DCXVIII

În care-mi par cuvinte ce-mi vorbesc prima oară.

Anunțuri

Un abur fără nume

una, două, nouă?…
unşpe, 11 linguriţe de cafea trebuiau să fie,
pentru două căni mari, negre, întregi.
să vrei să-ţi aminteşti parfumul, cînd privirea-ţi
prinde să-nflorească cuminte ca un ochi de geam în ger,
cînd din tot trăitul zilei rămîne singură,
musca de iarnă-n firul păianjenului amnezic,
agăţat de colţul de sus al aburului fără nume,
fără zahăr, fără memorie?

Foto: Kenneth WF Zawlacki – „Canon T4i (650D) Slow Motion Test, Coffee Steam.” vimeo.com

 

Poza alb-neagră. Mută

Cum ai putea să nu fi revoltat după tragedia din Apuseni? Drama, durerea nu au grade de comparaţie chiar dacă impactul unor nenorociri este mai mic sau mai mare, chiar dacă unele nenorociri sunt mai vizibile şi dor azi mai tare faţă de cele neştiute şi aproape „cotidiene”. Prăbuşirea acelui avion sau trupul sfîşiat de cîini al unui copil într-un parc din Bucureşti (şi iată astfel de exemple se adună) sunt cele care curg ca un revelator tot mai tare peste filmul şi fotografia „societăţii” româneşti. Ăştia suntem, aşa arătăm, fără fard, în poza alb-negru. Şi revelatorul lucrează mai departe, brutal. Şi-a pierdut răbdarea şi timpul şi nervii şi uitarea pentru a ne mai menaja. „Băi ticăloşilor, ăştia sunteţi!”, pare a fi diagnosticul care nu mai ţine cont şi nu mai iartă nici măcar petele de lumină, oamenii frumoşi,”România profundă”. Am protestat, ne-am bătut, „#UniţiSalvăm” (dezinteresat…), pentru un munte de aur şi pentru nişte gaze de-ale pămîntului. Nu văd pe nimeni să protesteze pentru respect, împotriva sfidării şi coruperii demnităţii, împotriva îngenunchierii şi batjocurii sufletului şi a inteligenţei, împotriva bunului-plac şi confortului dispreţuitor al dictaturii mojiciei, împotriva propriei indiferenţe, ipocrizii şi neputinţe.
Şi nici măcar nu e nevoie de un protest vizibil în stradă, de interesecţii blocate şi baricade. Ar fi suficient protestul din noi (pornind cu marşul mut împotriva noastră înşine!) şi educarea, pentru mîine, a protestului din copiii noştri, fiindcă ştim împotriva cui şi în ce fel ar trebui el îndreptat, nu-i aşa?
Cît, cine şi cum va mai vorbi de azi într-o săptămînă, în două săptămîni, de azi într-o lună despre nenorocirea din Apuseni? Şi cîte altele, între timp, vor fi fost îngropate de demonii din adn-ul nostru? Poate salva ceva o ninsoare proaspătă, întîrziată?

Servus, Blogolume!
Toate cele bune…

Faţa şi reversul lumii. Camus

Ne plîngem că nu mai avem timp, că nu ne mai regăsim. De fapt, cred, sub pretextul ăsta ne ascundem, ca sub preş, comoditatea, superficialitatea, poate laşitatea. Avem scuza, ne zicem, şi mergem senini mai departe, „izbăviţi”. Suntem în conflict cu timpul, de nu mai încăpem în el sau lucrurile stau mai simplu, într-o întrebare: ni-l mai merităm?
Tot din „relaţia” asta afectivă face parte şi „situarea” vis-a-vis de des afişatele noastre… cărţi de căpătîi, de lecturile-pansament şi de autorii adulaţi. Ne luăm, aşadar, colacul de salvare al unor superbe citate şi cu o dulce ipocrizie ne raportăm prin cărţi şi la memorie, dacă nu chiar la copilărie. Încă o izbăvire!
O fac şi eu şi, la un anumit timp, îmi împrospătez, iată, cele cîteva cărţi de pe noptieră, gest ce mi-ar putea aminti de udatul sau schimbatul tandru al apei florilor. Nu întîmplarea face să fi deschis aşadar spre recitire zilele astea un Camus (sună ca şi cum aş fi deschis o sticlă de coniac dichisit, ştiu!). Azi umanitatea celebrează Centenarul Camus. Şi am găsit acolo mai mult decît un aforism, una dintre acele fraze care îţi furnică neuronii, te înfioară la propriu, şi care te poate însoţi prin toate vîrstele. Iată – şi veţi intui poate, înstrăinarea-mi şi legătura cu cele dintru început:

„Un om contemplă lumea şi celălalt îşi sapă groapa; cum să-i separi? Oamenii şi absurdiatea lor? Dar iată surîsul cerului. Lumina creşte şi în curînd va fi vară. Şi iată ochii şi glasul celor pe care trebuie să-i iubim. Sînt legat de lume prin toate gesturile mele, de oameni prin toată mila şi recunoştinţa mea. Între această faţă şi acest revers al lumii nu vreau să aleg, nu-mi place să aleg. Oamenii nu te vor lucid şi ironic. Spun: „Înseamnă că nu eşti bun”. Nu văd legătura. Desigur, dacă-l aud pe unul spunînd că e imoralist, înţeleg că simte nevoia să-şi făurească propria morală; dacă un altul afirmă că dispreţuieşte inteligenţa, ghicesc că nu-şi poate suporta îndoielile. Dare asta pentru că nu-mi place cînd se trişează. Curajul cel mare rămîne acela de a privi cu ochii larg deschişi atît lumina cît şi moartea. Cum să arăt drumul care leagă această mistuitoare dragoste de viaţă de această tainică disperare? Dacă ascult glasul ironiei, cuibărită în adîncul lucrurilor, ea mi se dezvăluie treptat. Clipind din ochii mici şi limpezi, îmi spune: „Trăieşte ca şi cum…” Căci, în ciuda multor căutări, asta-i toată ştiinţa mea.

La urma urmei, nu sunt sigur că am dreptate. Dar nu asta-i important, dacă mă gîndesc la povestea acelei femei. Trăgea să moară, şi fata ei o îmbrăca pentru mormînt în timp ce mai era încă vie. Se pare, într-adevăr, că treaba se face mai lesne cînd membrele nu sunt ţepene. Dar e ciudat totuşi cît de grăbiţi sînt oamenii printre care trăim.” (Albert Camus, din „Faţa şi reversul”- 1937)

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Servicii complete de memorie

Într-o bună zi, a luat oraşul la picior, mînat de o neliniştită curiozitate, pornită dintr-o precară memorie, aceea de a revedea străzile, casele, împrejurimile lor, de a căuta semnele pe care le lăsase cîndva în urmă. Avea această obsesie: să lase urme. Erau cinci sau şase astfel de puncte în oraş, de la casa în care s-a născut, la cele în care a copilărit sau în care şi-a petrecut adolescenţa. A trecut şi a cotrobăit prin toate aceste locuri.
Căuta povîrnişul-derdeluş din spatele unui bloc, o groapă cu nisip străjuită de cîteva leagăne de fier şi-un balasoar, băncile scufundate în zăpadă, cutiile poştale – pline cîndva – de la porţi, copacii, frunzărişul îngheţat al gardurilor verzi şi îngheţate acum, scările înguste, balustrada… Unghiurile de privire, acelea din spatele unor ferestre comune care dădeau spre un anume aliniament al străzii şi al caselor de viazavi, toate, văzute acum i se păreau însă stranii. Pe ici, pe colo, a avut senzaţia aia de deja-vu, a simţit cîte un nod în stomac dar, de cele mai multe ori, în fapt descoperea „doar” straniul nimic… Clădirile acelea nu mai au aceeaşi culoare, nici aceeaşi tîmplărie, fragmentele de memorie pe care se aştepta să le recupereze i-au fost înlocuite prozaic cu alte sensuri ale străzilor şi cu alte vecinătăţi. A pătruns în fiecare astfel de incintă şi s-a apropiat, aproape ca un hoţ, pe ascuns, ca nu cumva să îl surprindă cineva, de uşile ştiute. Nici ele nu mai erau la fel cum le lăsase. A avut chiar tentaţia să sune la acele uşi, să încerce să zărească ceva din „cele de dincolo de uşă”, dar nu a îndrăznit. Nici pe pereţi nu a mai găsit semnele, scrijeliturile. Nici primprejur… A citit listele locatarilor, nişte nume oarecare, fără ca vreunul să-i mişte vreun muşchi de pe faţă. Tresăririle erau, dar altundeva, în el, zîmbindu-i parcă de departe ca în urma unei farse bune. Ciudat e că în niciunul dintre aceste locuri nu a întîlnit ţipenie de om. Teama ca nu cumva să fie recunoscut de cineva nu avusese astfel temei. Şi totuşi, emoţia venea de undeva… Locuise acolo, îşi amintea atîtea dar nimic din cele prezente şi reale nu-l îndreptăţeau să creadă că acele locuiri au existat cu adevărat.
Înainte să se întoarcă „acasă” un „flash” i-a străfulgerat mintea şi vederea. Se făcea că privea de la geamul etajului patru al casei scării spre sufrageria vecinului de la parter. Comisese de atîtea ori indiscreţia asta. Ei bine, în ziua aceea sufocantă de vară zărise prin ferestrele deschise agitaţia unor persoane ce se învîrteau iute, ca într-un film mut, în jurul unui coşciug  instalat pe masa dîn mijlocul camerei. Era în timpurile în care morţii încă se ţineau, chiar şi la oraş, două sau trei zile în casă, nu la capelă, ca azi.
Aruncă şi acum o privire, din colţul aleii, spre acel apartament şi tresări zîmbind la vederea unei firmei cu neon, instalată deasupra acelor ferestre: „Servicii funerare complete”. De bună seamă, se întorcea liniştit din această excursie buimacă: ştia că s-a vindecat definitiv de obsesia urmelor şi de reazămul deprimant al prezentului pe idilicele fantome ale trecutului.

Servus, Blogolume! 🙂
Toate cele bune!

Fără subiect

Primesc mailuri fără subiect, de la expeditori necunoscuţi. Cum primesc si apeluri telefonice de la expeditori necunoscuţi, probabil, tot fără subiect. Desigur, primesc si mailuri de la expeditori cunoscuţi, tot fără subiect. La telefoane nu răspund, aşa că nu am de unde şti subiectele. Mailurile le deschid (nu din curiozitate!) deci nu mă interesează, fiind, cum spuneam, fără subiect… Şi dacă aflu subiectele îmi vor fi mai cunoscuţi şi expeditorii? Probabil nu, din moment ce consideră că nu se cuvine să mi se adreseze cu un subiect.
Cred că am mai scris despre această nedumerire a mea. Un subiect ar putea fi un „Bună ziua, ce mai faci?”. Un subiect ar putea fi, cred, chiar şi o încheiere: „O zi bună. La revedere. Pe curînd!”. Un subiect ar putea fi chiar şi mai personal, ceva de genul: „Ce căldură mare, monşer!”. Sau ar putea măcar să-mi spună ceva muzical despre… tobe, djembe, doumbek, darbouka, tamburine, cajon, bongos, congas, cazan, premier, cinele, beţe, shakere, marakas, xilofoane, perii, clopotei!
Da ştiu, dă bine să fim impersonali, cît mai impersonali, cît mai superior exclamanţi sau interogativi (după caz) referindu-mă la eventual multele şi nervoasele semne de exclamare şi de mirare care ţin loc de subiect. Ştiu, desigur, nu mai avem timp, nu mai avem gînduri, nu avem trebuinţă de gramatica comunicării sau a sentimentelor. Şi din asta vine şi avantajul de a nu ne mai fi necesară nici măcar memoria.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Prezumţii. Cu oglinda la gură

Mă simt redus la absurd. Boicotat. Invalidat. Umilit. Furat. Probabil la fel s-ar fi simţit şi… ceilalţi, cîţi or fi fost pe bune, în… sinceritatea lor. E dreptul lor. E dreptatea lor. Nu, nu mă aşteptam la altceva şi mi-am mai dat cu părerea despre asta. Dincolo de impresiile de moment, cred că (şi mă refer, ca mai de fiecare dată, la mine) pot încerca să trag linie şi să adun. Şi aş zice că e ridicol să crezi că în politică e loc de naivităţi, de amatorism, de pulsiuni. Cine amestecă aceste ingrediente în politică, cine îşi stabileşte scopurile şi mijloacele politice pe genunchi ar trebui să se aştepte la amare şi mioritice deziluzii. Episodul la al cărui punct culminant am asistat azi, 21 august 2012, (am asistat fiindcă nu aş mai zice „l-am trăit”, tocmai ca anticorp la aceleaşi deziluzii şi la aceeaşi umilinţă) mi-ar putea fi o lecţie de pragmatism, după o mică radiografie, subliniez, personală!

Continui să cred că suspendarea prim-secretarului de partid şi de stat a pornit de la un calcul politic greşit şi a fost pregătită şi aplicată greşit, cu gafe infantile de parcurs. Un calcul care l-a scos pe acesta din morţi şi a adus regimului portocaliu voturi cîte nici nu ar mai fi visat vreodată. Cum altfel decît gafe au fost acelea de a nu şti, la virgulă, pe ce te bazezi, ce populaţie aştepţi la votul pentru referendum? Cum altfel decît gafă a fost aceea de a accepta, în mod gratuit, fără să gîndeşti, impunerea unui cvorum? Cum altfel decît gafă a fost aceea de a încasa pumni, cu garda jos, fără a face un pas măcar spre mijlocul ringului, ştiind ce adversar ai în faţă? Cum altfel decît gafă a fost să-ţi laşi în offside doi miniştri (dacă am pleca de la ideea că ei au fost puşi totuşi acolo cu cap!) în plină bătălie la baionetă – semn de maximă slăbiciune? Cum altfel a fost decît să taci şi să înghiţi sau doar să şopteşti duios cînd instituţii ale aceluiaşi stat aflat şi sub conducerea ta, te boicotează şi te face pe degete pe faţă? Cum altfel decît gafă a fost aceea de a nu dispune de un desant tăios şi de răspunsuri prompte la nivel extern? Cum altfel a fost cînd în loc să scoţi Parlamentul la treabă, în regim de urgenţă, tu nu ai îndrăznit să-i tulburi dulcea şi inexpugnabila, suprema vacanţă?

Beneficiul acestui episod este însă acela că a scos la lumină cu cine avem de-a face. Din toată încleştarea am văzut exact cine sunt şi cum se manifestă actorii din teatrul „nostru”: Antonescu, Ponta, Şova, Macovei, Preda, Blaga, Ungureanu, Neamţu, etc. Am văzut şi culisele şi rezervele aflate la încălzire. Am văzut cum vine treaba cu statul român, cu instituţiile lui „reprezentative” şi cu… democraţia! Am văzut cum e cu Legea (de la Constituţie încoace!) potrivit căreia anularea voturilor a 7,4 milioane de români este, moralmente cel puţin, egală cu zero! Am realizat inclusiv cum s-au „cîştigat” legislativele şi prezidenţialele din ultimele dăţi. Am văzut care ne sunt „aliaţii” externi şi în ce hal de colonizare am ajuns. Am văzut care ne sunt „societatea civilă” şi „opinia publică”. Cum am văzut care ne este şi presa, „a patra putere”, emfatic spus. Am văzut şi „ce se poate” şi „ce nu se poate” şi de ce! Acum ar trebui să ştim ce aşteptări mai avem, cum le capacităm şi cui mai suntem dispuşi să acordăm o prezumţie de nevinovăţie.

Da, am asistat la o la o sfidare inimaginabilă pentru orice om condus de logică şi bun-simţ care, ne dă măsura naţiei pe care o populăm, sau mai curînd a populaţiei din care facem parte. Da, poate dacă mai ieşeau la vot 500.000 de oameni părăsindu-şi pentru un sfert de oră cearşeaful şi umbreluţa de plajă, poate altfel vorbeam azi. Da, dacă 100.000 din cele şapte milioane ieşeau în stradă cîteva zile-n ultima lună alta era situaţia şi măcar azi le tremurau nădragii acelor „judecători”. Acest episod, fără îndoială istoric, a fost, repet, ca un turnesol care ne-a arătat cine suntem, cum suntem. Şi nu, nu e bine, nu e bine ce-am văzut, doamnelor şi domnilor!

Desigur, avem dreptul (şi obligaţia, după mintea şi putinţa fiecăruia) să ieşim în stradă, să ne apărăm votul, opiniile, să nu ne resemnăm, ar fi în asta ceva ce ne-ar mai spăla poate obrazul, ar fi ceva care le-ar şterge unora de pe feţe batjocoritorul rînjet al „victoriei”. Ar fi poate momentul naşterii şi la noi a unei Solidarităţi, o solidaritate a străzii (stradă care nu este pe un perete de Facebook!) nu una a elitelor de carton, o solidaritate de temut de care avem iată nevoie acum, dar de care vom avea nevoie, după toate aparenţele, şi mîine şi poimîine! Cum vom avea obligaţia, dacă ne asumăm o anume identitate politică or civică şi dacă avem pretenţia de a fi parte a demnităţii naţiunii, să alegem, mai la iarnă, masiv şi în cunoştinţă de cauză, aducîndu-ne bine aminte şi ce şi cum am votat acum cîţiva ani, fiindcă prea uităm uşor! Cum pînă atunci, şi după, ar fi cazul să nu mai rostim numele unui vremelnic chiriaş de la Cotroceni. Să fie sfidat şi boicotat pe măsura „demnităţii” şi funcţiei lui! Acela împotriva căruia am votat ar trebui, logic, să nu mai existe şi să nu-i mai dăm cuvîntul pînă la ultimu-i drum spre ieşirea din scenă!
Politicienii, în schimb, nu au dreptul să mai facă apel la oamenii din stradă, la umilinţa lor, la mobilizarea sau demobilizarea lor atîta vreme cît ei înşişi nu au fost în stare să iasă şi să scoată oamenii în stradă! Cum politicienii (şi mă refer la… „putere”!) nu pot să mai aibă pretenţia să mai arunce totul, drept scuză pentru impotenţa ei, exclusiv în cîrca unei curţi uzurpatoare de realitate, de bun-simţ şi de drept! Înainte, puterea ar trebui să-şi dovedească pe de-a-ntregul legitimitatea, pretenţia la încredere, la… coabitare. Puterea ar fi trebuit, şi ar trebui mai departe, să-şi exercite… puterea, cu tot ceea ce presupune asta, pentru români, nu doar să defileze în tricouri pe care scrie 7,4 milioane!

Dincolo de toate, viaţa ne e asta de prin bătăturile noastre, cu verile, cu secetele mortale, cu toamnele şi cu troienele noastre ucigaşe! Mulţi dintre noi suntem îndreptăţiţi să nu mai avem răbdare şi să reacţionăm mînaţi nu doar de raţiune. Pentru mulţi dintre români poate aceşti opt sau zece ani sunt sau au fost ultimii! Mulţi dintre ei nu vor ca într-o dimineaţă să vină cineva de la procuratură, sau vreun jandarm, să le pună oglinda la gură să vadă dacă mai respiră. Mulţi dintre ei ar vrea să ştie că pruncii lor nu fac parte dintr-o „marjă de eroare”!
Ca leac personal împotriva iluziilor, şi a bătăii lor de joc (!), însă, n-aş mai amesteca lucrurile şi aş continua să gîndesc, poate cinic, cu oarecare detaşare, fără patimă, fără lehamite şi fără ură, fără nesimţire chiar, mi-aş aminti că la meci poate fi exact ca… la meci! După partidă, se ştie, protagoniştii ţipă că i-a furat arbitrul, apoi îşi împart primele de joc, fac schimb de tricouri iar noi, plătitorii de bilet, rămînem doar cu huiduielile şi, pe ici pe colo, cei mai slabi de înger, cu cîte-un infarct, sau după caz, cu o legitimaţie de… puşcărie. Fiindcă… merge şi-aşa sau n-a fost să fie… altfel!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

P.S. – Text pornit de aici, din Power&Politcs World. Şi găzduit şi aici, de Cotidianul.

De uz personal. Prin asumarea răspunderii

Gîndesc că unii rumâni mai cugetă, că au dubii, că nu ştiu între ce şi ce să aleagă sau că nu au ce alege aşa că nu aleg, că lucrurile li se par incerte, cenuşii, dubioase. Unii, mai justiţiari se declară oripilaţi, înspăimîntaţi de fantoma din dulap. Alţii au uitat, pare-se ziua de ieri pentru cea de azi. Bun… Eu înţeleg că le-a plăcut şi că le place. Am apelat la memoria, desigur subiectivă, de uz personal, de opinie, a lumii şi a hîrtiilor şi am adunat.
Destui sunt rumânii cărora, iată, le-a plăcut şi le place:
– să le fie insultată inteligenţa
– să fie puşi în genunchi, la colţ
– să reevalueze sistemul ticăloşit
– să fie răpiţi şi salvaţi în Irak
– să ia un dos de palmă în freză. nu, nici în plex şi nici în faţă cu pumnul, jur!
– să se macheze cu flacăra violet şi pixelu’ albastru
– să-l vădă cerşind cu copilu’ în braţe
– să fie minţiţi în 5 minute
– să se dea cu barca, după scufundarea flotei
– să ştie că nu le trebuie autostrăzi şi că „aici sunt banii dumneavoastră”
– să calculeze cît costă kilometrul de şpagă (pardon, de autostradă!)
– să asiste cum minerii vin liniştiţi cu trenul
– să creadă că securiştii şi informatorii nu-şi spală rufele-n public
– să se întindă pe masă, să li se confişte telefonul, să se alinte cu nişte păsărici şi ţigănci împuţite
– să vadă cum moartea unei femei poate fi agent electoral
– să le fie dorită atâta sănătate câtă încape într-un cancer
– să se obişnuiască cu gîndul că „iarna nu-i ca vara”!
– să vadă cum li se scurg lăturile pe geam
– să aştepte să fie traşi în ţeapă
– să fie ciuruiţi
– să se vîndă pe-o frunză, panseluţă sau bordură
– să se dea pe mîna unei blonde
– să li se arunce o caisă, o bere, o portocală, o ciocolată, un pantof cu cui, din portbagaj
– să vadă cum şi-au tras case după case şi palate după palate
– să constate că loazele şi nepoţii sunt mai egali decît egalii
– să aplaude succesurile odraslelor şi să le compătimească eşecurile
– să vadă cum şi-au făcut din Justiţie dreptate de uz personal
– să rămînă cu gura căscata la arestările televizate
– să vadă cum poate fi promovată o Constituţie de familie
– să fugă în lume să-şi caute rostul
– să-şi aştepte ieşirea naturală din sistem
– să fie consideraţi asistaţi social fiindcă-şi ţin cu dinţii de pensii
– să se considere tîmpiţi fiindcă au făcut o şcoală
– să supravieţuiască în junglă fiindcă ăsta „nu mai e stat social”
– să danseze, după caz, csardas, ţigăneşte cu salba de gît sau sîrba-n căruţă
– să fie îndemnaţi la muncă, nu la-ntins mîna cînd viiturile le iau casele
– să fie sfidaţi cînd ies să strige-n stradă
– să li se hăhăie-n nas: „Cine credeţi că pleacă? Ghici, ghicitoarea mea!”
– să ia bătaie de la jandarmi
– să strige „Ieşi afară javră ordinară”
– să fie făcuţi colonei la apelul de seară
– să le fie făcut regele trădător şi slugă la ruşi
– să afle că Ceauşescu ar fi fost un „mare preşedinte”
– să se arunce în cap de la balconul Parlamentului
– să se împrumute, sub nume propriu, cu zeci de miliarde de euro, cu dobînda pe cîteva generaţii
– să li se taie
– să înghită umili pretextul crizei şi reformei
– să fie aruncaţi pe drumuri
– să moară în faţa spitalelor închise
– să nu-şi mai trimită copilul la şcoală
– să le fie „sponsorizate” bisericile
– să le fie sechestrate ziarele, radioul şi televiziunea
– să îngraşe bugetele cooperativei „ochiu’ şi timpanu'”
– să fie interceptaţi
– să li se facă majorităţi şi guverne personale
– să se joace de-a Curtea Constituţională
– să caute în DEX Avocatul Poporului
– să li se renumere voturile pînă iese cine trebuie
– să le intre-n cap că 80=170!
– să li se citească Levantul
– să cotizeze pentru propaganda cu porcuşorul roz
– să-şi cumpere titlurile
– să facă trafic de influenţă
– să înveţe să toarne whiskey peste gheaţă
– să li se arate tasta 3
– să vadă cum li s-au îngrăşat rudele, cumetrii, finii şi băieţii deştepţi
– să-şi plece capul la înaltele porţi
– să creadă în licurici
– să nu fie băgaţi în seamă
– să înghită pe nemestecate democraţia aruncată de la masa celor mari
– să-şi dea tainul
– să le fie jucată viaţa la loterie prin asumarea răspunderii
– să le fi ruptă ţara-n nouă
– să fie ciumpalaci
– să fie ipocriţi
– să fie laşi
– să fie manipulaţi
– să tacă
– să le fie frică
– să trăiască într-o realitate paralelă
– să trăiască bine!
Da, aveţi ocazia să fiţi cinstiţi şi să spuneţi că v-a plăcut, că nu v-aţi săturat, că mai vreţi. Că memoria nu contează. Că principiile nu se calcă-n picioare. Că sunteţi europeni oneşti şi că vă apăraţi acest stat de drept. Aveţi ocazia să întoarceţi şi celălalt obraz, reformat. Că aşa-i cinstit!
Dar aveţi si ocazia să vă spălaţi pe faţă, să deschideţi fereastra să vă intre aerul şi soarele în casă.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

O vidanjare necesară. Ciuruiri

„Lovitură de stat”, strigă din toţi bojocii opoziţia portocalie – ascunsă pe după fereşti în aşteptarea tancurilor! „Cutremuraţi” de pălitură vor, în „ingenuitatea” lor, să vadă lumea cum îşi smulge părul în stradă compătimindu-i, cum ar vrea să vadă un sinistru tsunami rostogolindu-se pînă în înaltele porţi europene. Ca din gură de şarpe urlă mizînd evident pe faptul că omu-i sensibilos la umori, la… plîngăciuni şi victimizări… Întorsătura lucrurilor a scos din şomaj bocitoarele şi ţiuitoarele care cam fuseseră reduse la tăcere de năucirea produsă de căderea guvernului Ungureanu şi de rezultatul localelor. Efectul psihologic al acestor „demne” strategii este previzibil şi va aduce o undă de simpatie (poate şi ceva voturi în plus) către corabia neprihăniţilor din PDL şi a matrozilor ei.
Desigur, USL-iştii nu s-au purtat frumos, stratagema lor n-a fost elegantă, au ieşit în derapaj din pension în stradă şi au început, stupoare, să se poarte ca nişte golani. Au început să perturbe liniştea publică, să spargă geamuri, să scuipe pe jos, să dea foc la tomberoane, să înjure, să agaţe indecent femeile onorabile de pe bulevard. Ba acum atentează chiar şi la virginitatea fecioarei saşii din iatacurile cu petale de trandafiri ale Cotrocenilor! O, da, asta-i prea mult!
Atmosfera, tabloul sunt, absolut, insalubre şi dau măsura „civilizaţiei” noastre. Jocul de domnişoare cu botniţă, care convenea de atîţia ani regimului Băsescu şi lăsa cale liberă abuzurilor acestuia, s-a cam sfîrşit iar USL-ul foloseşte aceleaşi instrumente de cînd lumea ale politichiei dîmboviţene. Care pe care. Cîştigătorul ia totul. Dulce e sîngele răzbunării şi de multă amară vreme era dorit… Se aştepta cineva la altceva? Cît de ipocriţi putem fi perorînd despre… integritate în politica autohtonă?! Cît de ipocrită poate fi şi o Europă sau o Americă în faţa cărora ne prosternăm cerşind fie îngăduinţă, fie milă, fie „dreapta” judecată?!
Evident, cine seamănă vînt culege furtună. Evident, cine este umilit va umili cu supra de măsură. Evident, cel călcat în picioare se va ridica şi va pune bocancul pe grumazul stăpînului. Evident, cine ia o palmă nu întoarce obrazul ci aplică cinci palme drept răspuns. Evident, prihănitul ridică piatra! Evident, ura aduce ură! Evident, pe cine nu laşi să moară nu te lasă să trăieşti! Evident, restauraţia se produce. Ăsta-i mersul lucrurilor şi e naiv cel ce crede că situaţii precum cea în care am fost aduşi în cincinalul băsist se rezolvă cu… răbdare, încredere, respect şi înţelegere. Să fim serioşi! Aşa nu se mai putea. Era nevoie de o zgîlţîitură care să pună sfidarea, furăciunile şi batjocura portocalii la locul lor. O vidanjare necesară. Normal ar fi să urmeze alegerile anticipate, cît mai rapid, pentru ca legitimitatea guvernării şi puterii să intre cît de cît în normal. Să fie… democratice, nu-i aşa ?!
Normal ar fi fost ca votul de neîncredere aplicat atît de stradă cît şi în Parlament portocaliilor, cu toate instituţiile lor cu tot, să-i fi făcut să se dea cu un pas în spate. Să-şi fi dat demisia „de onoare” şi să fi cerut chiar ei întoarcerea la vot. Dacă ar fi avut bunul simţ de a nu se lega de scaune şi de a recunoaşte că nu poţi guverna cu o amarîtă reprezentativitate de 10%! Bineînţeles însă, nimeni nu se aştepta la gesturi de gentlmani din partea unor maeştri în lovituri sub centură. Nimeni nu e atît de naiv să creadă că ei ştiu să piardă frumos. Şi de aici sîngele pe pereţi! Cursul lucrurilor se schimbă şi apoi, după ce vor fi numărate victimele (vor fi, pînă la urmă, din toate taberele!) vom vedea ce va fi.. şi dacă vom avea un moment zero curat sau dacă vom purta aceeaşi… pălărie! (Eu unul nu cred în schimbarea năravurilor timp de încă nişte generaţii).
Apoi, ca un corolar al acestor zile fierbinţi de iulie, cred ca avem o memorie handicapant de scurtă. Uităm repede, ne aducem aminte greu ce şi cum am trăit chiar cu puţin timp în urmă iar cînd ne aducem aminte nu vrem să o recunoaştem! Asta aviz amnezicilor şi naivilor neobosiţi care mai cred şi că, pînă la urmă, toate astea ar avea vreo consistentă legătură cu… binele lor!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

P.S. – Toate astea nu exclud, ba întăresc următoarea zicere, că tot e ziua SUA azi: „S-a spus că politica este a doua cea mai veche meserie din lume. Eu am observat o izbitoare asemănare cu prima.” Ronald Reagan

Oglinzi, tablouri, acolade. Istorii în ramă

Istoria… Trăim mereu zile interesante chiar dacă ştim că istoria se repetă. De bună seamă fiind istoria noastră, a trecerii noastre pe aici, ea nu poate fi decît interesantă. Nu prea stăm însă să vedem ce şi cum sunt lucrurile şi faptele, nu avem micul orgoliu ca istoria noastră să fie un pic altfel, cu mai puţine similitudini cu ce a fost.  Istoria noastră, văzută, vorbită, ascultată de acum, adică din chiar clipele facerii ei ar fi cred altfel „atunci”, adică chiar atunci cînd va fi… istorie. Nu am fi doar mai originali ci am şi evolua puţin mai mult, cred. Ce instrumente am avea la îndemînă? Istoria da, şi istoricii de acum ai cetăţii. Încă îi mai avem! La un simplu gând îmi trec prin minte patru nume prestigioase: Dinu C. Giurescu, Florin Constantiniu, Dan Berindei, Neagu Djuvara. Şi mai sunt şi alţii. Eu unul le caut şi le savurez apariţiile, interviurile şi găsesc că mediile care îi promovează şi îi provoacă să iasă în faţa lumii chiar fac ceea ce trebuie făcut. Ştiu că sunt opinii – unele ale stăpînilor vremelnici ai zilei care se vor băgaţi în istorie! – care consideră că prea li s-ar da credit „unor profesoraşi” care ar face bine să rămână undeva prin hârţoagele Egiptului şi Chaldeei, însă nu cred că şi contează, aşa că gîndu-mi merge mai departe… Că sunt de stânga sau de dreapta, că sunt pătimaşi sau obiectivi, aceşti martori ai prezentului şi scormonitori ai trecutului ne pun oglinda la îndemână. Ştiu, nu arătăm foarte bine în oglinda asta nici din faţă nici din profil, dar parcă n-am vrea să ne tot retrăim… de-a-mboulea greşelile trecutului, nu-i aşa?

Giurescu spune că „Globalismul cultural de astăzi este asemenea internaţionalismului marxist din anii ’40 şi ’50 ai secolului trecut. Ţelul lor este formarea unui „om nou”, pe cât posibil, fără patrie.” Constantiniu pune un diagnostic: „În următorii o sută de ani, nu se va schimba nimic. Ferice de cine moare acum!” „Cum judecam ce a fost si ce este? Avem puterea si vointa de a judeca corect, de a cântari si aprecia? Suntem obiectivi in a defini raul si binele, in a sesiza nuantele sau – asa cum ni se impunea in totalitarisme – vedem lucrurile dupa un tipic care in fapt nu este al nostru, ci ni-l asumam sau ni se impune sa-l asumam?”, se întreabă Berindei. Apoi, Djuvara chiar pune mâna pe hăţuri: „Dacă aş fi la putere, aş fi un adevărat Vlad Ţepeş. Că nu mai pot să-i trag în ţeapă, asta e clar, dar aş înfunda puşcăriile cu toţi aceia care au furat. Ar trebui să clădim o puşcărie nouă, imensă, nu ştiu unde, atât de mulţi aş băga înăuntru. Aş înlocui ţeapa pentru că nu mai pot s-o folosesc…”

Nu cred că e nevoie de concluzii aici, aşa doar de dragul concluziilor. Este suficient să citim şi să încercăm să avem o privire de ansamblu… În schimb, îmi amintesc cu drag de acele tablouri din „casele” (a se citi camerele) bunicilor de la ţară aşezate, între ştergare, în mici altare pe pereţii de la răsărit, cu fotografiile în sepia ale bunilor soldaţi sau ale bunelor mirese, avîndu-şi de jur împrejur, strecurate în marginile ramelor, fotografiile nepoţilor şi copiilor lor vii sau morţi… Mă uitam la acele personaje misterioase minute bune în şir încercînd să descifrez legăturile neştiute dintre ele pînă aproape de zilele acelui prezent… Era în acea privire tot un soi de citire a istoriei. Azi, în casele noastre nu mai avem tablourile acelea şi cred că nici memoria acelor chipuri din poze. În schimb avem numeroase fotografii colorate în rame electronice şi pe… stickuri! Asta era o acoladă doar… Ca şi muzichia de aci!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Memorii dintr-o cutie de carton

S-a făcut noapte-n plină seară. Da’ noapte de-ţi bagi deştele-n ochi. Vijelia e ca alea din miezul iernii doar că acum obrazul îţi e şfichiuit de frunze, crengi şi mucuri de ţigări ridicate la înălţimea capului. Gura şi un ochi i s-au umplut de nisip. Înainte să i se trîntească uşa în spate, înainte să-l spele şuvoiul de apă al ploii, apucase să mai vadă bradul din faţă cum se unduia amplu asemeni şoldurilor unei codane…

„Oamenii mai şi mor, mai şi uită”. Nu ştia ce-i veni în minte acum vorba asta. Zîmbi. Tocmai ce-i spusese cu o jumătate de oră în urmă, copilului: „Stai liniştit, toate blocurile au paratrăznete care opresc fulgerele…” „Ce-s alea paratrăznete, tati?”. „Uite vezi ţeava aia lungă de pe blocul din faţă? Aia cu o bilă în capăt? Ăla e un paratrăznet”… „Aha, atunci pot dormi liniştit, nu-mi mai e frică de fleşurile alea de pe cer”, îi răspunse copilul şi-l pupă. Zîmbi din nou. „De unde-o fi auzit ăla mic cuvîntul ăsta: flash? Hmm”…

Se aşeză la calculator, poate de data asta i-o ieşi să lege cîteva cuvinte fără să se lase furat de miile de aprecieri monosilabice ale citatelor altora, de clipurile entuziasmante dar niciodată ascultate, de extazul unei… „socializări” parţiale şi fără memorie. Asta ajunsese să-l exaspereze: inconsistenţa memoriei în faţa şuvoiului de autosuficienţă solitară. „Oare ĂIA DE ACOLO chiar au naivitatea să creadă că-i bagă cineva în seamă? E ca la talk-show-uri: câţiva inşi se inflamează, alţii stau cu gura căscată tîmpiţi de revelaţiile care le zdruncină neuronii. Cei despre ale căror grozăvii se vorbeşte rîd de se cocoşează şi-şi văd de treabă.  Pînă mîîine, inşii o să uite. Şi o să o ia de la capăt. În fiecare zi la fel, uitînd ziua de ieri. Ca-n „The Time Machine”, cu Jeremy Irons, doar că  fără finalitate.” Inconsistenţa memoriei…

Scria şi el citate. Trăia în citate. Nu mai reuşea să termine o carte, o răsfoia şi căuta citate. Apoi se împopoţona cu ele ca şi cum el le-ar fi gîndit. Asta îl enerva la culme. Încă o dovadă că nu mai avea răbdare, că era foarte superficial. Avusese dreptate tipul ăla: „Supravieţuiţi într-o cutie de carton. Şi aia banală, mizgălită neglijent, ca orice cutie de carton. Putea fi măcar o operă de artă în toate petele alea negricioase şi în dungile verzi şi maro!”

Adrian Păunescu, hulitul, muşcatul, scuipatul, invidiatul poet ar fi împlinit nişte ani chiar azi, dacă n-ar fi plecat neîmpăcat pe la sfîrşitul toamnei trecute. I-a citit azi nişte editoriale. „Băi frate ce ţi-i mai altoia pe ăştia, pe bune!”, îşi spune. „Cum naiba să nu-l urască din tată-n fiu?! Ăştia rămaşi acu îs mici copii! Ne-a dovedit, dom’le în toată drama şi tristeţea şi mizeria lui de la sfîrşitul zilelor! Are posteritate şi crapă unii de ciudă pe faza asta si acu’! Uite cum zice, de parcă-i azi: Proiectul noului fel de societate, care se construieşte aici, acum, devine mult mai clar: fără şcoli, fără spitale, fără fabrici, fără unităţi agricole, fără oameni. Idealul va fi ctitorirea de bordeluri, baruri, restaurante de lux, hoteluri, săli de tragere, internet, crematorii. Odată şi odată, trebuia să pornească şi România această reformă. ” Mare poet, mare patriot!

Chiar ar fi scris ceva, aşa de la cap la coadă, ceva pe sufletul lui, nu al altora. E greu cu atîtea ziare pe monitor, cu atîtea ştiri în zig-zag şi-n diagonală. Îi venea să povestească despre senzaţia aia de scîrbă şi de scoatere din minţi cînd îl vede pe… docentul ăla, zilnic, la prînz cum îşi plescăie cu gura deschisă, meticulos, sandwich-ul cu salam, cum îşi suge măselele,  şi cum rîgîie satisfăcut la urmă. Bine măcar că-i bărbat că dac-ar fi femeie şi-ar vărsa maţele instant… Sau ar scrie savant despre… managementul timpului, pierderea în detalii inutile, superficialitate, frica de răspundere, analfabetism, ignoranţă, îngîmfare, impotenţa în comunicare, pupincurism, lipsa de viziune şi lipsa proiectelor sau iar despre memoria scurtă. Adică despre garanţia falimentului…

Îi este silă şi ciudă, iar, la ora asta. „Cum naiba pot unii să le întoarcă pe toate pe toate feţele în fiecare zi, să spună nimic despre nimic, dar să dea impresia că spun mereu altceva?”

A murit şi Arsenie Papacioc, călugărul din Dobrogea. Iertat să fie, da’ mare lucru nu ştia despre el… Mai auzise cîte ceva. Ia să caute un citat! Uite: „Aceasta e crucea pe care trebuie să o iei: să-ţi tai voia şi să asculţi. Şi, fraţilor, ştiţi ce înseamnă cruce: să duci ce nu-ţi convine. Asta înseamnă!” „Mda… Mare om!”

Acu’ un an, îşi aminti, murise şi Mircea Micu… Tot un scriitor. Parcă a fost iar, ieri… Din tot ce ştiu atât îmi mai răsare:/ Zgomotul surd, dantelării rapace.

Nu ştia, sau uitase că Ţoiu, Constantin Ţoiu a făcut şcoala la Braşov, la Meşotă. „Obligado”, „Căderea în lume”, „Lumea în două zile”! „Ce cărţi, ce scriitură, ce fraze, ce vremuri!”, îşi zice. Noroc, da tot cu un ziar că şi-a amintit. „Cît or mai fi şi ziarele astea şi cît şi-or mai aminti şi ele de oameni!” Ţoiu mai e cu noi, a făcut 88 de ani de două zile. Da, un citat, desigur, uite ce zice, că bine zice: „La 20 de ani iubeam cărţile, ele erau femeile mele, la 40 de ani de iubeam femeile frumoase, iar acum iubesc amintirile. Nu sper să mai trăiesc pentru că am trăit destul, dar mi-aş dori să pot să merg, să mă mai însănă­to­şesc să pot să fac excursii singur.” Dumnezeu să ni-l ţină şi să-l citim aşa…”

Ploaia, furtuna, s-au potolit. Putea fi mai rău. Auzea la tv alte aberaţii reformiste. ceva de genul: „Nu trebuie plătit niciun leu pentru arieratele la medicamente, pînă nu se reglementează piaţa şi în spitale şi în farmacii…” Sau aşa ceva… „Foarte bine”, îşi zise! Oamenii mai şi mor, mai şi uită!”  Se obişnuia cu gîndul ăsta, semn că se maturizase. „Rahat! Nimic nou sub soare!”

Citise aici acum vreo două zile, un text tare, cu o colecţie de citate, poţiuni împotriva speranţei. „Pentru a reduce într-adevăr populaţia, rapid, va trebui să trimiteti toţi bărbaţii la luptă şi sa ucideti un număr semnificativ de femei fertile …Cel mai rapid mod de a reduce populatia este prin foamete, ca şi în Africa, sau prin boli cum ar fi Moartea Neagra … “ Aşa zice un individ de la nu ştiu ce Departament de Stat… Acum va putea dormi liniştit. Şi mîine (în… Real Life) o să-i citească şi copilului toate frazele alea. Ba, mai mult, o să-l pună să le scrie de cîteva ori, citeţ, în caiet, ca să nu-i mai fie frică de… fleşuri!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

UPDATE!
Ce-i cu zilele astea? A murit azi, 21 iulie, (şi) Mircea Ivănescu. Unul dintre ultimii mari!… „Despre moarte ca revedere”?…

Post de vară. Gînd ondulat

Mă întrebam acum ceva timp unde ni-s cireşele? Duminicale întrebări mai sunt: unde ni-s florile de liliac, dar teii? E iunie, iată şi n-am trecut pe lîngă nici unele din toate astea. N-am trecut sau nu le-am zărit? N-au fost, nu sunt sau mi-s eu prea departe? Am auzit o ştire, cum că toate astea ne-ar fi arhisuficiente pentru a ne simţi fericiţi. La concluzia asta au ajuns nişte… neobosiţi oameni de ştiinţa (nu, nu englezi ci australieni parcă!) 😉
E iunie şi bag de seamă că ăsta ar fi primul meu „post” de vară. Adică aşa îmi încep eu vara, cu gîndul ăsta relativ tîrziu, atîta vreme cît, de regulă, la mine anotimpurile îmi erau timpurii şi îmi creau chiar ceva dependenţe?… Se pare că da, aşa.
Duminicale întrebări, da previzibile. Cum previzibil îmi e şi un gînd ondulat dus spre Lorca, cu muzichia-i cu tot. Constant văd, în… inconstantele mele PDA-uri… 🙂

Federico Garcia-Lorca
Şi după aceea

Labirinturile
create de timp
se prăbuşesc.

(Rămîne numai
pustietatea.)

Inima, izvor de dorinţe,
se prăbuşeşte.

(Rămîne numai
pustietatea.)

Iluzia zorilor
şi sărutările
se prăbuşesc.

Rămîne numai
pustietatea,
o pustietate
ondulată.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Fratele nostru, pămîntul

Curg streşinile straşnic, a toamnă, dar vom uita şi anul acesta să strîngem apa de ploaie. E timpul cînd nu mai avem ce uda, vinul încă nu este vin şi lucrurile ne îndeamnă să procedăm astfel. Unii încă ne mai privim cu nostalgie sandalele care ne-au slujit cu îndărătnicie o vară întreagă, alţii nu… Ne bucurăm la gîndul că la liniştea cuptoarelor noastre pline de jar, la iarnă, ne von zvînta hainele ude de păcate şi vom urzi bucurii şi mai mari. Pentru sănătatea noastră, pentru sărăcia noastră uităm însă de acest obicei prinşi fiind de ale toamnei treburi, de bancnote albastre ori verzi.  insecticide, prafuri sunt prea puţine pentru bolile noastre de ani. Şi cîte generaţii vor mai trece aşteptînd la uşile vreunei farmacii sau cafenele? Pămîntul şi noi suntem la fel de însetaţi, dar nimeni nu stă să ne ude. Iar pronia cerească face şie ea ce poate, adică ne binecuvîntează business-ul, cu fast şi belşug. Doar gîndul nu ni-l luminează nimeni şi ne purtăm mai departe generalissima ignoranţă cu trufie, fără taxe, peste vămi. Din cînd în cînd se mai nasc şi mai mor poeţi cu alte veşminte decît cele de dinainte, cu plete şi insigne, dar cine stă să-i vadă? Comitete, societăţi, acţiuni ne creditează viaţa în valuri de hîrtie, sperînd într-o iertare. Dar pentru ce şi pentru cine? Copiii inventează alte jocuri şi alte vorbe, cu surle şi trompete, la scară mică aceeaşi timpurie boală. De-ar face şi ei greve, de la joacă, şi şi-ai alege boşii, le-am da crezare oare?
E toamnă şi ştergem care cum putem praful de peste toate, cu memoria înmuiată în apă de ploaie şi ştearsă apoi bine, în amurg, doar nu ne-o vedea nimeni. Ce ne va potoli gîtlejurile şi pîntecele înfometate şi cine va da înapoi toate astea gîndului? Cine ştie, poate fratele nostru, pămîntul…

27.09.1990

P.S. – Dintr-o pagină veche de jurnal… Dincolo de cele cîteva naivităţi pe care mi le privesc cu duioşie chiar, mă întreb: ce s-a schimbat de fapt?… Muzichia, da, e din vremea aia, ba chiar mai veche… un pic 😉

Fragilităţi, cicatrice, exil… Praf de suflet

Această prezentare necesită JavaScript.

Ar fi un truism să spun că paginile unei cărţi sunt altceva decît pagini de viaţă. Dar nu ştiu, acum, cum să încep altfel… Cînd ai în faţă o carte care ţine, într-un fel, de jurnalism, de memorialistică, o carte care nu e definită drept ficţiune te simţi înainte de toate implicat şi „uiţi” să cauţi sau să „produci” fineţuri de natură stilistică. Cărţile astea sunt cel mai greu de scris şi cel mai greu de citit fiindcă poartă pe ici pe colo aşa, un… praf de suflet… Cîteodată ele te pun faţă-n faţă cu tine şi te obligă la întrebări şi răspunsuri venite uneori, aşa, ca un… „pumn în moalele capului”…

La superbul (nu mă feresc să-l categorisesc astfel!) Salon de Carte de zilele astea de la Braşov (pus în operă şi animat de ceva ani de către „Libris„, librăria de care ne leagă atîtea aici…) s-a lansat şi „Revoluţia din depărtare”, volumul apărut la „Curtea veche”, şi în care Cristina Hermeziu a adunat 30 de mărturii ale unor români exilaţi după 1989… Cristina Hermeziu vorbeşte aici despre o „salvare de la uitare”, despre niste (r)Evoluţii personale, despre cearta cu Ţara a exilaţilor dar şi – mai ales – despre cicatricele niciodată deplin închise şi despre fragilităţile lor. Citind, deocamdată fragmente din acest atît de viu volum, realizez un singur, şi cred, cel mai important lucru: nimeni şi nimic nu ne dă dreptul să judecăm alegerile acestor oameni înainte de a ne fi judecat noi înşine propriile alegeri, cu aceeaşi măsură.

Din aceste fragmente de memorie vreau să transcriu aici cîteva care, mai mult, sunt pentru mine dovada subiectivă dar exactă şi… supremă a celei spuse în prima propoziţie a acestui post. Cîteva secvenţe, din căteva pagini în care am regăsit cu bucurie, cu nostalgie şi cu regretul de a-l fi pierdut din ochi nişte ani, un condei braşovean şlefuit, un observator fin şi peste-poate de sincer, de lucid, o revoltă şi o emoţie: ale jurnalistei Iulia Badea-Guéritée

„Mă ocup de ţara mea

Nu m-am întrebat niciodată ce s-ar fi întîmplat dacă nu plecam, pentru că nutresc convingerea că tot ceea ce ni se întîmplă se datorează unei misterioase formule venind din scrierile lui Calvin: dubla predestinare. Destinul nostru este deja trasat atunci cînd ne naştem, toate actele noastre ulterioare nu fac decît să conveargă spre punctul care ne este destinat. Şi care ne aşteaptă. Ştii cînd ai ajuns la capăt, atunci cînd liniştea te invadează (…). Mi-aduc aminte că la Braşov, pe cînd eram studentă, la ora de psihologie, profesoara ne.-a cerut să scriem şi să ilustrăm citatul care ne-ar ghida viaţa. Am scris că „nu există drum, că drumul se face mergînd”. Am avut dreptate. Acum lucrez la Courrier International, mă ocup de ţara mea şi mă bucur atunci cînd reuşesc să scriu şi să public lucruri interesante, pozitive. Uneori mi-e încă ruşine. Atunci cînd aflu ce atrocităţi comit semenii noştri în străinătate, sau cînd vreun român mă înjură în metrou, neştiind că înţeleg ce spune. de cele mai multe ori însă mă bucur (…)

Nu m-aş întoarce cu nicio condiţie. În primul rînd, pentru că un român plecat este rareori primit cu braţele deschise înapoi. Prima mea întoarcere acasă, la un an după plecare, mi-a lăsat un gust amar. Oamenii pe care îi cunoşteam nu erau bucuroşi de revedere, ci nemulţumiţi de faptul că îndrăzneam să mă întorc, şi că, în plus, sunt bucuroasă că mă întorc. Mă vedeau şi ca pe o laşă. În al doilea rînd, pentru că sunt convinsă că pot să fac mai multe pentru România de aici, de unde sunt astăzi. În al treilea rînd, şi cel mai important, pentru că decizia nu este a mea, ci a micii mele familii. Şi acest lucru este pentru mine cel mai important. această întrebare nu s-a pus niciodată. Nici nu cred că o să se pună. Suntem încă destul de dezamăgiţi de cum avansează lucrurile în România, de non-schimbul de generaţii.

Iulia Badea Gueritee locuieşte la Paris unde lucrează ca responsabil al rubricii „România/Moldova” pentru site-ul european Presseurop.eu şi revista Courrier International. Când a plecat din România, la vîrsta de 27 de ani, în anul 1999, era ziaristă, după ce absolvise Facultatea de Litere.”

P.S. – Cît de lesnicios a devenit azi să treci de „aici”, „acolo”, să circuli de la trecut la prezent şi să afli acum unde sînt, ce fac, ce vorbesc sau cine vorbeşte despre cineva sau ceva,  situaţi atît de departe potrivit măsurătorilor cu care am fost învăţaţi. Nu voi înceta să mă mir de asta căutînd mereu întîmplările şi oamenii de sub… cuvintele linkuite…

P.P.S – Muzichia nu are nicio legătură şi… a mai fost pusă aici, comme d’habitude… 😉

Fotografia (foto)grafiei unei clipe

E inutil să-i faci unei fotografii o… fotografie. La ce bun să impresionezi memoria cu aceeaşi imagine de două ori? M-a fascinat de cînd mă ştiu lupta asta iluzorie cu clipa şi, poate, ofranda adusă inerţiei de către fotografie şi mînuitorii ei (fapt povestit de mai multe ori aici în „genunchi”). Fotografia este nesperatul nostru gînd că vom ţine minte ce a fost în momentul „acela”, înaintea şi imediat după el, în succesiunea unei imagini, ce ni s-a întîmplat „atunci” şi cine era cel de lîngă noi sau, eventual, din spatele obiectivului. O vreme ne reuşeşte asta însă după un timp rămîne doar fotografia în banalul sau arta ei, imposibil de povestit. Fotografia e amprenta unei clipe care trece, gest atît de efemer care face parte pînă la urmă din genomul nostru fiind… noi. Cum, la fel, fotografia de presă e ştire, cea de teatru e teatru, cea sportivă e sport sau (tomo)grafia e medicină… Scriu toate astea – ar fi trebui să fie doar o frază – răspunzînd unei provocări a lui Alex şi Alecu: „o poză şi o frază”. Îmi părea mai simplu însă şi-mi dau seama că pozele şi cuvintele pot scrie cu greu acelaşi lucru, ele se completează făcîndu-şi, fiecare, treaba lor, unele cu imagini, altele cu litere. Da, e inutil (dacă nu imposibil!) să faci o fotografie unei alte fotografii, adică să stochezi aceeaşi clipă de două ori… Cum inutil e să-i aduci aminte cuvîntului că e cuvînt… În asta stă tot mirabilul lor, al pozelor şi cuvintelor…
Fotografiile unor clipe de-ale mele, le-am adunat aici, aproape firesc, fără cuvinte, desenîndu-mi starea de acum:

Această prezentare necesită JavaScript.

Servus, Blogolume!
Aş fi curios să aflu (văd?) cum vă foto(grafiaţi) şi voi clipele:Fluturaş, Cristian, Onu, Rontzi, Teo, Nea Costache, Scorchfield, Gina, Mirela, Carmen, Gabriela, Se-cret, Cella, Deea, Cammely, Năbădăiosul, Mikael, Cati, Cristi, Camelia, Dumitru, Vania,
Toate cele bune!

Curat Constituţional! Muzica!!!

Încerc, dar nu-mi iese (inconsecvent, deh!), să mă ţin departe de bîlciul a toate înconjurător pus în operă de prim-preşedintele de partid şi de stat şi lacheii lui. Şi constat zi de zi ceva: este remarcabilă măiestria aceasta prin care ni se trage cu repeziciune în fiecare zi preşul de sub picioare ca nu care cumva să băgăm de seamă ce dumicaţi (nu) băgăm în gură. Ieri vorbeam despre o chemare la ordin(e), azi vorbim despre cît de… neconstituţională este revizuirea Constituţiei, alaltărieri vorbeam despre un proces la nivel înalt, mîine o să vorbim despre conducerea televiziunii publice, poimîine vom fi uitat de mult o făcătură de Referendum… Manipulările merg ca unse şi mînă-n mînă cu extraordinara noastră capacitate de a ridica la grad de firesc tabula rasa. Ce-i lipseşte chelului?!… Ne îmbăţoşăm, vociferăm azi, pizmuim, urîm sau adulăm împărţiţi în tabere pentru ca mîine să ridicăm din umeri sau să privim candizi la lucrurile deja întîmplate, strecurate pe sub uşă.
Astăzi ne alăturăm corului de operetă şi ne întrebăm: Camera Reprezentanţilor? A reprezentanţilor cui?! Mîine vom constata că avem o nouă Lege electorală. Poimîine că trăim în cea dintîi, deplina, unica Republică Prezidenţială, imunizînd perfect locatarul de la Cotroceni. Ei şi? Ce-i cu asta, atîta vreme cît se vor găsi suficiente motive să uităm!? Trăiască! Încă o diversiune decretată? Încă o criză? Să fie primită! Curat Constituţional! Muzica!!!

Servus, Blogolume!

Mihai îmi arată că am putea avea ochi şi pentru altceva. Salubrizare…
Diana… aproape mă convinge că… Ele nu sunt multilateral… dezvoltate… 😉
Rose mă convinge că inima poate fi făcută să pulseze. Mai ales cu gîndul spre Acasă.
Cristian ştie cum arată hemoragia iluziilor. Şi eu ştiu şi încep să autopsiez trupul… de după!
Daurel presimte nişte tendinţe din blogosferă. Încerc să le ghicesc. Pe termen… scurt 😉

Gînduri troiene. Scanări

Toată seara am pîndit după viruşi asistînd la îndelunga scanare a computerului meu. Am găsit vreo doi cai troieni pe care i-am aruncat la coş, după ce, inutil am încercat, în urma unor sumare interogatorii, să le aflu scopul şi durata vizitei… Nu ştiu şi dacă operaţiunea va fi avut vreun efect. Poate erau doar nişte… gînduri troiene… Voi afla peste scurt timp, cînd voi da un restart aparatului. Dacă Alzheimerul cumputericesc se va fi vindecat înseamnă că crunta bătălie nu a fost degeaba… Ah da, uitasem să vă spun: de cîteva zile, în fiecare dimineaţă la repornire unealta asta a meşteşugurilor mele virtualo-dependento-blogheristice este precum un nou născut. Virgină, curată, fără urmă de vreo anterioară folosire. E ca şi cum, peste noapte, cineva, ceva i-ar şterge memoria. În fiecare dimineaţă, calculatorul meu se trezeşte buimac fără să recunoască ceva din ce am „produs” împreună cu cîteva ore înainte. E adevărat, mă întreb însă şi dacă nu cumva nu memoria lui ar fi cea afectată ci a mea?… Poate eu sunt cel cu ochii şi gîndurile spălate… Cel uitător. E adevărat însă, din cîte ţin minte ACUM, şi eu am fost scanat de cîteva ori, din cap pînă-n picioare: prin nişte aeroporturi, pe la intrarea în nişte tribunale, prin nişte cabinete medicale… Ba mi-a fost scanat chiar şi actul de identitate… de cîteva ori… Şi… Hmmm… unde-i norocu’ ăla?! 😉 Dar, poate, vă spun mîine… Dacă nu, înseamnă că voi fi uitat!
Servus! Toate cele bune!

Gînd de dezintoxicare

Acum ceva vreme, văzînd că tot umblu pe… calea trubadurilor, un amic mi-a atras atenţia asupra celor de la „Trei Parale„. Atunci am uitat îndemnul lui, acum însă, probabil înghiontit de un dor ascuţit de o… foaie verde am început să-i caut. Şi iată-i, cu muzichiile, dar şi cu pagina lor web. Iar din aproape-n aproape am dat şi de trupa „Anton Pann„, toţi umplîndu-mi seara cu ceva ce nu e deloc de trei parale, ceva ca un marş nupţial al primăverii ce stă să vină. Cît de veche le e muzica şi cît de românească şi cît de autentică şi că mai sunt şi alţii care fac asta, mă interesează mai puţin. Într-o perioadă sufocantă în care cuvintele zăngăne în gol, în care sensurile şi conversaţiile sunt de conjunctură, sau ascund ceva în chip de perdele de fum, importantă, cred eu, este dezintoxicarea. Este de încercat o dezintoxiare, iată, a muzicii şi ambianţelor… sonore care ne înconjoară. Există şi o dezintoxicare a cuvintelor… Apoi, poate că e posibilă şi o dezintoxicare a memoriei, a relaţiilor şi prieteniilor noastre, a gesturilor noastre obligatorii de zi cu zi, a fişei postului, a drumurilor şi vecinătăţilor noastre cotidiene, a blogolumii… Aşa mi-aş dori să întîmpin primăvara, dacă aş fi în stare, cu gîndul intrării la dezintoxicare… Gînd, mai curînd ateu, decît cel al postului mare, cu care ar putea fi asimilat… Apoi, nu-i aşa?, mîine-poimîine apar şi urzicile, leurda, spanacul… 😉

Ştiu cum te simţi

Teribil, tînăr, boem, trist, vagabond, Arthur Rimbaud. Ce invenţie buimăcitoare e şi Google-ul ăsta cu reţelele-i sub şi supraterestre, cu bibliotecile care i se supun una cîte una, ca nişte cadîne în faţa sultanului, cu memoria-i la purtător şi cu… „spelling”-urile la îndemînă…
E 20 octombrie. Deja. A trecut şi luna asta. Imediat va fi trecut şi anul. Mai ieri fotografiai „ultima zăpadă” sau „primii ghiocei” şi acum… „prima zăpadă”. Mai ieri era o vară cam seacă, dar profund regretată, şi acum pînă şi toamna, la început barbară, apoi promis voluptoasă şi leneşă, s-a ascuns pe undeva prin pod, sfioasă citind PDA-uri. Da, ce invenţie mirabilă care încearcă să-ţi facă din gînduri şi cuvinte creaturi… maniaco-dependente iar din amintiri un puzzle mereu fascinant de reconstruit. Da, altfel, nu ţi-ai fi amintit, azi, de poeziile şarmante sau înfiorător de triste ale acestui alt teribil blond al lecturilor tale de pe vremea zăpezilor de altădată (cele ale lui Villon, desigur!). Cum nu ţi-ai fi amintit nici de acest cowboy convertit la rock, Tom Petty, rebel şi blond şi el, şi de ascultat ore-n şir… Ce invenţie care, paradoxal, te face să te întorci mereu la praful cărţilor şi vinilurilor din bibliotecă, chiar dacă-n virtualitatea-i plină de tentaţii îţi mai permite şi nevinovate leneveli… Drept recompensă.

Arthur Rimbaud

Vis pentru iarnă

Vom merge iarna, într-un mic roz vagon, cu perne
Albastre. Pentru noi
Un rai va fi. Săruturi nebune vor aşterne
Cuiburi în colţuri moi.

Tu vei închide ochii, ca ale serii umbre
Să nu le vezi rînjind
La geam, aceste rele sluţenii, naţii sumbre
De draci şi lupi, cu jind.

Apoi ceva simţi-vei că-ţi zgîrîie obrazul…
Un mic sărut zburdalnic, ca un păianjen, treazul,
Îţi va fugi pe gît…

“Hai, caută !”, vei spune, cu capul dat pe spate,
Şi-un timp vom vrea să prindem această vietate
– Ce umblă umblă-atît…

Viaţa şi cărţile

Am primit de la ADC şi Zamfir o leapşă venită, cred, dinspre Andi (mai ţin minte una asemănătoare). Ar fi despre cărţile pe care le-aş recomanda unor mai multe persoane, altele decât mie însumi (?!)… Mă conformez, fiind vorba de cărţi şi despre un joc util de imaginaţie şi, din nou, de memorie. Apoi, cum viaţa bate… cartea şi cum am lăsat destule cărţi neterminate găsesc că, cine ştie, o provocare în plus… 🙂

1. Ce carte ai recomanda (şi de ce) unui dezamăgit în dragoste?
Ana Karenina de Lev Tostoi (ar băga de seamă: cîndva putea fi şi mai rău :))

2. Ce carte ai recomanda (şi de ce) iubitului/iubitei?
Cartea Nunţii de George Călinescu (pentru titlu şi pentru…:„ fereşte-te de molii şi de igrasie cît mai eşti tânăr, pentru mine este prea tîrziu”. :))

3. Ce carte ai recomanda (şi de ce) celui mai bun prieten?
Meseria de a trăi de Cesare Pavese (pentru sinceritate)

4. Ce carte ai recomanda (şi de ce) unui copil de 10 ani?
Robinson Crusoe de Daniel Defoe (fiindcă mi-e dor de acea… citire de la zece ani)

5. Ce carte ai recomanda (şi de ce) unui mare aventurier călător?
Călătorie la capătul nopţii de Louis Ferdinand Celine (ca să nu aibă surpriza de a se afla mereu pe drumuri, asemeni lui Bardamu, trambalaîndu-se de colo pînă colo prin propria existenţă şi propriul suflet)

6. Ce carte ai recomanda (şi de ce) unui duşman cunoscut?
Fraţii Karamazov de Dostoievski (pentru… portrete şi autoportrete în… oglindă)

7. Ce carte ai recomanda (şi de ce) unei persoane care nu iubeşte lectura?
Ulise de James Joyce (pentru ca lectura să i se pară cu adevărat… grea)

8. Ce carte ai recomanda (şi de ce) unuia cu nasul pe sus?
Istoria universală a infamiei de Jorge Luis Borges (pentru… stimulare)

9. Ce carte ai recomanda (şi de ce) celui care apare primul în lista ta de bloguri?
De veghe în lanul de secară de J.D. Sallinger (pentru toţi cei din listă nu doar alfabetic, primului, fiindcă: “Mie îmi plac cărţile care, după ce le isprăveşti, simţi c-ai vrea ca autorul să fie cel mai bun prieten al tău, şi să-l poţi chema la telefon ori de cite ori ai chef”, după cum scrie chiar Sallinger. Şi fiindcă aparenţele înşeală, dacă îl cunoşti pe Holden.)

10. Ce carte ai recomanda (şi de ce) unuia care crede că le-a văzut pe toate în viaţă?
Pavilionul canceroşilor de Alexandr Soljeniţîn (deşi cred că pentru un astfel de individ o carte n-ar avea niciun rost)

Şi o trimit mai departe, în zări, spre Adi, Cella, Angela şi Gala

Sîmbătă de august fardată în toamnă

În martie a murit Petre Stoica. Am băgat şi nu… am băgat de seamă atunci…  Era un început de primăvară pe care nici nu îl mai ţin minte…  Au trecut deja cinci luni şi mai bine de la moartea unui mare poet. Un poet din stirpea înstelată şi romantică a „şaizeciştilor”. Un romantic al cotidianului de felul acestei zile abulice de sîmbătă de august fardată în toamnă şi ploaie. Fardată, doar, mai sper… Vară la sfîrşit. Ca o muzichie de pian. Spuneam că a venit toamna. Aşa a şi rămas. Nimic nu se va mai schimba de acum. Amintirile vor fi şi mai palide. Va fi fost un început de toamnă pe care nu îl voi mai ţine minte, la iarnă…

Petre Stoica

Micul dejun

Deschid radioul
ceainicul clocoteşte furibund
un om a fost executat de ce şi unde?
cum să aud dacă apa
invadează încăperea cu urlete?
un dictator obez a murit of a murit
înecîndu-se cu sîmburi de mere
aş plînge dar veselia copiilor
care se joacă pe balconul învecinat
mă înveseleşte şi pe mine
în sfîrşit
crainicul anunţă starea vremii
plouă pretutindeni în lume
numai în casa mea e soare
statuile se golesc de misterul verii
trenurile deraiază
se apropie toamna
răsucesc butonul radioului
ceaiul îmi frige buzele limba
în timp ce sub unghii
creşte spinul trandafirului dulceaţa
dimineţii

(1985)

Viaţa, ca o fotografie în alb-negru

Protest impotriva razboiului din Vietnam, 1967 - Washington
Protest impotriva razboiului din Vietnam, 1967 - Washington

Parcă era ieri cînd developam în baia improvizată în laborator foto, primele mele încercări de poze, după cele cîteva lecţii primite de la tata… Revelator, fixator, rama foto de lemn cu unghiuri metalice, aparatul de mărit cehoslovac „Opemus”, parcă, filmele, mirosul ascuţit de oţet al substanţelor… Şi multele, numeroasele fotografii alb-negru, unele voalate, ale unei realităţi cenuşii, cea din preajma acelei revoluţii şi de după… Aparatul de fotografiat „Villa”, apoi „Kievul” ceva mai bun, ruseşti amândouă… pe unde or mai fi?… Dar fotografiile alea?

Marc Riboud
Marc Riboud

Toate astea mi-au revenit în gînd aflînd că Marc Riboud, celebrul fotoreporter va primi, în aprilie, din partea Sony un premiu pentru întreaga operă, la Cannes, la Premiile Mondiale Sony pentru Fotografie. De 50 de ani, Marc Riboud „face poze” şi este acolo unde se face istoria. O istorie în alb-negru, aşa cum îi şade bine, fiindcă vremurile trăite şi pe care le trăim nu prea sunt colorate…  Fotografia a devenit demult industrie, s-a digitalizat, sa „fotoşopizat”, şi este azi atît de colorată încît îşi depăşeşte cu mult menirea sa iniţială, aceea de a păstra, de a memora ceva pentru viitor, pentru generaţiile ce vor veni. Riboud a fotografiat si fotografiaza frumuseţea vieţii prin locurile, evenimentele şi personalităţile sale. Şi nu doar frumuseţea… Riboud este fotoreporterul. Una dintre cele mai nobile meserii. De aceea Riboud, printre noi, este de preţuit atît de mult, de cunoscut… Şi nu-i pot „ataşa”, în acest scurt portret, altă melodie decît „Memories”, cu Barbra Streisand…