De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Nod în papură, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Un gînd pentru azi

„Cine salvează viaţa unui om, salvează lumea întreagă”, zicea cineva. Restul sunt povești și ipocrizii spoite. Poate, tot o ipocrizie e să spun și eu asta tocmai astăzi. Mai cred însă că îmi stă în putere, cum cred că ne mai stă în putere! Fiindcă e cel puțin stupid, mă gîndesc, să te grăbești să-ți repari televizorul sau frigiderul sau mașina cînd nu mai merg, dar să arunci ușor un om la coșul de gunoi cînd s-a stricat sau ți se pare vechi.
Față de alte zile, astăzi ghena de gunoi mi-a părut mai… plină cu oameni decît cu resturi menajere. Un gînd pentru azi… Atît.
Sărbători Luminate vă doresc, oameni buni!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Nod în papură, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Otrava unor zile

Seară peste Tâmpa (F.O.)
Seară peste Tâmpa (F.O.,iulie 2015)

E o vreme cu cer înalt, după primul apus al teilor… O seară din acelea cînd, de la nivelul frunţii vezi scurgînd-se spre o Tâmpă înflăcărată o spinare alburie, calmă. Nu trebuie să faci altceva decît să te aşezi, să şezi şi să te uiţi, dezbrăcat de timp atîtea minute cît să-ţi ajungă pentru totdeauna. Să nu-ţi acoperi ochii (eşti tentat, ştiu)! Dar urechile astupă-le şi nu ca să nu mai auzi acei greieri („timpul era mai lung şi cîntecul greierilor mai uşor de auzit”) ci să te ţii departe de şoapte şi bolboroseli şi urlete, de blesteme, presimţiri, şuşoteli şi înjurături, de zilele populate adică… Să fii – tu şi privirea ta. Ăsta ar fi exerciţiul. Vezi, ar fi de ajuns să priveşti şi să respiri zîmbind, aşa vegetal, de n-ai auzi, la un moment dat, pe dinauntru ceva: cum îţi bubuie inima în tîmple, în urechile zăvorîte. Şi atunci, ţi-ai îndepărta palmele de urechi – o fracţiune de secundă – şi ţi-ar pieri zîmbetul şi te-ar îmbrăca într-o clipă o foiţă de sudoare. Gata. Asta s-ar numi spaimă, i s-ar zice şi teroare şi otravă omenească şi ar trebui să o cari după tine mai departe în turnirul celorlalte zile omeneşti. Unii te învaţă chiar că asta face bine, că instinctul de conservare şi concurenţa trebuie stimulate, că aşa trebuie să fie viaţa, o luptă cu mînă de fier, şi că lucrurile trebuie văzute cu un ochi pozitiv, sănătos, frumos. „Da, pînă cînd o să crăpi, pînă o crăpa primul la proba de rezistenţă”, îţi spui ironic, fiindcă se mai ştie: nemulţumitului i se ia darul şi fumul paşilor e cît un fir de aţă… Aşa că… trăieşte şi taci! Asta da linişte!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

De azi pe mîine, Metehne româneşti, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Spune-mi de tine

Spune-mi despre tine… Cum o mai duci? Ce mai faci? Nu, nu vreau să ştiu de vreme, nici despre vremuri. Nu mă mai interesează ce-i acolo şi pe… dincolo, ce-i cu hîrtiile, cu trotuarele, cu soarele, cu vîntul, cu frigul… cu feţele şi mîrîiturile alea isterice, cu autobuzul pe care, uite, îl pierzi din cauza mea… Zi-mi de tine!
Ce-ţi mai face băieţelul, da’ mama, dar bunica? Ce-ai mai rezolvat cu boala aia a ta? A fost, mai e, n-a fost? Pe-aici pe unde mergi în fiecare zi, mai vezi pomii, oamenii, ochii lor? Chiar, ai ieşit pe undeva sîmbăta trecută? Ce carte ai mai citit? Pe unde-ai mai fost? Pe bune, spune-mi de tine! Cum mai stai cu banii? Ţi-ai plătit datoriile alea? Cum îţi merge? Ţi-e bine? Ai nevoie de ceva? Zi-mi! Îmi pari, aşa… singur! Acasă? Toate-s în regulă? Căutai parcă un instalator pentru nu ştiu ce maşină de spălat… L-ai găsit, că am aflat eu unul… Da’ la un teatru, la un concert, ai mai fost? Ce zici, am văzut un afiş… mergem?… Ce ai pe suflet? Te doare ceva? Ţi-ar prinde bine, cred, cîteva zile… acolo. E primăvară, uite… A trecut şi iarna asta. Ai ceva planuri pentru la vară? Te văd neliniştit, abătut, obosit sau… cumva… Ce mai faci? Cum eşti? Mai trăieşti?! Hai să-mi povesteşti pe îndelete… Spune-mi de tine, pe bune! Pe bune, spune-mi de tine.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Despre eroi. Și…

Foto: White forest in Aspen, Colorado (thegallerybypb.blogspot.ro)
Foto: White forest in Aspen, Colorado (thegallerybypb.blogspot.ro)

Eroi sunteți voi care, în fiecare dimineață, deschideți fereastra cu un zîmbet. Eroi sunteți voi care îi lăsați iernii un loc printre frunze. Eroi sunteți voi care auziți cînd sunteți chemați: „mama!”, „uite, tată!”, de pe o bancă din parc. Eroi sunteți voi care răspundeți. Eroi sunteți voi care aveți mereu pregătiți doi-trei lei pentru un corn, pentru un măr, pentru pauza de zece. Eroi sunteți voi care vă așteptați pensia și voi care încă mai nădăjduiți la o pensie. Eroi sunteți voi care vă citiți buletinul de analize. Eroi sunteți voi care iertați singurătatea. Eroi sunteți voi cei cărora lacrima le tace. Eroi sunteți voi care mai muriți cu cîte o linie, cu fiecare deadline. Eroi sunteți voi fiindcă vă e frică. Eroi sunteți voi care permiteți uitarea. Eroi sunteți voi care aveți timp și aveți nervi și răbdarea lor. Eroi sunteți voi care nu numărați nici zilele, nici oamenii. Eroi sunteți voi care aveți tălpi, palme și cuvintele lor. Eroi sunteți voi care aveți dinții și pumnii căutării. Eroi sunteți voi care suportați. Eroi sunteți voi care vă întoarceți acasă. Eroi sunteți voi care stați locului. Eroi sunteți voi care vă puneți capul pe pernă pentru nopți tot mai scurte. Eroi sunteți voi care citiți asta și acceptați înțelegînd. Eroi sunteți voi care, în fiecare dimineață, deschideți ferestrele ca și cum ar fi prima oară.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Nod în papură, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Nu eşti Dumnezeu

Poţi şterge dintr-un condei sau dintr-o ştampilă o viaţă. Nu-i deloc greu să afunzi un om în umilinţă, sunt mulţi sclavi şi de ce nu ţi-ai mai adăuga şi tu cîţiva la panoplie? Poţi să-i iei viaţa unui om fără să clipeşti, pe negîndite. Desigur, asta e, îşi merită soarta, sunt vietăţi predispuse şi pînă la urmă, de ce nu? Selecţia naturală cerne şi firea şi furia omului la fel. Da, dar nu-i aşa că îţi şi place să te crezi un dumnezeu şi tu să-i dai bobîrnacul ăla fatal?
Ştiu, citeşti destule citate inspiraţionale pe tema asta sau, în fine, tragi cu ochiul spre ele cu grimasa aia „bleah!” a inşilor alfa, aşa că hai să îţi spun altfel…
Iubeşti cumva? Ai pe cineva care te aşteaptă acasă sau, poate, undeva într-un loc secret, adică acolo unde te descalţi în voie şi îţi arunci hainele zilei pe duşumea? Savurezi atunci un pahar de vin, îţi aprinzi, poate, o ţigară şi prin unda de fum îţi odihneşti privirea în privirea altei fiinţe care, ştii, probabil te adoră? Sau dacă nu, ochii ţi se opresc cumva pe umbra pînzei de paianjen din colţ? Fie şi aşa… Sau ai un copil care te aşteaptă să vii cu buzunarele pline cu bomboane şi să alergaţi apoi împreună prin parc, în soare? Şi parcă-ţi creşte inima? Adică îţi e dor de cineva? Nu? Dar dimineaţa? Dimineaţa cînd deschizi fereastra, îi zîmbeşti cumva noii zile? Parfumul after-shave-ului (un Fahrenheit, cred) sau după caz, al apei de colonie (un Rasasi, pesemne) urmat de cel al aburului de cafea îţi prieşte? Dar să apeşi pedala pînă la fund şi să nu răspunzi la telefoane, zîmbind? Dar fluturii îţi plac sau un apus ieşit din iarbă sau din mare? Dar o masă liniştită pe o terasă la înălţime? Sau să băntui prin oraş cu bicicleta, să mergi la sală, să faci shopping după care să bei o bere sau un ceai în faţa televizorului, la un film (poate chiar la Bruce Almighty, de ce nu?) îţi place? Dar să socializezi aiurea pe facebook? Mă îndoiesc că nu!… Cred totuşi că adormi uşor şi satisfăcut, la miezul nopţii, cu zîmbetul pe buze în ciuda atîtor altor nebănuite (de plebe) dureri de cap, atîtor probleme importante rezolvate ale zilei neştiute de moluştele ingrate, nerecunoscătoare, din jur.
Atunci, dacă zilele ţi se scurg oricum previzibile şi ipocrite din mîine în mine, de ce nu-L laşi pe Dumnezeu în treaba Lui şi pe mărunţii ăia care ţi-au apărut în cale, să-şi aibă o viaţă, cu greşelile şi puţinele ei şanse? E greu, al naibii de greu, nu-i aşa?

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 😉

P.S. – Nu doar un… (pre)text pentru CATCHY.

Crochiuri Cotidiene, De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Nod în papură, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Oamenii-like, oameni-spam

Ţin minte (deşi uit tot mai multe şi tot mai… des!) că am mai scris despre asta, despre… ăştia. Oamenii-spam. Desigur, dânşii nu-s altceva decît mitocanii obişnuiţi (favoriţii mei!), cei din offline cum s-ar zice, multiplicaţi în online. Şi-mi veni să arunc cu o nouă notiţă în ei inspirat fiind de un scurt interviu cu psihologul Florin Tudose care mi-a confirmat încă o dată o „bănuială” privind malformarea noastră în Homo Videns, graţie Internetului şi reţelelor aşa zis sociale: „Da, asistăm la o desocializare masivă cu atât mai mult cu cât noi am fost – şi aici cauza este foarte precisă, comunismul – o societate atomizată în care n-a mai funcţionat o reţea normală a socializării. N-am mai fost o comunitate… Oamenii n-au mai reuşit să refacă o structură funcţională. Au apărut în schimb aşa-zisele reţele sociale, care sunt doar în spaţiul virtual. Ele conduc, şi o să vedeţi că nu va mai dura mult, la o societate extrem de stranie sau vor conduce la o prăbuşire masivă a tot ce-au avut mai valoros societăţile de până acum. Ajungem la sisteme de reprezentare a realităţii, altele decât cele pământene. Noi avem nevoie de un contact cu ceilalţi într-un mod cât se poate de real, nu de a ne transforma din Homo Sapiens în Homo „Videns”, omul care doar priveşte. Nu cred sub nicio formă că aceasta ar fi calea spre progresul umanităţii.”
Oamenii-spam, derivaţi din oamenii-like, la prima generaţie, sunt produsul acestei noi „realităţi”. Şi sunt acei indivizi care au ajuns să-şi dedubleze existenţa în multe „conturi” paralele al căror conţinut autentic s-a diluat din real în virtual şi viceversa de la haloimas pînă la dispariţie. Ei bine, văd cum aceste „fiinţe”, pe lîngă faptul că şi-au pierdut simţurile naturale originare elementare precum empatia, atingerea, comunicarea palpabilă şi-au păstrat şi dezvoltat numai manifestările mici şi mincinoase rămase din caracteristicile umane ordinare. Nu ştiu dacă aţi remarcat dispariţia salutului a lui „bună ziua”, a lui „ce mai faci?”, atît din apariţiile lor orale (cîte mai sunt!) cît şi scrise. De cîte ori nu aţi primit un e-mail fără titlu, aparent fără subiect, nesemnat şi fără o încheiere care să poarte un „Mulţumesc. O zi bună!”? Şi nu mă refer numai la e-mailuri aici, vă daţi seama bănuiesc. Ăsta-i doar un singur simptom. Digitalizaţi (şi… „inspiraţionali”!) prelungiri ale feluritelor tastaturi sau touchscreen-uri, indivizilor ăstora au început să li se atrofieze capacităţile cognitive şi sociale, mâine-poimâine mai prezente la pisici şi la hamsteri! Succesul incontestabil al imaginii nedigerate în detrimentul cuvîntului (scris sau vorbit), al fluxurilor mişcătoare în faţa statorniciei paginii, al click-ului faţă de o strîngere de mînă este, cred eu, semnul victoriei oamenilor-like, al oamenilor-spam. Cu toate astea şi cu toate riscurile (inclusiv cel de a mă înşela), eu unul, chiar „atins” fiind la rîndu-mi(!), nu-mi voi da jos pălăria înaintea acestei evidenţe, fie şi de-ar trebui să-mi duc găleata la gunoi, de cîteva ori pe zi…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

P.S. – Cu toate că-i nouă, muzichia n-are nicio legătură! (A se… „citi” aşadar separat! Sau exclusiv!) 😉

De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Şi atunci, mon cher?!…

Povestea şi întrebarea sunt vechi. De 10, 20 sau 50 de ani. „Unde ne sunt oamenii?”, „Care ne sunt modelele?”, „La vorba cui să ne aplecăm urechea, să ne îndreptăm?”, „Pe cine să urmăm?”… Nu este zi în care să nu aud vorbindu-se despre „Criza morală”, despre lipsa valorilor pe teritoriul ăsta în care respirăm. Se scriu tratate pe tema asta, ziarele sunt pline de interviuri abundînd de „învăţăminte”. Întrebarea e perenă în ciuda răspunsurilor care se găsesc, iată, din belşug. Iar în spatele răspunsurilor sunt şi oamenii fiindcă, nu-i aşa, din moment ce au răspunsurile ar trebui ca la ei să fie şi „cheile”. Şi totuşi, nu-i văd, nu-i vedem. Unde ne sunt oamenii? Nu-i văd nici în Parlament, nici în Guvern, nici la Cotroceni. Nu văd decît fiţele, mondialii, columbenii, boţii… Nu văd decît ciutacii, tatulicii, gâzii, hurezenii, ciuvicii, cartienii, liicenii, cărtăreştii, nistoreştii, cristoii, stăneştii, porele… Nu văd decît bocii, băseştii, antoneştii, ponţii, diaconeştii, fluturii, videnii, vosganienii, mazării, olguţele, laviniile, vişanii, udrele, sulfinele… Un Babel uniformizat, un bâlci pe sticlă numai bun de ecranizat în faţa sălii de maţe goale. Şi nu doar că îi văd, dar ăştia sunt! Asta ne e crema! Din vîrful neuronului lor şi al pixului lor ne vin toate relele şi… bunele!
Buun… Şi atunci, mon cher? Zău, la ce atunci atâtea mirări, atîtea lamentări, atîtea dezbateri şi opinii deversate prin toate orificiile mediatice posibile în fiecare secundă? La ce bun „soluţiile”, „strategiile”, „legile”, „moţiunile”? Pentru ce? Pentru cine? De unde şi până unde? Esenţa e că toate astea nu au cum să se lege, să funcţioneze în pîrloaga asta. Efortul social, atât cât e, comunicarea publică, politica, media, îmi par astăzi fundamental inutile. Nu-mi va schimba nimic părerea că supravieţuim numai, fiecare în parte, doar prin soluţiile noastre individuale alegînd (sau nu) să asistăm or să „participăm” (sau să „socializăm”, cum e la modă acum!) la spectacolul care ni se oferă. Participare iluzorie, însă, şi asta. Ca toate iluziile noastre. Prezente, trecute, viitoare.
„Înainte să avem nevoie de lideri, avem nevoie de cetăţeni”, spunea fostul şef al statului, Emil Constantinescu într-un interviu. Da, cred că aici e buba pînă la urmă. O… şi cîte interviuri superbe găsesc şi citesc în fiecare zi! Toate cu oameni, toate cu soluţii, toate chiar cu… potenţiali „oameni de stat”! (Pe aici, aici, aici, aici, pe aici sau pe aici!)
Şi ciudat, în timp ce scriu rîndurile astea, aflu, culmea!, că pe lângă guvern „se pune” de-un „Consiliului National de Competitivitate” (sic!), adică un fel de Sfat al Înţelepţilor naţiei care să ne arate care-i cursul, care ne e „drumul”, care să ne traseze „proiectul naţional” şi eterna şi fascinanta „reformă a statului”!… Mi-e doar că chestia asta ne va cam scumpi însă până şi biletele la… matineu! 😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! Cu soare în toate! 🙂

De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Nod în papură, Texte şi pretexte

Crochiuri pe genunchi… Efectul buretelui

Nu sunt atent la riduri şi la fire albe. Nu ştiu dacă e vreo deformare în felul în care îmi revăd… oamenii vechi. După nişte ani, trei, cinci sau zece i-am regăsit la fel. Aceleaşi chipuri pe care le ştiu de… cînd mă ştiu. M-a bucurat să constat această neîmbătrînire, m-a revigorat gîndul că poate şi eu sunt la fel de uşor de recunoscut ca fiind la fel ca pe vremea cînd petreceam printre ei mult mai mult timp… Da, pesemne privirii mele de acum i s-a suprapus privirea mea de atunci şi ştiu că aşa va rămîne…

Îmbrăţişare strînsă, puternică, reproş dureros fără cuvinte, fără privirea în ochi… Neînţelegere a faptului că lucrurile nu mai sunt la fel. Că nu mai sînt. Lacrimi şi priviri ascunse… Promisiunea stîngace – amăgire a unor vechi vinovăţii – a revederii în locul în care nu mai e nimic. Gândul: „la ce bun”?

Goană de cîteva sute de kilometri dus-întors într-o singură noapte.  Şi cîteva ore „împreună”, privindu-ne stînjeniţi peste masă… Venirea, precum încă o despărţire. Goana, prin beznă, precum o alungare… purificatoare de… gînduri, de remuşcări. Viteza în noapte, fără peisaje, fără opriri, ca un burete care şterge tot. Obositoare, întîlnirea cu somnul…

Abia acum înţeleg şi eu: de ce „Genunchiul Lumii”?… Poate am bănuit doar frumuseţea acestui loc: „Genunchiul este un exemplu de măestrie a Dumnezeirii, pentru că nici cele mai prefecţionate tehnologii nu au reuşit performanţa unei asemenea suprafeţe netede, fără rugozităţi precum suprafeţele oaselor din genunchi.” Da, „Toate necazurile lumii se strâng în genunchi”, în Jurnalul Naţional! Superb titlu pentru un articol… ortopedic! Am să-l fur! 😉

Cîteva zile fără Internet mi-au reprodus un scurt-circuit din care îmi „revin” cu greu. De fapt nu ştiu dacă e, de fapt, o „revenire” şi dacă îmi doresc asta. Poate că nu vreau să recunosc că de fapt acea stare, acea realitate „fără” era cea firească. Greutatea resimţită acum în faţa ecranului alb, reamintirea greoaie a parolelor şi comenzilor, senzaţiile stranii privind unele chipuri, privind unele cuvinte care mi se îngrămădesc acum sub ochi… Efectul buretelui aici începe să dispară…

Consimt, din nou, asupra celor scrise de Andrei Pleşu: „N-am argumente solide – cel puţin deocamdată – pentru a credita resursele de solidaritate, vigoare sufletească şi dinamism civic ale unei populaţii risipite interior, sleite de lipsuri, hărţuite de tot felul de „zbierători şi dibaci“, înrăite de lupta pentru subzistenţă. Uneori, oricît m-ar întrista ceea ce simt, mă întreb dacă nu oblojim, în fibra noastră, un virus (mai vechi) al disoluţiei, dacă nu stăm sub steaua sumbră a unei ratări istorice, a unei „moşteniri de nenoroc“ – cum spune undeva Iorga, într-o pagină de călătorie prin Haţeg.” Moralistul ar îndemna la speranţă şi entuziasm, în cele din urmă… Dar e undeva o „oboseală cronică” care-l face să o spună doar cu jumătate de gură, pentru un sfîrşit de text într-o notă… pozitivă. Ştiu acea oboseală… Anulează tot.

Sunt „fixat” încă asupra lui Mircea Cărtărescu. Îi studiez metamorfozele, alături de ale altor cîţiva: „Astăzi suntem, economic şi moral, la nivelul anilor 1992-1993, am dat deci înapoi cu optsprezece ani, şi spectrul falimentului ne pândeşte din nou. Cetăţeanul e iar sărac ca degetul, instituţiile nu func ţionează, clasa politică e jalnică, imaginea noastră în afară e din nou grotescă. Ce-i de făcut? Pe unde scoatem cămaşa? Aş vrea să ştiu să răspund la aceste prea multe întrebări.”

Prim-preşedintele de partid şi de stat denunţă legitimitatea poliţiei ca instituţie a statului acesta, aruncă copilul din copaie odată cu lăturille. O face fără echivoc, discreţionar, şi nu doar simbolic, cum a făcut-o cu alte instituţii ale aceluiaş stat. Din asta înţelegem că asta e calea: nimic nu contează, „statul sunt eu”. „PPPS” („vremelnicul chiriaş”) acreditează ideea că o „instituţie a legii care nu respectă legea” poate fi anulată, ignorată, ştearsă în bloc din fundamentele şi constituţia ei. Aştept aceeaşi măsură (dublă măsură?) şi în privinţa Camerei Robertei şi a zămislirilor ei… legale! 😉
Afară plouă.

Servus, Blogolume!
Totul poate să doară. Totul doare de fapt… Minciuna e un mizilic pînă la urmă. Aflu asta, răstălmăcind rîndurile Cellei...  Duhul vorbelor trece pe la Rodica… Şi eu am căzut pradă aforismelor 😉 Dumitru explică şi el lehamitea… O aşteptare la Deea… Vio, în Oplisme, despre o stare arhicunoscută, despre penibil… Oh, ce amor la prima vedere şi la vară cald! 😉 Un fel, alt fel de rău, găsesc la Paul... Iulia Haşdeu şi Maria Tănase, la un loc. Locul lui CorneliusMircea renunţă şi el la nişte… servicii. Mă alătur! Doar Vania şi prietenii ştiu de ce ! 😉 Genunchii de iarbă… Îi descopăr, cu un pic de invidie, la Teo! 😉 Cristian găseşte locul oamenilor, în cuştile cu zăbrele de fier… Un manual de… curăţenie răsfoiesc de la Daurel… Aş mai fi adăugat cîteva… pagini, legate de nişte… indivizi.  Omul şi… căţelul, la Cristi! 😉 O chestie… esoterică, asta-i mai lipsea lui Milf şi Petrov! 😉 O carte superbă, pentru copii şi nu numai, începe să ni se dezvăluie dintre… coperţile Mirelei! Rătăciri ale minţii să fie? Ne-o spune Onu… Bărbi şi bărboşi, la Andi… Nu ştiu… Binecuvîntez inventarea lamei de ras! 😉 Viaţa ne e jucată la ruletă… Da, Cati, ar trebui să ieşim din cazinou şi să trîntim uşa în urmă!

De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

O poveste de om

Cîţi sunt norocoşii care au parte astăzi, acum, să vieţuiască în preajma unui om de poveste? Sau cîţi au avut norocul ăsta, să trăiască suficient de mult în apropierea unui asemenea om, în aşa fel încît viaţa să le fi fost schimbată, adusă pe un drum bun? Ăsta ar putea fi subiect de sondaj de opinie: „numiţi un om de poveste din viaţa voastră şi spune-ţi-ne cum v-a influenţat existenţa”. Sper că întrebarea mea nu e numai retorică şi că ar putea provoca o reflexie şi o uitare de jur împrejur. Nu se poate să nu aveţi sau să nu fi avut un astfel de om prin apropiere!… Dacă nu aţi avut vă compătimesc, viaţa vă e destul de săracă. Dar dacă cumva tocmai voi sunteţi o poveste de om, atunci vă mulţumesc prin rîndurile de faţă! În orice caz, senzaţia mea este că astfel de oameni sunt tot mai rari, vremurile de acum nu mai priesc plămădirii unor astfel de ramificaţii prin genomul uman. Nu, nu sunt pe cale de dispariţie dar se găsesc greu ceea ce, pînă la urmă, nici n-ar fi o foarte mare problemă fiindcă şi cei care îi caută sunt tot mai puţini.  Cei mai fericiţi sunt, cred, însă aceia care fără să aibă habar se trezesc pur şi simplu în vecinătatea unui asemenea om. Cred că aş am păţit eu, în vreo trei rînduri. Eram fraged, prima dată, cînd am întîlnit un mare poet căruia i-am ascultat cuvintele, sfaturile în momente prea pasagere însă… Desigur, însă, m-a marcat şi mi-a însămînţat în viaţă preţul cuvîntului. A doua oară, la fel, un scurt popas lîngă un mare filozof pe care însă nu am avut cum să-l ascult. A fost o altfel de întîlnire, la înmormîntarea acelui gînditor. Însă prezenţa acolo, ascultarea cuvintelor rostite acolo, greutatea acelui spirit atît de prezent peste acea zi mi-au ascuţit respectul pentru temeinicia cărţilor duse pînă la capăt… A treia oară a fost ceva mai tîrziu sau mai aproape de… „zilele noastre”. A fost întîlnirea cu un om de caracter, cu un om puternic şi priceput în tot ce face, cu un cunoscător al vieţii, lucrurilor şi oamenilor, cu un om în faţa căruia absolut orice uşă se deschide, în ţara asta sau aiurea. Un om sever, şi totuşi blînd ca pîinea lui Dumnezeu, un om pentru care nu contează decît argumentele, un om fără trufie şi fără răzbunare, un om care rezolvă ceva învăţîndu-te să rezolvi tu… Un om al cărui zîmbet este mereu o veste bună şi care zîmbet vine mereu, da’ mereu, după o încruntare care te poate altfel îngheţa. Un om care are cuvintele la el – în cîteva din limbile pămîntului! – făra a fi, desigur, „un oral”. Un om lîngă care înveţi să zbori singur mai mult decît te-ar învăţa orice şcoală, un om despre ai cărui… oameni se zice: „sunt din şcoala lui… X”. O poveste de om care are la rîndul său o bogăţie de poveşti trăite de povestit. Şi chiar le povesteşte! Un OM. Un om căruia îţi e jenă să-i spui pînă şi… „mulţumesc”…
Dar e de greu să vorbeşti despre o asemenea personalitate, fiindcă enumerînd atîtea calităţi rişti să devii suspect sau excesiv de subiectiv. Şi totuşi am făcut-o, desigur fără să dau un nume… şi fără să mă gîndesc, ştiu eu, cum s-ar cuveni în aceeaşi notă, la tatăl meu…
Notînd azi toate astea în acest jurnal îmi dau seama că sunt foarte norocos. Nu de alta, dar toate becisniciile care acoperă acum realitatea, toţi gîngavii şi îngălaţii, toate jigodiile şi hienele, toţi impostorii şi troglodiţii îmi par acum doar demni de milă…

Servus, Blogolume!
Karla îmi face cunoştinţă cu beauvaisienii şi catedrala lor… Cristian ar deveni… deţinător de ploaie… Teo vorbeşte despre „apele murdare de oameni” şi rosteşte acel „mulţumesc” trist, cel mai adevărat cuvînt inventat vreodată. Teo, cumpăna asta a ta de acum e doar un prag de trecut.Iar noi – şi eu pe aici! 😉 – suntem cu tine, şi nu doar… acum şi aici!  Brad face puţină… geopolitică 😉 În Stropi de suflet găsesc… oameni şi litere… Mulţumesc! Un volum de două mii de cărţi! Iată ce ne propune Ioan! Superb! Pisica 😉 ne provoacă la un gest, la un semn de omenie, îl caută în noi, cu sinceritate!… Camelia i-a scris unui prieten. Una dintre cele mai frumoase scrisori citite de mine. Norocos om acela căruia cineva îi scrie aşa… La Vania aflu despre nişte zvonuri… incerte, după o dată la fel de incertă… Iar cărţile-i merg frumos mai departe. Muzici, acum, la Mirella şi farmec… franţuzesc. O descopăr, mai departe, pe Gabriela Hulea. Iată o frază:  „Cand raspandesti seminte-n praf, tulburi si frunza. Frunza nu-ti este imaginatie. Frunza este. Cand o frunza este, inseamna ca tu nu esti. Nu poti sa fii deoarece tu iti poti doar imagina. Inima ta este undeva pe langa frunza, in praful provocat de-un efect al unei cauze proprii.” Dana din Gibraltar mă face curios: să aflu de cîte ori şi la cît timp poate fi deschisă o carte? Este fascinant să vezi aşa viaţa cărţilor… O viaţă efemeră dar, de cele mai multe ori, mai lungă decît a oamenilor… De la Athe, care trece printr-o stare de… „deep shit” – oh da, ştiu bine senzaţia! 😉 – aflu despre o idee cu adevărat frumoasă, o idee plină de culori care încearcă să ne mai lumineze niţel… Merită încercată! Tot prin zona blogolumii mai găsesc ceva, aici. Da, copiii au un drept esenţial, dreptul la bucurie, la vacanţă, la „vacanţa la bunici, la ţară”. Hai să facem măcar atît pentru ei: să nu-i lăsăm fără copilărie dacă ne mai amintim copilăria noastră!
Bună seara, prieteni!

De azi pe mîine, Feedback, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Un om puternic. Ringul

Îl ştia de multă vreme şi îl admira. Fusese un om puternic, dintr-o bucată, de ale cărui decizii rapide cîntăreau cîndva sorţile altora. Avea o voce tare cu care putea să îngheţe pe oricine fără să se răstească. De fapt, nu avea, o mai are şi azi… Aşa îşi explică acum şi faptul că atunci cînd a venit salvarea doctorul a zis „Fugi dom’le de aici, n-are nimic, nu auzi cum tună?! E mai sănătos ca mine!” . Aproape că i-a obligat atunci să-l ia şi să-l ducă la Urgenţe.  Acolo, la Spital, s-a confirmat imediat: avea inima bolnavă şi nici nu l-au mai lăsat să facă vreun pas singur ducîndu-l de colo pînă colo într-un scaun cu rotile…
Au trecut multe zile de atunci, de cînd a rămas internat şi l-au supus la teste de tot felul. „Parcă sunt un cobai, în fiecare zi vine alt doctor şi mă întoarce pe toate părţile”, i-a spus la telefon într-una din serile trecute. Apoi l-a întrebat despre ce mai e prin ţară, ce mai ştie despre inundaţii, despre guvern şi preşedinte. Îi plăcea să i le povestească cu lux de amănunte şi mereu încheia discuţia cu un furios „Grijania lor de imbecili! Uite unde ne-au adus nenorociţii ăştia…” Da… de regulă în urma unei discuţii în contradictoriu privind cestiunile zilei, bătrînul îi povestea cum stăteau lucrurile „pe vremuri”, cum totul „mergea ceas”, cum fiecare om era „la locul lui”
Ieri a trecut pe la el şi în afara palorii venite din boală aproape că nu l-a mai recunoscut: o voce stinsă, o privire deznădăjduită. „Auzi, ăştia nu vor să-mi facă nimic… Cică nu se riscă să mă opereze. Vor să-mi dea drumul acasă… Adică… Nu înţeleg. Adică cum?” Nu putea suporta să zacă de acum înainte într-un scaun cu rotile şi cu sabia deasupra capului. Nu concepea ca de mîine să-şi vadă grădiniţa din faţa casei doar din fereastră, aşteptînd. Aşteptînd ce? Aşteptînd următoarea încleştare care să-l pună la pămînt în orice clipă, mîine sau poimîine… Să-l pună în pămînt… „Spune-le şi tu, du-te la profesorul ăla şi zi-ii că plătesc oricît, că fac credit şi le dau cît costă. Le dau scris… Nu-mi pasă dacă nu mă mai ridic de pe masă, da’ să mă taie că eu aşa nu pot să trăiesc!”, i-a spus ţintuindu-l cu privirea… I-a promis că o să vorbească, că o să găsească o soluţie… Într-un tîrziu a închis uşa salonului în spatele lui, înţelesese condamnarea şi ştia că vorbele, promisiunea lui, fuseseră goale. În clipa aia a realizat sofismul cu care-şi tratase el însuşi viaţa şi… textele din ultima vreme. Dintotdeauna, poate…
La ieşire, în holul clinicii o femeie cu ochii umflaţi de plîns, strîngînd un sac cu haine la piept – probabil abia ce fusese externată – îi ţipa cuiva la telefon: „De unde, mamă? De unde să iau eu opt mii de euro ca să-i dau să mă opereze? Ce să fac mamăăăă? Ce să faaaac? Zi-le că vin acasă să mor! Aşa să le zici!…” În clipa aia, acolo în recepţia spitalului care-i semăna acum a ring de bursă, a crezut că aude pentru prima dată pe cineva bocindu-se, bocindu-se pe el încă în viaţă fiind…

Ajuns acasă îi căzură ochii pe o carte de-a lui Paler şi citi: „Mă uit afară şi, o clipă îmi năluceşte dinaintea ochilor o plajă. Apoi, plaja dispare. Aveai dreptate, e din ce în ce mai greu să spui ceva simplu şi rămîne mereu ceva nespus. Mă simt ca o cîrtiţă visătoare azi.” Voia să doarmă. Mult…

Servus, Blogolume!
Ana Maria răstoarnă cutii cu fel de fel… Parcă lucrurile trec cumva, altfel, aşa, ştiu… Bogdan vorbeşte despre o soluţie împotriva crizei:  să nu-i mai lăsăm să ne fure… Da, hai să nu-i mai lăsăm! 😉 Madi, despre o călătorie plictisitoare spre… încoace. Oh da, din cauza asta evit trenurile mai ales de cînd fumatul e interzis în vagoane 😉 Onu caută o cale între o viitură şi o piaţă… Pare un drum previzibil 😉 Gabriela găseşte… pleonasmele iubirii. Cati scrie frumos şi amar. Despre o Românie învinsă… Mihai schiţează tabloul zilei. Curînd ironia şi opoziţia fină, din încheietura mîinii vor trece la… arhaisme.  Teo povesteşte frumos despre o vacanţă normală într-o ţară… crizată 😉 Vania bate nişte drumuri şi trimite nişte… pinguri, încolo şi-ncoace 😉

De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Nod în papură, Poezia de azi, Texte şi pretexte

Dor de maci. Împreunări

Vremuri nebune şi nemiloase cu fiecare zi care trece. Mînate cu ură de oameni. Nu sînt prea multe lucruri pe care să le mai înţeleagă. Cu atît mai puţin oamenii şi lumea lor sălbatică. Şi-a acoperit pervazul cu teancuri de cărţi să nu vadă furtuna pornită afară, să nu-i mai intre ploaia în casă… În spatele uşii a ridicat un zid de cărţi, să nu mai audă. Şi-a zidit patul în cărţi… Le îmbrăţişează şi se lasă îmbrăţişat de ele, la un îndemn… Şi îşi aduce aminte de petecul de cîmp de maci şi de „acele” împreunări…
Citeşte acum memoriile lui Pablo Neruda, „Mărturisesc că am trăit. Memorii”... Ce lume, ce vremuri, ce oameni… „Acele” nebunii, uri, vremuri de foame fără milă, lucruri, oameni pe care reuşeşte să-i înţeleagă…

„M-a surprins faptul că, ajutaţi de mîna omului sau printr-un simplu capriciu al naturii, în acel loc sălbatic creşteau numai maci. Celelalte plante se retrăseseră din acest loc întunecos. Erau maci mari şi albi ca porumbeii, roşii ca picăturile de sînge, vineţii şi negri ca văduvele uitate. Niciodată pînă atunci şi nici de atunci încoace nu am mai văzut atîţia maci la un loc. Îi priveam cu respect, cu reculegerea pe care, dintre toate florile, numai macii ţi-o inspiră. Totuşi, din cînd în cînd rupeam cîte unul, a cărui tulpină frîntă lăsa să se scurgă pe mîinile mele o sevă aspră, ce răspîndea o mireasmă sălbatică. Îi mîngîiam apoi vaporoasele lui petale de mătase şi-l puneam într-o carte. Macii erau pentru mine nişte fluturi mari, care nu învăţaseră încă să zboare…”

(Pablo Neruda – din „Arta ploii”, din „Mărturisesc că am trăit. Memorii”, Editura politică, 1982)

Apoi, găseşte o poezie… Asta, care… strigă aşa:

Pablo Neruda

degete arse

românie străveche bucureşti aurit
aşa apăreai
infernalelor şi cereştilor noastre republici
ale americii
pastorală erai şi întunecată
spini şi torturi îţi străjuiau
mizeria groaznică
în timp ce madame charmante
divaga prin saloane pe franţuzeşte
biciul cădea
pe rănile poporului tău
în timp ce literaţi eleganţi
-în revistele lor-
îl studiau pe lawrence spionul
pe heidegger sau pe „notre petit dieu”
„tout allait bien a bucarest”
petrolul
lăsa pe degete arsuri
şi-nnegrea chipul
multor români
ca să se schimbe-n mormane
de lire sterline
la new york şi londra
de aceea
era atât de elegant bucureştiul
atât de suave cucuonele
„ah quel charme monsieur!”
în timp ce foamea
dădea târcoale înălţând
furculiţa ei goală
prin mahalalele negre
şi prin trista câmpie
ah da domnilor era
întocmai ca buenos aires
ca santiago sau lima
bogota şi sao paolo
unii puţini dansau în salon
schimbând suspine între ei
clubul şi revistele literare
erau foarte europene
foamea era românească
frigul era românesc
jalea săracilor
în teascul comun era românească
şi asa mergea viaţa
din floare în floare ca şi-n continentul meu
cu închisorile pline
şi valsu-n grădini
oui madame ce lume
a fost ce ireparabilă
pierdere pentru întreaga
suflare distinsă!
cu bucureştiul s-a isprăvit
acel gust aceea linie
acel delicios amestec
de putregai şi „patiserie”!
groaznic îmi pare
eu spun
că până şi culoarea locală
pitoreştile zdrenţuitele straie
cerşetorii încolăciţi ca rădăcinile
fetele care tremurând
aşteptau noaptea
la porţile balului
toate acestea vai ce oroare au dispărut
ce ne vom face chere madame
vom scoate pe alte meleaguri
vreo revistă a negustorilor de vite
profund preocupaţi de „metaphisique”

Servus, Blogolume!

Cella îmi spune despre însingurările peştilor… De nu le-aş şti…
Dumitru vorbeşte despre momentele golirii de cuvinte… La mine nu mai sînt de mult… momente
Onu caută să explice emoţiile din… austeritate
Omul de la munte povesteşte cum a împuşcat un italian un… cal 😉
Gigi găseşte nimerit să desluşeacă cum vine treaba cu regele gol. Şi cu florile de salcîm…
Dan adună cîteva explicaţii… despre… şi cîteva măsuri anti-criză… La ce bun?, mai întreb…
Vania a recuperat ziua de joi. A renunţat la ZeList! Urmează recuperarea… pingurilor. O măsură cu… urmări 😉
Karla mă duce acasă la Monet… Ce culori, ce muzici!…
Andi mă plimbă printre întîmplări… Le pescuiesc şi eu. Din cînd în cînd… 😉
Cristi dezvăluie încă nişte… răspunsuri existenţiale… De-ale lu’ Gore! 😉
Ionuţ zice că pleacă… Cîţi mai rămînem?

Toate cele bune! Viaţa merge mai departe.

De azi pe mîine, Feedback, Stări de Braşov, Texte şi pretexte

Fur Timp. Sunt hoţ de timp

„Întîmplarea” Hospice sau „povestea” Hospice „Casa Speranţei” la Braşov îmi este cunoscută de mult. Încă din nouăzeci şi ceva cînd această fundaţie – ce avea să devină o instituţie remarcabilă în România – lua naştere aici. Ţin minte că atunci i-am vizitat de cîteva ori (aveau sediul undeva pe Bălcescu sau mai sus, pe Poarta Schei) ca să scriu despre ei… De la bun început m-a impresionat esenţa Hospice-ului, sinonimă cu un termen nou, aproape ciudat românilor pe vremea aia: caritatea.  De atunci văd, aud, remarc ceea ce fac oamenii de la Casa Speranţei şi de fiecare dată mă declar impresionat. Oamenii ăştia sunt de-a dreptul extraordinari şi, în treacăt, am mai amintit despre ei aici şi aici… Şi poate, tocmai din cauza asta, îmi este foarte greu să scriu ce fac şi cum fac. Prea multe cuvinte sunt de astă dată cu totul inutile.  E inutil să spui despre nişte Oameni că sunt Oameni! E suficient să te bucuri că ei există şi să le dai un semn că simţi asta, că asta contează pentru tine.  E suficient să le spui şi altora că ei există iar aceştia, sigur, vor descoperi apoi ce fac şi cum fac şi îi vor preţui măcar în aceeaşi măsură ca tine… Gesturile „mărunte” sunt cele care contează. De aceea fur timp. Sunt hoţ de timp şi vă chem să cercetaţi cum şi de ce… furăciunea asta poate da o consistenţă incredibilă timpului vostru. Al nostru… Al lor…

P.S. – Mîine ne găsim, cred, printre Juni, în centru, chiar dacă o să plouă. Nu vor mai fi „Serbările Braşovului” sau „Iubesc Braşovul” (e criză, austeritate, nu-i aşa?!) însă esenţa rămîne, Junii Braşovului…

Servus, Blogolume!

La Ciprian am răsfoit un original Jurnal marocan. Mi-aş fi dorit mult mai multe pagini…
Scriitorul Marius Ianuş ne îndeamnă la solidaritate. Solidaritatea cu Polonia, cu polonezii…
Camelia îmi spune despre uitările imposibile. Aş fi scris aproape la fel…
Cati povesteşte despre „Măgarul Tăvălit”, piaţa copilăriei… noastre. A mea era undeva „La Gemenii”…

Metehne româneşti, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Nu pricep. Descendenţe…

Am răsfoit în seara asta cîteva dintre însemnările lui Nicolae Iorga. Asta în urma unei căutări pricinuite de un motiv… subiectiv, de o întîmplare oarecare. Căutam nişte versuri, cele din „Brad bătrîn”: „Au fost tăind un brad bătrîn/ Fiindcă făcea prea multă umbră…” Le-am găsit, le-am citit şi gîndurile cu pricina mi s-au mai liniştit… Şi în cartea asta „N. Iorga – Ultimele” (Editura „Scrisul Românesc”, 1978), cum spuneam, am găsit însemnările, notele, editorialele, poeziile lui Iorga din 1940. Ani de restrişte. Ultimele însemnări ale lui Iorga înainte să fie asasinat…
După cîteva astfel de pagini nu poţi să nu te gîndeşti unde sîntem, ce fel de oameni sîntem, care ne sînt elitele, cine scrie „la gazete”, cine ne conduce, cine ţine astăzi discursuri în Parlament! Ce ani, ce cumpeni, ce tragedii… ce oameni, ce fibră şi ce Românie atunci!
Nu pricep care este, unde este filiaţia dintre acea Românie şi asta de astăzi…

Nicolae Iorga

Cu multă pază

Aşa sînt vremile acum, încît orice facem, să fie cu multă pază.
Nu mai e răgazul de a înfăţişa teorii şi nici de a încerca ambiţii. De jur împrejurul nostru, tot echilibrul lumii s-a prăbuşit, şi silinţi desperate vor trebui să se facă pentru ca să se ajungă din nou la o parte măcar din ceia ce a fost.
De aceia nu pot fi în de ajuns criticate trei categorii de oameni: conducătorii grăbiţi spre mărturisiri, care nu-şi au locul acuma, oamenii politici cari se îmbulzesc spre conducere şi frămîntătorii de teorii care nu se pot încerca pe pielea noastră.
Grozava noastră suferinţă să ni fie de învăţătură…

(din „Neamul românesc”, 9 august 1940)

P.S. – Cîntecul ăsta l-am mai postat cîndva pe aici, ştiu… Da’ zău dac-am găsit altceva mai potrivit…

Feedback, Poezia de azi, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Din ochi şi cuvinte. Doi olteni

„Prea multe cuvinte şi prea puţini oameni”, mi-a reproşat cineva. Perfect adevărat! Ce aş putea, ce altceva, ce s-ar cuveni să mai spun şi eu, astăzi, despre aceşti doi olteni: Brâncuşi şi Sorescu? Apoi… e aproape primăvară. 🙂

Constantin Brâncuşi:
„Am şlefuit materia pentru a afla linia continuă. Şi când am constatat că n-o pot afla, m-am oprit; parcă cineva nevăzut mi-a dat peste mâini.”

Brancusi - Muza adormita (1910)
Brancusi - Muza adormita (1910)

Marin Sorescu

cu o singură viaţă

ţineţi cu amîndouă mîinile
tava fiecărei zile
şi treceţi pe rînd
prin faţa acestui ghişeu
este destul soare
pentru toată lumea
este destul cer
este destulă luna
din pămînt ies mirosuri
de noroc de fericire de glorie
care vă gîdilă îmbietor nările
aşa că nu vă zgîrciţi
trăiţi după pofta inimii
preţurile sunt derizorii
de pildă cu o singură viaţă
vă puteţi procura
cea mai frumoasă femeie
plus o chiflă

De azi pe mîine, Feedback, Metatexte, Metehne româneşti, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Timpul interior. Refugii

Scria Karla acum cîteva zile că a regăsit o Românie fără vlagă, cenuşie…  Şi, bineînţeles, nu o Românie ca teritoriu ci una a oamenilor. Şi asta în chiar zilele Sărbătorilor. Desigur atunci cînd intri în România venind de oriunde altundeva asta e senzaţia. Aşa este, suntem fără vlagă, cenuşii, suspicioşi şi răi. Ultimii doi-trei ani ne-au urcat pe culmile mizeriei, mizeria traiului zilnic măsurat în bani, mizeria relaţiilor dintre noi, mizeria lipsei de solidaritate în vremuri grele.
Nu voi generaliza, nu mă voi lăsa prins în hora comentariilor apocaliptice, poate că totul ţine de senzaţiile mele de acum, de conjuncturile în care mă învîrt, însă nu aş fi crezut acum şapte sau zece ani că voi trăi şi voi simţi lucrurile aşa ca acum. Absolut firesc ar fi fost ca mersul lucrurilor să ducă spre mai bine… Aş spune iar o banalitate, că ştiu de unde ni se trag parte din acestea, că starea în care am ajuns vine dinspre o clasă politică incompetentă care, previzibil, m-a aruncat într-o definitivă generaţie de sacrificiu. Sila mea e imensă şi aproape mi-a paralizat orice reacţie la ce se întîmplă pe „scena” politică sau economică. Tabloul acestei scene este aproape terifiant, sumbru.
Sila asta – periculoasă din perspectiva instinctului meu de conservare – îmi contaminează însă şi vecinătăţile zilnice ce ţin de relaţionarea mea cu… obligaţiile cotidiene. Desigur, aş scuza asta ca fiind o reacţie firească la ticăloşie, jigodism, prostie, infatuare şi ipocrizie nu fără a-mi biciui şi propriile-mi reale şi mari vini. Nu ştiu cît de sănătos e să reacţionez aşa, dacă o criză personală de soiul ăsta, una a relaţionării şi comunicării îmi mai trebuia acum cînd toate crizele exterioare, posibile şi imaginabile pentru o viaţă, sunt în plină desfăşurare fără perspectivă de ieşire din ele.
Refugiul pe care îl folosesc azi stă în refuzul, aproape definitiv, al ştirilor de peste zile, în exersarea găsirii unui timp şi a unor imagini interioare, în căutarea unor muzici neştiute, în resursele mirabile ale blogolumii, în poezie şi încercări de speranţă, în singurătăţi de moment, în ironie şi haz, în istorii, în nostalgii cu înţeles, în acceptarea diferenţelor, în amăgirea frigului, în mici şi posibile bucurii, în presimţirea unui semn de primăvară, în redescoperirea străzii mele şi amintirea satului copilăriei, în ideea de om intens, în mărturisirea dorurilor, în potenţarea norocului, în poveştile adevărate şi nu rescrise pe care i le citesc încă Inei…

Feedback, Texte şi pretexte

Amintiri în festival. Teatru

Printre întîmplările frumoase „de Braşov” nu ai cum să treci cu vederea Festivalul de Dramaturgie Contemporană. Eu unul cred că am prins drag de teatru tocmai datorită unei asemenea ediţii de festival, din vremea în care era un privilegiu să pui mîna pe un abonament la serile evenimentului, din vremea în care te întorceai acasă în frig şi la lumina lămpii cu gaz rămîneai încălzit doar de cele văzute pe scenă chiar dacă şi scîndura pe atunci era neîncălzită. Adunasem o plasă de programe de spectacol pe care încă n-am reuşit să le regăsesc deşi ştiu că sunt pe aici pe undeva. Ţin minte apoi că prin anii ’90 veneau la Braşov şi trupe de afară, iar „sus la Sala Studio” se petreceau întîlniri mirabile cu artişti sau cronicari pe care n-ai fi putut îndrăzni să-i atingi. Pe vremea aceea îmi făceam în serile festivalului şi „mîna” într-ale cronicilor de teatru or interviurilor de prin spatele scenei… Oameni, momente, piese… Apoi au fost cîteva pauze şi cîteva ediţii ori prea „ţipate” (la propriu şi la figurat) ori prea şterse şi mulţi dintre cei ce colorau festivalul printr-o anume boemă s-au dus… Festivalul de Dramaturgie Contemporană a intrat şi el în showbiz, în culise, şi şi-a mai pierdut din trăirile şi sensibilităţile vechi. Sau poate le-am pierdut eu inclusiv prin lipsa mea de la destule din momentele mai din urmă, remarcabile desigur, ale Festivalului. De aceea nici nu numesc acum anumiţi oameni, anumite piese, care au făcut din această frumoasă întîmplare a oraşului… frumoase întîmplări ale mele. Mă bucur că se întîmplă mai departe, că începe de mîine a XXI-a ediţie, cu casa închisă pentru cîteva dintre piesele din program. Cum regret, de pildă, într-o măsură asemănătoare, că nu se mai petrece, la fel ca în anii săi buni, „vechiul” festival braşovean de jazz, un alt prilej de… patriotism local. Aşa că, vreme de zece zile parte din lumea bună a teatrului românesc se mută la Braşov fiindcă, deh, mai vine şi muntele la… Mahomed 😉 O să trec pe acolo să văd dacă pot „lega” lucrurile cu acelea despre care mi-am amintit acum…

P.S.Jon Lord… dacă tot vorbim despre atîtea lucruri de-astea dragi 🙂

Feedback, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Colecţionar de octombrie: ziduri, speranţe, trubaduri

Zilele astea m-am lăsat din nou vrăjit de toamnă. Zile roşcate, superbe, calde. Mi-am urmat şi astăzi traseul obişnuit dinspre Biserica Neagră în jos. Am fotografiat din nou aceleaşi locuri însă cu altă lumină, cu alţi oameni cu alte întîmplări. Înţeleg că de săptămîna viitoare toamna îşi ia iar pardesiul şi umbrela. Mijloc de octombrie aproape… pastelat. După un vînt subţire şi nişte ploi dese acuarelele se vor scurge spre canale. Presimt că Tîmpa va fi cenuşie şi despuiată. Urmează ceaţa, bruma probabil şi cum sunt, evident, meteosensibil mă voi resimţi şi eu. Îmi încarc însă bateriile cu soarele ăsta toate zilele ce vin.
Hospice "Casa Speranţei". Se poate!
Hospice "Casa Speranţei". Se poate!

În Piaţa Sfatului am găsit voluntarii de la Hospice „Casa Speranţei”. Mîne, sîmbătă este Ziua Mondială a Îngrijirii Paliative. Această braşoveană Casă a Speranţei, cine nu ştie?, este o uriaşă dovadă de umanitate pentru vremurile pe care le trăim. Un loc clădit cu suflete de oameni frumoşi pentru alinarea ultimelor drumuri ale atîtor semeni… Sau pentru scoaterea lor la liman. Nu voiau decît să atragă atenţia trecătorilor că se poate şi că de cele mai multe ori contează şi pe zece lei de la noi pentru misiunea lor nobilă. Am văzut oameni interesaţi să afle ce şi cum…
Cine-l mai ajută pe Băsescu?
Cine-l mai ajută pe Băsescu?

Mai jos, la început de Corso, alţi voluntari strîngeau semnături pentru Băsescu. Nu am văzut pe nimeni să se înghesuie. Prea puţini sunt cei ce sunt dispuşi să-i sară-n ajutor marinarului cu semnăturile necesare. Probabil tocmai de-aia se strîng, după cum am auzit, semnătri pe liste ca sarcină de serviciu prin fel de fel de instituţii oranj…
Trubaduri regăsiţi
Trubaduri regăsiţi

Şi mai jos mi-am regăsit Trubadurii cu bucuria că am fost contrazis atunci cînd am scris că s-ar putea să nu mai apară toamna asta. I-am ascultat cît să-mi ajungă mai mult timp. Am mai văzut şi nişte ziduri rîcîite de vrăbii azi. Am mai văzut şi o cunoştinţă care, a trecut „pe trotuarul celălalt”, privind pieziş ca şi cum nu m-ar fi văzut or sperînd să nu îl văd. Salutare! 😉 E interesant să devii colecţionar de zile frumoase de toamnă…
Zidul. Şi aripile
Zidul. Şi aripile

Feedback, Texte şi pretexte

Însemnare pe două… fotografii

Am mai scris pe aici despre „blogosfera care coboară în Cetate” vorbind despre efortul neintersat al unor bloggeri de a atrage atenţia asupra problemelor unor confraţi. Nu o dată mi-am exprimat părerea că blogosfera nu are cum să fie doar un teritoriu virtual în care nişte străini li se adresează altor străini ca să-şi mai omoare plictiselile sau în care nişte însinguraţi îşi bagă în seamă… operele sau opiniile pe care ştiu că altfel nimeni, nicăieri nu le-ar băga în seamă. Blogosfera este un organism viu, la fel de viu precum cei care-l… populează. Blogosfera este, oricît de fad ar suna, o tribună aşezată în piaţa publică. Blogosfera devine, oricît s-ar împotrivi unii, o autoritate de care mersul lucrurilor din Cetate trebuie să înceapă să ţină cont. Blogosfera este o parte a opiniei publice, vecină cu presa, care începe să conteze…

Urbanism cu pubele în buricul Braşovului
Urbanism cu pubele în buricul Braşovului

De ce spun asta? Bloggerii se întîlnesc tot mai des şi nu doar aşa, de dragul socializării, al unui ceai… dansant. Bloggerii au început să croiască campanii, să suţină proiecte, să facă lobby pentru un candidat sau altul. Uneori, unii bloggeri găsesc de… cuviinţă chiar să se şi îndrăgostească. Bun… şi… de ce spun asta? Păi zilele trecute am aflat că aici la Braşov o bloggeriţă, Claudia, a pus „pe hîrtie” o campanie şi a dat sfoară în urbe bloggerilor să se aşeze la taifas şi la dezbătut tema. Campania „Există viaţă fără CET” în Braşov, fiindcă despre asta e vorba, poate părea cam… anostă din punctul de vedere al subiectelor care au „căutare” însă ea este o atitudine de pe urma căreia pot avea de căştigat peste 20.000 de braşoveni. 20.000 de oameni care în anul „de graţie” 2009, într-un oraş privit de mulţi cu admiraţie, în Braşov, nu mai beneficiază de luni bune de două elementare „beneficii” ale civilizaţiei şi urbanismului: apa caldă şi căldura. De ce? Din motiv de robinete închise, din motiv de datorii, din motiv de ineficienţă a unui sistem centralizat şi învechit de termoficare, din motiv de interese şi politicianism local.

Omul şi pomul... Un obicei de împrumutat
Omul şi pomul... Un obicei de împrumutat

Ei bine şi bloggerii care susţin campania asta vor să-i tragă de urechi pe cei care sunt plătiţi să facă oarece, pe cei care sunt aleşi să găsească soluţii. Mai mult, campania caută soluţii şi încearcă să le supună atenţiei celor mai sus amintiţi. Poate unii ar insista cu întrebarea „de ce?” sau poate ar arăta cu degetul spre nişte… naivi sau idealişti. Probabil însă respectivii nu ştiu că, totuşi, cu toată aura sa superbă, Braşovul pute! Şi probabil unii cîrcotaşi de serviciu au uitat prea repede că acum vreun an noi braşovenii (şi alţii ca noi în ţara asta) ne-am dus să alegem nişte parlamentari uninominali, de circumscripţie, de cartier cum ar veni, pe care nu prea i-am văzut să sară ca să vadă de unde… pute şi să dea un pic cu… mătura pe străzile ălora de i-au ales. Ei bine, cam aşa stau lucrurile şi eu aş zice că implicarea de acest fel a bloggerilor este un început, chiar dacă ştiu că nu se face primăvară cu o floare.
Un început care ar putea duce la un anumit soi de… urbanism pe care eu încerc să-l şi ilustrez în aceste două fotografii de aici. Fotografii aparent fără legătură, imagini banale, dar care exprimă şi ele două moduri de a traduce ideea de civilizaţie, de cultură de respect al străzii şi oamenilor, aici la Braşov. 😉

P.S.: Pe acest Alex Chudnovsky probabil s-ar fi cuvenit să-l invit aici în alt… context. Sau nu?

De azi pe mîine, Nod în papură, Texte şi pretexte

Oamenii colaterali

Am citit un editorial al lui Ioan Es Pop în „Ziarul de Duminică„, „Omul crizei„, şi mi-a confirmat unele păreri scrise şi dezbătute pe aici în „genunchiul lumii”. Criza are şi părţile ei bune, reaşează lucrurile, face ordine în valori şi educă indivizii puşi în faţa unor spaime de neconceput pentru ei pînă mai ieri. Ioan Es Pop vorbeşte despre oamenii care regăsesc cărţile şi singurătatea ca pe nişte refugii în faţa agresiunilor ce vin dinspre medii interesate şi profitabile altfel. Nu sunt atît de naiv încît să cred că fiţoşii, scrobiţii cu gulere albe, beizadelele de bani gata sau maneliştii se apucă acum de citit. Nu mă îndoiesc că aceştia vor fi la fel de fiţoşi cît le-o va permite criza, probabil în contrast vor încerca să se manifeste cu şi mai multă impertinenţă. Însă mă satisface gîndul, gînd de duminică, selecţiei naturale produsă de criza, care îi va subţia mult acum, îi va arunca în minoritatea lor firească, îi va face colaterali. Cum mă bucur că minoritatea celor ce citesc o carte în parc, în autobuz, sau seara acasă îşi recîştigă vizibilitatea şi ei, această minoritate, nu vor mai fi… colaterali.