Peisaj cu genunchi

Cu genunchii şiroind de cerneală,
prin grîul cît noaptea
coboara pe-un gînd
o fată în alb
şi purta în spate o armă.
Mestecenii se aplecau atît de mult
peste garduri, încît doar întinzînd
mîna le-ar fi putut fura păsările
din vîrful crengilor,
dar nu…
cu genunchii roşii de frig,
ea cobora pe-un gînd…

Timp

îl plictisisem pe Dumnezeu cu insomniile mele
coboram noaptea pe fereastră
să număr muşuroaie
să agăţ pe sîrmă la uscat
aricii trişti aricii treji de ploaie.

aşa că în zori
mi-au prins cuvintele în ciment
mîinile mi le-au legat de răsărit
aşa ca să mă mai întindă încă o zi peste lume.

Baza Budila. Hohotul interior

Câţiva kilometri, din care vreo şase nenorociţi mai ales pentru pivoţi sau amortizoare (dar fac şi ei parte din… brand! 🙂 )… Din Budila (expresul de Budila al lui Muşina nu ştiu dacă mai circulă! 😉 ) la dreapta se face un drum spre Valea Morii şi acolo în fundu’ văii – la ceva minute de mers după pierderea oricărui semnal telefonic – într-una din vâlcelele de pe marginea pîrîului Brădet ne-am găsit ascunzătoarea. Sălbăticia curată de la marginea oraşului, de la marginea firului subţire de stres şi interminabile poliţe de plătit… 🙂 Departe de telefoane, e-mailuri, ştiri aiuritoare despre imbecili cu şezuturile dospind în fotolii moi (care, oricum mă lasă tot mai indiferent) departe de lume… Departe de toţi şi de toate este de dorit azi să îţi instalezi „baza” alături de cîţiva prieteni de nădejde. O zi şi o noapte în felul ăsta pot fi o reţetă nimerită pentru oricine s-ar plînge de plictis sau lipsa chefului de viaţă, ba chiar şi pentru cei diagnosticaţi cu alte probleme de supravieţuire… minore. Ba chiar, zic eu în cunoştinţă de cauză 😉 pentru cei în criză de identitate de factură existenţială sau… estetică.
Liniştea desăvîrşită amorsată un pic de corul greierilor şi al altor nenumărate insecte, limpezimea tăioasă şi rece a pîrîului (de care prin nescrisa lege a bazei e obligatoriu să te laşi acoperit din cap pînă-n picioare de măcar trei ori pe zi!), noaptea incredibil de curată spartă doar de mii de stele care par să-ţi cadă în spate, focul înalt de tabără şi zicerile lui tîrzii, pămîntul tare aplicat coastelor, coloanei, muşchilor, genunchilor, sternului, nevrozate, timp de o noapte întreagă,  şi apoi roua ierbii, ca un cearşeaf ud bandajîndu-ţi tălpile goale dimineaţa şi mirabilele descoperiri prin ochii şi îmbrăţişarea copilului… toate astea mie îmi dovedesc acum inutilitatea cuvintelor, ba chiar şi a gîndurilor!
Mi-am promis că voi căuta asemenea locuri dimpreună cu locuirea lor alături de ai mei şi de o seamă de prieteni veniţi, fără îndoială, doar cu poveştile lor, cât mai des cu putinţă.
Şi mă voi întoarce de acolo, la fel ca acum, zîmbind sau chiar cu un mare hohot de rîs interior. Pentru toţi şi toate!… 🙂

Această prezentare necesită JavaScript.


Budila-Express
(fragmente)

Cei care m-au iubit au murit înainte de vreme,
Cei care m-au înţeles
Au fost loviţi pe la spate şi înmormîntaţi în grabă, cei
Care mi-au tras la xerox programul genetic au înnebunit
Şi-şi plimbă în soarele amiezii
Privirea tumefiată, creierul mirosind a cloroform.
(…)
Şi noi am curtat inaccesibile băştinaşe
Cu basmale roz şi mirosind a Transpirantz, şi noi
Am vorbit la nesfîrşit şi am ascultat la nesfîrşit, şi noi
Am consolta văduve triste şi neînţelese soţii, şi noi am mîncat
Pe colţul meselor roşii sandvişuri cu salam,
Cu pui pane, cu brînză, cu omletă, şi noi
Am violat Legea jucînd
Cărţi, bînd ţuică şi rom, şi noi am călcat în picioare
Principiul invizibil al demnităţii de sine.
(…)
Şi noi am visat în cîmpul cu iarbă, pînă ce
Vacile ne-au înghiţit, mestecat, defecat, şi noi
Am ascultat cimpoiul şi glasul castrat
Al lui Titir răsunînd pe scenele locale, şi noi
Ne-am întors vii şi teferi seară de seară
În Budila-Express.

Budila-Express! Budila-Express! Budila-Express!
Şi noi am ştiut, şi noi am iubit,
Şi noi am avut şi-am putut, am scris şi-am citit!
Budila-Express, garnitură cu bou-vagoane,
Garnitură dublată, uneori, garnitură bondoacă,
Iute şi verde-murdară printre grămezile de cartofi
Putrezind pe cîmpuri, pe lîngă peroanele
Pline de cioburi şi capace de bere,
Budila-Express ruginind nevăzut
Precum tinereţea, la încheieturi.
(…)
d) „OK” am zis
Şi am îmbătrînit.

(Alexandru Muşina, din „Antologia poeziei generaţiei ’80)

Servus, Blogolume!

Vă mulţumim, dragilor şi dragelor de… prieteni! :  Dan, Georgiana, Karla, Lia, Daurel, Ervin, Manole, Cella, Teo, Zamfir, Bogdan, Gina, Athe, Ion, Onu, Cornelius, Mircea, Ramona, Orry, Rodica, Lilick, Inu, Mirela, Mădălina, Oana, Forevergreen, Gabi, Anamaria
Şi ştiţi de ce: pentru cea mai frumoasă zi!

Gînduri troiene. Scanări

Toată seara am pîndit după viruşi asistînd la îndelunga scanare a computerului meu. Am găsit vreo doi cai troieni pe care i-am aruncat la coş, după ce, inutil am încercat, în urma unor sumare interogatorii, să le aflu scopul şi durata vizitei… Nu ştiu şi dacă operaţiunea va fi avut vreun efect. Poate erau doar nişte… gînduri troiene… Voi afla peste scurt timp, cînd voi da un restart aparatului. Dacă Alzheimerul cumputericesc se va fi vindecat înseamnă că crunta bătălie nu a fost degeaba… Ah da, uitasem să vă spun: de cîteva zile, în fiecare dimineaţă la repornire unealta asta a meşteşugurilor mele virtualo-dependento-blogheristice este precum un nou născut. Virgină, curată, fără urmă de vreo anterioară folosire. E ca şi cum, peste noapte, cineva, ceva i-ar şterge memoria. În fiecare dimineaţă, calculatorul meu se trezeşte buimac fără să recunoască ceva din ce am „produs” împreună cu cîteva ore înainte. E adevărat, mă întreb însă şi dacă nu cumva nu memoria lui ar fi cea afectată ci a mea?… Poate eu sunt cel cu ochii şi gîndurile spălate… Cel uitător. E adevărat însă, din cîte ţin minte ACUM, şi eu am fost scanat de cîteva ori, din cap pînă-n picioare: prin nişte aeroporturi, pe la intrarea în nişte tribunale, prin nişte cabinete medicale… Ba mi-a fost scanat chiar şi actul de identitate… de cîteva ori… Şi… Hmmm… unde-i norocu’ ăla?! 😉 Dar, poate, vă spun mîine… Dacă nu, înseamnă că voi fi uitat!
Servus! Toate cele bune!

Viaţa bate blogul

În fiecare zi. Şi tot cu fiecare zi rămîn tot mai puţine poveşti de spus. Tot mai puţine mărgele de risipit. Tot mai puţine „dezvăluiri” sau „revelaţii” de ascultat. Tot mai puţine minciuni de acceptat. Tot mai puţine răgazuri. Tot mai puţine gesturi de încredere. Tot mai puţine bunăvoinţe. Tot mai puţine bune-credinţe… Tot mai puţine veghi în linişte… Şi multe, multe altele în loc… grele… Nu, nu e din pricina ninsorii ăsteia de primăvară din clipa asta care-mi bate în geam, nici din cauza asteniilor care, nu mă mai scuză de mult…
O seară liniştită să aveţi.
Bună dimineaţa…

Ispită pentru iarnă. Din gol de cuvinte

Iarna asta încă nu seamănă cu iarna mea, aşa cum o ştiam: cu fulgi mari şi blînzi şi aproape calzi, cu pătura moale de zăpadă în care să desenez ce vreau, cu bulgării rostogoliţi pînă la forma întreagă a omului de zăpadă, cu zbenguiala ore în şir trăgînd în urmă sania Inei, cu bradul mîndru din faţa geamului meu, în haina lui nouă şi albă… O aştept, încă, să vină asemeni unor iepe albe în galop… libere… cu muzica lor veche. Pesemne acum îi e teamă de ceva, se ascunde pe sub vreo scară… pe undeva. O chem. Dar nu ştiu cuvintele azi. Şi pe acestea le smulg cu greu, ca pe nişte rădăcini din pămîntul îngheţat, ca să acopere tot golul de cuvinte despre orice… Aşa că o chem, încerc s-o ispitesc lăsîndu-i peste noapte, la geam, EseninVîsoţchiCe altceva?
Noapte bună! Bună dimineaţa!

Serghei Esenin

Pe-ntâia zăpadă păşesc în neştire,
Cu agere doruri şi-avânturi duium.
Şi seara albastră cu steaua subţire,
Încet luminează hoinarul meu drum.

Lumina sau umbra a prins să se cearnă?
Prin crânguri cocoşii sau vântul dă glas?
Nu ştiu, pretutindeni pe câmpuri e iarnă,
Sau stoluri de lebede mute-n popas?

Tu albă minune, tu limpede seară!
Fierbinţi mi-s obrajii de gerul din crâng.
Răchitele zvelte cu sânii afară,
Îmi vine deodată la piept să le strâng.

O, codrul ce-n pâclă cinchit piroteşte!
O, ninsele lanuri sub teafăr îndemn!
Îmi vine în braţe s-apuc voiniceşte,
Frumoasele sălcii cu şolduri de lemn.

1918

Viaţa şi insomniile. Aşa cum sunt

Nu, nu sufăr de insomnie… Mai curînd ar fi vorba de o „insomnie voluntară”, în unele seri, cînd din varii motive perioada activă a zilei mele se duce pînă după miezul nopţii… Ei bine, de ceva vreme, spre orele astea mici am redescoperit gestul de a porni radioul, şi de a stinge televizorul. Măcar pentru faptul că televizorul îmi produce mai curînd un stress sonor, un zgomot de fond fără noimă (oricum nu mă prea mai uit la ce se întîmplă acolo, cînd e vorba de ştiri, de discuţii şi nu de vreun alt gen mai captivant, film sau documentar, pentru care, altfel, imi trebuie o anume stare mai greu de găsit) prefer  să pornesc radioul. Gestul ăsta îmi aminteşte de alte nopţi, de prin anii ’90, odată cu începuturile radioului liber românesc, când descoperirea undelor fără cenzură şi cu voci tinere semăna cu descoperirea Americii (mai ţineţi minte de UniFun. UniPlus, de RadioFun, de dj „Baghera” – Bogdan Calu parcă, dacă mai ţin minte…) Ei bine, zic, de ceva vreme am dat, cu surpriza (re)descoperirii, pe Magic FM, de o emisiune „Magic Nights” care-mi aminteşte în parte de serialul ăla „Midnight Caller” cu Jack Killian (jucat de Gary Cole). Da, despre „Telefonul de la miezul nopţii” e vorba şi aici. Aşa cum ziceam, de mult, nu am mai ascultat o emisiune de noapte, o emisiune vorbită de noapte în care tot românul sună şi îşi spune păsurile pornind e la o temă dată… Seamănă genul ăsta de producţie cu… blogosfera. Lumea îşi spune păsurile, comunică, se destăinuie, se compătimeşte, se consolează, aproape liber (CNA-ul probabil are şi aici ceva restricţii). Ei bine, ascultînd emisiunea foarte bine făcută de Diana Singer (nume important în gen, care a creat un eveniment prin acest „comeback”, una dintre „pionierele” acelor vremuri de radio cu „Azilul de noapte” de la Uniplus, şi care a şi scris o istorie pe tema asta, „Cartea Radio&Showbiz”) şi Eugen Huculici (ei crează şi întreţin atmosfera vorbelor) îmi dau seama că România e cu totul alta decît o cred unii, cei „conectaţi” la evenimentele politico-socio-economice. Aici, în liniştea şi toiul nopţii, neîntrerupte nici măcar de muzică, oamenii vorbesc, simplu, despre viaţa lor, despre viaţă pur şi simplu. Viaţa spusă aşa la radio este viaţă aşa cum e, nu cum încearcă să o fabrice personajele zilei. Aş putea povesti o temă, un subiect sau mai multe din cele discutate seară de seară la „Magic Nights” dar poate veţi avea curiozitatea să le descoperiţi singuri. Ar fi un exerciţiu care merită puţină… insomnie voluntară.

P.S. – Ascultînd îmi dau seama cît de mult mi-au lipsit Miha şi Ina, aici, în zilele încercate din urmă. Un dor care m-a făcut să nici nu mai sesizez ceva din Sărbătorile astea atît de fals vînturate primprejur.