Al doilea genunchi al lumii

În care poezia…

…poezia ta-i mîncare pentru îngeri, Vasile,
stai liniştit, le-ai lăsat destulă
şi de sub verdeaţa pămîntului
oamenilor nu are cum să le cadă
vreo firimitură,
îngerii tăi nu mor de foame, Vasile.

Salvador Dali - "The Fallen Angel" (Illustration for Dante's "Divine Comedy" 1951)
Salvador Dali„The Fallen Angel” (Illustration for Dante’s „Divine Comedy” 1951)
Al doilea genunchi al lumii

De faptul poeziei

geamătul ierbii traversează
şinele de fier ale frigului,
la fel cum durerea de piatră izbeşte
punctul albiilor ridicat de peşti,
la fel cum piatra, chiar ea, îşi potoleşte setea
din umbra pulpelor tale căzute pe cuibul de vrăbii
omorîte de sunet, de faptul poeziei
greu de purtat ca sîmburele alb
ce-mparte lumea-n două ca un vierme căldura.

De azi pe mîine, Feedback, Poezia de azi, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Unde dus? Dus şi atîta

Pentru unii, pentru alţii

"Noi, Nichita Stănescu."
„Noi, Nichita Stănescu.”

Piatra şi muntele de piatră există numai pentru om. pentru arbore, piatra şi muntele de piatră nu există cu dovada frunzei verzi.
Capul de deasupra umerilor nu există pentru toţi. Pentru stînca de piatră a muntelui, capul nu există deasupra umărului.
N-am văzut vulpe îmbrăcată cu ie, decît numai stelele lepădîndu-se de raze.
Ha, mare rostogolită, mă uit la tine ca şi cum aş vedea valurile pe care pietrele le au.
Mă învelesc într-un trup de femeie, piatra nu mi-a spus că se înveleşte într-un trup de piatră.
Nefericirea mea stă în naştere, iar nu în frumoasa umbră gri a frunzei verzi.
Pun mîna în părul tău, îmi înfăşor pletele tale cu cuvintele mele.
Strig cuvîntul ca şi cum ar avea fiu piatra, ca şi cum ar avea fiică frunza.
Mor şi strig cuvîntul, ca şi cum muntele ar fi munte, ca şi cum vîntul ar fi plin de aer, ca şi cum albina ar avea ţepi în coada ei cu ţepi, ca şi cum tu, dragostea mea, te-ai uita la mine cînd dorm dus, unde dus? – dus şi atîta.
(1982)

21 grame de suflet

Cercetătorul suedez, medicul Nills Jakobson, a avut recent lugubra ideie de a cîntări o serie de muribunzi în momentul fatal. El a constatat pe macabrele indicatoare ale cîntarului său că, indiferent de sex sau de vîrstă, trupul uman pierde invariabil 21 de grame în clipa morţii. În conferinţa de presă organizată, Nills Jakobson a declarat că aceasta este greutatea sufletului.
Va să zică 21 de grame!
(1982)

Nichita Stănescu
– din „Amintiri din prezent” (Editura „Sport turism”, 1985)

Crochiuri Cotidiene, De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Nod în papură, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

E duminică-toamna. Ei şi?

Precari (aşa-i zice, mai nou, plevei!), marginali, asistaţi, excluşi, captivi… Şi utopicii – cei ce-i privesc de pe margine,  crezînd că-i cu putinţă ca-n nu ştiu ce alambicuri să le ridice-un adăpost mai de doamne-ajută. Într-un alt cerc, de jur împrejur, ipocriţii, revoltaţii de serviciu şi, desigur, parveniţii, uzurpatorii-n haită. Normal, veţi zice, fiecare doarme aşa cum îşi aşterne! Nu mai sunt convins de asta. Jucăm, actori, în tabloul nostru, aşa-i, dar la urmă, mai mereu, alţii îi pun rama!

Din subspeciile galeriei nu lipsesc habotnicii. Mă sufocă. Fixişti, cu mintea şi convingerile cristal, fără îndoieli, zbiri. Nu au proprietatea dialogului,  a contradicţiilor, a cuvintelor şi gramaticii lor.  Ei decid fără să dea nimic înapoi.

„Keep calm!” Stai calm, adică! Un alt şablon la modă, importat, care împopoţonează „comunicările noastre… electronice”. Printre pisicuţe, peisaje paradisiace şi citate şmechereşti puse pe vederi vintage mi se recomandă să stau calm. Sau să stau calm şi să fac nu ştiu ce! „Stai calm-ul” ăsta l-am zărit inclusiv deasupra nu ştiu căror vorbe de-ale lui Blaga! Ah da,  citatele inspiraţionale şi calambururile verbale-ar trebui să ne ţină tari şi drepţi prin restriştile cotidiene! Stau calm şi ce? Pe unde-i viaţa, mă-ntreb mereu, pe unde-i viaţa în sufrageriile voastre virtuale cu pereţi albaştri?

Poezia mi-a rămas de apartament. „Poezie de apartament” i-ar putea zice. Băgată-ntr-un borcan legat cu sfoară şi cu eticheta asta va da bine, cred, în dulapul de sus al unei bucătării viitoare. Printre magiunuri şi cutii de tablă cu zahăr or cafea. Dacă vor mai avea şi acestea vreo trebuinţă atunci.

Inflaţie de toamnă declarată. E toamnă. A nu ştiu cîta. Dincolo de zemoasele epitete greţoase („Toamna îşi intră în drepturi!”…) e prima oară cînd mă întreb: Ei şi?!

Un pahar de vin, acasă. Sau o sticlă de vin dăruită unui prieten.  Toamna merită asta! Atît.

Trăim în poze. Lumea e într-o goană nebună după virtuţile imaginii. Se exersează cu sîrg, la fiecare colţ de stradă, arta fotografică! Terapie în grup. Developarea se face în solitudine!

Cred că de la un anumit prag (de vîrstă) mizantropia ne este cauzată de nişte ameninţări sau veşti foarte concrete. Pot ţine de condiţia ta fizică sau socială, de ratările tale recunoscute sau ascunse. Neîntîlnite înainte, ai a te obişnui cu ele. Ca în orice psihopatie, o altă ieşire poate fi să-ţi zbori creierii.

„Intrăm într-o paradigmă electorală”, zice cineva la tv. Mda… paradigma electorală mi-a intrat deja în cutia poştală. Citez dintr-un imberb şi… uninominal cvasianonim senator (aspirant la un alt cvasianonim şi dulce mandat!) :
Aşa cum şi dumneavoastră vă doriţi mai binele copiilor dumneavoastră, aşa şi eu, ca tată şi delegat al forţei pe care o reprezintă votul dumneavoastră, îmi doresc să las ceva bun în urmă. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”  (Sic!) Da, aproximativa epistolară, intromisă-n cotidianul meu m-a convins! Aşa să-ţi ajute Dumnezeu!

E duminică-toamna. Îl ascult pe marele Vîsoţki. Ce altceva? Sau: ei şi?


Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Feedback, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Un simplu blog

Deschid blogul acesta de cîteva ori pe zi, de prea puţine ori în cele mai liniştite momente. O fac, probabil, asemeni bătrînului care îşi verifică de dimineaţa, la prînz şi seara cutia poştală de la poartă sperînd să găsească scrisoarea aceea pe care o aşteaptă de mult şi pe care ştie că nu o va găsi niciodată. Dar face acest drum zi de zi cu un ghem de speranţă în suflet. Sau să nu fie speranţă? Să fie doar un instinct pavlovian? Sau speranţa e doar un asemenea instinct?… Altfel decît bătrînul cu pricina eu însă am noroc. Cutia mea poştală nu e niciodată goală. Poate şi el, bătrînelul în papuci de pîslă ar fi fost la fel de norocos dacă pe vremea lui ar fi avut la îndemînă blogosfera. Şi-ar fi găsit demult scrisoarea pierdută, ar fi primit un semn de la fratele său, de la un prieten vechi, de la un camarad de arme, sau ar fi aflat ceva despre tatăl său… Eu am noroc, poate gestul nostru seamănă, dar eu am norocul blogolumii care confirmă speranţa şi exclude salivările după nimic. Cum altfel să fie cînd gîndurilor mele care nu aveau nicio ştire în ele ci doar prezenţa unui Poet le-au răspuns atîtea alte gînduri? Ce alt semn, ce alte scrisori care să-mi stărnească mirarea şi bucuria şi nesingurătea şi cuvîntul mulţumesc aş mai fi putut aştepta dinspre… cutia mea poştală?

Da, Liliana… cred că am comis un mic sacrilegiu însă, vorba lui Marius, pe Nichita, acum, il doare in cenusa şi ne priveşte cu o ironică îngăduinţă pe noi cei ce ne tot îmbulzim să-i transcriem, virtual, prohodul, după cum crede şi Dan. Ironie la slăbiciunile noastre şi la bezmetica noastră luptă cu timpul şi îngăduinţă ştiind că încă mai suntem poesorii cîte unui genunchi al inimii, aşa cum zice Angela. Şi cum genunchiul ăsta, Cella, face posibil ca uneori zilele noastre să fie neoarecare şi departe de foşgăiala măruntă a întîmplărilor cotidiene… nebăgate în seamă, pe bună dreptate de Ticke, ne vom aminti de ele oricît de departe vom fi peste un timp şi oricît de puţine am şti despre ce le-a făcut posibile astfel după cum intuieşte şi Răzvan. Gabi, aripa poetului fîlfîind pe aici de vreo două ori pe an ne face lesne să ne credem… trimbulinzi şi să uităm preţ de cîteva clipe că ea, aripa, nu-i, nu a fost, nu va fi niciodată a noastră. Dar, vorba lui Grigore, ce avem aici este fie şi doar aşa, imens, ba aproape magnific, după cum simte şi Karla şi după cum Matilda mă ispiteşte să mă iluzionez o clipă. „Doar aşa” fiindcă ne bucurăm cu puţin, cum ştie… Fanfan şi ne lăsăm inimile furate, după cum nu se ascunde să ne-o spună Rodica şi Livia. Lucrurile astea mărunte ne ţin încă departe de războaiele care… încă n-au început… Aşa e, Flaviu,  peste o vreme, după cum zice… Michele, am putea să nu mai simţim nimic şi, da… Evergreen, se poate ca geniile să nu ne mai ajute cu nimic! Pînă atunci însă, să ne îndemnăm poeţii să existe, asemeni Norei sau lui Ioan, oricît de puţini ar mai fi, după cum crede Teo, şi să nu-i lăsăm pradă amintirilor chiar dacă Zamfir ar paria pe ele.  Aşa măcar am mai putea evita încă o dată dilema, şi nu ne-am mai putea mira nici măcar o secundă, precum Leo, chiar dacă Maria ne-ar învăţa mai apoi să alegem între „în timp ce era” şi „în timp ce este”…  Aşa e, Ada, cuvintele ne sunt necuvincioase, o recunosc încă o dată,  cuvintele tulbură eternităţile la care şi Cristian ne îndeamnă să facem popas… Popasul de după… revoluţia spre care ne-am putea gîndi mai departe după cum ne momeşte Alexandru.

Mulţumesc, dragelor şi dragilor, că nici de data asta cutia blogolumii n-a fost goală. Altfel pierdeam o oră, poate mai mult, privind peste cei 10 ani de sub… vechiul şi noul prim-preşedinte de partid şi de stat, uitînd complet că sunt şi eu un… Homo Ludens! Da… bun venit, Anca, aici unde jocurile şi polemicile sunt savurate deplin iar prietenii au aruncat de mult cheiţa de la… poşta redacţiei pe geam! 😉

De azi pe mîine, Feedback, Poezia de azi, Texte şi pretexte

Viaţa prea singura ce ni s-a dat…

„Eu nu caut absolut nimic în poezia mea, ea mă foloseşte, ea singură, nu eu pe ea. Eu am o idee mult mai mare despre poezie. Am să explic printr-o comparaţie. Cînd am avut o ruptură de os, odioasă, eu aveam o părere atît de bună despre durere, cum nu se poate imagina. Ce spun eu nu-i o metaforă, e un reportaj. Aveam o idee mai mare despre durere, cum trebuie să fie ea. Şi mi s-a rupt un os în mine şi durerea a fost sfîrtecătoare pînă la geamăt. Am suportatat-o, dar de ce? Crezînd că este un preambul, o introducere în adevărata durere, care n-a mai venit. Fusese chiar durerea.
Viaţa mea… eu am o părere atît de minunată despre existenţă încît aproape cred că ea nu există. Ce-a fost este atît de oarecare faţă de ideea pe care mi-am făcut-o despre viaţă, încît, cînd o să mi se sfîrşească viaţa, o să zic: „Dar, Doamne, ce-am căutat eu, eu am fost în faţa uşii vieţii.” Şi, cînd colo, „în faţa uşii vieţii” fusese chiar viaţa.

Naşterea şi moartea mea nu coincid cu începutul şi sfîrşitul meu, sunt accidente ale iluziei de a fi om. Eu nu ţin prea mult la ideea de timp şi fac ce vreau cu timpul, o secundă poate să nu mai treacă dacă aştept, dacă sunt fericit nici un an nu-mi este suficient, trece mai repede decît o secundă de aşteptare.

De fapt, nici nu există trecerea timpului. Timpul trece numai cînd noi îl imaginăm. Cît timp sîntem şi noi de faţă, nu există timp. Cît nu mai suntem de faţă, nici măcar atîta nu mai există. Timpul este o speculaţie. Invenţia ceasurilor solare, a clepsidrelor şi a ceasurilor cu cuc ne atrage atenţia că suntem mai mici decît ne părem nouă înşine… Dar dacă am un răgaz visător, pe aceeaşi fereastră uitîndu-mă spre plopii mei canadieni, văd ba soarele, ba luna, ba Steaua Oierului, ori absolut nimic, din pricina norilor care ning.”

„Eram mai tînăr şi îndrăgostit. Mersesem într-o localitate, la mare, la 2 Mai. Nu-mi făcea plăcere marea. Mie-mi plac mai mult dealul şi muntele. Stăteam de două zile în casă. pe unul din pereţi era o tapiserie populară, turcească. Înfăţişa Răpirea din serai. În centrul ei era brodat un cal. Într-o seară aşteptîndu-i foarte mult pe prietenii mei, am crezut că acel cal este viu şi am încercat să-l încalec. Să mă ierte Dumnezeu, dar anumiţi cai nu pot fi încălecaţi.”

„Schimbă-mi, Doamne, trupul în numele lui, rînd pe rînd, capul în numele capului, trunchiul în numele trunchiului şi membrele în numele membrelor.

Schimbă-te în cuvînt ca să nu te roadă viermii.”

(din „Fiziologia poeziei”, Editura Eminescu, 1990)

Clipa cea repede

S-a pus la îndoială piatra
ca vorbire.

Au zis de fluture că este
o respirare, –

de cartof, de porumb şi de prună,
strigăt de nefiind, –

la fel de porc, de capră şi de lună,
fel de mestecând.

Ei n-au ştiut nici să citească
leul în alergare,
că literă preeste şi zeiască.

N-au descifrat câmpia mare,
marea cea mare,
viaţa prea singura
ce ni s-a dat…

(din „Epica Magna”, 1978)

Nichita Stănescu

De azi pe mîine, Feedback, Poezia de azi, Texte şi pretexte

Cuvintele au fost mereu ale lui

Mîine se fac 26 de ani de cînd nu a mai vrut să se lase ros de viermi – ca noi toţi, ceilalţi – şi s-a schimbat în Cuvînt. Nichita Stănescu. De fapt, el a fost mereu doar Cuvînt, a scris cu el însuşi toată viaţa-i pămînteană şi de atunci încoace, cred, reuşeşte în fiecare zi să scrie cu noi ăştialalţi rămaşi să facem la infinit mărturia sufletului şi cuvîntului lui. Nichita a numit asta „Hemografie”. Adică: “… ştiinţa pe care eu am creat-o este atît de subtilă, încît uneori se confundă cu firescul. Ea se numeşte hemografia, adică scrierea cu tine însuţi. (…) Hemografia este abstractă şi practică totodată. Te scrii pe tine pe dinlăuntul sufletului tău mai întîi ca să poţi la urmă să scrii pe dinafară sufletele altora.”
Nichita este. Nu are cum să fie altfel. Este cel mai viu dintre poeţi, dacă nu cumva şi dintre noi. Spunea: „Am sentimentul că mă nasc cu fiecare cuvînt pe care-l rostesc”. Cred că fiecare cuvînt pe care noi îl rostim şi îl scriem îl naşte de fapt pe EL în fiecare clipă. Tot el zicea: „Mă ocup cu cuvîntul de o viaţă. Mă ocup cu însuşi făptura lui Dumnezeu”.
Nichita - Ars Poetica
Nichita - Ars Poetica

L-am cunoscut şi, bineînţeles, nu l-am cunoscut, poate doar l-am căutat… Astăzi, doar la o căutare poţi găsi 115.000 de… găsiri cu Nichita. Pe… Google. I-am întîlnit şi două bloguri, aici şi aici şi or mai fi, i-a făcut cineva şi o enciclopedie virtuală, ba l-am descoperit şi pe Facebook de unde am şi „furat” de altfel pagina semnată de el… Scriu acum despre Nichita fiindcă astăzi şi mîine (ştiu, mult prea puţin!) îi voi lăsa, din nou, toate cuvintele (mele) în grijă şi am să tac. De fapt… greşesc. Cuvintele au fost mereu aşa, ale lui şi la EL. Eu, noi, i le-am împrumutat doar, uneori… şi rareori le-am meritat, rareori le-am vorbit sau le-am scris. Mai mult am murmurat sau am amestecat sunete, am făcut zgomot… Cuvintele sunt EL.

„Îngerul se uită posomorît la mine:
– Eu aş fi vrut să fac din tine un om, iar nu un înger. De ce mă dezamăgeşti?
Trece în fugă un copil şi se opreşte brusc. Se uită lung la noi şi ne spune:
– Mă, voi nu vreţi un măr, că mie nu-mi mai este foame de el!”

Nichita Stănescu – Hemografia
(din „Fiziologia poeziei” – ediţie îngrijită de Alexandru Condeescu cu acordul autorului. Editura Eminescu, 1990)