De azi pe mîine, Feedback, Gînduri de-o zi, Texte şi pretexte

De capătul Lumii. Și

Te întîlnești cu un prieten vechi. După vreo 20 de ani. Și nu pe stradă sau în parc, ci „pe facebook”, fiindcă așa se… întîmplă, iar tu ești din cei care spun din cînd în cînd că „măcar din pricina asta e bun și FB-ul la ceva!” Bineînțeles, constați că el e pe undeva pe la… capătul lumii și povestiți, „cîte-n lună și-n stele”, adică atîtea cîte încap „într-o viață de om”, dar croit pe măsura messengerului. Suficient să realizați că, de fapt, prea multe nici n-ar fi de povestit. Îi spui și îți spune: „Ești neschimbat, bătrîne! Numai ramele ochelarilor îți sunt mai… altfel! 🙂 ”, deși amîndoi știți că pozele voastre de… avatar sunt vechi de cînd lumea, iar cele din cronologie sunt departe de a fi gros-planuri. Afli că a divorțat de vreo două ori, că și-a schimbat cîteva job-uri, cum de altfel a schimbat de multișor și țara (ce-i drept, îl știai de „aventurier”) și că mai tînjește la un „Carpați” fără filtru, o votcă, un Kant și-un vinyl, „ca alea de pe vremuri, de la etajul nouă sau zece. Afli și că e tot singur fiindcă „asta e, n-a fost să fie!” și că încă mai citește, iar uneori scrie pentru un sertar (ba chiar într-un blog… vetust!), doar ale lui, și ale unor firimituri și ale unor molii… Și bineînțeles, știi că îi e dor, tare dor. Dor rău. Dar asta nu-ți spune.
Pînă la urmă nici tu n-ai să-i zici mai multe: nimicuri rapid și trist omorîtoare de timp. Nici unul dintre voi nu e din tagma celor cu biografii de luat în seamă, ci mai degrabă a trăitorilor fragili, obișnuiții zilelor una după alta. Și, încet-încet, poate după vreo… două-trei întîlniri virtuale, petrecute de-a lungul a vreo două-trei zile, mirajul se stinge rezumîndu-se la căteva like-uri reciproce pe săptămînă… Și îți dai seama, din nou, că dacă de la o vreme uiți tot mai ușor și tot mai repede asta nici nu mai e așa de alarmant, ba poate fi chiar o binefacere pentru oarece, iată, tristeți… Și ești mulțumit: ți-ai regăsit un vechi și bun prieten, și îți face… bine să-l știi „acolo”, chiar dacă prietenie se va numi – (și) de acum înainte și după… voi, atît cît Internetul o mai exista! – vecinătatea paginilor voastre virtuale.
El, la capătul lumii, tu agățat de capătul ăsta al lumii tale…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Feedback, Metehne româneşti, Nod în papură, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

„Cît costă un om?”

M-a întrebat asta, nu de mult, un amic pe care l-am reîntîlnit, întîmplător, după mult timp. Ca un reproş. Şi a întărit aproape pe un ton răstit: „Te-ntreb pe tine fiindcă ştiu că vezi lucrurile fără patimă sau perfidie, după cum te ştiu de atîţia ani şi nu-i întreb nici pe evaluatorii, psihologii si trainerii de profesie. Cunosc ofertele lor. Nu te-ai gîndit niciodată aşa?” Nu apuc să răspund. Răspunde tot el, amar, cu pauze mari între vorbe:
„Se ştiu recompensele puse pe capul unuia sau altuia. Se cunoaşte si practica numită vînătoare de capete, cu sau fără discount. E vorba, simplu, despre nişte preţuri standardizate, după un soi de pat al lui Procust general răspîndit, preţuri de mercurial… Ele nu ţin cont de subiectivisme sau de „valorile” de sine sau de evaluările formale. Preţul poate să scadă sau să crească şi funcţie de rata inflaţiei, nu?… Dar cel mai greu cîntăreşte timpul – inclusiv cel ce ţine istoriceşte de progres – şi implicit de rata de depreciere a deprinderilor sau însuşirilor dobîndite sau native. Deprinderi sau însuşiri trecute anterior prin o ruletă artificială, adică aşa-zisele soartă, noroc, egalitate de şanse, educaţie, şcoli făcute, familie şi alte convenţii de-astea inventate pentru naivi. Astfel, observăm o diminuare progresivă a valorii sale de vînzare-cumpărare. Omul vechi, după o utilizare curentă, se aruncă la coş şi atît. Fără alte conexiuni socio-umane sau recursuri la memorie. Apoi el însuşi se va scoate definitiv din uz constatînd că productivitatea lui socială SAU sentimentală nu mai corespunde cerinţelor şi competiţiei… umane. Cel mai probabil asta o să facă…  Adică la ce să mai facă umbră pămîntului cu mizeria şi foamea lui? Altul la rînd! Excepţiile date de ruleta amintită confirmă regula…” Ce era să-i zic?

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Nod în papură, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Mersul lucrurilor. Şefi şi… şefuţi

Acum ceva vreme am stat la un pahar de de vorbă cu un manager dintr-o „multinaţională”, vechi amic de altfel. Am întârziat un timp la întâlnire, drept pentru care cînd am dat ochii cu el i-am remarcat privirea mustrătoare. „Păi acu’ se vine, mon cher?!”, m-a apostrofat arătîndu-mi semnificativ ceasul… M-am scuzat spunîndu-i că m-au reţinut la birou, peste program, unele lucruri de ultimă oră. Atît mi-a trebuit fiindcă omul s-a lansat într-unul din subiectele care-i plac la nebunie: managementul. Managementul de toate felurile. Gestionarea relaţiilor cu oamenii, a crizelor dintr-o organizaţie, a comunicării interne sunt teme care-i vin mănuşă şi la care mă supune, aproape în chip de cobai, la mai toate rarele noastre revederi. „Păi cum, voi faceţi ore suplimentare? Adică nu vă ajunge timpul să vă rezolvaţi problemele? Hmm, păi nu ştiţi că ăsta e semnul clar de amatorism într-o afacere? Nu vă respectaţi timpul, asta înseamnă că nu vă respectaţi pe voi şi că nu sunteţi în stare să faceţi nimic de la cap la coadă”. „Hai măi, că doar nu trăieşti pe Lună! Asta-i România, să nu-mi spui că tu nu-ţi ţii oamenii la ore suplimentare!”, i-am zis. „Niciodată! Şi lucrurile merg ca unse. Fiecare ştie exact ce are de făcut şi pentru asta nu le trebuie timp mai mult. De altfel ar fi şi păgubos să-i plătesc în plus iar asta m-ar penaliza pe mine „, mi-a răspuns.  Atunci am încercat să schimb subiectul, să aduc vorba despre mai vechile noastre amintiri, ştiind că altfel mă va copleşi cu demonstraţiile lui de management occidental. Asta însă l-a întărîtat şi mai tare, vrînd parcă să-mi arate neapărat de ce nu merg lucrurile în ţara asta. „Vezi tu, de-aia nu merge nimic în ţara asta! Asta ar trebui făcut, aş lua un sfert din români şi i-aş băga într-un stagiu, la şaibă, la mine şi să vezi cum s-ar mişca treburile! Şi aş începe cu directorii, cu primarii, cu parlamentarii!”, a continuat amicul meu şi mai îndîrjit, convins fiind de victoria fără drept de apel pe care avea să o repurteze asupra mea în urma întîlnirii noastre…
Nu aveam cum să nu-i dau dreptate. Îmi amintesc acum discuţia asta şi o reproduc aici sumar exasperat fiind de obsedanta retorică privind cauzele care ne-au adus pe noi toţi în haosul pe care-l trăim. Aşa e cum zicea vechiul meu amic: nu avem respectul timpului nostru şi responsabilitatea lucrurilor duse, cu cap, la bun sfîrşit. Nu avem un proiect şi nu comunicăm ce avem de făcut. Mai totul, în încrengătura noastră de relaţii, stă sub umbra suspiciunii, a secretului, a omniscienţei unui şefuţ sau a altuia, a delegării „responsabilităţilor” însă fără a delega şi scopurile şi mijloacele pentru îndeplinirea acelor responsabilităţi. Apoi, spunea el, uităm prea uşor de unde am plecat şi ce avem de făcut şi, mai ales, nu ascultăm şi nu stăm de vorbă asupra scopurilor noastre cu „coechipierii” noştri, ascundem detalii esenţiale, dar avem pretenţia să fim respectaţi şi intenţiile noastre să fie ghicite în chip… telepatic! Ca să nu mai spun observaţia că „managerul român” mai are o mare „calitate”: bolnav de suficienţa de sine şi conştient că-i lipsesc mijloacele, imaginaţia şi… vocabularul pentru a realiza un proiect, acesta are grijă să-şi trateze subordonaţii ca pe nişte sclavi punîndu-i să execute în termene limită lucrări aberante – despre care ştie că nu pot fi rezolvate şi pe care la va uita imediat după ordin pentru zile întregi! – pentru a se împopoţona în final drept ăla care poate să zică „v-am spus eu!” sau care are mereu dreptul suveran de a-şi umili „uneltele” bătînd furios cu piciorul în podea.
Da, (şi) din motivele astea nu merge nimic în ţara asta – îmi zic şi eu, superior! 🙂  Dar cum vă zic, mi le-a spus un amic, manager multinaţional (între timp) peste Europa Centrală şi de Est al unei vestite companii din Vest…

Servus, Blogolume!
Aş fi curios să aflu cum văd mersul lucrurilor, referindu-se la şefii mai mici sau mai mari ai ţării ăsteia şi Teo, Gina, Deea, Anti Băsescu, Dispecerul, Vania, Melami, Cristi, Geo, Daurel, Karla, Onu, Camelia, Dan, Cati, Saturnianul, Gabriela, Mircea, Adi, Petrov, Manole, Ola, Ticke, Athe, Andrei, Rodica, Cella
Nu, nu e o leapşă ci doar un… sondaj de opinie, ale cărui rezultate le voi face, probabil ;), publice!

Toate cele bune!

P.S.: Danezii ăştia de la Volbeat chiar mi-au lăsat o impresie faină, după ce i-am văzut prin iunie la Bucureşti…