De azi pe mîine, Feedback, Gînduri de-o zi, Texte şi pretexte

De capătul Lumii. Și

Te întîlnești cu un prieten vechi. După vreo 20 de ani. Și nu pe stradă sau în parc, ci „pe facebook”, fiindcă așa se… întîmplă, iar tu ești din cei care spun din cînd în cînd că „măcar din pricina asta e bun și FB-ul la ceva!” Bineînțeles, constați că el e pe undeva pe la… capătul lumii și povestiți, „cîte-n lună și-n stele”, adică atîtea cîte încap „într-o viață de om”, dar croit pe măsura messengerului. Suficient să realizați că, de fapt, prea multe nici n-ar fi de povestit. Îi spui și îți spune: „Ești neschimbat, bătrîne! Numai ramele ochelarilor îți sunt mai… altfel! 🙂 ”, deși amîndoi știți că pozele voastre de… avatar sunt vechi de cînd lumea, iar cele din cronologie sunt departe de a fi gros-planuri. Afli că a divorțat de vreo două ori, că și-a schimbat cîteva job-uri, cum de altfel a schimbat de multișor și țara (ce-i drept, îl știai de „aventurier”) și că mai tînjește la un „Carpați” fără filtru, o votcă, un Kant și-un vinyl, „ca alea de pe vremuri, de la etajul nouă sau zece. Afli și că e tot singur fiindcă „asta e, n-a fost să fie!” și că încă mai citește, iar uneori scrie pentru un sertar (ba chiar într-un blog… vetust!), doar ale lui, și ale unor firimituri și ale unor molii… Și bineînțeles, știi că îi e dor, tare dor. Dor rău. Dar asta nu-ți spune.
Pînă la urmă nici tu n-ai să-i zici mai multe: nimicuri rapid și trist omorîtoare de timp. Nici unul dintre voi nu e din tagma celor cu biografii de luat în seamă, ci mai degrabă a trăitorilor fragili, obișnuiții zilelor una după alta. Și, încet-încet, poate după vreo… două-trei întîlniri virtuale, petrecute de-a lungul a vreo două-trei zile, mirajul se stinge rezumîndu-se la căteva like-uri reciproce pe săptămînă… Și îți dai seama, din nou, că dacă de la o vreme uiți tot mai ușor și tot mai repede asta nici nu mai e așa de alarmant, ba poate fi chiar o binefacere pentru oarece, iată, tristeți… Și ești mulțumit: ți-ai regăsit un vechi și bun prieten, și îți face… bine să-l știi „acolo”, chiar dacă prietenie se va numi – (și) de acum înainte și după… voi, atît cît Internetul o mai exista! – vecinătatea paginilor voastre virtuale.
El, la capătul lumii, tu agățat de capătul ăsta al lumii tale…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Crochiuri Cotidiene, De azi pe mîine, Feedback, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Capacul din carton verde

Era verde. Un capac din carton, verde, ramas de la o o cutie mare în care primise acum mulţi ani nişte mere verzi. Nu mai ştia cine i le dăruise, dar parcă simţea parfumul lor şi le revedea întocmai. Mai ţinea minte cînd în capacul ăla îşi stivuise toate scrisorile, foile, „manuscrisele”, pozele vechi. Se gîndise că verdele ăla aprins va fi uşor de zărit cînd va avea ceva de căutat prin hîrtii.  Ei bine, acum îi veni să arunce o privire, să frunzărească nişte imagini de hîrtie şi nu îl zărea. „Parcă îl văd, era aici”, îşi spuse. De cîte ori nu aţi avut senzaţia asta: „Parcă îl văd”?, senzaţie însoţită de panica leşinătoare, electrocutantă, a unei certe şi iremediabile pierderi? Nu, el nu intră în panică. Privi un minut în gol înspre fundul ăla de şifonier. „Asta e. Şi pînă la urmă ce mare lucru aveam de văzut printre hîrtiile alea?!” îşi zise, gîndind că, poate, dacă le-ar fi căutat mai de mult le-ar fi găsit şi poate ce era acolo chiar ar fi avut vreo utilitate cîndva.  Negăsirea îi tăie cheful căutărilor. Instantaneu. Nu era nici resemnare, nici tristeţe, nici lene, nici măcar interogarea dispariţiei, era doar un… chef. Şi era la o vîrstă în care multe, multe începeau să nu mai conteze, să nu mai fie utile. Cu atît mai puţin un capac de carton verde cu amintiri. Se aşeză în fotoliul lui de la geam privind spre grupurile de jos care treceau care-ncotro precum cuvintele. O zi ca toate celelalte.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Crochiuri Cotidiene, De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Nod în papură, Texte şi pretexte

Lumea era ceva mai mare. Cubul igienic

M-am născut şi am trăit şi într-o vreme în care lumea era ceva mai încăpătoare decît acum. În vremurile alea zilele erau mult mai lungi, drumurile se parcurgeau în mai multe ore iar oamenii stăteau la poveşti faţă-n faţă preţ de mai mult de o bere. Lumea era mai largă cu o pădure, cu o potecă de munte, cu un rîu, cu un sat, cu o mare, cu o carte, cu un ziar, cu o muzică, cu un tei… Azi navigăm într-o aparent infinită combinaţie de conexiuni, prin biţi. Avem senzaţia că acolo pe „peretele nostru” este un univers întreg, de neîncăput într-o îmbrăţişare. Ni se pare că acolo cuvintele ne sunt citite şi muzicile ascultate. Ni se pare că suntem înţeleşi şi că celorlalţi le pasă. Avem impresia că vorba noastră contează şi că…  influenţează şi că ajunge în nenumărate minţi. Pe cînd, de fapt, ne învîrtim într-o cuşcă bine delimitată. O cuşcă, un cerc vicios care, ni se pare foarte populată dar în care, nu vrem să recunoaştem că zidurile sunt foarte bine trasate şi că toţi cei de acolo, la un moment dat, ajungem să ne ştim şi să ne transmitem unii altora aceleaşi… convingeri.
De aceea, zilele astea m-a amuzat şi frenezia cu care unii postaci nu au… pregetat niciun efort în a propaga de colo pînă colo aceleaşi afumate mesaje electorale partizane trăind cu impresia că ele ating nenumărate ţinte într-un univers „fără limite”. Iluzie! Toate aceste mesaje s-au rostogolit precum nişte bile de biliard pe aceleaşi trasee, lovind „pereţii” aceloraşi persoane gata lămurite oricum! Inutile eforturi, inutili bani aruncaţi în… virtual! Să fi avut îndrăzneala de a rupe cercul şi de a coborî în lume!
Uitaţi-vă numai la rezultatul estimat azi la locale al acestui simpatic Nicuşor Dan, făgărăşeanul matematician dus la Bucureşti, să cîştige prin nişte voturi preponderent virtuale. Candidatul- facebook, candidatul-virtual, candidatul-intelectual şi candidatul-altceva a obţinut la primărie (nu numai din pricina asta desigur!) în ceea ce a mai rămas din lumea reală doar un… 6,5%.
E o problemă, cred, aici. E o paradigmă defectă – dincolo de… bucolismul meu! – în care am ajuns să ne refugiem. Cred că e momentul să ne întoarcem (şi) în lume. Haideţi să nu îi lăsăm  pe copiii noştri născuţi (sau nenăscuţi!) să creadă acum că asta le e lumea!

Cum nu am mai făcut-o de mult, şi dacă chiar citiţi pînă la capăt, precum daţi „like”, v-aş propune azi, cu plecăciune, două poezii dragi, ale zilei, totuşi, de… azi:

Paul Gaugain - Passing time Sun
Paul Gaugain – Passing Time Sun

Petre Stoica
Oraşul Viitorului

Un singur cub cu o singură fereastră
un cer transformat într-o singură uzină
de măcinat rumeneala amurgului
un subsol transformat într-o reţea
de captat melancolia şi dorul de mare

aici nu există microbi poeţi sau oase fracturate
nu există nici cai nici paralitici
nici trandafiri sau homari

un oraş ideal

în cubul acesta există numai
cosmonauţi şi roboţi şi drogaţi
şi arhitecţi ai trupului uman fără gură şi sex.

suspinul amorului durează o fracţiune de secundă
plînsul şi mîncatul laolaltă
un minut şi un sfert
tubul digestiv şi maţul gros
sunt o tijă de plastic
modelată după indicaţia filozofilor antici

În cubul acesta igienic
există o unică direcţie o unică memorie
o unică tuse
şi un milion de crocodili

aici nu se moare niciodată

aici din laboratoarele istoriei
ies adevăruri cu chip de broască semeaţă
şi cu aripioare de lăcustă

un singur cub cu o singură fereastră
deschisă spre punctul unde veghează-n genunchi
îngerul de piatră
salvat de pe fostul meu mormînt
(1984)

Grigore Hagiu
Şi cum se însera încăpurăm cu toţii acolo

încercam să pictez pe natură
de-a dreptul cu oameni vii
în mişcare

dinspre livadă către pădure
tăind cîmpia pe din două
un copil în rasă de călugăr

încercam să pictez pe natură
de-a dreptul cu oameni vii
în mişcare

dinspre cîmpie către apusul de soare
tăind cerul pe din două
un bătrîn cu fesul de lînă

încercam să pictez pe natură
de-a dreptul cu oameni vii
în mişcare

şi cum se însera
încăpurăm cu toţii acolo
în cîmpia ce nu mai era
(1985)

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Crochiuri Cotidiene, De azi pe mîine, Feedback, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Moartea 2 punct 0

Suntem online, vrînd-nevrînd. Suntem dependenţi într-un fel sau altul, că vrem sau nu să o recunoaştem. Suntem… conectaţi şi apriori conectabili. Blamăm virtualitatea uneori, parcă pentru a ne demonstra nouă un soi de normalitate dinaintea erei noastre, pentru ca apoi să realizăm că nu mai e nicio diferenţă aproape între real si virtual. Ridicăm statui offline-ului în online, semn că genetica, matriţa noastră comunicaţională se transformă şi ne transformă neîncetat. Şi nu numai: ne migrează şi sentimentele şi valorile, alunecă, patinează „din o parte în alta” în chipuri şi trăiri care devin tot mai concrete.
Am avut în dimineaţa asta o senzaţie stranie, accentuată privind, răsfoind blogul unui poet, Marius, un tip tînăr cu un suflet şi o determinare în tot ce face extraordinare. Un om care m-a surprins de la început prin francheţe şi căldură. Comentariile, răspunsurile lui acolo pe blog, deşi vechi de mai mult de o lună îmi sunt foarte prezente, actuale. Apoi am intrat şi pe pagina lui de facebook de curiozitate să văd ce mai face, pe unde mai umblă, să-l întreb ceva aşteptîndu-mă să-mi răspundă. O pagină în regulă: gînduri, muzică, versuri, discuţii. Acolo, o postare de acum cîteva zile: „Mi-e tare dor de tine!„. M-am gîndit că o fi plecat undeva, acum cînd mai toată lumea e dusă prin concedii. Am mers mai jos printre comentarii căutînd mai bine nişte date şi nişte ore, şi aici şi pe blog, pentru a realiza, după atingerea unei bănuieli de o secundă, că omul a… murit undeva la începutul lunii!… Senzaţia despre care vorbeam a fost aiuritoare: el este, el… era aici totuşi, în acele pagini! Acele pagini nu au fost „închise” de nimeni (faţă de altele devenite mormînt, odată cu „stăpînul” lor!) după plecarea lui şi îşi respiră existenţa nesinchisite. De aici impresia cu nod în stomac a prezenţei „aici” a celui despre care ştii că nu mai e, de aici impresia că Moartea 2.0 (sau Viaţa 2.0!) nu este de fapt… moarte. E un miraj sau o înşelăciune…
Mă întreb dacă ar fi o glumă sinistră sau un sacrilegiu (din partea unui „intrus” interpus) ca la un moment dat să ajungi să comunici cu un obişnuit de departe (amic, confident, iubită sau iubit… virtuali) fără să ştii că acesta de fapt nu mai… este? Să nu afli niciodată că de fapt acel „intrus” vrea să-ţi ţină în Viata 2.0 prietenul şi asta nu din o patologie macabră ci chiar din respect, dragoste, dor şi rebeliune împotriva convenţiilor, timpului şi spaţiului?… Da ştiu, e ciudat, aşa că mă duc să mă plimb prin… „matrix-ul” meu… 😉

De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Nod în papură, Texte şi pretexte

De ce trebuie să ne supunem? Flama violetă!

Preşedintele Băsescu diagnostichează: învăţămîntul este bolnav, medicii români tratează după ureche fiind slab pregătiţi… Desigur, nu toţi, doar o parte dintre ei ;). O spune în aşa fel încît poporul să priceapă, o dată pentru totdeauna, că aşa nu se mai poate, că „reforma statului” propovăduită de dînsul trebuie înghiţită aşa cum este, cu ochii închişi. Cînd Băsescu devine vocal ne gîndim că urmează ceva, că ne pregăteşte ceva şi înţelegem şi că voia sa nu se poate împiedica în nişte voci, opinii sau asociaţii. Preşedintele girează noua lege a învăţămîntului cu numele său, iar acesta este un mic semn al planului prezidenţial ca la sfîrşitul aventurii în Cotroceni să-şi fi lăsat amprenta pe actele fundamentale ale acestui stat: Constituţia, legile fundamentale reformate, pietrele mutate din locul lor… Probabil i-ar surîde gîndul ca peste douăzeci de ani să se vorbească încă despre… „legile lu’ Băsescu”. Aici, cred eu, bat valurile orgoliosului nostru şef de…  stat. Şi bat, evident, prost, în devălmăşie şi precipitat. Văd că Băsescu nu prea are răbdare, sau chiar apărat fiind de flama violetă, ştie că nu are atîta timp cît şi-ar dori… Interesu-i de prea-mărire, dorinţa-i suverană de a poza în descălecător nu au cum să se opintească în nişte amănunte evidente: sistemele jalnice, guvernate de armata de incompetenţi care-i aştern chiar lui la picioare hectare de covoare şi flori portocalii. Ba dimpotrivă, amănuntele astea îi vin pînă la urmă mănuşă în… colateralele şi stupidele jocuri manipulatorii în faţa unei asistenţe bolnave de lehamite sau imbecilizate.
Aşadar, educaţia, sănătatea nu sunt bune de nimic pentru domnul Preşedinte. Pînă la urmă nu ştiu ce se mai ridică în ţara asta la nivelul exigenţelor domnului Preşedinte. Nu ştiu dacă nu cumva, cum spunea distinsul profesor Andrei Marga – în seara asta la emisiunea lui Mihai Gâdea – poporul ăsta, cu totul, se mai ridică, pînă la urmă, la înălţimea valorii lui Băsescu!

Da, avem un preşedinte mult prea bun, nemeritat de bun… şi în nemernicia noastră trebuie să pricepem că supunerea la reforme este o binefacere pentru care vom mulţumi mai tîrziu… Cum ar trebui să mulţumim chiar şi în clipa în care vom fi executaţi… silit (nu, nu mă gîndesc la pedeapsa capitală!) fiindcă am îndrăznit vreodată să nu ne plătim taxele şi impozitele! Cum adică, să beneficiem de reforme fără să plătim, să nesocotim voinţa Lui, a Prim-Preşedintelui de Partid şi de Stat? 🙂

P.S. – Mai sînt 4 zile pînă la No Băsescu Day! Şi după?!… Mai vedem noi! 😉

Feedback, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Blogolumea Liberă ca „rău” necesar

Fostul premier Adrian Năstase, blogger de succes, lansează „o provocare” lumii virtuale şi, fără îndoială şi celei… ne-virtuale. Năstase vorbeşte despre posibilitatea ca Internetul, în primul rînd cel de… „news”, de opinie, de „talk-show”, desigur, să fie reglementat, să fie trecut printr-un soi de furci caudine aruncate de pe… dealuri de oştenii unui posibil CNA al mediilor virtuale. Preşedintele Consiliului Naţional al PSD îşi argumentează ideea prin aceea că doar aşa „gherilele digitale” de partid ar putea fi puse la respect iar manipularea şi… „manelizarea Internetului” s-ar dilua. Adrian Năstase vorbeşte despre Internetul românesc şi ca despre o ţară a nimănui, chiar dacă recunoaşte că, pe ici pe colo, libertatea Internetului autohton îşi are deja şi ea mogulii ei şi că se lucrează la „ambuscade digitale” la comandă.
Privind dinspre site-urile televiziunilor de ştiri, dinspre forumurile ziarelor naţionale şi fiind el însuşi posibil subiect al unor astfel de ambuscade, Adrian Năstase are partea sa de dreptate. Nu cred că există vreo ştire politică sau vreo vorbă de demnitar care, să nu fie mînjită virtual la nivel de gang din spatele unor confortabile şi nelegitimate anonimităţi. În fiecare minut fel de fel de personaje de pe scena politică sunt făcute albie de porci chiar dacă zoaiele nu au nicio treabă cu subiectul care poate fi de maximă importanţă… naţională. Sensibilităţile acestor politicieni sunt, desigur, rănite… Asta se întîmplă şi pe bloguri dar aici expunerea este mai redusă, mai dispersată şi tocmai de aceea, cred, acestea sunt mai puţin de băgat în seamă. De aceea domnul Năstase şi-ar dori o punere „în lege” a libertăţii internauţilor fiindcă „esti liber atunci cand exista reguli care ii ingradesc pe cei care iti influenteaza libertatea”, după cum citează din cineva… Dar totuşi, înainte de acest gînd, bănuiesc că fostul prim-ministru ştie la fel de bine că statutul de persoană publică, de demnitar, implică asumarea unor riscuri printre care şi acela de a i se striga uneori: „Regele e gol!”

Eu unul cred că reglementarea internetului nu va civiliza lumea care se mişcă pe aici. Astfel de măsuri ar putea duce la un soi de… prohibiţie ori, şi mai rău, la dispariţia comunicării virtuale şi a farmecului ei aşa cum o vedem azi la acest nivel, cel „liber ca pasărea cerului”. Foarte grav ar fi ca de la o astfel de „iniţiativă legislativă” – pe care domnul deputat Năstase ar putea-o iniţia avînd toate mijloacele pentru asta, deşi nu cred că ar vrea să-şi lege numele de o astfel de lege, „Legea Năstase” sau „Codul lui Năstase”… – lucrurile să se amestece „accidental”, astfel încît din dorinţa de corectare a unor abuzuri să se deschidă calea altor abuzuri mult mai grave. Şi, normal, mă refer aici strict la… blogolume.
Dacă proprietarii de site-uri „oficiale” de ştiri sau ziare ar putea fi băgaţi în Codul Civil (de Penal au mai scăpat!) aşa cum se întîmplă în presa „clasică” de ce nu s-ar întîmpla asta apoi şi cu bloggerii obişnuiţi? Dacă un ziarist care publică online sau şeful lui de gazetă sau post tv ar putea fi puşi să plătească fiindcă au permis nişte comentarii calomnioase, atunci de ce nu ar fi la fel în cazul unui blogger? Dacă un ziar ar reda fidel a doua zi, în ediţia tipărită, comentariile postate pe net la articolele de cu o zi în urmă echipa redacţională ar putea fi chemată la bară aproape instantaneu, nu-i aşa?. De ce într-un ziar de hîrtie, da şi într-unul electronic ba? Întrebări justificate…
Lucrurile ar fi clare însă dacă posturile tv si ziarele on-line („organe” publice de presă) ar fi asimilate cu cele ale căror nume le poartă şi ar răspunde ca atare. Şi atît. Singura „reglementare”! Şi atunci comentariile licenţioase ale băieţilor din gherilele virtuale ar dispărea ca prin minune fiindcă frica apără bostănăria iar bostănarii şefi, aka adminii site-urilor, ar face curăţenie cu… cerbicie printre bostani!

Cu siguranţă vom asista la un război virtual pe cinste în campania electorală care se anunţă foarte dură şi înţeleg bine îngrijorarea domnului Adrian Năstase însă nu ar trebui ca această conjunctură să ducă la victime colaterale. Şi mă refer la blogosferă, pe care nu o înţeleg altfel decît liberă pînă-n măduva oaselor fiindcă altfel nu şi-ar mai avea raţiunea de a fi. Am mai auzit de idei care pedalau ba pe constituirea unor coduri deontologice, ba pe organizarea bloggerilor în fel de fel de asociaţii sau chiar partide ori… sindicate sau în obligarea lor să plătească impozite pe blog (!) şi mi-am mai dat cu părerea pe aceste teme pasionante aici, aici, aici, aici şi… aici. Subiectul merită să fie dezbătut iar orice soi de reglementare în domeniu ar trebui ţinută mult la dospit în piaţa publică putând vorbi aici chiar despre constituţionala libertate la expresie şi despre posibile tentaţii totalitare sau doar… certate cu democraţia :).
După capul meu, dacă cineva ar vrea să bage blogosfera într-o lege e ca şi cum ar vrea să supună… poezia unei legi. Este împotriva firii! Eu unul nu mi-aş putea vedea „genunchiul lumii” pus în… ordine şi l-aş vedea cerînd… azil politic. Legea care trebuie aplicată aici e cea a bunului-simţ, ea fiind singura care cerne lucrurile cît se poate de fin. Şi ea se aplică natural! Cine nu o face şi permite dejecţiilor să circule libere prin blogu-i devenit canal se izolează şi se exclude singur de aici. Da, Internetul nereglementat, şi mai ales blogosfera sunt un… „rău” necesar!