Ce-am făcut cu cuvintele?

foto: gofree.ro
foto: gofree.ro („Secretele de plumb ale Clujului”)

Fotografia uitării? Cum e o poză fără… poză? Adică numai rama ei agăţată pe perete? Vorbim tot mai mult în fotografii (şi nu mă refer aici la inflaţia de foto-artişti), indicăm chipuri şi peisaje, le arătăm cu degetul, zîmbim eventual şi trecem la alt frame. Şi după primul pas rămîne acea ramă pe un perete. Asta mă face să mă întreb ce neuroni ne mor şi ce ni-i ucide de cuvintele nu ne mai pot fi ele fotografii? Habar n-am dacă ar fi vorba aici despre o paradigmă a comunicării sau de una a amneziei, însă din avalanşa de cuvinte nu rămâne nimic, din cea de fotografii ramele rămîn.
Mă întîlnesc zilele trecute, pe stradă, cu o cunoştinţă de demult. Şi vorbim şi vorbim. Dar ştiţi senzaţia aia de cuvinte care nu se lipesc de nimic? La un moment dat îmi zice: „Stai că acum ştiu de unde să te iau! Faţa ta… Nu te-ai schimbat deloc! Dă-mi adresa de facebook să îţi trimit o poză ca să vezi!” Şi rămîn interzis. Hai să zicem că în situaţia dată, cu insul respectiv nu aveam nu ştiu ce amintiri importante, deşi ceva vreme am avut cîte ceva de împărţit pe vremuri. Dar… dar nu ni se întîmplă oare chestia asta şi în apropierea unor apropiaţi? Memoria fotografică o întrece pe cea a cuvintelor, de asta nu mă îndoiesc. Şi atunci care ne e soarta cuvintelor? Mai de mult, prin paginile astea şi aiurea mă revoltam că de ce o miercure fără cuvinte, doar cu poze (selfie…)? Era un început de modă. Uite că acum am senzaţia tuturor zilelor fără vorbe, în ciuda inflaţiei de cuvinte care ni se succed ameţitor din toate gadgeturile. Unde-s cuvintele, ce am făcut, ce aţi făcut cu ele? Voi le citiţi, voi le auziţi, voi le înţelegeţi – înainte să le însemnaţi cu un like? Dar pe oamenii care le nasc? Poate că mi se pare mie, poate de aceea preţuiesc colţul de hîrtie scrisă şi colţul ăsta de… „blogolume”. Aşezate, singuratice, statornice. Bănuiesc că la început a fost cuvîntul, dar mă întreb, din nou, după… ce-a mai rămas?

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Nu vă aplecaţi în afară!

Să vorbim despre cuvinte? În prezența sau în lipsa lor? Chiar, cum ar fi ca într-o dimineață să constați că ai rămas fără cuvinte? Să nu realizezi exact ce înseamnă asta, să ai doar o vagă bănuială, suficientă, cît să te cuprindă un val de panică. Cred că senzația e asemănătoare aceleia a unui om, întreg, voinic, care în niște zori, pe la șase să zicem, are o revelație: că nu va mai prinde următoarea dimineață. Și așa se și întîmplă: după-amiază pe la patru moare. Ce însemnă să te poți pune într-o asemenea stare? Poți? Îți poți goli mintea și să îți imaginezi orele alea? Cu ce, cum le-ai acoperi? Cu disperare? Cu regrete? Cu furie? Cu liniște? Cu resemnare? Sau cu nimic, devenind tabula rasa?
Am spus „să vorbim despre cuvinte” şi uite cum cuvintele nu mă lasă să vorbesc despre lipsa lor ci m-au deturnat să vorbesc despre viaţă şi, într-un fel, despre moarte. Atunci? Nu cumva cuvintele vorbesc despre mine, despre noi? Dacă eu spun sau scriu că ele sunt vii însemnă că asta-i o iluzie, că eu o spun, cînd de fapt ele o fac? Atunci, cum rămîne cu zisa aia a lui Nichita, da, tot a lui, a cui altcuiva (!?): „Eu nu sunt altceva decît o pată de sînge care vorbeşte.”? Ori s-a înşelat şi el ori a fost unul dintre puţinii care chiar s-a ştiut folosi de cuvinte şi nu s-a lăsat folosit de ele, aşa cum constat eu că se întîmplă mai adesea. Excepţiile confirmă regula, aşadar.
Ce vreau să zic? Habar n-am! Scriem, citim, vorbim. Cu entuziasm, cu risipă, inflaţionist, prosteşte, în joacă, doct, preţios, fiţos, prin gazete sau pe pereţi sau pe niciunde, cu un har sau fără… Dar de cîte ori ne gîndim şi la ele, la cuvinte? Or fi vii, ne-or mai atingînd ca nişte degete şi ca nişte palme, or fi moarte şi dacă da cînd or fi murit? Şi de ce atunci cînd o facem ne trimit la viaţă şi la moarte şi eventual, cu ironie, la nişte poze? La ale noastre, nu la ale lor. Atunci? Atunci… pesemne ne-ar prinde bine un sfat sau un citat: „nu vă aplecaţi în afară!” (N-am găsit altă încheiere.Şi nici alt titlu).

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

P.S.: Aici găsiţi mai mult decît nişte cuvinte: CATCHY

Marfă de contrabandă

Ceea ce ne-a fost dat să îndurăm (celor care îndură, desigur!) în ultimile zile, dinspre o covîrşitoare parte a presei mioritice, s-a rotogolit de pe culmile ignoranţei, analfabetismului, puţinătăţii şi decăderii. Ăsta-i rezultatul tabloidizării, manelizării, mogulizării, like-izării, deprofesionalizării pînă la umilinţă şi al vînzării pe doi lei a ceea ce a fost o dată media-n ţara asta. De fapt nu mai contează. O analiză în adîncime ne-ar spune ce? Ceea ce ştiam deja de mult. Mirosul dospirii a ieşit în aer în toată „splendoarea”-i fetidă mai curînd decît m-aş fi aşteptat. Şi a împuţit tot, damful mînjind pînă şi puţinele oaze de bun-simţ care mai rezistă pe ici-colo. Cine, ce concluzii trage, cine şi cum priveşte în jur şi înainte? Nici asta nu contează. Fiecare după propria-i înţelegere sau după interes. Pînă şi deschiderea subiectului ţine de o suspectă şi condamnabilă desuetitudine dacă nu chiar naivitate. Pînă la urmă e doar începutul noii noastre… normalităţi informaţionale!
Ne ţinem un pic de nas, ne îndesăm capetele între umeri şi trecem „mai departe”. Ne îndesăm şi CUVINTELE şi opiniile în buzunare. Sunt prohibite, cum prohibit ar deveni, prin deducţie, şi acel articol 30. Marfă de contrabandă.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

P.S. – Muzichia n-are nicio treabă cu asta. Şi, din fericire, nu poate fi înlocuită cu o poză!

Capacul din carton verde

Era verde. Un capac din carton, verde, ramas de la o o cutie mare în care primise acum mulţi ani nişte mere verzi. Nu mai ştia cine i le dăruise, dar parcă simţea parfumul lor şi le revedea întocmai. Mai ţinea minte cînd în capacul ăla îşi stivuise toate scrisorile, foile, „manuscrisele”, pozele vechi. Se gîndise că verdele ăla aprins va fi uşor de zărit cînd va avea ceva de căutat prin hîrtii.  Ei bine, acum îi veni să arunce o privire, să frunzărească nişte imagini de hîrtie şi nu îl zărea. „Parcă îl văd, era aici”, îşi spuse. De cîte ori nu aţi avut senzaţia asta: „Parcă îl văd”?, senzaţie însoţită de panica leşinătoare, electrocutantă, a unei certe şi iremediabile pierderi? Nu, el nu intră în panică. Privi un minut în gol înspre fundul ăla de şifonier. „Asta e. Şi pînă la urmă ce mare lucru aveam de văzut printre hîrtiile alea?!” îşi zise, gîndind că, poate, dacă le-ar fi căutat mai de mult le-ar fi găsit şi poate ce era acolo chiar ar fi avut vreo utilitate cîndva.  Negăsirea îi tăie cheful căutărilor. Instantaneu. Nu era nici resemnare, nici tristeţe, nici lene, nici măcar interogarea dispariţiei, era doar un… chef. Şi era la o vîrstă în care multe, multe începeau să nu mai conteze, să nu mai fie utile. Cu atît mai puţin un capac de carton verde cu amintiri. Se aşeză în fotoliul lui de la geam privind spre grupurile de jos care treceau care-ncotro precum cuvintele. O zi ca toate celelalte.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Fotografia (foto)grafiei unei clipe

E inutil să-i faci unei fotografii o… fotografie. La ce bun să impresionezi memoria cu aceeaşi imagine de două ori? M-a fascinat de cînd mă ştiu lupta asta iluzorie cu clipa şi, poate, ofranda adusă inerţiei de către fotografie şi mînuitorii ei (fapt povestit de mai multe ori aici în „genunchi”). Fotografia este nesperatul nostru gînd că vom ţine minte ce a fost în momentul „acela”, înaintea şi imediat după el, în succesiunea unei imagini, ce ni s-a întîmplat „atunci” şi cine era cel de lîngă noi sau, eventual, din spatele obiectivului. O vreme ne reuşeşte asta însă după un timp rămîne doar fotografia în banalul sau arta ei, imposibil de povestit. Fotografia e amprenta unei clipe care trece, gest atît de efemer care face parte pînă la urmă din genomul nostru fiind… noi. Cum, la fel, fotografia de presă e ştire, cea de teatru e teatru, cea sportivă e sport sau (tomo)grafia e medicină… Scriu toate astea – ar fi trebui să fie doar o frază – răspunzînd unei provocări a lui Alex şi Alecu: „o poză şi o frază”. Îmi părea mai simplu însă şi-mi dau seama că pozele şi cuvintele pot scrie cu greu acelaşi lucru, ele se completează făcîndu-şi, fiecare, treaba lor, unele cu imagini, altele cu litere. Da, e inutil (dacă nu imposibil!) să faci o fotografie unei alte fotografii, adică să stochezi aceeaşi clipă de două ori… Cum inutil e să-i aduci aminte cuvîntului că e cuvînt… În asta stă tot mirabilul lor, al pozelor şi cuvintelor…
Fotografiile unor clipe de-ale mele, le-am adunat aici, aproape firesc, fără cuvinte, desenîndu-mi starea de acum:

Această prezentare necesită JavaScript.

Servus, Blogolume!
Aş fi curios să aflu (văd?) cum vă foto(grafiaţi) şi voi clipele:Fluturaş, Cristian, Onu, Rontzi, Teo, Nea Costache, Scorchfield, Gina, Mirela, Carmen, Gabriela, Se-cret, Cella, Deea, Cammely, Năbădăiosul, Mikael, Cati, Cristi, Camelia, Dumitru, Vania,
Toate cele bune!

Ediţie specială. Urmează luni…

Astăzi m-am strecurat iar printre pagini vechi, îngălbenite. Preţ de un ceas sau două. Ciuda pe plictis, pe lehamite, pe iarnă, pe ediţiile speciale… Asta mai pe seară, după alte drumuri, după un teatru cu păpuşi, după o masă cărată de colo pînă colo, după un pahar de vin, după o curăţenie de primăvară, după nepermis de multe cafele… Şi am găsit acolo doar… cîteva.  Dintre sutele de pagini… Probabil din pricina stării… eram aproape gata să le arunc la coş, ca şi în alte dăţi… Dar le mai las să dospească, deh, din acea tandreţe a colecţionarului înţelepţit tardiv… “Anestezie” de primăvară blogeristică, îi zice Marius, însă eu cred că e mai mult de atît… Ceva bun pentru miezul nopţii, spune Cristian… Frumos şi trist, crede Nox, rezonînd în imagini şi cuvinte de undeva de… surprinzător de departe (nu m-aş fi crezut ajuns şi priceput pînă acolo, nu aş fi crezut că translatorul va deveni o meserie inutilă!) Ceva ce e… altceva decît pare, îmi transmite îndoindu-se Rokolla

Ce am găsit? Un lift. Blocat. Presimţirea unor zăpezi de aprilie. Un greiere. Stins. Un cîntăreţ în mizerie, fără cîntece. Un soldat. Aproape dezertor. Într-o unitate din Sibiu, prin ’89…

Urmează luni… 🙂

P.S. – Şi o muzichie, aici pe post de poză. Probabil tot fără drepturi de autor 😉