De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Nod în papură, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Colțul de hîrtie

Foto: www.instagram.com/flavius_io/
Foto: http://www.instagram.com/flavius_io/

Nu mai e demult lesnicios să te locuiești  Apoi, „să-ţi mai și amintești de tine” în fiecare zi, așa cum spunea Borges, e evident și mai greu! Mai ales pentru noi, ăștia, „chirașii” vremurilor de acum, care mai știm cum erau cele de „dinainte” (ale altei ere, zice-se!) : și iarba și cerul și cuvintele și, mai ales oamenii și timpul care făceau din zile zile.  Mă uit la mine, mă uit în jur și lumea pe care o știu (o știam) îmi pare acum, și implacabil, suspendată (definitiv, aproape). Și nu spun ceva nou și o repet realizînd drama inutilității unei chirii mecanice forțate. O lume suspendată, amînată în neantul unor rețele așa-zis sociale (desigur, aceasta „conectată”, oricum într-o accelerată expansiune chiar și dinspre… urban spre rural!). Mă uit la mine, mă uit în jur, așadar… Oameni buimaci care nu mai știu încotro e stînga și-ncotro e dreapta, chiar dacă le desenezi cu vopsea săgețile cu pricina. Ore, zile, memorie șterse cu cîte-un click și cu emoticoane… emoționate. Viteză… Selecție „naturală” rezolvată din cîteva hîrtii și cîteva taste. Spuneam ieri că locuim într-un colț de hîrtie. Da, cei care încă mai locuim undeva (chiriașii)… Și cît de ușor colțul ălă de hîrtie (real sau pe un gadget) poate deveni scrum, se poate mucegăi sau poate fi aruncat la un coș de gunoi! Amalgamul de „socializare” și „realitate”, în loc să ne umple, să ne întregească, ne golește și ne lasă în mijlocul unui surogat de viață ornat pe deasupra cu toate cele… apucături (vezi… DEX online!) exagerat de omenești. Oh da, e minunat cît de frumoși, cît de poeți, cît de îndrăgostiți, nonșalanți și puternici suntem în mirajul suspendat!… Dar…mă uit la mine, mă uit în jur… și mi-e tot mai gol. Și încerc măcar azi să mă întorc la Borges, și poate-n felul ăsta să mai înțeleg ceva și să rup ce se mai poate rupe ca să agăț la loc colțul de hîrtie… Dar… ce contează! Nu?

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

De azi pe mîine, Feedback, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Aerul de deasupra cuvintelor. Inegal

 

 

 

http://laurehinckel.over-blog.com/album-1238006.html
Gheorghe Crăciun (Foto: LAURE HINCKEL, LE BLOG, ALBUM – BALADES)

În vremurile astea, mai ales în aceste vremuri, mulţi dintre noi, ca să supravieţuim ne sprijinim de paranteze. Parantezele, ca o plapumă, ca un refugiu. Paranteze de timp şi de cuvinte. Nu ştiu cum rezistă cei care nu le au, care habar n-au că există.
Trăitor la Braşov fiind, l-am privit mereu ca pe unul dintre iluştrii Cetăţii. Cu sfială, de departe, neîndrăznind să ridic privirea, eu cititorul, chiar dacă în cîteva rînduri am împărţit ceva din aerul aceloraşi locuri: era Scriitorul, Profesorul Gheorghe Crăciun… Nu ştiu ca azi vreo stradă sau vreo librărie, bibliotecă ori şcoală să poarte numele Gheorghe Crăciun. Nici nu i-am zărit vreo statuie pe aici. Poate mă înşel însă… Dar despre nişte „paranteze” vorbeam… Inegale. Despre scriitorul, marele scriitor, despre profesorul Gheorghe Crăciun vorbim azi. Un azi multiplicat de opt ani încoace şi care trebuie dus în mai departele memoriei cu peste putere şi fără zăbavă, de către cei care ştiu, către cei ce nu ştiu. Şi despre o paranteză putem vorbi, nu aceea care minimalizează, nu aceea care exclude, ci paranteza care adăposteşte:

„(Ai fumat o ţigară, te-ai aşezat pe fotoliu, ai răsfoit mai departe în carte, ai căutat mai departe în gînd. Intri în bucătărie şi te întorci cu o farfurie cu struguri. Nişte struguri roşcaţi, bobul mare, pe jumătate copţi. Mănînci absent, te familiarizezi repede cu lipsa de savoare a fructului, cu zgomotele monotone ale blocului, cu murmurul industrial al nopţii. Erai grăbit, te-ai mişcat repede, gesturi eficiente, stereotipe, cotidiene. Boabele ude brumate. Apoi scheletul vegetal uscat. Ţi-ai scos ochelarii şi încerci să priveşti mai de aproape ca printr-o lupă această armătură. Lumea e un ciorchine de fapte şi descrieri. Ce percepi şi gîndeşti, povesteşti. Povestirii i se întîmplă să apară acum acest autor-narator, acest deus ex abrupto, aceşti ochi obosiţi cerîndu-şi drepturile şi atunci povestirea se opreşte. Cel care scrie n-a mai suportat scaunul, masa, foaia de hîrtie, sintaxa, stiloul, aerul de deasupra cuvintelor, ritmul, tăcerea, paravanul lentilelor şi a simţit nevoia să se odihnească în propria sa realitate de miop. Ai mai aprins o ţigară şi te-ai decis în fine pentru această scurtă paranteză. Ceea ce faci e omeneşte scuzabil însă extrem de plictisitor, extrem de neinteresant de redundant la urma urmelor. N-au mai făcut-o şi alţii? Despre biografia ta de serie şi ineditul ei n-are rost să vorbim. Altceva e jurnalul. Aşa eşti verosimil. O persoană. Subiect social la persoana I. Dacă ai obosit, abandonează. Dacă abandonezi, nu renunţa. Ieşi pe balcon şi priveşte oraşul. Respiră aerul. Nu uita acest joc, realul şi fictivul. Caută altceva, o situaţie nouă. Tema e la alegere. Este momentul să te retragi. Fă-ţi un ceai, o cafea, un duş rece. Creează o nouă distanţă. Textul e un ciorchine.)”
Gheorghe Crăciun, „Compunere cu paralele inegale” („Tema la alegere”, pagina 83) (Cartea Românească, 1988)

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Nod în papură, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Ce-am făcut cu cuvintele?

foto: gofree.ro
foto: gofree.ro („Secretele de plumb ale Clujului”)

Fotografia uitării? Cum e o poză fără… poză? Adică numai rama ei agăţată pe perete? Vorbim tot mai mult în fotografii (şi nu mă refer aici la inflaţia de foto-artişti), indicăm chipuri şi peisaje, le arătăm cu degetul, zîmbim eventual şi trecem la alt frame. Şi după primul pas rămîne acea ramă pe un perete. Asta mă face să mă întreb ce neuroni ne mor şi ce ni-i ucide de cuvintele nu ne mai pot fi ele fotografii? Habar n-am dacă ar fi vorba aici despre o paradigmă a comunicării sau de una a amneziei, însă din avalanşa de cuvinte nu rămâne nimic, din cea de fotografii ramele rămîn.
Mă întîlnesc zilele trecute, pe stradă, cu o cunoştinţă de demult. Şi vorbim şi vorbim. Dar ştiţi senzaţia aia de cuvinte care nu se lipesc de nimic? La un moment dat îmi zice: „Stai că acum ştiu de unde să te iau! Faţa ta… Nu te-ai schimbat deloc! Dă-mi adresa de facebook să îţi trimit o poză ca să vezi!” Şi rămîn interzis. Hai să zicem că în situaţia dată, cu insul respectiv nu aveam nu ştiu ce amintiri importante, deşi ceva vreme am avut cîte ceva de împărţit pe vremuri. Dar… dar nu ni se întîmplă oare chestia asta şi în apropierea unor apropiaţi? Memoria fotografică o întrece pe cea a cuvintelor, de asta nu mă îndoiesc. Şi atunci care ne e soarta cuvintelor? Mai de mult, prin paginile astea şi aiurea mă revoltam că de ce o miercure fără cuvinte, doar cu poze (selfie…)? Era un început de modă. Uite că acum am senzaţia tuturor zilelor fără vorbe, în ciuda inflaţiei de cuvinte care ni se succed ameţitor din toate gadgeturile. Unde-s cuvintele, ce am făcut, ce aţi făcut cu ele? Voi le citiţi, voi le auziţi, voi le înţelegeţi – înainte să le însemnaţi cu un like? Dar pe oamenii care le nasc? Poate că mi se pare mie, poate de aceea preţuiesc colţul de hîrtie scrisă şi colţul ăsta de… „blogolume”. Aşezate, singuratice, statornice. Bănuiesc că la început a fost cuvîntul, dar mă întreb, din nou, după… ce-a mai rămas?

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Crochiuri Cotidiene, De azi pe mîine, Feedback, Nod în papură, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Dilemele povestitorilor ursuzi

„Povesteşte-mi ceva!…”Spune-mi ceva frumos!”… De cîte ori nu vă vor fi părut aceste imperative şi feminine îndemnuri de-a dreptul… „procuroriale”? De multe ori, aş zice! Cred că nu există un mai… „dulce” supliciu al memoriei decît acesta, atunci cînd iatacurile vremii încep să-ţi devie prăfoase. Şi asta, mai ales dacă e să plecăm de la premisa, hmmm… monogamiei amintirilor. Îi voi fi spus Ei cîndva, în nenumărabile nopţi cu lună, poveşti frumoase, îi voi fi croit, ce-i drept, întîmplări cu unicorni, aventuri de cătană ori de vînător, grozăvii de rebel citadin sau romanţe despre anterioarele-mi iubiri? Mai mult, voi fi deşirat ghemul chimiei noastre de început, în ce şi cum şi în ce fel şi de ce, cum îi voi fi pictat nurii în tablourile largi ale pierzaniei mele inconştiente?… E drept că-i aşa, e drept că de pe atunci ochii ei străluceau la văzul acelor cuvinte… Dar după o vreme?… Cît poţi povesti, cît şi pînă la ce adîncimi poţi fora în propria minte pentru a scoate din nou, iar şi iar aceleaşi poveşti ca şi cum ar fi pure? N-ar fi nevoie, pentru ca asta să fie cu putinţă, ca şi Ea să fie oare mereu… nouă? Dar dacă începi să uiţi, şi pentru asta, drept scuză, îţi vine să-i zici: „Dar mai scuteşte-mă dragă, ţi le-am spus de-atîtea ori sau nu mai ţii minte?”
De bună seamă femeia-i o nestăpînită ascultătoare, şi poveştile-s pentru ea un fel de balsam fără de care, cred, s-ar usca pe picioare. Şi atunci cum să faci ca să nu fii tu cel ce-i pricinuieşte uscarea, depresiile? Sau vei găsi, altuist, oare o uşurare în alunecarea-i spre alte… cărţi cu poveşti? Dilemele povestitorilor taciturni, aşadar… Cred că acum înţeleg de ce se dedau ele, însele (şi numai între dînsele!) cu atîta uşurinţă povestitului. O mai ţineţi minte pe Șeherezada? Cred că de la un blestem de-al ei a pornit şarada, de vreme ce pentru o parte consistentă a seminţiei bărbăteşti s-a întors roata. Altfel, toţi am fi rămas nişte jalnici şi decăzuţi… Shahryari şi ne-aţi auzi în mai toate nopţile cu luni insomniace implorîndu-vă: „Hai, povesteşte-mi ceva, hai te rog, zi-mi ceva frumos!”. Cum aţi negocia voi oare asta, la marginea somnoroasă a iatacurilor amnezice şi obosite?

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

P.S. – Alte dileme, iubiri şi inefabile înfăţişări se adună sau pornesc de aici: CATCHY.

Crochiuri Cotidiene, De azi pe mîine, Feedback, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Capacul din carton verde

Era verde. Un capac din carton, verde, ramas de la o o cutie mare în care primise acum mulţi ani nişte mere verzi. Nu mai ştia cine i le dăruise, dar parcă simţea parfumul lor şi le revedea întocmai. Mai ţinea minte cînd în capacul ăla îşi stivuise toate scrisorile, foile, „manuscrisele”, pozele vechi. Se gîndise că verdele ăla aprins va fi uşor de zărit cînd va avea ceva de căutat prin hîrtii.  Ei bine, acum îi veni să arunce o privire, să frunzărească nişte imagini de hîrtie şi nu îl zărea. „Parcă îl văd, era aici”, îşi spuse. De cîte ori nu aţi avut senzaţia asta: „Parcă îl văd”?, senzaţie însoţită de panica leşinătoare, electrocutantă, a unei certe şi iremediabile pierderi? Nu, el nu intră în panică. Privi un minut în gol înspre fundul ăla de şifonier. „Asta e. Şi pînă la urmă ce mare lucru aveam de văzut printre hîrtiile alea?!” îşi zise, gîndind că, poate, dacă le-ar fi căutat mai de mult le-ar fi găsit şi poate ce era acolo chiar ar fi avut vreo utilitate cîndva.  Negăsirea îi tăie cheful căutărilor. Instantaneu. Nu era nici resemnare, nici tristeţe, nici lene, nici măcar interogarea dispariţiei, era doar un… chef. Şi era la o vîrstă în care multe, multe începeau să nu mai conteze, să nu mai fie utile. Cu atît mai puţin un capac de carton verde cu amintiri. Se aşeză în fotoliul lui de la geam privind spre grupurile de jos care treceau care-ncotro precum cuvintele. O zi ca toate celelalte.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Crochiuri Cotidiene, De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Nod în papură, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Trei zile fix. Mănuşa

Avem o presă… miloasă. Nu-i spun nici obedientă, nici interesată, nici astenică. Da’ ce zic presă! La urmă nici nu-i vorba de presă cît despre noi cu totul. Aşa că nu mă miră că nunta odraslei a ocupat gros-planul scris, văzut şi online. Indiferent de „culoarea” acestuia, cu mici nuanţe. Ba mai mult, observ chiar un armistiţiu acordat sine die realesului din acelaşi neaoş motiv mondeno-familial. Dulceagă şi compătimitoare înţelegere. „Săracu’, lasă-l maică, îşi mărită şi el fata”, parcă ar zice în piaţă două precupeţe septuagenare, numărîndu-şi firfiricii. Pe altă parte, firave nedumeriri de trecut cu vederea: „Da’ de ce-o fi tăcînd dom’le! Cloceşte el ceva!”. În vremea asta, undeva, pe un trotuar nişte oameni-sandvici încă se mai plimbă… Cîţiva. Păcat că n-avem şi noi un Palat Buckingham că s-ar fi văzut totul mai… frumos! Desigur, cu îngăduinţa necesară unei eventuale lezmajestăţi, acordată boborului, pe măsura evenimentului! Spuneam că avem memorie scurtă (dar poate mă înşel!). Că o minune ţine trei zile. Trei zile fix. Amnezie. Omenească mănuşă – ce bine-a picat! 😉

P.S. – Aştept sezonierele replieri ale… organelor, peste iarnă sau peste doi ani. Ca elemente de decor mediatic, desigur.

P.P.S. – Super clipu’! Tot despre o nuntă-i vorba! 🙂

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

De azi pe mîine, Feedback, Nod în papură, Poezia de azi, Texte şi pretexte

Din neamintire. Parole aproape uitate

Nu am să… tapetez nimic azi cu Dali, deşi aş fi tentat. La fel ar trebui să fac şi cu Sacha Distel. Ar trebui să scriu altceva decît să caut obsesiv – şi comod, ce-i drept – ceva despre X sau Y, în chiar ziua morţii sau naşterii lor. De fapt am urît mereu agendele, calendarele, enciclopediile (cu atît mai mult această aproximativă şi dubioasă wikipedia!), şi se vede treaba că asta se întoarce împotriva-mi cu… obiceiul ăsta. Mă paşte vreo altă dependenţă… 😉 Poate că mă pîndeşte un soi de răzbunare a timpului netrăit sau promis în zadar în stînga şi-n dreapta?… Răzbunare prin… neamintire? Aş putea fi adus pînă acolo încît să trebuiască să-mi notez într-un carneţel  multiplele parole de ieşit în… irealitate sau de la intrarea în poşta electronică, după care acel bloc-notes să-mi fie furat de către un slujbaş al timpului, un fel de călău, desigur, plătit pentru asta?! Şi de fiecare dată cînd aş îndrăzni să-mi fac un nou e-mail sau un alt cont, undeva aiurea, sau poate un alt blog, aş păţi imediat la fel… În rest, nu aş uita absolut nimic, totul ar funcţiona normal. Ar fi un blestem? O uşurare? Cum ar fi?…
Chiar, la ce bun să mai ilustrez azi încă o aiureală cu Dali? Să zicem că, întîmplător, oricum îmi aduceam aminte şi că aş fi avut chef să ascult o piesă cu Sacha Distel… şi că de mult – coincidenţă! – aveam de gînd să dedic o PDA Ilenei Mălăncioiu (poeta ieşită cu mulţi paşi înainte din… rîndurile mele cu… poeţi!)
Chiar, ce-ar fi dacă imediat… după, mi-aş uita parolele genunchilor lumii, constatînd apoi că zi de zi, texte, muzici, imagini ar continua să apară aici… mai departe? 🙂

Ileana Mălăncioiu

Pact

Mă-nţelesesem bine cu călăul
execuţia trebuia să aibă loc în zori
şi fiindcă mergeam fără-mpotrivire
urma să fie aduse şi flori.

Mai urma fără-ndoială să nu se ştie
întrucît eram vinovată
fiindcă fusesem de acord să mor
înainte de a fi condamnată.

Ca să simt durerea cît mai puţin
îşi ascuţise toată ziua cuţitele
şi le trecea prin foc în faţa mea
ca atunci cînd înjunghia vitele.

Apoi fiindcă nu putuse dormi
pentru orice fel de-ntîmplare
se pregătise să-mi ţină tot el
o cuvîntare.

În zori s-a apropiat tremurînd tot
ţinea în mîini buchetul pregătit
ia florile, mi-a spus, am uitat să aduc cuţitele
dar o să fie totuşi ca şi cum ai murit.

Poezia de azi, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Rămînerea în toamnă. Ieri

A pîndit cu suspiciune, ieri, luminile necinstite de toamnă tîrzie… A recunoscut bănuiala aia a cumpărătorului de iluzii ascultînd oferta mieroasă a vînzătorului de iluzii, dar care ştie că nu poate să refuze ispita, viciul. Şi-ar dori să rămînă aşa, în toamnă, deşi ştie că asta poate fi cea mai mare minciună, mai mare decît orice înşelăciune pe care a trăit-o sau înşelătorie pe care a comis-o. Dar va uita repede şi luminile vrăjite şi calde, va uita chiar să-şi aducă aminte, cum nimeni nu va şti vreodată că el le-a văzut. Va uita azi, mîine, odată cu frigul, cum uită totul dealtfel… Va uita că ieri a trecut pe acolo, cum a uitat aceleaşi suspiciuni de-acum doar un an, cum a uitat dulce-amara înşelătorie de atunci …

Lucian Blaga
Cîntecul brumelor, urmelor

Ca o pulbere de-argint
îngheţase roua.
Brumele s-au născocit –
era ziua doua.

În dumbrăvi încremeneau
stinse-n scrum de vise
ca-ntr-o lume de cristal
sevele închise.

Pe sub zarea unde rar
ne era popasul,
ne lăsam peceţile –
urmele, cu pasul.

Cu al Ariadnei fir
însemnam întinsul –
pentru cînd ne-om părăsi
albul, paradisul.

Brumele s-au nimicit –
era ziua noua.
Duhul lumilor prea cald
dezgheţase roua.

Feedback, Poezia de azi, Texte şi pretexte

Un rest de zi. Cu Montale şi Pavarotti

Mi-am făcut un obicei din a privi din cînd în cînd spre istoria zilelor. Şi asta fiindcă am observat că în felul ăsta nu uit ceea ce, altfel, sigur aş… uita. Istoria unor zile mă bucură ca o jucărie pe un copil. Cîteodată scriu despre astfel de zile (sau, mai bine, mărunte resturi de zile, fiindcă din păcate doar resturilor de zile le rămîn aceste bucurii), despre astfel de încîntări mirabile, pur şi simplu, şi nu din apucături… emfatice sau… comemorative. Scriu despre ceea ce simt, încerc să exprim trăiri, nu să fac savante fişe de lectură (nu e momentul şi nici locul pentru acelea). Şi fac asta cu gîndul că, poate, mai încolo, mă voi întoarce să mă bucur şi de aceste note la… resturile mele de zi. Şi dacă nu eu, poate altcineva, poate chiar fetiţa mea, Ina…
Restul zilei de azi mi i-a readus pe Eugenio Montale şi pe Pavarotti. Întîmplător cu Montale m-am mai întîlnit exact acum o lună. Pe Pavarotti îl ascult, din cînd în cînd, şi nu pot şi scrie despre el. Amîndoi s-au născut într-un 12 octombrie, primul în 1896 al doilea în 1935.
Însă cu Eugenio Montale m-am întîlnit prima dată în 1988 şi am în faţă acum cartea pe ale cărei pagini am lăsat sublinieri în 1988, în 17 septembrie (Eugenio Montale – Poezii, Editura Dacia, ediţie îngrijită de Marian Papahagi). De atunci, Montale este unul dintre poeţii ale căror versuri le ţin la capul patului, cel care mi-a adus Italia aproape, alături de Pavese… Poet frust, cotidian, şi totuşi atît de muzical, spirit erudit şi biciuitor asupra unei existenţe nu tocmai… poetice.
La finalul volumului amintit, într-un interviu imaginar cu sine însuşi, Montale scria, modest (şi şi de aceea mă plec mereu în faţa lui): „Am urmat calea pe care mi-o impuneau timpurile, mîine alţii vor urma căi diferite; eu însumi pot să mă schimb. Am scris mereu ca un biet om şi nu ca un om de litere profesionist. Nu posed autosuficienţa intelectualistă pe care unii ar putea să mi-o atribuie şi nici nu mă simt investit cu o misiune importantă. Am avut simţul culturii de azi, dar nici măcar umbra culturii pe care aş fi dorit-o, şi cu care, probabil n-aş fi scris niciodată niciun vers. Cînd mi-am dat la tipar primele poezii m-am ruşinat o vreme, acum pot vorbi de ele aproape cu indiferenţă. Poate aş fi făcut rău să nu le scriu şi să nu le fac cunoscute. Mi-am trăit timpul cu minimumul de laşitate care era îngăduit slabelor mele forţe, dar sînt unii care au făcut mai mult, mult mai mult, chiar dacă n-au publicat cărţi.”

Ajunşi aici

Ajunşi aici, încetează,
zice umbra.
Te-am însoţit în război şi în pace şi încă
în răstimpul dintre ele,
am fost pentru tine exaltarea şi plictiseala,
ţi-am insuflat virtuţi pe care nu le ai,
vicii pe care nu le-ai avut. Dacă acum mă desprind
de tine nu te va durea, vei fi mai uşor
decît frunzele, mişcător ca vîntul.
Trebuie să ridic masca, eu sînt gîndul tău,
sînt ne-necesarul tău, inutila ta coajă.
Ajunşi aici încetează, smulge-te din răsuflarea mea
şi umblă prin ceruri ca o rachetă.
Mai sînt încă lumini la orizont
şi cine le vede nu e un nebun, e doar
un om şi tu înţelegeai să nu fii astfel
din dragoste pentru o umbră. Te-am amăgit
dar acum îţi spun ca ajunşi aici să încetezi.
Mai binele şi mai răul tău nu-ţi aparţin
şi pentru ceea ce vei avea te poţi lipsi
de-o umbră. Ajunşi aici
priveşte cu ochii tăi, şi chiar fără ochi.

Eugenio Montale – Jurnal din ’71

De azi pe mîine, Feedback, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Defibrilatorul de suflete

Într-o dimineaţă mi-au lipit de tîmple
Padelele unui defibrilator
Să-mi şteargă memoria.

Un fluture cu aripi de frunze
mi-au aşezat pe ochi mai tîrziu
Să-mi şteargă vedeniile.

Spre seară o daltă de piatră
mi-au strecurat între coaste
să-mi împartă bătăile inimii-n două.

Într-un miez de noapte
Cu padelele unui defibrilator
mi-au împuns sufletul şi-au strigat:
Simte!… Simte!…

(de… mine, din „Apa tăcerii„)

P.S. – „Un fapt fără importanţă…”? S-au dus unsprezece zile şi… au trecut, deja, doi ani de cînd s-a stins Moţu Pittiş Vînare de vînt