Cu sifon

„Ce să-ți iau de la Cooperativă?”,
te-ntrebam.
„Umple sifonul
și un carpați
și creveți
și-un sirop de zmeură.”
Era în locul acela,
numit „la crucea nuștiucui”,
în curba dintre biserică și
Căminul cultural.
La pas puteai face un sfert de oră
pe drumul principal,
dacă n-aveai chef să faci un ocol
pe deal.
Cooperativa nu mai e
și nici sifon
și nici tu nu mai ești.
Nici brazii nu mai sunt.
Pentru el, pentru ea,
toate astea n-au fost,
nici măcar n-ai existat.
„Unde se duc postările astea
cînd se duc”,
atît i-aș întreba.

Tupeu

fuma assos și bea efes
și-avea unghiile murdare
de alge mediterane.
azi am tupeu,
străbat pînă departe-n amintire,
ca un burghiu prin scoarța
putred-a unui copac
adus la țărm de-o mare.

Cîştigurile unei tulburări. Altceva

O carte care urmează să apară, „Viaţa unui om singur”, memoriile lui Adrian Marino, ridică nori de praf şi furtună peste cultura română. În doar cîteva zile de la momentul publicării cîtorva fragmente din jurnal (meşteşugit alese într-un reuşit exerciţiu de marketing al editurii Polirom) se vorbeşte deja despre „cartea anului„. La cinci ani de la plecarea de la cele pămînteşti, Adrian Marino provoacă furie şi controverse în rîndul unei elite parcă iremediabil amorţită.  Cărturarul spera la o perspectivă calmă asupra lucrurilor (!)… În scurt timp vom găsi cartea în librării şi vom putea judeca întregul şi nu doar nişte fragmente scoase, posibil, din context. Spectacolul care se anunţă va fi, fără îndoială, de urmărit. Dar, poate, va fi şi pretextul unor analize de substanţă, împreună cu aducerea la suprafaţă a operelor şi nu doar a şuşanelelor de moment. Controversele privindu-l pe savantul şi pe militantul Adrian Marino se vor înteţi şi aş fi curios dacă şi opera sa, şi nu doar personajul, vor avea parte de un tratament similar. Ar fi un cîştig. Cum un cîştig este deja acesta al ieşirii la rampă a intelectualilor, redescoperirea polemicii… Se vede însă treaba, din păcate, că aceştia ies din bîrlog doar cînd le sunt tulburate liniştitele tabieturi şi prea puţin cînd e vorba de lumea care-i înconjoară. Poate va fi şi acesta un exerciţiu de dezmorţire cu aplicaţie şi la interesele culturii române în întregul ei, nu doar un „cârlig de marketing” de moment. Apoi, nu-i aşa că e deja… altceva să se mai vorbească-n ţara asta, cu pasiune, şi despre… „altceva?”… Un alt cîştig, aşadar…

Reproduc şi eu din „Evenimentul Zilei” (care a reuşit, iată, să facă un subiect de senzaţie din cultură!) pentru a se vedea despre ce vorbesc. Adrian Marino a scris aşa:
„Eugen Simion, un carierist implacabil, un parvenit, un intelectual la prima generaţie. Cu unele calităţi şi un defect: parvenirea socială”.
„Cel puţin un Vadim, un Adrian Păunescu, oricât de respingători ar fi, sunt totuşi parcă mai sinceri în fanatismul lor abject decât acest ipocrit inegalabil.”

„Biata Românie şi biata tânără democraţie românească, în care unii dintre purtătorii săi de cuvânt şi lideri de opinie sunt de calitatea unui golănaş suburban gen Dinescu.”

„Mi se părea ridicol a fi exclus din literatura română de acest moralist cu lipsă la cântar care împrumută de la alţii titlul unei cărţi („Minima moralia”) fără s-o declare.”

„Liiceanu devine conştiinţa naţiunii. Al său «Apel la lichele », supremul manual de etică civică. O astfel de mentalitate transformată în monopol cultural este plină de implicaţii nocive.”

Şi răspunsuri:
Mircea Dinescu: „Marino a lucrat şi pentru SIE, în diaspora. Minte şi mort. În vreme ce eu eram arestat la domiciliu, el se întâlnea cu băieţii în Cişmigiu şi dădea informaţii. Îi plăcea Cişmigiul, criticul nostru era foarte «romantic»”.
Eugen Simion: „A fost un om care a suferit e norm şi nu a avut satisfacţiile pe care le-ar fi meritat, de aceea îl iert pentru tot ce a spus despre mine”.

P.S. – Îmi aduc acum aminte şi ce grijă purtam „Dicţionarului de idei literare” şi ce eveniment a fost cînd am zărit primul volum din „Biografia ideii de literatură”… 🙂