Feedback, Metehne româneşti, Nod în papură, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

„Cît costă un om?”

M-a întrebat asta, nu de mult, un amic pe care l-am reîntîlnit, întîmplător, după mult timp. Ca un reproş. Şi a întărit aproape pe un ton răstit: „Te-ntreb pe tine fiindcă ştiu că vezi lucrurile fără patimă sau perfidie, după cum te ştiu de atîţia ani şi nu-i întreb nici pe evaluatorii, psihologii si trainerii de profesie. Cunosc ofertele lor. Nu te-ai gîndit niciodată aşa?” Nu apuc să răspund. Răspunde tot el, amar, cu pauze mari între vorbe:
„Se ştiu recompensele puse pe capul unuia sau altuia. Se cunoaşte si practica numită vînătoare de capete, cu sau fără discount. E vorba, simplu, despre nişte preţuri standardizate, după un soi de pat al lui Procust general răspîndit, preţuri de mercurial… Ele nu ţin cont de subiectivisme sau de „valorile” de sine sau de evaluările formale. Preţul poate să scadă sau să crească şi funcţie de rata inflaţiei, nu?… Dar cel mai greu cîntăreşte timpul – inclusiv cel ce ţine istoriceşte de progres – şi implicit de rata de depreciere a deprinderilor sau însuşirilor dobîndite sau native. Deprinderi sau însuşiri trecute anterior prin o ruletă artificială, adică aşa-zisele soartă, noroc, egalitate de şanse, educaţie, şcoli făcute, familie şi alte convenţii de-astea inventate pentru naivi. Astfel, observăm o diminuare progresivă a valorii sale de vînzare-cumpărare. Omul vechi, după o utilizare curentă, se aruncă la coş şi atît. Fără alte conexiuni socio-umane sau recursuri la memorie. Apoi el însuşi se va scoate definitiv din uz constatînd că productivitatea lui socială SAU sentimentală nu mai corespunde cerinţelor şi competiţiei… umane. Cel mai probabil asta o să facă…  Adică la ce să mai facă umbră pămîntului cu mizeria şi foamea lui? Altul la rînd! Excepţiile date de ruleta amintită confirmă regula…” Ce era să-i zic?

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

De azi pe mîine, Feedback, P.S. (Prozaice Scurte), Stări de Braşov, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

După 38 de ani. Curierul

„România. Într-un tren. 1975" - Henri Cartier-Bresson
„România. Într-un tren. 1975″ – Henri Cartier-Bresson

„Dragă Livia,
Am fost pe la tine. Sînt f. necăjit. Am fost la Sibiu dar n-am aranjat nimic. Astăzi mai încerc ceva în Braşov. Dacă nu găsesc nimic voi pleca la M. Ciuc. Şi tare n-aş vrea. D-zeu ştie ce se va mai întîmpla şi cu mine. Sînt atît de necăjit că nu mai ştiu realmente ce să fac.
Te sărut şi iartă-mi deranjul
Nelu”
Livia revedea şi acum, după 38 de ani, penultima pagină a acelei cărţi, cu această însemnare. O uitase în zorii ăia de mai pe bancheta maro a acceleratului de Craiova. Au urmat 38 de ani şi aceeaşi întrebare: „Cine-o fi găsit cartea aia?”. Nu, Nelu n-avea de unde să ştie. N-avea de unde şti că ea nici măcar nu-l mai aşteptase, că după ce a scos în grabă cartea înghesuită din cutia poştală, a luat alt tren, cu altcineva, spre colţul de ţară din care avea să nu se mai întoarcă niciodată. Gîndul că nu i-a răspuns, că nu l-a mai căutat, că l-a lăsat aşa, gîndul…
Atunci nu bănuia că face o prostie. Andrei a fost un băiat la locul lui, un bărbat de treabă şi un tată atent, iar viaţa a mers mai departe, chiar dacă după un timp realizase că el nu fusese “El” şi că din pricina asta ea ajunsese să nu se mai recunoască, dovedit… În toţi anii de după „revelaţie” s-a amăgit că aşa a fost să fie, că, poate nici Nelu n-ar fi fost… că… aşa li se întîmplă mai tuturor. Dar de ce, şi acum, îi stăruia în minte imaginea acelei pagini, a celei cărţi pe care nici măcar nu apucase să o citească? Şi o mai rîcîia o întrebare: unde-o fi rămas Nelu? În Bucureşti, la Sibiu, în Miercurea Ciuc sau la Braşov? Ce s-o fi ales de el?…
„Ce vremuri!”, îşi zise.„Uite că mi s-a răcit şi cafeaua!… O termin după ce mă întorc de la piaţă şi după ce o să iau biletul de la agenţie”. În zori trebuia să ia trenul, să plece la Bucureşti pentru vizita periodică la doctor şi, aşa cum păţea mereu, intrase deja în panică din pricina pregătirilor. Bănuia şi că i se vor mai lega şi altele de călătoria asta. Niciodată nu-i plăcuse să-şi facă planuri şi le lăsa mereu drumurilor partea lor de hazard. Ca şi atunci, cu 38 de ani în urmă de altfel.
S-a întors acasă zgribulită. Începutul toamnei nu era deloc unul blînd. Întoarse cheia în yală cînd fu surprinsă de vocea unui bărbat: „Doamnă, doamnă o clipă! Aveţi un plic!”. Era un curier. Semnă grăbită şi intrînd în casă luă plicul gros din mina bărbatului.
Era o carte fără coperţi. Pe penultima pagină, galbenă, cîteva rînduri, aproape şterse, scrise cu creionul:
„Dragă Livia,
Am fost pe la tine. Sînt f. necăjit…”

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Texte şi pretexte

Blogolumea faţă cu reacţiunea

Într-o săptămînă de azi înainte, „noi ăştia de pe-aici” am putea da ochii unii cu alţii, adică noi blogării din Braşov, după cum ni s-ar zice… Gîndul de data asta, (fiindcă s-au mai întîmplat astfel de momente provocate de Ştefan) a fost al lui Bogdan iar condicuţa a fost deschisă de Luana. Urmărind subiectul am băgat de seamă că ideea a prins, cred peste aşteptările iniţiatorilor, iar lista bloggerilor ce părea să adune vreo 30 de nume ar putea să se lungească pe cîteva pagini. Nu mă surprinde faptul că suntem destui, dacă nu mulţi (Athe şi Eftimie au făcut recensămînt, au numărat şi au ajuns pe la 100), ştiind că Braşovul are resurse să fie reprezentat foarte bine pe segmentul ăsta… „virtual”, cît mă surprinde răspunsul afirmativ al majorităţii şi dorinţa de a participa la o posibilă comunitate… „vie”. Ar putea fi o întîlnire reuşită, „la o cană cu vin fiert”, căreia să-i urmeze altele din categoria „socializare” sau s-ar putea ca din chestia asta să se nască ceva în privinţa unor lucruri concrete precum este cel pus pe roate de Claudia cu „Există viaţă fără CET”. Sau ar putea să fie un fiasco fie prin „prezenţă” fie prin… implacabilul „Mai vorbim! Ţinem legătura!” fără urmări… Una peste alta, ideea îmi place, ideea coborîrii blogolumii în stradă aici la Braşov îmi confirmă, încă o dată, că aceia care mai vorbesc despre… blogăreală ca despre o „ocupaţiune” virtuală, inofensivă, ruptă de realitate şi practicată de un soi de sectanţi sociopaţi mustind de frustrări 😉 habar n-au pe ce lume trăiesc.

Şi deloc independent de acest eveniment la care sper să ajung, dacă nu m-or trage alte datorii pe alte drumuri,  am citit în reuşita revista braşoveană (online!) „TIUK!” un scurt eseu semnat de Anca Giura cu titlul „Mă expun, deci exist (mini-eseu despre moda noului jurnal)”. Pînă la un punct, acela în care autoarea vorbeşte despre rădăcinile „diaristice” ale blogului, şi  în care separă inspiraţia celor ce scriu în jurnal/blog pe genuri, respectiv în nelinişti sentimental- feminine şi comunicări testosteronico-masculine, textul este corect. Ba sunt de acord şi cu teoria terapiei prin scris al cărei instrument poate fi jurnalul sau blogul. Dar pe parcurs, în vreme ce credeam că voi avea parte de o lectură interesantă care să-mi ofere  un „ceva” nebănuit şi… sperat de la început,  regăsesc, din păcate, derapajul în şabloanele despre care vorbeam mai sus. Nu voi cita de data asta, însă „eseul” defilează mai departe, „en fanfare”, încercînd să convingă cititorul că bloggerul este o specie mincinoasă fiindcă nu mai scrie doar pentru sine, asemeni înaintaşilor cu jurnale ferecate cu cheiţă, sau că bloggerul este un individ profund nefericit deoarece trebuie să se supună biciului necruţător al „commenturilor” vecinilor care-i răsucesc cuţitul în rana… singurătăţii şi a spoitei sale intelectualităţi. Mai departe, Anca Giura, găzduită în on-line-ul „TIUK!”, pedalează şi ea pe (pre)judecăţi din zona: bloggerii sunt cam o apă şi-un pămînt, lipsiţi de originalitate şi identitate, batjocorindu-şi intimitatea în vreme ce mare parte din producţiile lor sunt literaturizante ori poeziile sunt… „bloghiste” şi pline de efuziuni hiperbolizante, departe de cele ale autorilor cu pedigree, consacraţi adică… Şi, desigur cum prin acest talmeş-balmeş virtual voyeuriştii ţopăie în voie „ca în sînul lui Avraam”,  iar „cultul personalităţii” a atins apogeul, autoarea ne mărturiseşte că rezistă „la blog” şi că îşi prezervă intimitatea în faţa invaziei hoardelor de bloggeri. Desigur, scriitoarea sau criticul literar (bănuiesc) face toate aceste consideraţii doar din… nostalgia faţă de clasicul jurnal fără a o bănui că ar intenţiona un „proces de intenţie” la adresa blogosferei care de mult nu mai este definibilă strict în aria jurnalului… intim.

Nu, nu mă intrigă astfel de opinii – şi le-au expus şi intelectuali… faimoşi – le aştept mai departe şi le recepţionez, cu voluptate chiar, şi încerc să le trec  prin ochii blogolumii. Însă pornind de aici şi de la plănuita întîlnire de sîmbăta viitoare aş arunca o întrebare (nu o leapşă 🙂 ) : cît de sinceri, cît de personali, cît de comunicativi, cît de singuratici, cît de frustraţi suntem noi bloggerii? Cît de… reali, pînă la urmă? 😉