Preţ de-un bilet de tramvai. Confabulare

E luni, a doua zi de Paşte. Luni, da un fel de duminică din cele cu care nu prea ştiu ce să fac şi pe ale cărei „alergări” încerc să le duc cu ingăduinţă pînă la punctul de firesc al unor întîmplări duminicale. Am avut răgazul să văd primele păpădii galbene şi să observ de aproape florescenţele unor copaci şi de departe soarele. Însă într-un azi, aşadar incomodat de îndărătnica semnificaţie a zilelor. Într-un azi în care şi ştirile şi realităţile confecţionate la televizor – ba chiar şi cele ale străzii – îmi par acut mai nefireşti decît în zilele, să le zic, obişnuite. Dar, poate… confabulez, după cum ar defini asta Ulric Neisser sau chiar Serghei Korsakov! 😉
Şi totuşi, parcă lucrurile nu sunt pe atît de… grave, parcă mai există terapii! Pare a mă îndreptăţi să cred asta o pagină savuroasă despre „duminicile viitorului” a avangardistului poet sinucigaş Ilarie Voronca, dintr-una din cărţile năpădite de praf pe care m-am îndeletnicit să le răsfoiesc în orele astea (iată, deci, beneficiul duminicii lungi!) :

„Aşa cum e organizată existenţa şi activitatea omenească, repaosul de duminică e departe de a-şi putea atinge scopul pentru care va fi fost creat. El vine după o încordare atît de trudnică, a celor şase zile de caznă, încît şi din pricina inerţiei ca şi a dezobişnuirii de a lenevi, omul se află brusc în faţa acestui repaos, fără să-l poată folosi. dar ce să facă el mai întîi? Să-şi repare uneltele, hainele zdruncinate de o săptămînă gîfîită? Să încerce să-şi cunoască nevasta, copiii, prietenii, pe cari, într-o săptămînă de vîrtej şi de vuiet, abia de a apucat să-i vadă? Să iasă în stradă, să se mire ca de o cunoştinţă veche pe care o găseşte schimbată, cu unele case în ruină, cu altele înălţîndu-se umede, încă, din pădurile de schele? Poate că în mintea lui înceţoşată de o muncă prea intensă, întrebările acestea nici nu au unde îşi face loc.”

Şi mai mult, ca să văd cît de norocos sunt astăzi, după doar 76 de ani! 🙂 :

„Duminica devenea, aşa cum poeţii cu ochiul lor profetic au desluşit-o, o strîmtă anticameră de tristeţe şi de doliu a acestui spital, a cestei închisori, care e viaţa.
Şi totuşi, cît a trebuit ca să se ajungă la principiul acelor opt ore de muncă şi al respectului acestei întreruperi duminicale? Cît va mai trebui ca să se ajungă la principiul a patru ore de muncă la săptămînă, nu de şase, ci de cinci zile de lucru, şi la repaosul nu de una, ci de două zile pline? Atunci omul va învăţa din nou să-şi utilizeze libertatea, să fie leneş,să viseze, să citească şi chiar să scrie poezii. Dreptul acesta îl au acum numai cîţiva privilegiaţi. Redat demnităţii sale de om, cu dreptul şi beneficiul muncii raţional şi just organizate, omul acela va avea o dublă duminică, în adevăr luminoasă şi fecundă.
Va fi o vreme cînd, desigur, şi mijloacele de comunicaţie vor fi la îndemîna oricui: cu atît cît costă azi o cursă cu autobuzul sau tramvaiul, omul acestui viitor se va putea duce, în cele două zile libere, la munte sau la mare…”

Oh da, superb! Chiar, v-aş întreba: cît costă la voi o cursă cu tramvaiul? 😉

Servus, Blogolume!
Cristos a Înviat!
Toate cele bune!

Fratele nostru, pămîntul

Curg streşinile straşnic, a toamnă, dar vom uita şi anul acesta să strîngem apa de ploaie. E timpul cînd nu mai avem ce uda, vinul încă nu este vin şi lucrurile ne îndeamnă să procedăm astfel. Unii încă ne mai privim cu nostalgie sandalele care ne-au slujit cu îndărătnicie o vară întreagă, alţii nu… Ne bucurăm la gîndul că la liniştea cuptoarelor noastre pline de jar, la iarnă, ne von zvînta hainele ude de păcate şi vom urzi bucurii şi mai mari. Pentru sănătatea noastră, pentru sărăcia noastră uităm însă de acest obicei prinşi fiind de ale toamnei treburi, de bancnote albastre ori verzi.  insecticide, prafuri sunt prea puţine pentru bolile noastre de ani. Şi cîte generaţii vor mai trece aşteptînd la uşile vreunei farmacii sau cafenele? Pămîntul şi noi suntem la fel de însetaţi, dar nimeni nu stă să ne ude. Iar pronia cerească face şie ea ce poate, adică ne binecuvîntează business-ul, cu fast şi belşug. Doar gîndul nu ni-l luminează nimeni şi ne purtăm mai departe generalissima ignoranţă cu trufie, fără taxe, peste vămi. Din cînd în cînd se mai nasc şi mai mor poeţi cu alte veşminte decît cele de dinainte, cu plete şi insigne, dar cine stă să-i vadă? Comitete, societăţi, acţiuni ne creditează viaţa în valuri de hîrtie, sperînd într-o iertare. Dar pentru ce şi pentru cine? Copiii inventează alte jocuri şi alte vorbe, cu surle şi trompete, la scară mică aceeaşi timpurie boală. De-ar face şi ei greve, de la joacă, şi şi-ai alege boşii, le-am da crezare oare?
E toamnă şi ştergem care cum putem praful de peste toate, cu memoria înmuiată în apă de ploaie şi ştearsă apoi bine, în amurg, doar nu ne-o vedea nimeni. Ce ne va potoli gîtlejurile şi pîntecele înfometate şi cine va da înapoi toate astea gîndului? Cine ştie, poate fratele nostru, pămîntul…

27.09.1990

P.S. – Dintr-o pagină veche de jurnal… Dincolo de cele cîteva naivităţi pe care mi le privesc cu duioşie chiar, mă întreb: ce s-a schimbat de fapt?… Muzichia, da, e din vremea aia, ba chiar mai veche… un pic 😉

Dintr-un secol în altul. Ritual

În duminica asta ninsă am refăcut mai vechiul ritual al răsfoirii prafului din bibliotecă. Mi se întîmplă asta la fiecare început de an cînd găsesc potrivită oblojirea rănilor cărţilor bătrîne şi amestecarea cu cele noi născute în anul abia trecut. Niciodată nu am destul timp pentru acest ritual. Sunt prea multe de răsfoit, de aranjat şi mă aleg mai mereu doar cu cîteva capitole de ici, cîteva de colo… E ca o joacă şi ţin minte că la fel ca în orice joc timpul e mereu prea scurt chiar dacă e vorba de ore bune… De altfel mă uit la Ina: niciodată nu are destul timp ca să-şi termine un joc sau mai multe începute între timp…
De data asta m-am oprit cu drag şi cuvenita nostalgie la cîteva dintre numerele „revistei” „Secolul XX”. Minunăţie! Am regăsit numărul 1 din ianuarie 1962, cel în care citeam – mulţi ani mai tîrziu după apariţia sa – pentru prima oară fragmente din jurnalul lui Cesare Pavese, cum am redescoperit şi numărul 300, din decembrie 1985, dedicat aniversării revistei şi lui Samuel Beckett.
Fiecare astfel de Secol poartă sublinierile vremurilor, ale mele sau ale altora, fiindcă pe multe dintre ele le-am cumpărat din anticariate. Mi-am pierdut între timp îndeletnicirea asta a sublinerii unor pasaje din cărţi, cred din prea multă grabă însă acum văd cît de preţios este acest obicei. Amestecarea acestor linii tremurate sub fraze ar putea face obiectul unui mic studiu. Le-am recunoscut, cum spuneam, pe ale mele îngrămădite sau departe de ale altora. În creion sau cu pastă de pix albastră, neagră sau roşie. Ici şi colo însemnări pe margine, inconfundabile, cu cerneală de stilou… (O, da, unde mi-or fi stilourile?! Stilourile alea vechi, chinezeşti „cu peniţă de aur”, „scumpe”, de 100 de lei bucata sau cele mai noi, „imediat de după Revoluţie”, cu patroane? Cum o mai fi să scrii cu un stilou?…).

În primul Secol XX, la Pavese subliniam: „Singura bucurie în viaţă este aceea de a începe. Este frumos să trăieşti pentru că a trăi înseamnă a începe mereu, în fiecare clipă. Cînd acest sens lipseşte – închisoare, boală, obişnuinţă, prostie – atunci ai vrea să mori”… Teribil!
În numărul 300 am subliniat ce scria atunci Mircea Cărtărescu despre această revistă: „Cînd eşti cu adevărat la pămînt, cînd te simţi neînsemnat, cînd te retragi în vizuina ta cu soţie, pick-up şi bibliotecă, pe cînd la ferestre apele cresc precum în Buzzati şi Daneliuc, e atît de bine să deschizi această revistă şi să reîncepi cu timiditate să crezi că de fapt există soluţii la acest uriaş koan al (nomen odiosum) Vieţii. Că podul nu este o iluzie, că se poate urca pe spinarea curcubeului.” Ce coincidenţă!

P.S. – Nu vreau o concluzie despre insula asta, revista-cartea „Secolul XX”, mirabilă pe vremurile acelea, mirabilă azi. Se înţelege dorul meu de ea. Din Hoinar pe Web aflu că ea s-a transformat în „Secolul XXI” şi că ar arăta la fel cum o ştiam eu şi acum (mai mult virtual, cred!). Sper să fie aşa, sper să o găsesc la un chioşc…