Firimiturile de dimineață ale porumbeilor

în fiece seară
cînd soarele închide ușile
și le stinge lumina
se duc pesemne la culcare sau
mai stau o vreme să asculte liniștea fotoliilor vechi:
vecinii mei de la trei n-au aprins niciodată vreun bec
și uneori uită toată noaptea geamul deschis
pregătiți din vreme parcă pentru
firimiturile din zori ale porumbeilor.
cred că acolo-i paradisul nopților
și iasca zilelor.

La ce te gîndești?

Piatra craiului a adăugat o fotografie nouă
ținutul sălbatic a distribuit un link
ada milea a distribuit postarea publicată de
gina și-a actualizat starea
natașa și alte 82 de persoane
au reacționat la un link distribuit de tine
nature pictures te-a invitat să apreciezi pagina sa
lui dumitru, norei și altor 13 persoane le place
o fotografie distribuită de tine
mihai te-a menționat într-un comentariu în grupul
iguazu national park a distribuit o postare
gheorghe și-a actualizat starea
donald j. trump a adăugat un clip video nou.
La ce te gîndești?
Astăzi, acum 5 ani, ți-ai dat
întîlnire cu tine
și n-ai mai ajuns.
Și să-ți fie (de) bine.

pe sub tîmpa

în care stai pe o bancă
și împarți niște alune prăjite
cu veverița coborîtă din cimitirul eroilor
„știu ce-ai făcut astă-iarnă!
tu știi ce-am făcut eu astă-iarnă?”
îți zice.
cred că-i primăvară pe sub tîmpa.

Poem local

în fiecare dimineață îți luai
ziarul și pachetul de țigări,
de la colț, de la gemenii.
erau acolo un chioșc de ziare
și-o tutungerie,
ziarul local și snagovul destinate,
pe croiala cafelei cu zaț
care n-apuca să se răcească-n răstimp.
răs timp
des tinate.
și mai udai și florile
și trăgeai și ceasul
și nu întîrziai niciodată la
restul zilei și ziua era destulă.
res tul
des tulă.
și diminețile nu erau nici mai lungi
nici mai scurte ca acum,
nici mai însorite.
dimi nețile
în sorite.
și de-aia te-ntreb:
cum reușeai toate astea?
cum?

Ceas "Ostersetzer & Fii – Brasov" (cca.1930) Sursa: www.timeclubromania.ro
Ceas „Ostersetzer & Fii – Brasov” (cca.1930)
Sursa: http://www.timeclubromania.ro

 

Cu sifon

„Ce să-ți iau de la Cooperativă?”,
te-ntrebam.
„Umple sifonul
și un carpați
și creveți
și-un sirop de zmeură.”
Era în locul acela,
numit „la crucea nuștiucui”,
în curba dintre biserică și
Căminul cultural.
La pas puteai face un sfert de oră
pe drumul principal,
dacă n-aveai chef să faci un ocol
pe deal.
Cooperativa nu mai e
și nici sifon
și nici tu nu mai ești.
Nici brazii nu mai sunt.
Pentru el, pentru ea,
toate astea n-au fost,
nici măcar n-ai existat.
„Unde se duc postările astea
cînd se duc”,
atît i-aș întreba.

Ce simplu

ce simplu-i
să scrii poezii –
așa deduc:
se ia o pagină de facebook
se însămînțează
cu umbra unui nuc
și coapsa-i se scobește
de aur.
așa se explică:
deduc – e plin de poeți
pe ziduri azi
și toți cu mîna goală.

Punctul Termic 6
Punctul Termic 6

Scriitori de primăvară

Foto: www.transport-in-comun.ro
Foto: http://www.transport-in-comun.ro

scriitori de vagoane,
scriitori de pietre,
scriitori de șervețele,
de foste ziare,
scriitori de pereți albaștri,
scriitori de alb
și de negru,
scriitori de asfalt
și de trotuare,
scriitori de cutii de chibrituri,
scriitori de cruci
panglici și bilete,
scriitori de ziduri
și de genunchi,
scriitori de rețete
și etichete,
scriitori de ferpare,
scriitori de priviri
de ochi mari,
de geamuri,
scriitori de păpădie,
de frunze,
de iarbă
și de ploi,
scriitori de primăvară,
scriitori de nisip,
scriitori de nimic…

Check-in din 5

„asta-i viața!”, a ținut să ne-nvețe
nea Mitică în cinciul de seară.
nu te-ai aștepta să vină de la chanel no. cinci,
da’ nici de la cei cinci ai lui repausați
în ultimele cinci luni:
unul, cel mai tînăr, „de la aprozar”,
abia ce apucase pensia și a făcut atac
de cord, al doilea, „finu’ de la circulație”,
cancer la plămîni, al treilea, camaradul de cătănie,
părăsit de nevastă, s-a agățat în ață,
al patrulea, „colegu’ de strung”, tot cancer, la ficat
(„e în noi toți, dom’le, da’ alcoolu-l scoate la lumină!”)
și-al cincilea, „cu el mai mergeam la pescuit”,
lovit de tren, acu’ o săptămînă…
îi fuseseră toți amici de viață pe linia cinci
și chiar și pe el, cu vreo doi ani în urmă,
îl încercase c-un accident vascular,
da’ l-a mai lăsat că fusese bun la matematică…
văd că de la o vîrstă te obișnuiești cu ideea,
ți-i aliniezi ca la apel și
povestești și-i numeri ușor,
da’ eu check-in din 5 nu mai dau!
asta-i viața!

Crize

criza „care arde mocnit” sau
probabila improbabilă
de mai încolo.
probabilul apropiat ce?
„- totuna-i!”
crize de nervi fără rost,
pretexte poetice la întîmpinarea liniștită:
neputința a avut un singur răgaz,
ăla-n care te-ai născut.
și cu asta ți-ai rezolvat
și autobiografia prozaică.

Potriveală

îi venea bine scîndura albastră,
și-i ținea de urît.
nodurile, nervurile fine,
scrijeliturile-inimioare semnate cu
inițiale dădeau frumos cu pielea,
cu ridurile, cu chiromanția,
cu amnezia.
i-ar fi dat like, i-ar fi dat share,
i-ar fi pus insistente
exclamări și semne de-ntrebare
de nu s-ar fi știut în van.
îi venea așa de bine scîndura asta albastră
asortată la pielea albă,
încît avea să și-o facă podea,
să-l țină minte – măcar ea.

Blue Wood (foto: pichost.me)
Blue Wood (foto: pichost.me, by Goofy)

 

Ţigara de seară

nu era nici de dinainte, nici de după ceva.
dinainte de ce, de după ce să fi fost?
era ţigara de seară-mpărţită cu străzile din jurul blocului,
cu spaimele din gîtu’ zilei, cu numerele de înmatriculare
BV06RAU, B111RUT, B de la bîntuiri, dinspre chioşcul de tutun
dintre cele două tomberoane verzi.
ţigara din gîtu’ serii,
doar fum împărţit cu pisicile vagaboande,
cu cîinele cartierului de sub balcon, bătrîn,
cu umbra portocalie a porumbeilor.
doar fum.
nu mai e.
ce era rău în asta?

http://www.artflakes.com/en/products/smoke-and-sunlight-mingle-on-a-street-in-trinidad
Foto: „Smoke and sunlight mingle on a street in Trinidad“ by Sami Sarkis Photography (www.artflakes.com)

De ziua republicii

de ziua republicii
armata republicii de poeţi
defilează cu pieptul înainte
prin faţa comandamentului de statui de poeţi
aliniate matematic din marmură şi cupru
şi lustruite în prealabil de găinaţi.
la capătul procesiunii îi aşteaptă
c-un ceai cald şi sandwichuri în
hîrtie de ziar
şi salve de tun
porumbeii zilei
degeraţi şi ţanţoşi.

Vecinul de seară

de la trei pîn’ la parter
ai destul timp să eviţi
întîlnirea cu vecinul de scară
şi n-o faci.
şi e a doua zi cînd în loc de ochelarii de orizont
îi porţi pe ăştia de litere şi te doare capul
şi-ţi vezi realitatea mai aproape de cît e.
acum i-a rămas cheia înţepenită în butucul uşii
şi i s-a rupt punga de gunoi
i-a curs pe șosete.
e miop şi e seară
şi automatul de scară stinge prea repede lumina.
în aia a mă-tii spune imparţial vecinul de jos
ori de cîte ori treci pe lîngă el.

Tot un fel de van Gogh

n-am apucat să vă zic
tocmai l-am văzut pe van Gogh
ieşise pe câmpul galben
(colţ cu strada albastră de după copaci)
şi culegea frunze şi castane medicinale
ma gîndesc că am fost ultimul care l-a zărit
cum la fel de uşor pot fi
ultimele mele vedenii de toamnă
şi ultimul e-mail pe care mi-l scriu
şi la care nu-mi răspund.
Vincent van Gogh - The Mulberry Tree
Vincent van Gogh – The Mulberry Tree

luni

la 8 dimineaţa
luam amîndoi cinciul
de pe Berzei pînă aproape de Unirea
cînd, la pas, pe Eroilor
mă-ntreba de soarta
ziarelor din oraş.
nici depresive, nici nevrotice,
un pic obosite,
îi spuneam într-o doară,
ca o acoladă, pînă ce,
pînă cînd i-am rămas dator
c-o frumuseţe de ferpar,
la o aruncătură albă de băţ
de poza din care mă priveşte,
jovial şi tînăr,
bodiu andrei.

duminică

nu-i despre nefăcute
și dispreț,
despre țăcăniți,
nervi,
isterii,
deshidratări,
priviri fixe
și pustiu profit,
ci invers ar fi,
că-i duminică, palerule,
cantonierule,
galbenă și caldă,
de crescut
jumătăți de cuvinte
și gînduri cu mînecă scurtă,
pe-un peron de făgăraș.

Cu bicicleta

În cîte feluri poţi tu să scrii?
Eşti un cameleon!
Uite eu dacă-i zic pomului pom,
pom e,
dacă-mi dezvelesc o coapsă,
soră cu sînul şi cu pîntecu-mi-e
şi genunchiul, genunchi,
ca tu să le doreşti!
Dar tu? Eşti dizarmonic,
narcisist şi suferi grav
de amnezie.
„Eu? Eu nu scriu.
Eu mă dau cu bicicleta
pe timpanul lunii!”

Fiindcă

fiindcă aveai aşa un gînd
că timpu-i stricat
pietrele făină
vîntul secat
apa fără rouă
albastrul înverzit
drumul cît un ochi de ac
soarele netreaz
luna nedormită
mintea neamintită
şi ochii pe uitatelea,
ai aranjat lucrurile:
Ctrl+Alt+Del.
fiindcă tot erai
din născare
pe picior de plecare.

Foto de F.O.
Foto de F.O.

Poezie naivă

pui mîna
și desenezi un deal
și mai jos o casă
(sau un bloc)
cu creionul
tremurat
o fereastră și o prispă
(sau un fotoliu)
și o mamă
sau un tată
și scrii de mînă
bună ziua
și mulțumesc
și semnezi
și îți faci din asta
un coif
sau un zmeu (de hîrtie)
și asta-i o viață
sau după caz
o poezie naivă.

Dimineaţa mov

nu lăsăm niciun cuvînt în urmă
cum nu abandonăm niciun suflet
şi nu pierdem niciun trup prin tranşee.
aşa-i la război
şi dezertăm cu toate acasă.
aşa-i cînd din prispă ne îmbie un înger cînd
ne aruncăm raniţa plină în patul jilav
din sufragerie şi
dimineaţa mov ne face-un hatîr:
n-o să mai vină!

Lîngă mare

ai ascultat sonata
ploii surdă
lîngă delfini,
lîngă mare,
lîngă statuia ideală
şi-ai plîns.
nu-mi cere acum să-ţi scriu
o poezie
pe timpanul gol,
pe limba muşcată
de dinţii spaimei.
nu-mi cere acum să spăl
acvariul de gînduri.
mai bine să ungem cu ciocolată
pîinea îngerilor.

Sunetul oránj

cum se aud lucrurile?
pietrele? ca nişte gogoşi:
le prinzi în dinţi şi pocnesc.
lemnele de foc, vitraliile,
fluierele picioarelor balerinelor?
le prinzi între degete şi pocnesc:
fracturi deschise să treacă prin ele
tunelul oránj.

Un gang prin Braşov
Un gang prin Braşov

Ciornă

am înţeles că-n second life
viaţa nu doare
şi că moartea-i un
anti-perspirant
invisible
for black & white
ce-mi plac ciornele astea
vechi şi electronice
din care nu-nţelegi nimic:
„Adică, ce te costă un zîmbet, o-ntrebare?!”

Foto:
Foto: „Life Is Beautiful” (pe o plajă la Marea Neagră – F.O.)

Chemarea elefantului

„Cum, şi-n ce-ţi cîntăreşti singurătatea,
în vii sau în morţi,
în frunze, în pietre sau în covoare?
Nu că ar conta,
dar tot a venit vorba şi vremea
să te legeni pe o pînză de paianjen…”,
„Pînă cînd?”, am dat să întreb.
„Pînă cînd vor mai chema un elefant!”,
mi-a mai zis dresorul.

Foto:: Gregory Colbert -
Foto: Gregory Colbert – „Ashes and Snow” (Nomadic Museum”)

De faptul poeziei

geamătul ierbii traversează
şinele de fier ale frigului,
la fel cum durerea de piatră izbeşte
punctul albiilor ridicat de peşti,
la fel cum piatra, chiar ea, îşi potoleşte setea
din umbra pulpelor tale căzute pe cuibul de vrăbii
omorîte de sunet, de faptul poeziei
greu de purtat ca sîmburele alb
ce-mparte lumea-n două ca un vierme căldura.

Peisaj cu genunchi

Cu genunchii şiroind de cerneală,
prin grîul cît noaptea
coboara pe-un gînd
o fată în alb
şi purta în spate o armă.
Mestecenii se aplecau atît de mult
peste garduri, încît doar întinzînd
mîna le-ar fi putut fura păsările
din vîrful crengilor,
dar nu…
cu genunchii roşii de frig,
ea cobora pe-un gînd…

Blues cu cireşe

fără de teamă-ţi strîngi amanţii
prin cafenele de dans nebun,
pe toţi odată,
dar noaptea trece
tristeţe oacheşă
şi ca un fum te pierzi
pe pragul cu cireşe-nzăpezite.

iarnă, visezi
să-ţi vină odată
mînzul uitării albe
din tine să se-adape,
izvor fără cuvinte
pe un pervaz cu flori.

Ceasul cu turn

la orele de miazăzi,
gărgăriţă-riţă,
cu mîinile spălate de cuvinte,
prin oraşul traversat de ape uituce,
pe acolo alergam
să-mi fac chitări din tei
şi aruncam cu ochii verzi în primăvară.

concertul de miazăzi,
din turnul cu ceas,
gărgăriţă-riţă,
a avut un succes nebun,
biletele s-au vîndut pe-o lacrimă.

Despre zbor

la început au stins bucăţile de piatră
pe malul roşcat,
apoi au aruncat cu trupuri în aer
şi cu trestii
şi-au retezat porumbeii din zborul
pieţii sfatului…
după un timp au aruncat şi statuile
în marea cu gust de-ntuneric,
fiindcă uitaseră de ce-au venit.

Pe poante

Străzile-s tot mai înguste
şi mai lungi de la o vreme,
dimineţile, nişte sfori.
Îţi trebuie o prăjină de bambus
să-ţi ţii echilibrul pe străzile tale,
să treci dintr-o dimineaţă rotită-n alta,
să nu-ţi zdreleşti genunchii, gleznele, poantele,
pe străzile-dimineţi, suspendate una-n alta.
Dimineţi-sfori, trestii fără rest:
nici nu pui bine pasul cînd,
dintr-un punct vine vocea:
„Bă, da’ impozitul pe viaţă ţi l-ai plătit?”

De-un leu poezie

trup tînăr uitarea
trup vechi singurătatea
cuvinte de proximitate adică
un fel de poliţie a asteniei
de primăvară
ca nu cumva amneziei să-i pară rău
că te-a luat prea repede
pe nepregătite
fără punct şi virgulă
înainte să-ţi fi plătit
punga de plastic
cu poezii de-un leu.

Hangarul de cuvinte

fugar obosit, acest quijote,
de-o futilă dulcinee,
printr-un hangar de cuvinte.
şade-ntr-un colţ de sticlă albastră –
chioşc de bilete pentru
spectacolul cu lemne al nopţii,
scuipă seminţe şi din căşti îi curge
king crimson prin vene.
ar socializa pe cea mai frumoasă copertă,
pe cea mai vîndută tandreţe,
da’ nu-i mai vine,
într-un hangar de cuvinte,
fostă tarabă de orhidee.

Salvador Dalí - Study for Don Quixote (The Metropolitan Museum of Art, New York)
Salvador Dalí – Study for Don Quixote (The Metropolitan Museum of Art, New York)

Buzunarele zorilor

umbli prin buzunarele zorilor şi
te scotoceşti de ceva mărunţiş
pentru un „Internet-Cafe”.
aveai de trimis nişte scrisori gata timbrate
şi tot te-ai luat cu
treburi şi tot ai uitat de cele importante,
dar acum o să le scanezi pe toate
şi-o să le trimiţi pe net, acolo
unde lumea zice că-i găseşti pe toţi,
pe-un mail sau pe-un facebook universal…
peste un ceas, şi mai singur,
cu buzunarele zorilor goale,
te-ntrebi doar, grijuliu:
„da’ s-or fi conectat şi la facebookul
şi la mailu’ ăla al morţilor?”
că din paginile viilor, neşterse,
zîmbeau, îţi dădeau like şi-ţi făceau cu mîna…

Mai ştii codul?

Mai ştii codul galben de cuvinte amare pus pe suflet,
codul roşu de cuvinte-nsîngerate de pe cord,
codul portocaliu de singurătate de pe banca de zăpadă,
codul verde de cuvinte acre căzut pe-o pleoapă,
codul violet de atingeri de pe coapsă?
Da’ mai ştii codul albastru de priviri,
ostatic pe aşteptările cu punct şi cu virgulă?…

Joaca de-a Braşovul

am prins, dimineaţă, nişte gînduri puse pe joacă,
vreo trei sau poate patru, coborau de sub tâmpa…
şi după ce-au rostogolit cercul prin poarta schei
le-am văzut cu ochii mei cum au sărit
coarda pe strada sforii,
apoi au încercat să bată-un lapte gros pe castelului
şi, chiar ostenite fiind, s-au pus pe-o leapşă-n bastionul ţesătorilor,
la adăpost de ploaie.
pe la amiază, încă nedomolite, se îndemnau
la de-a v-aţi ascunselea prin porţile ecaterinei
şi-ar mai fi întins şi-un elastic pînă-n turnul alb şi-napoi,
dacă nu chiar pîn’ la cetăţuie!
ba îşi mai doreau şi-un telefon fără fir, pe după ziduri,
de la graft la warthe, de nu venea prea repede să le ispitească seara,
c-o piatră de şotron, în curtea bisericii negre,
unde, găsindu-mă, m-au ademenit şi pe mine,
cît să le ţin de şase c-un cuvînt…

Un abur fără nume

una, două, nouă?…
unşpe, 11 linguriţe de cafea trebuiau să fie,
pentru două căni mari, negre, întregi.
să vrei să-ţi aminteşti parfumul, cînd privirea-ţi
prinde să-nflorească cuminte ca un ochi de geam în ger,
cînd din tot trăitul zilei rămîne singură,
musca de iarnă-n firul păianjenului amnezic,
agăţat de colţul de sus al aburului fără nume,
fără zahăr, fără memorie?

Foto: Kenneth WF Zawlacki – „Canon T4i (650D) Slow Motion Test, Coffee Steam.” vimeo.com

 

Strada suficientă

poţi uita drumul,
poţi să n-ai răspuns la
„ce-i în mintea ta?”.
poţi să nici n-o ai,
să înşeli aparenţele,
oraşul să te creadă mintos…
poţi uita liniştit,
urmele rotulelor în zăpadă
o să-ţi arate drumul pînă acolo,
pînă-n capătul străzii suficiente,
unde doi jandarmi îşi răsucesc cîte-o ţigară.

Foto: Snowy Day, Warsaw, Poland (bluepueblo.tumblr.com)

 

Cărămizi de cuvinte

prin re-
ducere la absurd
din trupul tău
se poate
împrăştia
o clipă,
un fir
cu plumb
străpuns între două ramuri.

prin ab-
surd din trupul tău
pot să plutească
linişti.

e absurd să desenezi
pe trupul tău
ceva din toate astea,
să îl îmbraci în cărămizi
de hîrtie,
cărămizi de cuvinte
şi să te aştepţi să transpire.

Muzică de nuntă

am ars nişte hîrtii dinspre colţuri
una cîte două două cîte patru
am scos din minţi consoanele
vocalelor le-am încolţit îndoieli.

ascultam o muzică veche
din flaut şi chitară
doi trubaduri plus doi trubaduri
mi-au cerut nişte bani
le-am dat
o cană cu apă, două căni cu apă
şi-o scrisoare-ncepută
s-o dea mireselor bogate.

Cel verde şi teafăr

azi
las pentru voi aici
ciolanul ăsta de timp.
uit de fîntîna din cumpeni
uit de turma de zimbri indecişi.

cu o săgeată
ca o sîrmă
îmi închid ochiul stîng
cel verde şi teafăr
astăzi
vă uit rătăciţi
în hamace.

pictura e gata:
îngeri cu tatuaje de pofte
himere-n galere
prin poduri
sub poduri
pe scări de tramvaie.

Timp

îl plictisisem pe Dumnezeu cu insomniile mele
coboram noaptea pe fereastră
să număr muşuroaie
să agăţ pe sîrmă la uscat
aricii trişti aricii treji de ploaie.

aşa că în zori
mi-au prins cuvintele în ciment
mîinile mi le-au legat de răsărit
aşa ca să mă mai întindă încă o zi peste lume.

Vara cîntă reggae

îmi miros mîinile a otravă pentru şobolani zici
da am întins în baie în holuri în sufrageria
spartă de zepelinuri în dormitorul roz cu pînze
în balcoanele pentru avioane
cursele piedicile capcanele virgulele.

trecînd prin ele ca prin moarte
ca prin muzici de iarnă ca prin
cearşeafuri ude electrice
măcar să îţi sfîşii un pic sprîncenele
degetele mari cozile cu fundă.

măcar cînd treci prin ele
pe străzi vara cîntă reggae
şi mie îmi miros mîinile a otravă de şobolani.

Van Gogh roz

cînd peste copaci
plouă ecvestru
cînd linia lungă
lungă de tramvai
e atît de îngustă
cînd poţi să treci prin ea
un picior de girafă
cînd cîntăreşti
felia de măr cu arătătorul
cînd săruţi pe ochi statuia fără sens
măcar atunci muşcă urechea somnului
visează galben cînd pînzele roz
gravide-l visează pe van Gogh.