Alegeri de vătafi

Foto: http://www.35-33.com

Vorbim despre…niște alegeri? Atunci, azi ar putea fi vorba, printre alţii, şi despre vătafi. Vătafi de suflete, vătafi de slugi, vătafi de oraşe şi de ţară. Cu toate că ştim că viața nu-i un magazin de ursuleți de pluș, ci unul în care se vinde şi se cumpără pe măsura teșcherelei fiecăruia și că, bineînţeles, suntem învăţaţi că libertatea sau sclavia ne sunt opţionale, adică: „Cine te pune?… Tu ai ales!”. Da, poți alege, dacă nu ești laș, „indiferent” (nu-i așa?, doar toți ne naștem „egali”!) de resursele şi deşteptăciunea de care dispui, poţi alege libertatea sau capătul peronului, ori să tragi la jug mai departe. Iar aici, fiindcă alegerea e totuşi previzibilă, vin vătafii oferindu-ți cea mai bună bancă de pe peron, sub cerul înstelat și liber, fără jumătăți de măsură. Cine-s vătafii? Aş zice că-i putem recunoaște, mai ales acum în perioada asta, dacă vrem să privim cu puțină atenție în jur. Îi vedem în fiecare zi cum fac rondul de dimineață și de seară al întinselor lor proprietăți, însoțiți de argați atenți și conștiincioși. Proprietăți ridicate cu… „sudoare” sau moştenite de pe urma unei orînduri favorabile, proprietăți populate cu… tine, cu el sau cu ei… Îi vezi pînă şi la televizor sau pe facebook. Și asemeni unui stăpîn care se respectă, vătaful TĂU, la ore și date imprevizibile îți aruncă un zîmbet sau un ordin, după caz, dacă nu (ceea ce te ține zi de zi într-o sănătoasă teroare și sudoare) chiar biletul de voie spre acel peron. Apoi îţi va aminti să-l… (re)alegi ştiindu-te amnezic! Iar atunci, conform lecțiilor pline de citate altruiste acumulate în slujba stăpînilor te vei descoperi puternic și pur și gol şi împlinit – asemeni oricărui sclav cu obligaţiile cetăţeneşti achitate – în fața măreției restului tău de viață. Şi vă mai întrebaţi, „eu cu cine votez?!”.  😉

Servus, blogolume!
Toate cele bune!

Bibani, şalăi, babuşte. Marele nimic

Alegerile, campania, apoi… c(h)ampania (lor)! Numai mîine nu-i poimîine! Şi-i „Anul Caragiale” pe mai departe, încît întrebarea-mi rămîne „Eu cu cine votez?!”. Acum se fac listuţe, se urzesc lovituri, se scufundă catindaţii în… bazine (heleştee, dacă doriţi!) electoarele mai fertile! E o vreme bună pentru bibani, şalăi dar mai tristă pentru babuşte. Ei între ei şi ei cu ale lor! Nimic din toate aceste „jocuri” nu mă mai priveşte însă. Aş fi încă prea naiv să mai cred aşa ceva! Şi ei ştiu asta. Apoi vor veni cu afişele lor, cu listele lor de „realizări” trecute şi promisiuni viitoare pentru un alt mandat. Nimic din ce e scris în pliantele lor nu mă priveşte, realizările nu le văd iar de promsiuni mi-e podul plin. Şi ei ştiu asta! Ba mai mult, în ignoranţa-mi recunosc că nici măcar nu am habar cine-mi sunt deputaţii şi senatorii de „colegiu”! Drept pentru care pot fi taxat că-mi dau iar cu părerea despre ceva ce nu cunosc! O fi vina mea, nu ştiu, că nu m-am băgat în vorbă. Dar zău, dînşii au fost atît de uninominali încît mi-au devenit absolut anonimi! Aşa că, cred că la întrebarea genetic mioritică de mai sus, eu unul nu-mi văd mai deloc… „aleşii”, la nivelul lor local.(Cu o singură excepţie concretă, poate, cea a senatorului Ghişe – dacă cumva îmi va intra pe vreo listă, p-aci prin cartieru’ meu!)
Rămîne de discutat însă cum mă voi raporta cu votul meu (dacă va fi, fiindcă se poate să nici nu fie!) la „trendul” general, naţional şi la corespondenţa acestuia cu aşteptările mele. Aici susţin salubritatea şi vidanjarea a tot ce este pestilenţial – şi se ştie despre ce e vorba! Dar cine să fie… „vidanjorii”?! Privind puţin în urmă nu pot decît să constat că voinţa a 7,4 milioane de români a fost ca şi cum nu ar fi existat, vîndută pe o „lovitură de stat” isterică şi imaginară, că aceia care ar fi trebuit să puncteze din greu sunt timoraţi, blazaţi şi-n pană de idei, că li se trage preşul de sub picioare constant fără să cîrîie şi că se iveşte pe metereze o masă politică… mov de un populism tabloid şi o lipsă de fond năucitoare. Despre masa politică dreaptă şi oranj nu am ce discuta fiindcă îmi e exclusă a priori din vederi, de multă vreme, atît ca obiect cît şi ca subiect.
Atunci? Pe bune, eu cu cine votez? Mai bine-mi pun o veche placă Electrecord şi-ascult, nostalgic:… „Mai e putin, mai e un pic/ Pana la marele nimic”! 😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Update – Înţeleg că Adrian Sobaru încearcă cu greu să strîngă semnăturile pentru a putea candida pentru un loc în parlamentul din balconul căruia s-a aruncat în decembrie 2010. Mă întreb dacă va reuşi să le adune…

P.S. – Citibil şi aici: Power&Politics World

Noua noastră realitate. Bostănăria

„QED!”. Sau: „Veni, Vidi, Vici!”. Sau: „Maurul şi-a făcut datoria, Maurul poate să plece!”. Oricare dintre aceste celebre ziceri ni se potriveşte de minune. Cum stabilisem şi scrisesem acum cîteva zile, nimic surprinzător nu s-a petrecut în aceste două luni de „rebeliune”. Timpul trecea oricum, pierdut sau cu folos. Ne-am privit în oglindă şi am văzut cine suntem. Ştim cine-i Maurul (sau maurii, după caz!). Am aflat că 7,4 milioane de români suntem o cantitate neglijabilă. În ultimele ore am aflat chiar şi mai mult: că 19 milioane suntem, pînă la urmă, tot o cantitate neglijabilă. Am simţit pe buze, pe limbă, în gură, gustul amar al nedreptăţii şi gustul amar al democraţiei şi al legalităţii ei. În schimb, poate ne-am vindecat în sfîrşit de iluziile acestor ultimi 20 de ani şi ceva. Am fost trataţi (sau ne-am tratat!) cu o… erată!
Desigur, rămînem solidari în noua noastră realitate, după ce toate „erorile materiale” se vor fi corectat. Treji sau nu, amărîţi sau nu, ne băgăm minţile-n cap, ne întoarcem la locurile noastre şi să trecem la treabă! La ordin sau de bună voie. Unii, mai norocoşi, vom încerca, şi ni se va îngădui, să ne păzim chiar şi bostănăria. Poate se va cuveni chiar să şi mulţumim pentru această îngăduinţă! Restul sunt detalii care se vor pierde în ceaţa toamnei ce vine. Eu unul nu mai am trebuinţă de Don Quijote!
Acum, la ceas de seară şi de ploaie zdravănă, numai bună să ne vînture de pe străzi, v-aş mai recomanda spre o liniştită lectură, acest text, de aici, din blogul lui Alexandru Racu.


Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

P.S. – Sunt curios să văd care vor fi cuvintele Realesului la sosirea la Castel!

P.P.S. – Mulţumesc prietenilor de la Most Wanted Blog Romania pentru atenţia acordată Genunchiului meu în acest august fierbinte. Mă-nclin!

Cu România la psihiatru

E limpede, oameni buni, că nu mai suntem citovi la minte.  Nu că am fi fost foarte normali, foarte întregi înainte de această caniculară şi… fatală lună de graţie a lui iulie 2012, dar totuşi!… Cunosc, ştiu, simt pe propria piele, rude care au ajuns să se duşmănească, fraţi care nu-şi mai vorbesc, soţi în prag de divorţ, iubiţi şi iubite care în loc de miere-şi toarnă acum venin în urechi, prieteni care şi-au şters numerele de telefon! Desigur febra politică a ultimelor zile poate fi şi pretext pentru… repausarea unor relaţii oricum de faţadă, dar asta e altă poveste… Despre coabitările noastre virtuale nici nu mai vorbesc! Nu mai departe de azi, postînd o melodie am primit un răspuns de genul: „În ciuda opiniilor noastre politice diferite, îmi place!” Am rămas interzis. Victimizări, ură, răzbunări, ipocrizie, „fracturi” de logică, sfidarea raţiunii, declaraţii şi simţiri monstruoase, într-o horă frenetică şi enormă.
Naivitatea de a crede că ne putem impune adevărul „nostru” celorlalţi a transformat totul într-un cîmp de luptă neverosimil. Un cîmp de luptă din care nimeni nu va ieşi învingător, fiindcă, cred mai departe, bătălia nu e a noastră. Cei care pierd sau cîştigă ceva sunt doar o mînă de potentaţi.
Eu unul scriu de ani de zile în legătură cu prim-preşedintele de partid şi de stat (nu l-am votat niciodată) iar opţiunea-mi este evidentă (mă amuză insistenţele unora în a-mi demonstra contrariul!). Nu-mi doresc decît o atmosferă mai respirabilă, nu-mi doresc decît o ţară reprezentată onest şi civilizat. Atît şi mi-ar fi suficient. Eu m-am săturat şi pînă şi o zi trăită în plus sub acest regim mi se pare insuportabilă. Nu-mi fac însă iluzii. Nu văd ca la finalul acestei săptămîni, după ce se va fi consumat „lovitura de stat”, mintea românului cea de pe urmă să se limpezească, să ne liniştim, să găsim cît de cît un echilibru. Indiferent de rezultatul referendumului mă aştept ca ura să curgă mai departe pe străzi, mă aştept ca, pînă în noiembrie cel puţin, să rămînem la fel de rupţi în două (dar şi-n fund!) din pricina unor indivizi aflaţi la butoane şi nu din cauza unor principii sau a unor cauze care să ne aducă nouă, „poporului” ceva mai multă normalitate. România n-a prea fost nicicînd o ţară… principială!
Toată atmosfera îmi aminteşte de anii ’90 cînd cei ce votau cu Raţiu, Cîmpeanu sau Iliescu (ţărăniştii, liberalii sau feseniştii) îşi împărţeau nu numai opiniile şi ţara ci chiar pumni! Nimic nu s-a schimbat în 20 de ani. Nu am reuşit să ne dobîndim demnitatea, respectul de sine, şi nici să le impunem „Statului” şi „aleşilor” pe care-i legitimăm sau delegitimăm periodic.
După noiembrie, poate, s-ar cădea ca României (nu cea in nuce ci cea populată de orgolii, interese, politicianism şi demagogie!) să i se administreze nişte calmante, poate nişte şocuri electrice şi nişte duşuri reci. Probabil ar trebui în timpul ăsta să poarte chiar o cămaşă de forţă! Va urma o convalescenţă după care, sigur, se va face bine! 😉

P.S. – O Românie superbă am regăsit zilele astea pe traseul Tranfăgărăşan-Vidraru-Curtea de Argeş-Fundata-Fundăţica-Moieciu-Bran. Pentru limpezime aş recomnda oricui cîteva zile de plimbare „printre nori”, pe traseul şi înălţimile acestea mirabile! Pe acolo, şi prin alte părţi, se mai poate găsi România. De acolo, dintre nori, dintre înălţimi şi pajişti ar trebui să ne-o aducem acasă. Sau să… emigrăm acolo! Şi da, privind cel puţin la Tranfăgărăşan şi la Vidraru, alături de nişte ruşi şi italieni la fel de entuziasmaţi ca şi mine de privelişte, mă gîndeam la ce erau în stare, cîndva, să facă românii. Iar în faţa mormintelor lui Carol I şi al Elisabetei, al lui Ferdinand şi al Mariei, de la Curtea de Argeş nu mi-am mai permis să fac analogii, să îngîn cuvinte fără rost…

P.P.S. – Evident, muzichia n-are nicio legătură cu asta! Şi pe lîngă muzichie, atîtea altele cu adevărat importante! 🙂

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Proprietate privată! Întrebări, Mitică?

Pentru început aş remarca faptul că Anul Caragiale este, iată, cinstit în chip fabulos. N-ar fi sperat, cred, nici Nenea Iancu şi nici Mitică la un asemenea festin de ziua lor!
În prelungirea acestui gînd apoi, fapt deloc surprinzător pînă la urmă, constat că românii (n-aş spune România, fiindcă nu are cum!) s-au rupt din nou în două sau trei. În cîteva zile s-au acumulat şi consolidat duşmănii pe cap de locuitor de ne-au cocoşat (adăugate la cocoaşele noastre oricum suficiente şi foarte concrete). Sunt de-a dreptul surprins cîte lecţii mi-au fost aplicate, cîte sfaturi, cîte învăţături mi s-au dat de către o sumă de cetăţeni (desigur binevoitori anonimi) sau de docte personaje cu nume şi prenume, aici pe această pagină sau pe altele ce-mi aparţin. Toţi au considerat necesar să mă îndrepte, să ma aducă pe drumul cel bun, spre binele meu şi al ţărişoarei, fiindcă sunt, nu-i aşa, o oaie rătăcită care nu poate sau nu vrea să înţeleagă răul la care e părtaş şi pe care-l propagă spre întortochiatele căi ale minţilor celor mulţi. Citind de-a curmezişul, ca să-şi satisfacă obsesiile şi să-şi justifice exhibările partizane, le-am surprins rînjetele satisfăcute în a-şi argumenta lipsa argumentelor, simptomatic, fie cu cîte o înjurătură sau aducere a mea la zidul epitetelor… dezonorante, fie cu ameninţări trecînd de benignul „las’ c-o să vezi tu!”…

În privinţa celor ce-au dus la această situaţie, da continui să cred că lucrurilor trebuiau să li se schimbe cursul. Şi eu am fost de părere însă că modul în care ele s-au schimbat ar fi putut fi altfel, fără derapaje. Dacă ele s-au produs asta nu însemnă şi că e sfîrşitul lumii. Cum am fost de acord şi cu faptul că, din grabă şi nepricepere, iată unui anumit personaj i se atribuie acum o nedreaptă statură de erou naţional, cu aferentele beneficii electorale. Eu unul aş fi preferat, şi aştept încă, anticipatele, cît mai grabnic. Despre insuportabilitatea „atmosferei” am scris de altfel constant pe aici de ani buni iar cine e curios să-mi afle motivele poate căuta ce şi cum. Lucrurile îşi urmează, iată cursul, şi vor intra, sper, în firescul lor, în sfîrşit, respirabil (în alte „avantaje” pentru noi, muritorii de rînd am învăţat de mult să nu mai cred!).

Binevoitorilor sau nu, de mai aproape sau de aiurea, aş vrea să le spun că mă bucură vizitele lor, mă onorează cu atît mai mult cu cît au a aduce argumente şi mă pot incita la dezbateri oricît de contradictorii ar fi acestea. Celor (postaci de meserie sau nu) ce au însă chef să mă „pună în discuţie”, pe… prispă sau la… telefon cu cunoştinţele, fiindcă am avut tupeul să le ating idolii de mucava sau convingerile n-au decît, în orice termeni o fac. Trăim într-o lume… liberă. Totuşi le-aş aduce aminte că gîndurile-mi, opiniile-mi sunt proprietate personală (pînă la o contrară asumare a… răspunderii pe tema asta!). Le-aş spune că e de bun-simţ ca atunci cînd te duci la cineva să baţi la uşă, să te ştergi pe picioare, să îţi laşi bocancii pe preş şi să dai bineţe. Pînă acum nu am închis nimănui uşa-n nas însă de azi voi avea grijă să nu mai dau satisfacţie rînjetelor celor care aveau senzaţia că li se cuvine să-şi verse cuvintele şi lăturile aici sau în alte locuri „virtuale” cere-mi aparţin. Din cînd în cînd, salubritatea e necesară!


Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

P.S. Făceam şi în alt loc o analogie: ceea ce se petrece e ca în fotbal. Microbişti şi cunoscători înfocaţi fiind, asistăm la un meci. Cele două echipe joacă, cu trofeul pe masă, şi joacă pe prime grase de joc. Noi vociferăm, cîntăm, huiduim şi din cînd în cînd spargem cîte-o sămînţă şi mai bem o bere. La final, băieţii îşi încasează trofeul, primele în uralele mulţimii. Cîţiva microbişti îşi smulg părul de ciudă şi strigă că i-a furat arbitrul. Ascultînd „recursul etapei” mai căutăm o bere însă de cele mai multe ori constatăm că frigiderul nostru este deprimant şi trist de gol! Între timp băieţii şi-au schimbat şi tricourile şi dansează în vestiare.

Iluziile de cafenea şi ciulinii de Dîmboviţa

Găsesc inspirat articolul lui Horaţiu Pepine „E posibilă şi utilă o politică înnoită radical?”, cum la fel de interesantă este şi o opinie privind a ceea ce a fost şi ce a mai rămas din Piaţa din iarnă… Eu unul, dincolo de entuziasmul romantic de moment al acelui „se poate!” am privit cu destul scepticism „mişcările revoluţionare” sau „occidentale”, mai mult sau mai puţin aşezate ideologic, apărute ca ciupercile după ploaie după momentele de emoţie dîmboviţeană publică sau politică. Dincolo de a fi nişte şezători (în covîrşitoare măsură „online”!) pe marginea unor manifeste mai mult sau mai puţin inspirate, aceste mişcări nu depăşesc nici măcar îndrăzneala ieşirii din cafenea, dar să mai ajungă la tribunal?! Avem noi românii marele, geneticul talent al încremenirii în proiect şi al „colocviului de prispă” care nu are cum să ţină de „activism” (în bună măsură voluntar). Cei care aşteaptă „un ceva nou” promiţător şi eventual sosit pe cai albi (că e partid, că e „catindat”) uită că un astfel de proiect are nevoie de cîteva ingrediente obligatorii: bani, interes şi „munca de partid”. Apoi o Românie preponderent rurală în mentalităţi şi cunoştinţe, cu o mare majoritate a românilor dependenţi de ajutoarele „de la stat” va rămîne încă multă vreme oarbă şi surdă la orice „revoluţie intelectuală” sau chiar „a bunului simţ”. Cred că, din păcate, se iluzionează toţi aceia care speră că vor intra în doi timpi şi trei mişcări pe scena „mare” a politicii mioritice… mici, inspiraţi sau însoţiţi de te miri ce chipuri imberbe „garnisite” cu doctorate pe Sena şi Tamisa şi de platforme cosmopolite de salon. Adecvarea la realităţile, paraginile şi ciulinii noştri este prima condiţie la care trebuie să răspundă cei mînaţi de dorinţa de a le face „bine” cetăţii şi cetăţenilor azi. Iar asta nu se prea poate decît în şi prin partidele „noastre” bine înfipte în teritoriu, aşa cum sunt ele: prăfuite, deformate doctrinar, pervertite de aceleaşi interese de gaşcă, populate mai mult decît pestriţ. Că acestora le vor creşte apoi „aripioare” mai… lustruite sau li se vor alipi apendice meşteşugite „independent” (de genul PPDD sau UNPR) asta e altă poveste care nu schimbă cu nimic lucrurile. Avem, pînă la urmă, nu-i aşa, politica pe care o merităm. Chestie care ţine de mult de fapt divers şi spulberă pînă şi cele mai frumoase manipulări ori iluzii de cafenea…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

E mult? E puţin?…

Ce aş mai putea adăuga azi? Că suntem o ţară strivită de bocancii şi dispreţul batjocoritor al clanurilor? Că suntem o ţară a cărei credinţă a mai rămas doar în moaşte? Că strada şi televizorul sunt tot una, sub aceeaşi lege a şişului şi pumnului? Că „statul” nu e altceva decît anticamera primitoare a unei încăperi pe care scrie „Sala de Euthanasieri” pentru cerşetori flămînzi? Că imnul ne este o manea? Că legile ne sunt pecetluite cu arginţi? Că negrul literei cărţii ne e scuipat şi folosit ca boială de piţipoancele-porno? Că virtuţile se cumpără pe centură? Că pupincurismul e monedă forte şi obrazul hîrtie igienică? Că frica ţine loc de „bună ziua”? Că politica e cămătărie? Că sănătatea şi şcoala devin recompense de lux pentru „aleşi”? Că… „democraţia nu-i pentru căţei…” Că speranţa aia care murea ultima, a murit, iată, de mult şi noi o conducem uşurel pe ultimul drum?…

Acum trei ani nu credeam să ajung să nu mai am nimic de adăugat… Da’ nu-i nimic, ar mai fi doar vreo 50 de ani pentru tot circul ăsta… Adică vreo 50 de toamne, 50 de veri, 50 de ierni, adică o amărîtă de viaţă scurtă de om norocos… Foarte puţin, mă gîndesc privind la ţîncii din jur…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

România asta… România aia

„Gîndeşte pozitiv!” ne spun unii şi alţii. Şi mulţi dintre ei şi mulţi dintre noi vedem în asta îndemnul la un soi de abandonare sau de protest epic faţă de aproape tot şi toate. „Downshifting”, avansează alţii, mai savant, coborînd mai mult dinspre „cetate” spre individual… Reţele electronice de refugii, de tot felul, de aşa-zisă socializare, ne-au împînzit realitatea, ca parte a aceluiaş răspuns, mai mult anulîndu-ne revoltele şi potenţîndu-ne anomia decît viceversa. Autoizolaţi în iluzia binefacerilor schimbului nostru liber de frustrări şi de… fluide comunicaţionale, am devenit, iată, pozitivi. O „societate civilă” pozitivă (fiindcă nu mă refer aici la comunicările şi „like-urile” „intime” ale fiecăruia). Nu deranjăm pe nimeni (atîta timp cît ne respectăm limitele de limbaj, atitudine, morală, convenite tacit), cu atît mai puţin pe noi înşine, iar reacţiile ne sunt „în regulă”. Ne iubim ţărişoara, urîm, facem revoluţii, desfidem, argumentăm, alegem, suntem partizani roşii, galbeni sau portocalii într-o „oală” cu presiunea controlată căreia îi zicem încă, iată, România şi pe care o locuim, zicîndu-ne, iată, popor… Şi, de multe ori apoi, la un moment dat, tot mai mulţi ajungem, nu ştiu cum, să înjurăm acest loc şi această viaţă care, iată, ne… oferă prea puţin! Unii din noi alegem lesne surghiunul…
Senzaţia asta, gîndul ăsta l-am avut citind textul sociologului Vasile Dâncu: „Iubind cu disperare România”. Unul dintre puţinele texte simple şi remarcabile pe care l-am citit în ultima vreme, despre starea noastră de fapt, scris de unul dintre tot mai puţinii intelectuali lucizi şi implicaţi, zic eu, pe care-i mai avem. Intelectuali care, mai sper, adunaţi cumva în al treisprezecelea ceas, ar putea pune pe roate, cu curaj, un proiect pentru o Românie… România aia normală, reală, departe de asta schilodită de reforme, din minţile bolnave ale unora…

Vasile Dâncu: „Iubind România cu disperare, fără motive palpabile, putem să ne reiventăm pe noi înşine şi să refuzăm a face parte din nepăsarea generală.”

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

Încă un moment ratat…

Aseară, preşedintele liberal şi-a anunţat guvernul din umbră. Un gest salutar măcar din perspectiva noutăţii lui vizavi de sărăcia de imaginaţie de pe scena noastră politică. Un gest fără îndoială simbolic, fiindcă nu cred că se va aştepta cineva ca vreunul dintre cei nouă membri ai cabinetului „fantomă” al liberalilor să iasă la rampă cu hotărîri sau ordonanţe. Iar dincolo de această evidenţă, fatalmente fără vreo finalitate concretă gestul liberalilor mai suferă de o mare problemă în privinţa comunicării lui. Momentul ales a fost cît se poate de nefericit: undeva la ora 19.00 într-o zi evident condamnată la… bătaia Vîntului. Dacă vrei (!) să convingi, dacă ţii să produci nişte efecte nu faci această mişcare aşa, decît dacă nu cumva nici tu nu eşti prea convins în încercarea ta. M-a surprins să-l văd pe Mircea Diaconu în studioul Antenei 3 evitînd un răspuns la întrebarea dacă va fi ministru al Culturii in guvernul din umbră, pentru ca în momentul doi să asistăm, cu el ca spectator în emisiune, la anunţul cu pricina al lui Crin Antonescu. Şi elementul-surpriză a fost ratat… În vremea asta pe celelalte canale bineînţeles că se pedala la greu pe „capitala” problemă a ţarii, Vântul! M-aş fi aşteptat la o mult mai tare afişare a evenimentului, la o captare totală a mijloacelor media, la un anunţ tare şi definitiv întărit eventual cu prezenţa celor nouă „live” şi cu punctarea cîtorva idei dintr-un program limpede de guvernare. Mai mult, Crin Antonescu a spus că se va prezenta cu această formulă în Biroul Politic. Atunci de ce a mai făcut acest anunţ acum, prematur? Pentru a da senzaţia de provizoriu? Şi acum, după consumarea evenimentului, toate canalele vizibile vorbesc tot despre Vântu şi Băsescu. Ştirea cu liberalii rămâne undeva la urmă fiind inevitabil trecută la „şi altele”.
Poate că eu unul mă aşteptam la mai mult sau poate aveam senzaţia că anunţarea guvernului din umbră al liberalilor ar fi trebuit să fie cu adevărat un eveniment despre care lumea să vorbească (nici măcar pe pagina web a liberalilor nu se face vîlvă în chestiune!). Da, aşa aş fi crezut pe fondul unei crunte lipse de idei şi mijloace ale opoziţiei în lupta cu puterea şi mai ales în faţa aşteptărilor românilor.  Aş fi crezut că trebuie profitat din plin de fiecare moment potenţial pozitiv. Episodul ăsta va fi urmat probabil după aceeaşi „reţetă” a ratărilor şi de altele, atât ale liberalilor cât şi ale PSD-iştilor. Asta, mie cel puţin, îmi accentuează şi mai mult pesimismul, ba chiar şi lehamitea, ca să nu-i spun disperarea sau resemnarea că am avea alternative, soluţii serioase la nenorocirea politică şi economică în care ne aflăm. M-aş bucura ca cineva sau ceva să mă contrazică şi nu cu aceleaşi declaraţii calpe aruncate în doru’ Lelii. Măcar de aş fi sesizat un pic de entuziasm şi nu doar rînjetul subînţeles al eşecului!…

Servus, Blogolume!
O mică bârfă stradală cu dus-întors şi… la vară cald!  😉 Angela îşi devoalează conţinutul… poşetei. În inventarul ei se poate citi ca în zaţul de cafea, zice ;)… Lilick surprinde o nouă atitudine… neprezidenţială. O da, de nu le-am mai băga în seamă!… O tristă reflecţie pe marginea Zilei Culturii Naţionale găsesc la CristianDaurel mă ţine la curent cu… bursa fierului vechi! 🙂 Valentin m-a convins să nu mai merg la şah în parc, chit că n-am un Cişmigiu pe aproape! 😉 Un oracol proustian, la Gala… La Lollita descopăr nişte… avantaje şi… dezavantaje 😉 Manole vede de ce suntem toţi cam… la fel 😉 Un manifest, aproape, am citit la Mikael. O revoltă limpede, de împărtăşit… Tavi mă ţine la curent cu ce se mai întîmplă… Ioan ne anunţă o toamnă rodnică şi aflăm asta cu nedismulată bucurie. Şi nu putea fi altfel cînd e vorba despre trei noi frumoase cărţi purtându-i semnătura!
Toate cele bune!

Dulceaţă de trandafiri

Congresul PSD putea să fie unul dintre evenimentele mari ale anului politic 2010 din România. Dacă după acest congres cu piruete pe călcîie, cu manevre dubioase, muzici stridente, fluierături, huiduieli, fuste violete ridicate-n cap, urmăriri „securistice”, dosariade şi şantaje, ţara asta s-ar fi ales cu un partid de stînga. Aşa că nu văd „evenimentul” în cele petrecute în afara celui de televiziune, spectacolul a fost pe gustul animatorilor de talk-show. Într-o ţară divizată profund şi măcinată de crize formidabile, economice, sociale, morale, mie unul mi se părea firesc ca stînga să fie o soluţie şi să prezinte soluţii concrete. În acest moment, aşa cum arată acest PSD, nu poate fi o alternativă, în faţa partidului lui Traian Băsescu. Acest PSD cu această conducere (Geoană sau Ponta sunt totuna!) va rămîne, din păcate, unul timorat, complexat, în faţa portocaliilor şi probabil şi în faţa liberalilor. Singurul moment al zilei a fost cel al lui Ion Iliescu, politicianul, brandul, care aici, pentru a salva lucrurile, ar fi trebuit să aibă vreo zece ani mai puţin. Apoi, da, democraţie totală, vanghelisme, diaconisme, năstăsisme, baronsime, catindaţi cîţi nu cred că se vor încumeta în alte partide să intre la bătaie…

Urmează liberalii la show, cu o miză mai mică, aş zice, decît aceasta de la social-democraţi. Singurul lucru interesant din politica de azi mi se mai pare tăcerea lui Traian Băsescu. Şi dacă Băsescu e interesant şi cînd tace (şi aş zice că el va tăcea mult în acest ultim mandat, din fericire sau din nefericre!) cred că tabloul este definitiv pentru un viitor destul de lung încît să ne devină indiferent.

P.S. – După concluzia asta, pe care aş vrea să o văd răsturnată, mă simt mult mai atras de alte… voturi. De cele pentru Eurovision, de exemplu, fie şi pentru simplul motiv că sunt mai puţin dăunătoare, chiar dacă jocurile seamănă mult cu astea din politică. Dar despre Eurovision şi opţiunea mea, mai în zilele ce vor veni 😉

Cum vă place, domnilor?!… Uimiţi-mă!

Cît a trecut din 6 decembrie 2009? Cît de la reinvestirea guvernului Boc, cel al prim-preşedintelui de partid şi de stat? Puţin… Dar cum se măsoară acest timp? Greu, sub povara mitocăniei şi umilinţelor la care sunt supuşi marea majoritate a românilor pe care, eu unul, le văd şi le resimt în fiecare zi. Şi zilele sunt tot mai grele… Prea puţin timp a trecut astfel încît să fi uitat zecile de comentarii portocalii care-mi împroşcau vulgar şi teribilist dreptul de a-mi exprima o opinie contra sau de a susţine pe altcineva. Bineînţeles că la vremea respectivă le-am şters fără ca măcar să le fi citit pînă la capăt…
Da, de ce ne-a fost frică nu am scăpat! Marele actor Ion Lucian a plîns ieri pe un post de televiziune. Umilit. Milioane de pensionari plîng disperaţi în frig şi întuneric gîndindu-se la soarta şi sărăcia lucie care ar trebui să-i aştepte. În timpul ăsta, nouă celorlalţi, ni se trasează cu sînge rece cam cît ar trebui să muncim, cam cît ar trebui să trăim şi pe ce brumă de… iluzoriu sperată pensie.  În vreme ce bugetele unor structuri privilegiate şi inutile, „administrate” de indivizii de casă ai puterii sunt binişor rotunjite, în vreme ce unor play-boy cu butoniere de aur sau platinate beizadele li se răsplătesc înaltele… „competenţe” cu zeci de mii de euro, leafă, lunar, Sănătatea, Învăţămîntul, Armata, Cultura, Protecţia Socială sunt trecute fără remuşcări la index, la etcaetera, la ş.a.m.d., la… „dă-i în mă-sa!”, şi le sunt numărate zilele. Fără nicio tresărire.
Şi au trecut doar două luni şi e abia începutul… Cum vă place, domnilor, popor portocaliu?! Haideţi, vreau să vă aud argumentele, uimiţi-mă!

P.S. – Şi toate astea nu ţin de criza pe care o vînturaţi drept scuză, domnilor! O, nu! Ţin de incompetenţă, de impotenţă, de sfidare, de batjocură, de huzur şi nesimţire, de atitudinea discreţionară a unora care, s-au trezit vătafi peste suflete şi destine numai bune de sacrificat, prin voturile unor naivi sau prin cele scoase din mînecă.

Un pahar de vorbă. De la Nenea Iancu…

Ion Luca Caragiale:
„Pe de-asupra acestei realităţi, ia să vedem acum ce politică, ce administraţie, ce cultură intelectuală se fac în acest Stat.
Partidele politice, în înţelesul european al cuvîntului, adică întemeiate pe tradiţiune, pe interese vechi sau noue de clasă şi prin urmare pe programe de principii şi idei, nu există în Romînia. Cele două aşa numite partide istorice care alternează la putere, nu sînt, în realitate decît două mari facţiuni, avînd fiecare, nu partizani, ci clientelă. Capii facţiunilor sînt mai mult sau mai puţin ambiţioşi politicieni. Fireşte că nu punem la îndoială nici patriotismul, nici curatele lor intenţiuni: „toţi, toţi, cum zice Antonius, sînt bărbaţi onorabili !” Iar clientela este plebea incapabilă de muncă şi ne-avînd ce munci, negustoraşi şi precupeţi de mahalale scăpătaţi, mici primejdioşi agitatori ai satelor şi împrejurimilor oraşelor, agenţi electorali bătăuşi; apoi productul ibrid al şcoalelor de toate gradele, intelectualii semiculţi, avocaţi şi avocăţei, profesori, dascăli şi dăscălaşi, popi libercugetători şi răspopiţi, învăţători analfabeţi – toţi teoreticieni de berărie; – după aceştia, mari funcţionari şi impiegaţi mititei, în imensa lor majoritate amovibili. (Comerţul e cea mai mare parte în mîinile străinilor: în Moldova, evrei; în Muntenia, greci, bulgari, albaneji, romîni supuşi unguri, toţi străini fără drepturi politice, nici comunale.)”

(din „1907 din primăvară până’ n toamnă”)

P.S. – Istoria merge mai departe, retrăită cu vîrf şi îndesat. Nu s-a schimbat mai nimic. Descoperind acest Institut de Memorie Culturală (cIMeC),  întîmplarea a făcut să-mi cadă ochii pe Caragiale fiindcă la sfîrşit de ianuarie ne amintim, în treacăt, de el… Ne amintim. Poate ar trebui să-l mai şi citim, pe îndelete, măcar din cînd în cînd şi, poate, mai ales prin preajma alegerilor…;)

În beţia istoriei. Il Padrino dixit!

„Salve, signor Flavio!
Scuze pentru pauza de comentarii dar… Mai are omu’ trebuşoare şi prin altă parte şi nu apucai să te „văd” pâna azi prin „blogulume”. Iar îmi ridicaşi mingea la fileu cu neica Papură Vodă… Nici eu nu cred că am preşedinte, Flavius… Nici măcar de la Împuşcat încoace… Suntem, din ce în ce mai înglodaţi în mocirla căreia îndrăznim să îi spunem democraţie originală, fapt pentru care ies pe ţeava democraţiei aberaţii gen Ilici, Emil cel învins de Secu şi eternal Băse…Care ţara şi-a mai bătut joc de interesele şi de resursele sale strategice cu atât de mult elan ca noi? Băse’ e gen „finis coronat opus”. E cel care duce „pe culmi de progress”eşecul demersului nostru de a crede că suntem o ţară, cu adevărat democrată şi stăpână pe destin…
Suntem, pe naiba… Suntem ţara căreia singurul instrument de politică externă i-a rămas trupa plecată, la ordin, prin teatre de operaţii externe şi care dă colţu’, din când în când, shoulder by shoulder, cu nenea aliatu’ Sam… Nu tu camioane, nu tu maşinuţe, nu tu textile, nu tu grâuşor şi alte alea… Avem Cola, şi E-uri în draci şi…fiţe cât încape…şi başca, pe circaru’ Base’. Cred că îşi plâng în pumni unii europeni mai cu ştaif că ne băgară în UE….Un asemenea personaj gen prim preşedintele de partid şi de stat e o bătaie de joc la adresa României şi el, asta e certitudine pentru mine, a mizat intens (a şi „săpat” cu sârg la asta) pe lipsa unui contracandidat care să-l scoată din circuit la alegerile prezidenţiale din decembrie. După „aburirea”PSD cu anul de guvernare împreună, Băsescu se consideră de neînlăturat şi îşi arogă statutul de “lider maximo”, care controlează totul. Stare de fapt posibilă din cauza veşnicului oportunism şi pupincurism românesc al acelora dintre noi care, conform proverbului „obraznicul mâncă praznicul” s-au „băgat” în politica asta ciudată „de rit românesc” şi au încurajat această tendinţa ce duce spre niciunde…
Nenea acesta are o singură obsesie, aceea a persecuţiei ! Toti sunt răi doar ‘mnealui şi gaşca ‘mnealui sunt buni! Şi ştie să o spună şi a transmis-o, cum de altfel e normal, şi celor care îl simpatizează!! Majoritatea dintre aceştia ar trebui să nu aibă memoria scurtă şi să îl aibă în „amintire’ pe Băse, cel care refuză procesul cu Ucraina, pe Băsescu care este prietenul lui Haysam şi tot neamul lui, pe Băsescu care a băut şi s-a suit la volan, pe Băsescu care a visat un dezastru de guvern, pe Băsescu care a tras-o pe „ţiganca împuţită”de urechi, pe Băsescu care a băgat PSD la guvernare după ce principala lui temă de campanie a fost războiul cu PSD, pe Băsescu care se trage de… cu Bercea Mondialu’etc…mulţi de etc…!
Din păcate, suntem o ţară căreia îi place să fie condusă de cizmari, piraţi şi cine ştie mai ce ciudaţi ieşiţi din beţia istoriei! Eu, unul, sunt dintre cei care nu au crezut niciodată că dracul (Aghiuţă, Belzebut, Lucifer, B…. etc) poate fi neprihănit….
Şi la ce-mi foloseşte ? Iartă-l, Doamne că, mai tot timpul, nu ştie ce face!
Totuşi…să vă fie bine şi…una affetuosa stretta di mano !

Zile faine!
Il Padrino”

P.S. – De azi, şi e un gînd mai vechi ăsta, îmi deschid blogul, Genunchiul Lumii, gîndurilor şi textelor celor mai inspirate, celor mai bine scrise care-mi vor poposi la… „Poşta redacţiei”. Le voi publica pe prima pagină fiind păcat să se piardă printre comentarii. De multe ori găsesc acolo rînduri superbe, rînduri mult mai bine scrise, mai logice, decît cele care le-au provocat. Voi căuta mai în urmă şi voi mai scoate la suprafaţă, sper cu voia tacită a autorilor, astfel de pagini fie ele pamflete, ironii dar, firesc, cu cei şapte ani de-acasă.
Şi încep cu „Il Padrino”, cronicarul atît de însufleţit al Genunchiului Lumii şi al Blogolumii, pe care îl preţuiesc în chip aparte. „Il Padrino”, care – şi i-am spus-o de mult! – ar fi un… Godfather al blogosferei, dac-ar vrea… 😉 Braşovean de-al meu care, scrie cu atîta har, pe care-l ştiu, şi pe care abia aştept să-l întîlnesc la o promisă, reciprocă, ulcică de vin…
Mă-nclin, fratello… Padrino! 🙂

Toate zilele Prim-preşedintelui de partid şi de stat

De vreo cinci ani eu unul nu am preşedinte. Şi cum sunt bine antrenat, mă pregătesc să nu am nici în următorii cinci ani. O vreme chestia asta m-a revoltat, acum frustrarea mi-a devenit sictir, aşa cum am mai zis pe ici şi colo. Şi găsesc că sictirul îmi este chiar confortabil şi e singurul mod de a… pozitiva lucrurile. Pînă la urmă, mă gîndesc: şi dacă aş fi avut un preşedinte al meu ce ar fi fost, cum ar fi fost? Aş mai fi avut parte de voluptăţile exerciţiilor stilistice ale acestui sictir? Aş fi fost doar un simplu cetăţean satisfăcut mulţumindu-mă că mă simt reprezentat, că am un orizont de aşteptare, că nu mi-e silă să privesc spre nişte personaje care mă mint, mă fură, mă înşală, îmi sfidează inteligenţa şi morala prin a-mi vinde incompetenţa drept răsunătoare realizări iar criza drept scuză a impotenţei. Şi nu aş fi trăit cu senzaţia de existenţă sacrificată la dispoziţia unor vătafi grobieni… Aş fi fost mai puţin ironic şi… pamfletar şi mi-ar fi fost mai greu să mă dau… naiv. O, ce plictiseală, normalitatea!
Împrumut din „Dilema veche” o vorbă care mi-a plăcut, de-a lui George William Curtis: „Ţara cuiva nu este o anumită suprafaţă de pămînt, cu munţi, rîuri şi păşuni, ci este un principiu.” Da, ţara mea este un principiu inutil de definit şi este alta decît republica oranj instaurată de o populaţie rămasă la crizele pubertăţii, a cărei singură unitate de măsură este păşunea. Da, la mine în fiecare zi este „No Băsescu Day„, nu-mi place portocaliul vestelor celor de la salubritate şi mă dau în vînt după violet şi violete! La mine toate zilele sunt noi zile ale Prim-preşedintelui de partid şi de stat! 😉

Nişte oameni normali

Mă uit la fotografia asta şi mă gîndesc că în politica românească nu am mai văzut de mult o imagine memorabilă. Şi cînd spun memorabil nu mă gîndesc la pumni, şuturi în fund sau pahare cu apă azvîrlite în faţă. Văd, în sfîrşit, trei oameni normali: Antonescu, Geoană, Iohannis. Trei bărbaţi frumoşi, tineri, drepţi la stat care şi-au asumat gestul de a se înhăma împreună la scoaterea României din fundătura în care se află acum, economică, socială, morală. Trei oameni care au şi determinarea şi faţa necesare pentru a ne reprezenta, pentru a nu ne face de rîs.

Mai mult, zilele astea am văzut cîteva întîmplări care fac parte din acelaşi spectru memorabil. La „Ştirea Zilei”, i-am văzut pe Varujan Vosganian şi pe Adrian Năstase purtînd un dialog civilizat la finalul căruia şi-au dăruit cărţi, ai căror autori sunt. Şi m-am întrebat în ce context şi la ce gesturi cu… cărţi l-am putut vedea pe Traian Băsescu? Apoi la Tîrgu Mureş am văzut lansarea cărţii lui Mircea Geoană, „Încredere”, la care Mircea Dinescu, da, tocmai el, a găsit de cuviinţă să spună – referindu-se la campania electorală şi la carte – asta:
„Fiecare a venit cu o biografie atât de încărcată şi atât de nenorocită din această ţară, încît, revenind la atmosfera din oraşul dumneavoastră, eu simt nevoia ca preşedintele României să fie un domn. Şi am sentimentul că Mircea Geoană îndeplineşte această cerinţă, cu atât mai mult cu cât va fi înconjurat de alţi domni. Mă refer la Crin Antonescu , la domnul Johannis. Este aproape un miracol că România va avea un prim-ministru german. Este o chestie absolute uluitoare, de necrezut. Nu se putea în România acum 10, 15, 20 de ani. Iată că se poate acum. Faptul că în România, când o să vină doamna Merkel, putem auzi vorbind limba lui Goethe in Palatul Victoria, este un lucru care ţine de domeniul fantasticului aproape. Sigur că este un coşmar pentru Traian Băsescu, e ca un desen animat. El a recunoscut odată că nu mai citeşte nicio carte, fiind tot timpul plecat pe valuri nu avea cum să ţină cartea în mînă, pentru că îi jucau literele în faţă şi a spus că el nu se uită decât la desene animate. Eu îi doresc să vadă acest superb desen animat în care doamna Angela Merkel va vorbi cu Johannis în limba germană.”

Acum cîteva zile, pe o scenă la Braşov, i-am văzut pe Antonescu şi pe Geoană ridicîndu-şi în faţa mulţimii, mîinile împreunate în semn de victorie. Apoi, la Timişoara, azi, am privit spre un alt moment mirabil: un liberal, un social-democrat, un „minoritar” şi doi ţărănişti (Antonescu, Geoană, Iohannis, Gheorghe Ciuhandu, Radu Sârbu) la aceeaşi masă, semnînd un simbolic „Pact pentru Timişoara”. Bineînţeles că acest nou gest politic, în premieră, a trezit umorile portocalii ale ultraşilor lui Băsescu, depăşiţi cu mult de cursul evenimentelor şi ieşiţi, din lipsa de altceva, să se afirme peste noapte (culmea anacronismului!) ca unici reprezentanţi ai anticomunismului autohton, şi nu oricum, ci aşa cum ştiu ei mai bine şi mai argumentat, cu huiduieli, îmbrînceli, pumni sau… în funcţie de unghiul de filmare, cu dosuri de palmă. Bineînţeles că atît Geoană cît şi ceilalţi au păcatele lor dar văd că, după 20 de ani, aceştia sunt, în sfîrşit, dispuşi să acţioneze matur, dincolo de orgolii şi false conflicte doctrinare.
De partea cealaltă văd un preşedinte ambalînd o armată fanatică care nu ştie să piardă, care nu are cultura dialogului şi care, în loc să încerce măcar să participe demn la mersul lucrurilor, face jalnica dovadă a contrariului a ceea ce clamează din gură de şarpe fiind retrograd, împotriva civilizaţiei, a dialogului, a democraţiei.
Cred că nu mă înşel spunînd că asist la momentele maturizării şi cernerii peisajului politic românesc. După 20 de ani, cred că de acum politica va fi mai altfel, şi în orice caz, mai cu ştaif, mai cu… carte! Cei trei din fotografie reprezintă trecerea la altă generaţie, la alte mesaje, mai aproape de politica profesionistă, occidentală.

Încerc totuşi să fiu prudent în ce spun şi trag nădejde că gîndurile astea ale mele nu vor fi contrazise peste un timp de manifestările golăneşti, clientelare, ale unor sfertodocţi şi parveniţi precum cele ale acelora de care acum cred că ne despărţim definitiv. Sper ca oamenii ăştia să rămînă şi să se comporte normal mai departe şi să atragă normalitatea după ei, să îşi asume pînă la capăt şansa unică pe care, în conjunctura actuală, o au. Sper ca poza asta să nu fie doar una de album sau de revistă… glossy!

P.S. – Johnny Răducanu
, fiindcă azi e ziua lui şi fiindcă are normalitatea bucuriei şi tristeţii, stări pe care le-am putea regăsi… La Mulţi Ani astfel, Maestre!

Încă şase luni de… nimic. De aiurea-n tramvai!

Aud că azi unii aniversează şase luni de la „înscăunarea” noii… reţete a puterii prim-preşedintelui de partid şi de stat, Traian Băsescu, şi a guvernului Boc. Se dezbate „la teve” pe tema asta: ce o fi făcut struţocămila guvernamentală pedelistopesedistă de cînd păstoreşte treburile ţării? Concluzia e aproape unanimă: nimic. Probabil, aniversaţii ar zice că… dimpotrivă şi că greaua moştenire şi criza i-a luat (cum altfel?) pe nepregătite! Probabil, dînşii, vor poza mai departe în neînţeleşi, în genii care duc crucea noastră a nerecunoscătorilor! Ba vor spune că nu se cade să muşcăm mîna care ne hrăneşte!
Asta din moment ce noi, ăştia cîrcotaşi, ne (mai) permitem să vorbim de nişte fleacuri precum nişte riţi-piţi de vreo 600.000 de euro, precum nişte deconturi per cap de parlamentar (din ăla uninominal!) de vreo 5000 de lei pe lună ori despre nişte amărîte de borduri de vreo cinci milioane de lei! Noi ăştia cîrcotaşii – nişte ţîşti-băşti, în definitiv! – care, în balanţă, apropo de cheltuieli, în caz de… Doamne fereşte, va trebui să ne aducem de acasă aspirina, rudotelu’, spirtu’ şi feşele, la spital, aşa cum se întîmpla în vremuri apuse acum vreo 12-13 ani!
Nu o să mai spun nimic acum despre minunatele măsuri anticriză ale „guvernului bocacian” care, lipsesc cu desăvîrşire şi care, sunt convins, ne-au înfundat în criză mai adînc decăt criza însăşi. Nu o să mai spun nimic, acum şi aici, nici despre jalnica figură „dură” pe care încearcă să o facă un PSD nevertebrat care, se dă silit să participe la această căsătorie din… interes.
Nu am auzit însă pe nimeni, azi, să-i întrebe pe români, chiar pe ei!, pe stradă, cum se simt, cît de bine trăiesc, după aceste şase luni de „compromis care nu compromite”! Să-i întrebe aşa, de-ale vieţii, pînă şi pe cei care i-au votat acum şase luni, cu încredere, pe cei care au pledat atunci pentru această putere şi pentru acest guvern făcute să ne „uşureze”… criza.
Nu mai am niciun chef acum să mă mai aventurez în ecuaţii politice, în previziuni, în analiza sondajelor. Privesc însă în jur şi văd o secetă devastatoare, la figurat, văd cîmpuri peste care parcă au trecut nori de lăcuste, văd oameni cenuşii, oameni înjurînd printre dinţi, făcîndu-şi cruce pentru ziua de mîine sau oameni care vorbesc singuri. Văd oameni trişti şi tot mai multe străzi pustii…
Pînă la urmă ce vreau să zic: încă şase luni de nimic pentru ţara asta. Ba mai mult, şase luni în care nimicul şi… degeaba, şi deznădejdea, ca efect, au înfundat în amărăciune şi mizerie, cu precizia unui toc de bocanc răsucit, cîţiva ani bunicei din istoria noastră recentă.
„Ei na, vor zice unii, da’ eşti supărat rău bre! Te dai sensibilos!” Nu, nu sunt supărat! Mă simt mai curînd… aiurea-n tramvai! E un lux şi ăsta, ştiu!

Da’ vouă cum vă e, cum vă simţiţi?!… Pe bune, ce mai faceţi, cum o mai duceţi?

Presa ca o pradă

Au trecut ceva… vremuri de cînd am mai folosit acest titlu, pe atunci într-un colţ de ziar. Cred că, mult mai ataşat fiind de breaslă, îmi exprimam o oarecare amărăciune despre mersul şi independenţa ziarelor şi a ziariştilor. Poate chiar îmi şi făceam iluzii că ar citi cineva acele rînduri ce prevesteau vremuri grele pentru libertatea cuvîntului şi pentru tot mai micul preţ al acestuia… Ţin minte că atunci mass-media încă mai erau considerate a nu ştiu cîta putere în stat şi că românii aşezau presa la nivelul încrederii undeva sus, în rînd cu biserica şi armata.
Cu trecerea timpului însă iată că, în loc ca atmosfera să devină mai respirabilă şi respectabilă în lumea presei şi în loc ca această instituţie să îşi consolideze verticalitatea şi prestigiul, lucrurile s-au înrăutăţit. Şi asta nu se vede doar din sondaje, precum acesta de azi al Transparency International privind corupţia ci chiar din producţiile media tot mai tabloidizate şi partizane. Tabloidizate şi din cauza ieftinirii lor în peisajul autohton, din cauza pierderii încrederii în sine a presei.
Astăzi românii spun limpede, fără dubii, că presa este în topul corupţiei, alături de partide, Parlament, afacerişti şi Justiţie. S-a mai deşteptat şi publicul, e adevărat, însă şi gazetele şi televiziunile au uitat pînă şi meşteşugurile elementare ale disimulării prostituîndu-se pe faţă. Acum ceva ani, mai erau ziare care bravau în „independente” şi îşi apărau „onoarea” asta chiar dacă se ştia că adevărul este altul… Astăzi nu cred că se mai oboseşte vreun ziar să se manifeste astfel sau să îşi spună aşa. Bătălia corectitudinii la nivel moral şi politic a presei noastre a fost pierdută.
Dintr-o pradă oarecum potenţială, cu cîţiva ani în urmă, acum din presă şi din meseria asta se înfruptă cu sete fel de fel de hiene. Chiar dacă presa, ca marfă, arată mai bine (nu zic că e şi mai bine făcută însă în conţinutul ei!) e mai frumos ambalată şi mai bine pusă pe sticlă sau hîrtie, iată este mult mai puţin credibilă, coruptă, chiar mincinoasă.
Şi cum asta se vede cu ochiul liber, cum a devenit o percepţie comună, de ce se mai miră oare gazetarii şi… mogulii lor că nu li se mai vînd ziarele? Cine are încredere într-un popă curvar, într-un poliţist dovedit hoţ, într-un judecător corupt sau într-un contabil escroc? Aşa e şi cu presa. Dacă i s-a aplicat şi ei eticheta de coruptă sau mincinoasă, la revedere!
Şi cum rămîne cu acel… „quality” pe care unele dintre ele se străduiesc să şi-l pună în frunte?

P.S. Două analize mult mai pertinente pe tema soartei presei de azi am găsit în Pagina lui Dragoş Stanca şi în Media lui Comănescu.

Al cui bine şi al cui greu?!

A început c(h)ampania pentru alegerile europarlamentare. Nişte alegeri fără miză, după mine, pentru covîrşitoarea majoritate a românilor. Un alt prilej de exchibiţionism şi narcisism electoral pentru politicienii dîmboviţeni. Nici dacă ar şti prea bine, dacă ar fi convinşi de menirea europarlamentarilor românii tot nu ar marşa la mesajele de campanie din această primăvară. Absenteismul este în trend crescător, firesc, nu de azi de ieri, iar acum cu criza legată ca o ghiulea de picioare nu are cum să ne sporească apetitul pentru alegeri şi democraţie. Mai ales văzînd că de fapt această criză e doar pentru unii, mereu aceiaşi, adică pentru noi mulţimea de aducători de voturi. Mai ales văzînd că cei „aleşi” sunt rupţi de realitate şi impotenţi să ne ofere soluţii. Mă aştept chiar la un cîştig, pe fondul ăsta, al duetului Vadim-Becali, chiar cu bătaie spre prezidenţialele din noiembrie şi, în orice caz la rezultate joase pentru cei ce călăresc azi struţocămila puterii, pedeleii şi pesedeii.

Din startul ăsta electoral, cam fără istorie şi fără ca vreun partid să mă convingă să fiu atent la ce se întîmplă sau că „ceva” se întîmplă cel mai neplăcut m-a surprins sloganul partidului prezidenţial şi guvernamental: „PD-L, la bine şi la greu”. O astfel de formulă mi se pare cinică şi ipocrită, în aceeaşi măsură cu celebrul „Să trăiţi bine!”. Ce altceva ar putea înţelege presupusul alegător român? „Adică, după cinci ani de guvernare jalnică în care ne-aţi adus unde ne-aţi adus, acum să mai înghiţim şi să fim solidari la curbele de sacrificiu şi strînsul curelei dictate tot de voi?”. Binele cui şi greul cui?! Cînd le-a fost lor greu? Am trăit şi trăim rău privind spre binele guvernanţilor. „Să trăiţi bine” a fost definitiv un „Să trăim bine!” al lor, o mostră de demagogie absolută. Acum ni se sugerează să înţelegem situaţia, că deh criza e de vină!, şi oricât de greu ne-ar fi, tot cu ei să votăm, spre continuitatea binelui lor, nu al nostru! Cînd ne-a fost bine cu ei astfel încît să vrem să ne fie şi greu tot cu ei? Sloganul ăsta îmi dă măsura întreagă a faptului că pentru ei, pentru marea parte a clasei politice nu suntem altceva decît o masă de manevră, nişte automate cu fisă de aplicat voturi pentru privilegiile lor… de uz local sau european.
M-aş bucura să cred că românii chiar vor alege, puţinii care vor intra în cabina de vot. Dar e o altă iluzie. Prefer acum o altă… muzică! 🙂

Bordelul opiniei publice

Este evident, în opinia mea cel puţin, că viaţa noastră, a românilor, este în bună măsură o sumă de mici drame. Mai ales astăzi. Nu trece o zi în care să nu întîlnesc cîte o întîmplare care să mă facă să întăresc gîndul ăsta. Mă intersectez destul de des cu oameni care îmi pun în faţă pagini prin care dovedesc suferinţe incredibile, boli pentru care mila publică este prea puţină pentru a aduna într-un loc banii necesari minimei speranţe a vindecării. Întîlnesc zi de zi amărîţi care trăiesc cu mîna întinsă. Văd români, tot mai mulţi, fără speranţă care chiar nu au după ce bea apă, chiar o duc de pe o zi pe alta, deopotrivă bătrîni, deopotrivă tineri sau copii (copiii aceia cu privirile îmbătrînite prematur). Aud despre destinele sfărîmate deja de teroarea şomajului şi a neputinţei de a-şi mai putea asigura existenţa pe credit, ale unor familii care, pînă mai ieri, trăiau totuşi iluzia unei vieţi decente. Credeţi-mă, toate astea se întîmplă la cote alarmante, aici şi acum, şi nu fiindcă am eu vreo ascunsă dorinţă de a zugrăvi totul în culori apocaliptice.  Aceste mici drame sunt cele care dau, de ceva vreme, imaginea realităţii noastre.

Şi ce facem noi în schimb, sau parte dintre noi? Ne lăsăm atraşi într-un joc jalnic de-a opinia publică, de-a societatea civilă, de-a mass-media, de-a politica, de-a guvernarea, de-a justiţia, de-a morala!… De ce şi de către cine şi pentru ce?  Realitatea despre care vorbeam mai sus, lucrurile importante adică, par să fie inexistente văzute fiind de la înălţimea „opiniei publice”. În definitiv ce mai este, ce a mai rămas din „vocea opiniei publice”? Nimic?! Care mai sunt interesele „opiniei publice”? Cum se face că instinctul nostru de conservare a fost în aşa hal terfelit, sechestrat, prostituat, încît „valorile” ne sunt cele impuse, cele dictate sau pierdute de prin agendele cu coperţi de piele ale unei puteri supreme bine aşezată în lumina reflectoarelor?  Ce ţară mai este asta în care trăim azi, unde pînă şi durerile atroce sunt trimise să fie tratate la… bordel? O nouă retorică şi naivă întrebare, desigur!…