Crochiuri Cotidiene, De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Texte şi pretexte

E mult? E puţin?…

Ce aş mai putea adăuga azi? Că suntem o ţară strivită de bocancii şi dispreţul batjocoritor al clanurilor? Că suntem o ţară a cărei credinţă a mai rămas doar în moaşte? Că strada şi televizorul sunt tot una, sub aceeaşi lege a şişului şi pumnului? Că „statul” nu e altceva decît anticamera primitoare a unei încăperi pe care scrie „Sala de Euthanasieri” pentru cerşetori flămînzi? Că imnul ne este o manea? Că legile ne sunt pecetluite cu arginţi? Că negrul literei cărţii ne e scuipat şi folosit ca boială de piţipoancele-porno? Că virtuţile se cumpără pe centură? Că pupincurismul e monedă forte şi obrazul hîrtie igienică? Că frica ţine loc de „bună ziua”? Că politica e cămătărie? Că sănătatea şi şcoala devin recompense de lux pentru „aleşi”? Că… „democraţia nu-i pentru căţei…” Că speranţa aia care murea ultima, a murit, iată, de mult şi noi o conducem uşurel pe ultimul drum?…

Acum trei ani nu credeam să ajung să nu mai am nimic de adăugat… Da’ nu-i nimic, ar mai fi doar vreo 50 de ani pentru tot circul ăsta… Adică vreo 50 de toamne, 50 de veri, 50 de ierni, adică o amărîtă de viaţă scurtă de om norocos… Foarte puţin, mă gîndesc privind la ţîncii din jur…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Nod în papură, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Ambulatoriul cuvintelor?…

„Miercurea fără cuvinte”… îi spune unei recente încercări blogosferice. O inovaţie pe planeta asta de… cuvinte „digitale”, un artificiu mai curînd, aş zice, poate nedrept. Nu ştiu exact de unde a plecat ideea, mă tentează însă un pic gîndul de a o înţelege încercînd să o aplic la mine… Înainte de toate, Rontzi îmi spune că de fapt ar fi o odihnă meritată a cuvintelor. Da, mi-ar conveni să fie aşa fiindcă ştiu că ele, cuvintele, îşi merită din plin odihna după neîncetatele chinuri ale naşterii lor din minţile noastre întortochiate. Dar atunci de ce ar fi miercurea ziua odihnei cuvintelor şi nu duminica, aşa cum a lăsat Dumnezeu această zi în… slujba odihnei generale?
Şi totuşi nu, nu mă împac cu acordarea unui… relache forţat cuvintelor. N-au decît să se odihnească cînd vor, dar în niciun caz în… rarele dăţi cînd ştiu că aş putea scotoci după ele prin sertarele gîndurilor sau… necesităţilor mele cotidiene! Sau bine ar fi să o facă fără ştiinţa mea!  😉 Atunci? Atunci aş crede că de fapt cuvintele nu mi-ar ierta să le trimit pe tuşă, să le bag în ambulatoriu într-o… miercuri pozînd în asta un gest generos care, de fapt mi-ar ascunde mie lipsa si oboseala cuvintelor „mele”…
Da, recunosc, eu unul resimt tot mai mult, tot mai des lipsa cuvintelor aplicate la realităţi şi puse pe hîrtie şi aş fi ingrat să spun că e vina lor, a cuvintelor. Oboselile mele, nonreacţiile mele, lenea mea, privirea ca din tren a cotidianului, senzaţia de prea mult spus, de repetiţie, de nonsens, ipostazierile sunt ale mele şi nu ale cuvintelor „mele”. Să le înlocuiesc cu imagini, cu muzici? Le-aş minţi din nou şi aş minţi însăşi imaginile şi muzicile care, de ce s-ar vrea a fi înlocuitori? Ele, cuvintele au tot dreptul să se simtă jignite, trădate din pricina ingratitudinii, a ipocriziei mele.
Nu, nu mi-aş putea alunga cuvintele din nicio zi. Ele, da, mă pot alunga pe mine şi chiar o fac din plin fiindcă merit asta! Una peste alta, cuvintele sunt tot ce ne rămîne, indiferent de contexte, pot fi mirabile şi nu cer nimic în schimb. Nici măcar respect! Suntem din carne şi cuvinte… Şi atît. 😉

P.S – N-aţi observat cumva o reală alungare, o suferinţă a cuvintelor şi o risipire a noastră prin alte… zări, prin alte… medii?…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

De azi pe mîine, Nod în papură, Poezia de azi, Stări de Braşov, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Ceasuri. Asemeni cuvintelor şi ninsorilor

Iarna asta mi-a sosit cu gri şi cu un frig greu. Senzaţia de „toate-s vechi şi spuse”, de lehamite şi hibernare nu mai lasă loc parcă nici măcar nervilor să răzbească pînă la mine. Disting de departe nişte zurgălăi prea grăbiţi şi inoportuni parcă, grăbiţi ca şi mine nu ştiu încotro, în slalom printre zile. Inoportuni ca şi mine tocmai faţă de jaloanele acestor zile. Asemeni sînt şi cuvintele smulse tot mai greu, asemeni şi ninsorile agasante …
Zilele trecute am intrat la un ceasornicar bătrîn din oraşul vechi. L-am vizitat în timpul anilor de cîteva ori. Îmi plăcea că în preţul aşteptării pentru schimbarea unei rotiţe sau a unei baterii ale cîte unui ceas îmi povestea despre ele, îmi spunea „cît fac” şi care sînt „cele ce merită”, prinzîndu-mi slăbiciunea pentru aceste minunăţii cu ace şi cadrane… I-am dus un ceas vechi, rusesc, cu greutate sentimentală, să vadă dacă îl poate urni… Mi-a zis să i-l las pentru cîteva zile. Nu avea chef de vorbă, aşa cum îl ştiam. Atunci am realizat că toate ceasurile care-l înconjurau îmi arătau ore diferite, fără nicio noimă. Nu m-am putut stăpîni să nu îl întreb de ce. M-a privit senin, dar obosit, şi mi-a zis: „Fiecare ceas are ora lui. Fiecare ceas şi-a pornit orele măsurînd ceva al lui. Ora mea nu mai are nicio importanţă. Nu vezi cum trece timpul fără să ne bage în seamă? La ce bun atunci? La ce să le mai stric eu ceasurilor rostul?”… Încerc încă să înţeleg. Ceva îmi scapă, cum ceva mă face să-i dau dreptate, cum ceva mă face să vreau ca Poljot-ul ăla vechi să nu se mai urnească…

Nichita Stănescu
Dreptul la timp

Tu ai un fel de paradis al tău
în care nu se spun cuvinte.
Uneori se mişcă dintr-un braţ
şi câteva frunze îţi cad inainte.
Cu ovalul feţei se stă înclinat
spre o lumină venind dintr-o parte
cu mult galben în ea şi multă lene,
cu trambuline pentru săritorii în moarte.
Tu ai un fel al tău senin
De-a ridica oraşele ca norii,
şi de-a muta secundele mereu
pe marginea de Sud a orei,
când aerul devine mov şi rece
şi harta serii fără margini,
şi-abia mai pot rămâne-n viaţă
mai respirând, cu ochii lungi, imagini.

Servus, Blogolume!
În ce fel vă mai măsuraţi, oare, voi, dragilor şi dragelor, timpul?: Onu, Carmen, Vania, Andi, Teo, Cristi, Ulise, Camelia, Gabriela, Mircea, Ana Maria, Gina, Cristian, Geo, Angela, Athe, Nea Costache, Manole, Cella, Gabi, Daurel, Rodica, Mirela, Karla, Geanina, Evergreen, Cati, Ion, Allia, Camelia, Dan, Aurora, Călin, Carina, Cristian, Bogdan, Dan, O tipă, Madi, Mihaela, Camelia
Toate cele bune!

Feedback, Metatexte, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Un tip de modă veche. Cravata mov

Era un tip de modă veche – asta în ciuda vîrstei, fiindcă oricine îi dădea cu cel puţin zece ani mai puţin. Nu s-ar fi votat niciodată singur şi nici nu ar fi angajat pe doi lei aplaudaci să-l perie, de exemplu. Era dintre naivii care credeau că nu se cade să vii şi să te aşezi fudul într-un fotoliu de la prezidiu fără să fi fost printre ăia care au bătut înainte măcar nişte cuie în scîndurile respectivului loc… În sfîrşit, de la credinţele astea i se trăgeau toate, era convins de asta: şi trădarea şi urmăririle şi ascultările şi batjocura. Acum bătea străzile la pas şi găsea în asta mici satisfacţii, împreună cu gîndurile primăverii înşelătoare. Şi ar fi vrut să ierte. Totul. Să nu mai dea vina pe nimeni şi nimic. „Uite casa asta n-am văzut-o niciodată. Şi cînd te gîndeşti că suntem vecini! Crescuseră multe în jur, iar aleiile şi copacii pe care se plimba odinioară i se păreau mici, prăfuite, triste. Se minuna recunoscînd bucuria acestor descoperiri. „Dacă lucrurile ar fi rămas la fel, poate nu aş mai fi revăzut niciodată locurile astea” îşi zise încercînd, fără succes, să-şi amintească chipurile vecinilor. „Hmm… uite că se deşteaptă filozoful din mine„, se miră mai departe văzîndu-se atins de ispita vorbelor de duhZiua se lungise deja şi la preţ de cîteva ceasuri de umblat fără ţintă se aşeză pe băncuţa de lemn din faţa scării unui bloc privind spre un petec de zăpadă, rămăşiţă a iernii. „Cred că aici stătea Maria, cred… Maria sau?…” Da, băncuţa era aceeaşi, vopsită doar altfel. Şi vegetaţia era mai îngrijită cîndva… Petrecuse multe ore aici cu fata aceea pe care o conducea seara acasă… O iubire, dintre primele… Acum nu voia să recunoască, dar începuse să uite tot mai tare, tot mai multe detalii – şi nu se gîndea la amintiri ci la întîmplări curente. Tot aşa, nu voia să recunoască durerea aia surdă din partea dreaptă şi amorţelile pe care le resimţea în mîna şi-n piciorul stîng… Adevăru-i că nu-mi strica o pauză, o vacanţă. Obosisem, asta e… Cînd Excelenţa Sa mi-a spus că fac tot mai multe greşeli, că nu mai nimeresc nici măcar cuvintele, pe taste, că abia mi-am reamintit parola blogului i-am rîs în nas… Na, uite… avea dreptate! Sunt incoerent şi nici nu ştiu ce caut aici!” Se ridică şi porni spre casă, împăcat cu descoperirile acestei lungi plimbări. După ce o să-şi facă un ceai de sunătoare şi o să asculte ceva muzică veche, o să se bage în pat pînă la zece cum nu mai făcuse de ani buni… Apoi osteneala asta îi va provoca un somn adînc. Mîine avea să se ducă la Procuratură să depună plîngerea aia, o să treacă pe la Pensii să vadă cum vine treaba cu recalculările alea şi poate o să treacă şi pe la doctorul de familie. Poate… De asta nu era sigur niciodată. „Ah da, mîine-i şi ziua lui Victoraş!… Mda… prieten vechi… Să nu uit să-i iau o cravată movE ziua lui…” îşi zise, iuţind pasul spre casă…