ultimul poet de talie, de cuprindere, de respiraţie patriotică (mai avea un sens cuvîntul ăsta…)
Scriam la fel, oarecum, simţind la fel, despre Grigore Vieru, acum doi ani… şi îl adăugam unor… Labiş, Nichita, Sorescu, Ioan Alexandru… Adrian Păunescu li se alătură, firesc. Spuneam atunci că cuvintele au murit odată cu el… Cu Păunescu, pe lîngă, cuvinte, pe lîngă nişte vîrste, ni s-au dus şi tăria şi instinctele de ţară, atîtea cîte mai erau… Şi, da, mai ales este încă o despărţire de poezie, de noi înşine…

P.S.Cuvintele chiar sunt tot mai puţine, resuscitarea lor e tot mai anevoioasă şi mijloacele terapeutice tot mai ineficiente. Răzbesc tot mai greu prin jeg şi rating…

Antiprimăvara

Ce dacă vine primăvara
Atâta iarnă e în noi
Că martie se poate duce
Cu toţi cocorii înapoi
În noi e loc numai de iarnă
Vom îngheţa sub ultim ger
Orbecăind pe copci de gheaţă
Ca un stingher spre alt stingher.

Şi vin din patriile calde
Cocorii toamnei ce trecu
Şi cuiburi şi-au făcut la streşini
Şi lânga mine nu eşti tu
Ninsori mai grave decât moartea
Au fost şi sunt şi vor mai fi
La mine-n suflet este vifor
Şi vin nebuni să facă schi.

Şi ninge pâna la prăsele
Ninsoarea-mi intră-n trupul tot
Un dans de oameni de zăpadă
Ce îmbrăţişarea n-o mai pot
La noi e iarnă pe vecie
Doi foşti nefericiţi amanţi
Ia-ţi înflorirea, primăvară
Şi toţi cocorii emigranţi.

Primăvara, care-ai fost
Nu veni, n-ai nici un rost
Poţi să pleci suntem reci
Iarnă ni-i pe veci.

Adrian Păunescu

Rostogolirea zilelor. Cearcăne

Zilele i se împotrivesc. Un halo cenuşiu îl înconjoară, se rostogoloşte împreună cu el… Se loveşte de copaci, de clădiri, de oameni, fără să simtă nimic. E doar frigul acela şi ceaţa ca un cearcăn păstos, străpunsă de perdelele succesive, dese, de ploaie… În habitatul ăsta trăieşte cu o impresie: nu sunt fisuri prin care să primească sau să înţeleagă veşti, spaime, senzaţii, greşeli, zîmbete, dezamăgiri, îmbrăţişări, tînguiri, şoapte, suspiciuni, apostrofări, tentaţii, iluzii, dureri, speranţe, resemnări, ameninţări… „Mult a fost, puţin a rămas”, îşi zice, şi se mai rostogoleşte un pic printre lucruri…

George Bacovia

Crize

Tristă, după un copac, pe cîmp
Stă luna palidă, pustie –
De vînt se clatină copacul –
Şi simt fiori de nebunie .

O umbră mormăind păşeşte
E om … atît, şi e destul,
Şi-acum ne-om gîtui tovarăşi
El – om flămînd, eu – om sătul.

Dar vezi … m-a ocolit acuma
El s-a temut mai mult săracul.
Pe luna palidă , pustie
De vînt se clatină copacul.

Vobiscum

În cercul lumii comun şi avar…
Mă zguduie de mult un plîns intern;
Şi-acest fel (de-a fi) va fi etern
Şi de nimic, pe lume, nu tresar.

… Dar vai, acei învinşi, pe veci pierduţi…
Ori în taverne, ori în mansarde;
Şi acei nebuni, rătăcitori, tăcuţi,
Gesticulînd pe bulevarde…

Servus, Blogolume!
La doamna Zoe Petre găsesc un gînd despre vechea maşină de scris. Auzind de decoratul de Băsescu ministru ceauşist George Homoştean, mi s-a făcut şi mie dor de Olympia mea din beci. Sau de sub pat? Recunosc, ar merita un text întreg…
Renata surprinde o gafă care are darul să ne scoată din pepeni, dacă nu să ne umilească, de-a… deputatei Teo. Şi cred că e abia începutul. Teo mai are multe de spus! 😉
Ana spune lucrurilor pe nume şi merge mai departe.
Consiliul Naţional al Blogosferei adună memoriale şi alte multe gînduri grele…
La Brightie găsesc o stare… croşetată dibaci… Da, ai cui sclavi suntem? Ce se întîmplă cînd ne părăseşte iluzia că ne aparţinem, noi, nouă?… 😉

P.S. Shahnour Varenagh Aznavourian, desigur, în zilele astea şi în multe altele! Mirabilă, nemeritată sărbătoare! 🙂
UPDATE: Charles Aznavour inseamna 60 de ani de cariera, 740 de cintece, din care 350 in franceza, 150 in engleza, 8 discuri in spaniola si 7 in germana! Inegalabil!


Relaxarea unui cuvîntător. În iarbă

Mai sunt cîteva zile şi o să mă aşez pe iarba crudă. În parc sau aiurea. Poate o să reuşesc chiar să o ascult cum creşte sau dacă nu cumva nu are ceva să-mi transmită. Probabil o să iau şi o panoramă a norilor, felie cu felie, ore întregi… Spunea cîndva o poetesă că am fi un popor vegetal… Încep să înţeleg de ce zicea asta. Erau alte vremuri, veţi zice. Nu, nu erau altele. Pe iarbă… În iarbă… Leac pentru septicemii, pentru prea-mulţii bolnavi din jur. Autovidanjare… cum găseam să scriu mai de mult.  Leac împotriva tot mai crizatei crizei şi a crizaţilor ei, datorii pământului!. Doar nu o-ţi crede că o să citesc Ghidul de relaxare al necuvîntătoarelor din ogrăzi şi ferme al lui Boc, cu toate cele 100.000 de euro cît cică face!? Dacă ar fi început măcar cu un ghid de relaxare al cuvîntătoarelor aş mai fi zis… aproape aş fi fost convins de bunele intenţii, de grija aleşilor portocalii… Da’ aşa?! Ah da, şi o să-l caut pe Hugo Chàvez Frìas pe Twitter. Pare mai sincer, mai disperat (cînd o să-i găsesc şi pe Băsescu şi pe de-alde Boc „prin reţele” va fi clar, ne-am dus pe copcă!) şi oricum mult mai distractiv! 😉

Servus, Blogolume!

Rodica pune cea mai frumoasă şi imposibilă întrebare a zilei
Irina face contrabandă cu draperii… Cuvintele se pictează ciudat de frumos acolo la ea
Călin dă o fugă pînă-n China! Doi (pa)şi pînă acolo. Chinezii o ştiu!… 😉
Andi mă face să cred că Hera are o întâlnire cu… Mica Sirenă! 😉

Încă o zi tristă. Flori de zarzăr…

Au trecut iată, deja, doi ani de la plecarea dincolo a lui Cezar Ivănescu, poate unul dintre ultimii noştri mari poeţi. Unul dintre clasici. Doi ani de la o moarte grăbită de un şir de blasfemii, de la o moarte suspectă… Doi ani de aproape totală tăcere (cu excepţia blogosferei, aici, aici şi aici) privind cele întîmplate, doi ani de la începutul altei previzibile uitări fiindcă – nu-i aşa? – ne preţuim poeţii, valorile doar în simpozioane omagiale sau dîndu-le numele cîte unei străzi sau al cîte unei alei de cimitir
O zi tristă. Încă una. Zilele cînd vorbim despre poeţi, oricare ar fi ele, ar trebui să fie unele de bucurie. Privind spre obiceiurile noastre îmi dau seama că nu este aşa, că nu poate fi aşa… Sau să fie de vină cenuşia asta de primăvară care, mi-a risipit deja florile zarzărilor în ploi? Cenuşie, şi ca un făcut, neaparţinîndu-mi, asemeni şi iernii trecute care nu a fost iarnă şi nu a fost a mea…

Cezar Ivănescu
Rosarium (?)

!stau în pământul sterp fără noroc,
cadavrul mi-l îngrop şi mi-l dezgrop
gropar al vieţii mele fără viaţă
trăită-n scârbă, în dezgust şi greaţă,
plătit cu Timpul care mă omoară
dator vândut celui ce mă plăteşte
din groaza mea nu pot ieşi afară
cum Soarele arzând se osândeşte!

Servus, Blogolume!

Onu îşi aminteşte de cei şapte ani de-acasă care sînt ai… mamei. Şi de spaimele părintelui… ştiute.
La… Meşterul Manole regăsesc verdele crud, cel întîrziat încă pe aici…
La Adi găsesc, tîrziu, o fotografie. Mă gîndesc că multe… sedii centrale vor arăta la fel, nu peste multă vreme… Presimţire. 😉
Ticke vorbeşte despre o… gaşcă 😉 Consimt!

P.S. Vladimir Vîsoţki pentru o anume… furie. Îl ascult tot mai des.

Cuvinte care mă scriu. De Nichita…

Ziua asta de sfîrşit de martie (asemeni şi uneia de decembrie, ce-i drept) îmi este cea mai frumoasă şi uşoară pentru cuvinte. Nu pot explica de ce este aşa, de ce asta şi nu alta… Ştiu însă de ce o aştept mereu ca pe o uşurare. Poate, fiindcă azi, ele, cuvintele îşi fac singure treaba şi nu mă supun niciunei cazne… De altfel, am mai spus asta aici, aici, aici şi aici şi am să o mai spun cred… Pardon, nu eu, ele cuvintele, ele o spun… Eu, eventual, rămîn doar pagina de hîrtie pe care ele, singure, se scriu…

Nichita Stănescu

Linişte

Un nu ştiu ce în seara aceea era,
plopii îmi păreau piroane în palme de Isus
şi se făcea că în tăcere piatra ne cînta
un tril de sus, de foarte sus.

Stam blînd şi fără de gîndire,
doi ochi n-aveam, ci două inime aveam
şi trupuri multe-n nesfîrşire,
ah, traversîndu-le, le şi pierdeam.

Căzu pe mine un cuvînt mai greu decît o cruce,
v-am zis de mult: nu am mormînt,
nici unde să-l pot duce.

Stau blînd şi fără de visare
şi vast şi mult sărat,
cum orizontul peste mare
este coroană de-mpărat.


De dor

Nimic nu este mai frumos pe puţina noastră viaţă
decît femeia cea gravidă de mine
sau decît femeia cea îndrăgostită de tatăl meu
care se gîndeşte la naşterea mea ca la o bucurie,
iar nu ca la un chin sălbatec.
Mama mea m-a născut din dragoste de tatăl meu,
din lipsă de fotografii de epocă
şi ca să-l poată ţine minte,
căci trupurile noastre pieritoare nu au ţinere de minte,
ci numai soldaţi morţi prin războaie.
Mi-aduc aminte că, pe cînd eram copil,
de dor de taică-meu plecat în războaie
maică-mea imediat de după lacrimi şi de după ploaie
mă-nvăţa curcubeul cum se-ndoaie
şi v-aş spune ce mi-a zis ea,
dar maică-mea m-a mai învăţat că oricui să-i cer ceva
dacă-l învăţ curcubeul cum se-ndoaie
de după lacrimi şi de după ploaie.
Hei, daţi ceva, dă cineva ceva?

(din Nichita Stănescu – Fiziologia poeziei, ediţie îngrijită de Alexandru Condeescu cu acordul autorului. Editura Eminescu, 1990)

S-a topit. Şi a devenit apă. Mile..

Mile Cărpenişan, ziaristul, a murit astăzi. Atît de tînăr… Reporterul nostru de război… Unul dintre cei cîţiva pe care-i avem, pe care i-am avut. Un om excepţional, după cum spune multă lume. Un om modest. Un om dedicat cauzelor, aşa cum astăzi sunt tot mai puţini… Un Om. Un om dintre cei pe care nu i-am cunoscut dar, nu-i aşa?, toţi avem senzaţia că îl cunoaştem, că l-am cunoscut… De fiecare dată cînd se duce un jurnalist, se duce o lume. Se duc mărturii, se duc ştiri, se îngroapă istorii şi, mai ales, mor cuvinte. Asta fiindcă ziariştii nu prea au viaţă personală (după cum ar zice Nichita), nu-i prea pun preţ şi rup din ea pentru a le-o împărţi celor ce privesc spectacolul fără să aplaude însă, de astă dată… Asemeni unor soldaţi… Şi spun asta ştiind că, poate, o vor înţelege numai aceia care, au gustat măcar, din pîinea asta… a cuvintelor.

De cîteva ori am răsfoit şi eu şi blogul lui Mile Cărpenişan. Era acolo un refugiu în contrast poate cu cele transmise de reporterul Mile Cărpenişan… Un refugiu plin de viaţă, de poezie, de expresii fruste, de umor, de tristeţi, împliniri şi neîmpliniri, de revolte, de provocări. Şi, şi acolo erau cauze, gesturi nobile, francheţe, solidaritate. Privesc şi acum acele pagini, mă uit la date, citesc în diagonală, răsfoiesc. Mă gîndesc: acesta e blogul lui Mile şi Mile nu mai e… Ciudat… E prima oară cînd citesc blogul unui om care nu mai e, al unui om de care ceva, cumva, m-a legat… Fie şi doar cuvintele. E foarte ciudat să privesc astfel un blog. Este viu, foarte viu. Mile e acolo şi voi avea senzaţia asta şi peste mai multe zile, sau luni, citind mereu cîte ceva din rîndurile lui ca şi cum ar fi fost scrise azi, de el.  Blogul „jurnalistului în vremuri interesante”, sunt convins, va rămîne acolo şi el ne va scrie mereu cîte ceva… acolo. De… Acolo…  Din cînd în cînd. Îi vom asculta şi muzica, mai departe. Muzica lui, postată de el… din cînd în cînd.  Nu poate fi altfel, fiindcă el doar s-a… mutat…
Mile ar fi vrut să fie un om de zăpadă, curat, „într-o ţară plină de ură faţă de orice mai puţin faţă de oamenii de zăpada”.  Şi ar fi vrut ca în primăvară să se topească, să devină apă… „să se scalde toţi copiii în ea şi să se bucure să se bălăcească şi bunicii şi da şi părinţii ce odată au fost şi ei copii„…
Aşa e Mile, a venit primăvara, ai devenit apă… Apă curată…

P.S. – Prietenul Padrino l-a cunoscut pe Mile. A avut norocul ăsta. Şi într-un comentariu la postul meu de ieri, cel despre româneştile catalogări, mi-a scris aşa:
Aş mai adăuga ceva… O altă “definiţie”: MILE = JURNALIST… Cu J mare… Azi a murit şi e păcat, mare păcat…Încă o dată se demonstrează ca fiind adevărată axioma aceea care spune că Dumnezeu îi cheamă la El mai repede pe cei ”adevăraţi”. Îi citeam blogul pe care scria superb. Auziţi ce frumos: „Am iubit, am zambit si am plans, am avut partea mea la paguba, iar acum cand lacrimile au devenit substitut pentru bucurie ma uit in urma si ma amuz. Cand ma gandesc ca am fost capabil pentru toate astea si nu intr-un mod rusinos…e clar. A fost in felul meu. Si istoria o va spune. Mi-am asumat toate bunele si relele si pana la urma am mers pe calea mea. Da, e calea mea”… Poate fi un testament mai frumos? L-am admirat pe Mile Cărpenişan, mai ales că l-am întâlnit undeva, departe de ţară, într-un loc unde iadul pare o grădină suspendată faţă de ce poate face omul când se dezlănţuie monstrul din el şi pe mine a reuşit să mă impresioneze cum nici un reporter TV nu a făcut-o… Ba, să fiu cinstit, ar mai fi vreo doi…. Mi-a inspirat curaj, hotărâre, obiectivitate.. mai ales ca om dar şi ca profesionist… Încă un om tânăr a plecat dintre noi. S-a dus să facă reportaje din Rai, dar acolo ar cam fi pace şi linişte, iar un reportaj despre Lumină nu prea îşi are locul în media noastră tabloidizată…
Dumnezeu să te ierte după mare mila sa şi să te odihnească în pace, Sârbule!…

P.P.S. – Bineînţeles, astăzi s-au întîmplat lucruri mult mai importante… Prea puţine şi scurte au fost ştirile şi comentariile pe care le-am văzut sau citit despre… confratele  Mile Cărpenişan…

Convenţii, şabloane. Mutilări

Politicienii sunt curve. Femeile sunt isterice. Bărbaţii, porci. Guvernanţii, demagogi. Funcţionarii, mafioţi. Doctorii, şpăgari. Şefii, parveniţi. Profesorii, blazaţi. Poliţiştii sunt miliţieni. Judecătorii sunt corupţi. Vecinii, nişte securişti. Brănenii, nişte zgîrciţi. Ungurii, şovini. Românii, şmecheri. Italienii, macaronari. Ruşii, beţivi. Nemţii, corecţi. Ucrainienii, racheţi. Modelele, femei uşoare. Actriţele, nişte stricate.  Maneliştii, nişte ţigani. Modiştii sunt poponari. Ziariştii, nişte pierde-vară. Ardelenii sunt blegi. Oltenii, iuţi.  Pesediştii, nişte comunişti. Bancherii, nişte hoţi. Popii, farisei. Poeţii, muritori de foame.  Cîntăreţele, nişte fiţe. Artiştii, nişte fraieri. Analiştii, nişte mincinoşi. Primarii, nişte baroni.  Patronii, nişte moguli. Salariaţi, nişte sclavi. Cei fără diplomă, nişte incompetenţi. Conştiincioşii sunt proşti. Sportivii, nişte drogaţi. Blogherii, nişte ciudaţi. Ţăranii, nişte analfabeţi. Şomerii, nişte rataţi. Avocaţii sunt impostori. Vedetele, nişte neserioşi. Femeile de servici, nişte amărîte. Pieţarii, nişte escroci. Taximetriştii, nişte vitezomani. Celibatarele, fete bătrîne. Romanticii sunt inadaptaţi. Chelnerii, nişte leneşi. Instalatorii, nişte curvari. Latinii, buni amanţi. Preşedinţii, nişte tirani.
Ne învîrtim printre şabloane, etichete, categorisiri. Aproape toate în notă negativă. Trase pe două coloane, categoriile şi epitetele astea suportă permutări în voie. Mutilaţi şi… astfel mutilanţi avem senzaţia că suntem definitiv liberi, egali, ba chiar neconvenţionali!

P.S. Am topit ultimul petec de zăpadă. Într-o fotografie pe Livada Poştei. Fără pic de părere de rău;)

Înţelesuri tîrzii… În oglindă

Nu mai ţinea minte de ce, atunci cînd venise să-şi recupereze de la criticul cu barbă, fumător de pipă, dosarul cu poezii lăsate spre publicare, acesta-i spusese doar atît: „Hmm… Mallarmé... Pune mîna şi citeşte Mallarmé. Şi după aceea Apollinaire!” El începuse cu acesta din urmă lăsîndu-se probabil furat în mirajul său aparent uşurel şi, fără îndoială, erotic… Mallarmé i se părea mai colţuros, mai „abscons” şi pe vremea aceea nu se dădea în vînt după descifrări, după esenţe, ci după toate cele… fruste. Toate gîndurile astea acum se mai leagă doar de o fişă, de un bileţel agăţat cu o agrafă de coperta acelui dosar care nu-i mai spune nimic. Chiar nimic.
Şi totuşi, într-o zi ca asta, amorţit şi doritor de primăvară, cu nostalgii franţujite, se apucă să citească în oglindă: Mallarmé – Apollinaire. O „Citire” în gîndul că-i va aduce ceva din senzaţiile de atunci şi, eventual, un tîrziu înţeles al celor spuse de criticul cu barbă, învăluit în fum de pipă:

Stéphane Mallarmé
Desprimăvărare

Morbida primăvară, din nou, a încălcat
Seninul regn al artei, o, iernile lucide,
Şi-n trupul meu de care un sînge trist decide,
Se-ntinde neputinţa într-un prelung căscat.

Crepuscule zac, albe, în craniul ce mi-l strînge
Un cerc de fier ca între pereţi de sarcofac,
Pe cînd eu dibui după un vis frumos şi vag
Pe cîmpul unde seve se lăfăie, nătînge,

Şi cad, răpus de-atîtea arome mult prea tari,
Iar visului săpîndu-i cu propria-mi faţă groapa,
Muşcînd din brazda caldă sub lilieci amari,

Mă-ntreb dacă plictisul o să-şi retragă apa…
– Azurul, însă, rîde pe gardurile vii
Şi ciripitu,-n soare, al păsărilor mii.

(Traducere de Şerban Foarţă)

Guillaume Apollinaire
Aud o pasăre-undeva

Aud o pasãre-undeva
Cred cã-i sufletul tãu de veghe
Printre soldaţii de-o para
Şi vraja-mi picurã-n ureche

Ascult-o cît de tandru cîntã
Pe care creangã nu pot spune
În zi de lucru si-n zi sfîntã
Cîntarea-i rostul meu pe lume
Ce mai pot spune, zice despre ea
Când totul e metamorfozã
Sufletu-i tril pe o zmicea
Inima-i cer si ceru-i rozã

Pentru soldati ea e iubire
Iubirea mea e doar o fatã
Iar roza-i mai putin uimire
Ca pasãrea-n azur zburatã

Inimã-albastrã de copil
Iubire-a inimii celeste
Repetã-le prea blîndul tril
Mitralierelor funeste

Ce latrã-n zare ca si cum
Însãmînteazã frig în astre
Zile si nopti îsi vãd de drum
Iubire-a inimii albastre

(Traducere de Ion Roşioru)

Viaţa bate blogul

În fiecare zi. Şi tot cu fiecare zi rămîn tot mai puţine poveşti de spus. Tot mai puţine mărgele de risipit. Tot mai puţine „dezvăluiri” sau „revelaţii” de ascultat. Tot mai puţine minciuni de acceptat. Tot mai puţine răgazuri. Tot mai puţine gesturi de încredere. Tot mai puţine bunăvoinţe. Tot mai puţine bune-credinţe… Tot mai puţine veghi în linişte… Şi multe, multe altele în loc… grele… Nu, nu e din pricina ninsorii ăsteia de primăvară din clipa asta care-mi bate în geam, nici din cauza asteniilor care, nu mă mai scuză de mult…
O seară liniştită să aveţi.
Bună dimineaţa…