Ce simplu

ce simplu-i
să scrii poezii –
așa deduc:
se ia o pagină de facebook
se însămînțează
cu umbra unui nuc
și coapsa-i se scobește
de aur.
așa se explică:
deduc – e plin de poeți
pe ziduri azi
și toți cu mîna goală.

Punctul Termic 6
Punctul Termic 6

duminică

nu-i despre nefăcute
și dispreț,
despre țăcăniți,
nervi,
isterii,
deshidratări,
priviri fixe
și pustiu profit,
ci invers ar fi,
că-i duminică, palerule,
cantonierule,
galbenă și caldă,
de crescut
jumătăți de cuvinte
și gînduri cu mînecă scurtă,
pe-un peron de făgăraș.

Ciornă

am înţeles că-n second life
viaţa nu doare
şi că moartea-i un
anti-perspirant
invisible
for black & white
ce-mi plac ciornele astea
vechi şi electronice
din care nu-nţelegi nimic:
„Adică, ce te costă un zîmbet, o-ntrebare?!”

Foto:
Foto: „Life Is Beautiful” (pe o plajă la Marea Neagră – F.O.)

Haide!

Hai primăvaro, haide! Trecătorii tooot se duc şi fac coadă la intrările oraşului să-și țină-un loc la soare la viitoarele mese de pe Corso… Pune umbreluţele alea şui, aşadar, odată! Nu vezi cum lumea-şi dezleagă limbile, cum peste noapte-a devenit nespus de gureşă şi inspirată-n depeşe cu schepsis şi cuvinte învîrtite? E semn de poezele pe la colţuri în ţara de poeţi! Hai, vino şi dă-le-un like şi-un share! Se-aude pînă şi murmur de amantlîcuri vegetale: amanţii/amantele şi viceversa nu ştiu cum/unde să-şi aştearnă discreţiile florale de sezon. Descumpănitelor ipocrizii şi duioşii morale – ale naturii, carevasăzică! – hai, dă-le o-nţeleaptă mînă de ajutor! Uite, au început să răsară cioburi din pămînt şi smocuri de iarbă prin podele! De bună seamă şi ea şi ele şi toţi şi toate şi-au cam… amneziat şi rostul, genul şi pronumele ori gerunziile din prematurele gramatici ale vremii. Hai, pune tu şi virgula şi punctul şi-ncepe dansul! Chit că-i c-un vînticel, c-o ploaie intercostală şi-un junghi nedefinit prin omoplat, hai dezmorţeşte-te şi demorţeşte-ne, primăvaro! Noi am promis: întinde-vom iatacurile, aşternuturile, paşii, vom scoate mesele la soare, o să coborîm parasolarele-n chip de ziare peste Piaţa Sfatului şi… Şi ne-ndemnăm la resturi de viaţă şi de lene! Hai, stinge scrumul iernii din vîrful degetelor şi vino, mai lungeşte-ne c-un soare, primăvăratico! 🙂

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 😉

Poetu’ nostru. Cireşe

L-am întîlnit acum vreo două săptămîni, pe nea Costică, poetul. De altfel cred că toate întîlnirile noastre au fost cam la fel: întîmplătoare, pe stradă, pe lîngă piaţă, pe nu ştiu ce holuri. Nu ne-au legat prea multe. Mă „urmărea de mult”, după cum mi-o spunea de fiecare dată cu simpatie. Ne „ştiam” din felurite conjuncturi trecute şi din ceva conexiuni ale drumurilor bătrînilor – şi el fiind cam de vîrsta lor, trecut de 60. Nici nu ştiu de ce scriu despre el aceste cîteva rînduri, poate numai pentru a-mi mai dezmorţi scrisul pe ceva ce pare a fi un subiect…
Nea Costică mi-a părut mereu un tip trist şi rătăcit în ciuda alurii lui boeme şi detaşate. Ca poet nu a depăşit niciodată mediocritatea şi proletcultismul, faza concursurilor locale, însă a reuşit ca prin cele vreo 18 plachete scoase la edituri obscure să-şi ridice un mic monument de „celebritate” din care să privească superior, olimpian, peste urbe. Meseria asta de poet l-a şi salvat în oarecare măsură, i-a alimentat o viaţă întreagă iluzia existenţei, i-a atenuat ratările, depresiile. Nu ştiu să fi avut vreo ocupaţie definită. Fusese funcţionar într-o fabrică din oraş. Nu ştiu nici să fi avut familie sau parcă are un fiu totuşi şi era divorţat de vreo cinşpe ani şi cam părăsit de ai lui. Membru al unei societăţi locale, provinciale, a scriitorilor, din cele în care şezătorile anonime se ţin la cîrciumă şi unde „asociaţii” îşi vînd unul altuia cîte o recenzie „glorioasă” pe un ţap de bere, nea Costică nu lipsea din fierberea „culturală” a tîrgului.
L-am întîlnit acum vreo două săptămîni, la ieşirea din piaţă, cum spuneam. M-a strigat pe numele mare, cu o voce autoritară de bard, altfel nici nu l-aş fi zărit. Vroia să îmi ceară o ţigară… Învăluit într-un abur de rom ieftin, deşi la o oră matinală, îmi flutura o pungă de un leu prin faţa ochilor: „Hehehe… uite mă, ia un pumn de cireşe mă, că-s primele de anu’ ăsta!” Micul, bătrînul, obscurul, tristul poet avea, firesc, excesele lui de generozitate. Vroia să-mi plătească ţigara cu un pumn de cireşe. Am făcut apoi cîţiva paşi pe parcursul cărora starea i s-a schimbat brusc, devenise sumbru, confesiv, neaşteptat de sincer. „Măi băiatule… Am prins o pensie, mă descurc, am publicat nişte cărţi, mă ştie lumea… Ce mi-aş mai putea dori?”, îmi zise, dar parcă vorbea singur pentru el. „Auzi tu… urmă mai departe, eu n-am făcut nimic, nu prea înţeleg ce se întîmplă în jur… Sunt singur. Singur cuc, măi băiatule… Eu n-am prea avut loc în viaţa asta a mea… Ai de grijă”. Parcă se simţea obligat să îmi spună un secret şi să mă avertizeze. Devenise pămîntiu de trist, faţa-i trăda asta în chip flagrant. Parcă prevestea ceva, un plan radical pe cale să fie declarat. La capătul aleii de despărţire, cînd să-l salut mi-a strigat iar, însă repunîndu-şi masca zîmbitoare a stăpînirii de sine: „Auzi, hai vineri la societate. Lansează doi băieţi noi ceva, îi botezăm! Hehehe! Hai mă şi tu, mai vezi şi tu lumea! Uite eu o să aduc nişte kile de cireşe! Îţi ţin loc lîngă mine! Neapărat! Viii?!…”  „Nu ştiu, nea Costică nu ştiu, vedem! La revedere!…” Nu cred că mi-a auzit salutul.
Acum  două zile mă întîlnesc cu o cunoştinţă comună. „Ce mai faci, ce mai zici?”, îi spun… „Băi să-ţi zic una. Îl ştii pe tristu’ ăla? Poetu’ ălă muncitoresc, comunistu ăla, Costel şi nu ştiu cum?!” „Da, zic… Ce-i cu el?”. „Să-ţi zic fază! M-a pus naiba să mă duc la şedinţa lor de comitet, la aiureala aia de adunare de poeţi beţi şi rataţi…” „Aşa şi?…” „Mă… s-a lăsat cu masă, cu băute, au prins şi ei o pomană, o sponsorizare de la cineva…  Ştii cum se întîmplă.” „Şi?” „Să vezi fază… ăsta, Costel, s-a băgat la două blide, că cică ţinuse un loc lîngă el pentru unu’, nu ştiu cine, şi ospătaru’ i le-a tot umplut şi atîta a turnat în el, de la friptane pîn’ la băutură, cît pentru doi, că a dat ortu’ popii acolo, mă, pe loc! A horcăit şi a căzut cu mecla-n farfuria cu ciorbă! Şi nici nu s-a băgat de seamă! Toţi credeam că-i doar beat. Doar tîrziu s-a sesizat cineva că murise. Zi şi tu ce fază! Aş zice c-a murit fericit poetu’ nostru, fomistu’, hă hă hă! Nu? Tare nu, cu poeţii ăştia?! Toţi e la fel! Hă hă hă!”
„Mda…”,  am apucat să zic…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!