Un an începător de ani de bine

Ce vă doresc și ce-mi doresc, pentru anul care vine? Știu, știm, cum a fost cel vechi și cei și mai vechi… Așa că… să avem un an cu „furnizori” de bine, un an fără defecțiuni și reparații majore, un an în care să ne putem privi liniștiți și cu încredere în oglindă. Un an fără ipocrizii, fără egoism, fără patimi și ură, un an mai puțin nervos, fără exclamări și cu „bună ziua, ce mai faci?”, un an cu mai multe cuvinte, dar și cu o memorie mai bună. Știm cum ne-a fost, ne-am mai deșteptat, așadar hai să începem un an, niște ani, cu minte bună. Un an începător de ani de verde, de dimineți și de soare, un an de suflet și inimă zîmbind, un an de timp bun, tihnit, pentru voi și cei din preajma voastră, vă doresc! Așa să vă fie de bine!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

O ţară (ne)terminată. Feeling

Ştiu, o tînguire, un bocet în plus sunt, cel puţin, obositoare. Corul din care fac parte este magistral şi uriaş. Subiectul este deprimant şi, vai, inutil! De lehamitea asta sufăr de mult, încă nu mi-e de ajuns şi, de bună seamă, am o doză consistentă de masochism continuînd să arunc cuvinte peste noţiunea asta, peste cuvîntul ăsta: ţara (în chip de teritoriu locuit aici)! A arunca cuvinte peste alt cuvînt. Seamănă asta cu o înmormîntare. Seamănă cu o scenă de Kusturica.
Nu aş putea fi acuzat că aş fi avut iluzia a altceva. Nu… Ne poate fi iertat, cred, însă dacă posedăm mici oaze de optimism, dacă acesta face parte din media năzuinţelor noastre, aproape de linia realistă a acelui „nimic de cîştigat, nimic de pierdut”. Dar echilibrul dintre linia de plutire intimă şi linia de plutire „comunitară” este tot mai greu de ţinut, barca a luat deja mult prea multă apă.

Privesc „în jur”, mă „informez” (în condiţiile în care, iată, cel mai „citit” ziar din ţară a ajuns să fie foaia de publicitate a unui super-market!), „ascult la ţară” tot mai puţin şi parcă tot mai de departe. Anii s-au aşezat, straturi-straturi, unii peste alţii fără ca, mie cel puţin, să-mi aducă vreo infirmare a faptului că am fost şi am rămas (ce „va fi” oricum nu va mai fi pentru mine, egoistul!) o ţară minoră.
Raportîndu-mă strict la prezent nu pot să nu constat că au trecut patru luni, ba chiar aproape un an, de cînd ultimii răspînditori de planuri, de reforme, de încredere, de onoare, de justiţie, de dat în fapt hoţii, de optimism la o adică, au ajuns şi ei la putere. Şi, după cîte se vede, nimic, da’ nimic, nu lasă să se întrevadă că aş asista la altceva decît la nişte ţipurituri şi hore aproape de caraghios, de băşcălie, ale aproape aceleiaşi Mării cu altă pălărie. După cum au început lucrurile cu revizuirea Constituţiei, cu regionalizarea, cu reformele „noi” ale învăţămîntului şi sănătăţii, cu restructurarea companiilor de stat, a celor energetice sau a birocraţiei, cu bîjbîielile din Justiţie, cu „chestiunea secuiască”  şi „cestiunea Schengen” eu unul nu văd acel „ceva” de care aveam nevoie. Cum nu pot să nu remarc cum toate aceste capitole trec încet şi sigur în derizoriu printr-o constantă şi neobosită breaking-news-izare şi facebook-izare.

Se zice că aşa cum începi un lucru cam aşa îţi e dat să-l şi termini iar din zona asta a stilului nostru autohton caracteristic de neterminare se vede treaba că nu avem cum ieşi, indiferent chiar şi de culoarea celor aflaţi în capul mesei. Nu-i bag în aceeaşi oală, nu e cazul! Culpele şi uneltele (dintre care se detaşeaza de departe cele ale regimului oranj încă dominante!) nu se pot compara şi le-aş lăsa loc unor prezumţii de nevinovăţie şi de timp (răbdare) celor veniţi pe ultimii cai albi, dar am feeling-ul (certitudinea!?) că drumurile-s cam prea bătute!
Ar fi simplu ca, într-un registru în vogă, sa concluzionez „boiaizant” sau pe reţeta fatalismului nostru genetic că „Asta e, n-ai ce-i face!”, dar nu-i de îngăduit cînd vorbim despre acele linii rupte care nu-s altceva decît vieţi reduse la nişte aiuritoare statistici! Şi nu voi spune nimic, iar, nici despre generaţiile sacrificate însă văd cum „reţeta bulgărească” urmează să treacă Dunărea şi cum vîndută pe o ceapă degerată, ţara asta e la un pas de inaniţie. Şi să mă mai întreb încă o dată, retoric: „Încotro cu noi şi cu cei de după noi?” şi de ce trebuie să rămînem neterminaţi şi în genunchi?… Care să ne fie (de)săvîrşirea micimii şi impotenţei?

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

„Ciocu’ mic, că acu’ suntem noi la putere!”

O madamă, doamna „Ciocu’ mic”, al cărei nume chiar că nu contează, a fost, după chipul şi asemănarea-i, chipul şi asemănarea fostei puteri portocalii. E drept, cucoana şi-a pierdut mandatu’ prin 2008, da’ monumentala-i strigătură s-a lipit de PDL mai cu… succesuri decît brandu’ ţaţei Nuţi de Ţara Românească. De atunci, nu ştiu cum s-a făcut, dar la nivelul percepţiilor mele, ori de cîte ori se produceau aroganţele şi sfidările unora ca de-alde Macovei, Anastase, Boc, Igaş, Pogea, Videanu, Udrea, Blejnar, Berceanu, Ritzi, Baconschi, Ghe. Ştefan, Flutur, Olteanu, TRU, Ungureanu şi cu Neamţu etc. precum şi ale puiuţilor lor locali, vedeam şi auzeam isteria umflată în sine a acelui: „Ciocu mic!”
Sunt încredinţat că unora stridenţele astea, aerul puturos, stătut, de cameră de bolnav, neaerisită de mai bine de opt ani, le plăceau şi ar fi vrut să le mai adulmece măcar încă vreo cîţiva ani. Văd chiar că hăhăitele păcănele marinăreşti ale prim-preşedintelui de partid şi de stat li se păreau unora dovezi de înaltă înţelepciune şi competenţă tinzând spre genialitate! De bună seamă, eu şi respectivii facem parte din nişte Românii diferite, ţări pe care, eu unul, din această parte le-am privit şi le-am descris de cînd mă ştiu cu pixul în mînă. Ce vreau să spun e că, pînă la urmă, după atîta amar de vreme, mi se pare firesc ca alternanţa la putere şi ciclurile electorale să-şi arate efectele. Adică, mi se pare sănătos ca, din cînd în cînd, să deschizi fereastra şi să aeriseşti camera.

De bună seamă că fac parte din acei vreo 40% din românii care şi-au spus cuvîntul prin vot (procent al celor care contează, nu al celor ce au preferat să-şi anuleze identitatea politică prin ne(re)prezentare) şi al celor care azi se declară satisfăcuţi că au făcut-o. Era cazul să se schimbe cursul întru legitimitate şi un pic de încredere. Recunosc, nu mă aşteptam la un asemenea scor. Oricît aş fi vrut, instinctiv, subiectiv desigur, să-i văd pe coji de nucă pe toţi aceşti ipochimeni nu aş fi bănuit că voi asista la o umilinţă de asemenea dimensiuni, bună de trecut în cărţile de istorie. Ştiu că se voiau intraţi în istorie, dar nu la acest capitol! Ba chiar e o grozăvie cînd mă gîndesc că fosta putere oranj a cîştigat un singur colegiu şi, dacă redistribuirile nu ar mai fi fost posibile, USL-ul ar fi populat într-un nevereosimil 95% Parlamentul! Azi PDL-ul, cu PPPS-ul în frunte, are de cules ce a semănat (să mai amintesc oare de cei 7,4 milioane de români şi de referendumul lor?!) sub prelata acestui defunct ARD (Alianţa Redistribuiţilor, vorba unui post tv) amintindu-mi de sărmanul repausat PNŢcd!

În rest, nu-mi fac iluzii şi nu mă dezic de scepticism. Îmi place aerul curat însă şi aştept să văd cum se vor trata vanităţile unora dintre cei de mai sus şi ale slugilor lor – poate inclusiv cu procuratura aşa cum a fost mersul unor… lucruri. Cât despre ieşirile vremelnicului prim-preşedintele de partid şi de stat, îi doresc (dar!…) mintea rumânului cea de pe urmă şi cît mai… fructuoase vizite de lucru (sau de plăcere, după caz!) departe de surprinzătoarele plaiuri ale Mioriţei! Apoi, sper şi chiar mă tem, să nu aud pe nimeni din chiriaşii noii puteri spunînd: „Ciocu’ mic, la ei, nu la noi, că suntem la putere acuma!”

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

O vidanjare necesară. Ciuruiri

„Lovitură de stat”, strigă din toţi bojocii opoziţia portocalie – ascunsă pe după fereşti în aşteptarea tancurilor! „Cutremuraţi” de pălitură vor, în „ingenuitatea” lor, să vadă lumea cum îşi smulge părul în stradă compătimindu-i, cum ar vrea să vadă un sinistru tsunami rostogolindu-se pînă în înaltele porţi europene. Ca din gură de şarpe urlă mizînd evident pe faptul că omu-i sensibilos la umori, la… plîngăciuni şi victimizări… Întorsătura lucrurilor a scos din şomaj bocitoarele şi ţiuitoarele care cam fuseseră reduse la tăcere de năucirea produsă de căderea guvernului Ungureanu şi de rezultatul localelor. Efectul psihologic al acestor „demne” strategii este previzibil şi va aduce o undă de simpatie (poate şi ceva voturi în plus) către corabia neprihăniţilor din PDL şi a matrozilor ei.
Desigur, USL-iştii nu s-au purtat frumos, stratagema lor n-a fost elegantă, au ieşit în derapaj din pension în stradă şi au început, stupoare, să se poarte ca nişte golani. Au început să perturbe liniştea publică, să spargă geamuri, să scuipe pe jos, să dea foc la tomberoane, să înjure, să agaţe indecent femeile onorabile de pe bulevard. Ba acum atentează chiar şi la virginitatea fecioarei saşii din iatacurile cu petale de trandafiri ale Cotrocenilor! O, da, asta-i prea mult!
Atmosfera, tabloul sunt, absolut, insalubre şi dau măsura „civilizaţiei” noastre. Jocul de domnişoare cu botniţă, care convenea de atîţia ani regimului Băsescu şi lăsa cale liberă abuzurilor acestuia, s-a cam sfîrşit iar USL-ul foloseşte aceleaşi instrumente de cînd lumea ale politichiei dîmboviţene. Care pe care. Cîştigătorul ia totul. Dulce e sîngele răzbunării şi de multă amară vreme era dorit… Se aştepta cineva la altceva? Cît de ipocriţi putem fi perorînd despre… integritate în politica autohtonă?! Cît de ipocrită poate fi şi o Europă sau o Americă în faţa cărora ne prosternăm cerşind fie îngăduinţă, fie milă, fie „dreapta” judecată?!
Evident, cine seamănă vînt culege furtună. Evident, cine este umilit va umili cu supra de măsură. Evident, cel călcat în picioare se va ridica şi va pune bocancul pe grumazul stăpînului. Evident, cine ia o palmă nu întoarce obrazul ci aplică cinci palme drept răspuns. Evident, prihănitul ridică piatra! Evident, ura aduce ură! Evident, pe cine nu laşi să moară nu te lasă să trăieşti! Evident, restauraţia se produce. Ăsta-i mersul lucrurilor şi e naiv cel ce crede că situaţii precum cea în care am fost aduşi în cincinalul băsist se rezolvă cu… răbdare, încredere, respect şi înţelegere. Să fim serioşi! Aşa nu se mai putea. Era nevoie de o zgîlţîitură care să pună sfidarea, furăciunile şi batjocura portocalii la locul lor. O vidanjare necesară. Normal ar fi să urmeze alegerile anticipate, cît mai rapid, pentru ca legitimitatea guvernării şi puterii să intre cît de cît în normal. Să fie… democratice, nu-i aşa ?!
Normal ar fi fost ca votul de neîncredere aplicat atît de stradă cît şi în Parlament portocaliilor, cu toate instituţiile lor cu tot, să-i fi făcut să se dea cu un pas în spate. Să-şi fi dat demisia „de onoare” şi să fi cerut chiar ei întoarcerea la vot. Dacă ar fi avut bunul simţ de a nu se lega de scaune şi de a recunoaşte că nu poţi guverna cu o amarîtă reprezentativitate de 10%! Bineînţeles însă, nimeni nu se aştepta la gesturi de gentlmani din partea unor maeştri în lovituri sub centură. Nimeni nu e atît de naiv să creadă că ei ştiu să piardă frumos. Şi de aici sîngele pe pereţi! Cursul lucrurilor se schimbă şi apoi, după ce vor fi numărate victimele (vor fi, pînă la urmă, din toate taberele!) vom vedea ce va fi.. şi dacă vom avea un moment zero curat sau dacă vom purta aceeaşi… pălărie! (Eu unul nu cred în schimbarea năravurilor timp de încă nişte generaţii).
Apoi, ca un corolar al acestor zile fierbinţi de iulie, cred ca avem o memorie handicapant de scurtă. Uităm repede, ne aducem aminte greu ce şi cum am trăit chiar cu puţin timp în urmă iar cînd ne aducem aminte nu vrem să o recunoaştem! Asta aviz amnezicilor şi naivilor neobosiţi care mai cred şi că, pînă la urmă, toate astea ar avea vreo consistentă legătură cu… binele lor!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

P.S. – Toate astea nu exclud, ba întăresc următoarea zicere, că tot e ziua SUA azi: „S-a spus că politica este a doua cea mai veche meserie din lume. Eu am observat o izbitoare asemănare cu prima.” Ronald Reagan

Un marş funebru şi-o gură de aer

Votul de neîncredere, moţiunea de cenzură împotriva unui simulacru de guvern, nu au fost numai cele formale petrecute între actorii de pe scena parlamentului, cît mai ales rezultatul neîncrederii românilor în marea lor majoritate. Mizeria, ipocrizia, hoţia, dispreţul, diletantismul instalate în doze care au atins insuportabilul, de şapte ani încoace, au făcut din ţara asta şi din viaţa românilor un coşmar (dacă nu un marş funebru, fără a fi o metaforă asta pentru mulţi!). Acum, într-un tîrziu, s-a produs un fapt normal, o parte a „ciumei” portocalii – lipsită de orice suport! – a fost vînturată şi scoasă pe uşa din dos fiindcă nu se mai putea altfel. Au primit exact ce au semănat peste măsură cu trufie şi indiferenţă, sub pretextul „crizei”, faţă de realitatea sumbră a celor mulţi. Trebuia să se fi întîmplat asta de mult, dincolo de toate calculele electorale şi de oportunitate politică, fiindcă votul de neîncredere al străzii este cel care, în mod firesc, contează în orice stat care îşi zice democratic. Pesemne lucrurile acum s-au copt…

Cum, după desfăşurarea evenimentelor (şi trădărilor), nu se putea altfel decît ca USL-ul să îşi asume la modul serios formarea guvernului Victor Ponta (plecînd de la premisa că va fi şi investit în parlament!). Că asta este sau nu o ieşire convenabilă pentru Băsescu şi PDL, că era de dorit un „guvern de servici” „apolitic”, astea sunt calcule care au fost depăşite tocmai de mersul precipitat al întîmplărilor. La fel, cum de dorit ar fi fost – dacă timpul şi „procedurile” le-ar permite – alegerile anticipate şi suspendarea preşedintelui pentru definitiva salubrizare a tot ce a mai rămas portocaliu în politica şi administraţia românească (cealaltă „parte”, adică!).

Entuziasmul acestui moment este sănătos. E normal ca într-o „mare” românească infectată pînă la puroi în anii ăştia să prindă bine o undă de bucurie, o undă de mai multă speranţă. Aceste zile ne-au adus un pic de oxigen, dar să nu ne iluzionăm. Poate fi începutul cîştigării încrederii sau poate fi începutul sfîrşitului ei, fiindcă despre asta e vorba, despre nevoia ca de aer de încredere. Dacă USL-ul îşi va juca acum inteligent şansa, dacă va pune dreptul la locul lui, dacă va pedepsi ce trebuie pedepsit printr-o firească vidanjare, dacă va fi onest, dacă va vorbi cinstit cu amărîţii, dacă va recunoaşte că aşteptările sunt foarte mari şi va dovedi că nu este parte din acel convenabil, complice şi neruşinat „tot” – „o apă şi-un pămînt”, îşi va cîştiga pariul în faţa românilor. Dacă nu, căderea de la înălţimea frumosului cal alb îi va arunca în acelaşi loc în care zac deja muribunzi „ceilalţi” care rînjeau şi aplaudau acum nişte ani la vorba „Un fleac, i-am ciuruit!”.

Dobîndirea încrederii, păstrarea credibilităţii, rezistenţa în faţa tentaţiilor demagogice şi materiale imediate precum şi în faţa jocurilor şi manipulărilor prezidenţiale, în condiţiile unei presupuse „coabitări” împotriva naturii de încă doi ani, sunt mult mai dificile decît par în aceste momente de euforie. Speranţa e frumoasă, atîta vreme cît nu face loc zîmbetului hîd al deziluziei… Sper ca presimţirile mele, pe care nu le rostesc acum, să nu mi se confirme peste un timp, cînd o cădea frunza…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Alternativa care… „este”!

N-aş crede că mai sunt prea mulţi (atît de mulţi încît să conteze!) cei care să mai fie convinşi că anul viitor, în 2012 adică, puterea portocalie îşi va mai păstra… puterea. În ciuda tuturor alchimiilor electorale produse în laboratorul (seamănă cu laboratorul iluzoriu al doctorului Baltazar, cel din desenul animat, dacă-l mai ţineţi minte!) instalat la Cotroceni, alchimii în bună măsură – părerea mea! – cu miros puturos, este evident că românii vor, din nou, altceva. Şi asta măcar în virtutea tradiţiei mioritice ciclice a alternanţei la putere, a realităţilor care sunt împotriva acestei guvernări şi a efectelor ei nefaste!
Aşadar, după mine, nu asta e problema. Cum pe mine unul, nu prea mă interesează nici măcar cît de confortabil (şi cît timp) se va mai simţi preşedintele Băsescu „în pat” cu viitoarea guvernare sau cum vor arăta „dezvăluirile” viitoarelor DNA-uri, ANI-uri sau ale viitoarelor „structuri” şi parchete gata să satisfacă nevoia de justiţie a noii puteri în raport cu matrapazlîcurile oranj. Toate astea, şi cele colaterale, ca şi în prezent, vor ţine pînă la urmă de domeniul cancan-ului, al circului, al dezbaterilor sterile de azi pe mîine şi al rating-ului de presă. Problema, cred, este că actuala opoziţie (şi, deci, prezumtiv viitoare putere) nici nu spune şi nici nu arată încă nimic! Ba dimpotrivă, observînd măcar episoadele… intestine de genul Geoană (chit ca da, o salubrizare a „punţilor” bărcii USL-ului este cît se poate de necesară acum înaintea anului electoral), văd ce nu ar trebui să văd, respeciv spălatul rufelor în public. USL-ul nu va cîştiga localele şi legislativele de anul viitor fiindcă liderii ei sunt frumoşi, deştepţi şi imaculaţi, ci fiindcă 55% din români s-au săturat de mizeria, minciunile şi fărădelegile lăsate în urmă de vremelnicii puterii de azi. USL-ul va avea, poate, cît de cît un merit dacă va reuşi ca, într-un an de zile, să-i smulgă din convenabila lehamite – pentru PDL-işti şi-ai lor! – pe nehotărîţi, pe… ceilalţi încă văzuţi drept masă manevră pentru unele, cum spuneam, alchimii electorale portocalii (pe fond… roz, desigur! 😉 ). Asta ar putea duce pe moment la o entuziasmantă victorie „populară” anul viitor, la scene euforice în Piaţa Victoriei, de genul celor văzute mai ieri la Roma, în faţa Palatului Chigi sau la Atena, în Piaţa Syntagma, la plecarea lui Berlusconi şi a lui Papandreou de la putere. Nu va fi însă suficient, cum spuneam, dacă USL-ul nu va fi capabil să demonstreze şi „altceva” cu care să le aducă românilor ceea ce au pierdut demult: încrederea. Şi mă refer la un proiect realist pentru România care să dea certitudinea construcţiei unui stat de bun-simţ şi nu o reformă a unui stat batjocoritor împotriva cetăţenilor săi aşa cum se întîmplă acum.
Mai este un an şi sunt circumspect: nu văd şi nu aud nimic dinspre această opoziţie. Nu văd capacităţile şi oamenii care ar fi în stare să facă şi altceva decît să cîştige nişte alegeri care „se vor cîştiga de la sine” aproape! Iar după purgatoriul pe care-l vom fi traversat pînă atunci, tare-mi e că acea euforică Piaţă a Victoriei, dintr-un noiembrie sau decembrie 2012, va deveni în scurt timp de la consumarea singurei alternative, o Piaţă a Deznădejdii fără ieşire!
Ce-i drept, mai e un an pînă atunci şi… vom trăi şi vom vedea!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Viaţa bate blogul

În fiecare zi. Şi tot cu fiecare zi rămîn tot mai puţine poveşti de spus. Tot mai puţine mărgele de risipit. Tot mai puţine „dezvăluiri” sau „revelaţii” de ascultat. Tot mai puţine minciuni de acceptat. Tot mai puţine răgazuri. Tot mai puţine gesturi de încredere. Tot mai puţine bunăvoinţe. Tot mai puţine bune-credinţe… Tot mai puţine veghi în linişte… Şi multe, multe altele în loc… grele… Nu, nu e din pricina ninsorii ăsteia de primăvară din clipa asta care-mi bate în geam, nici din cauza asteniilor care, nu mă mai scuză de mult…
O seară liniştită să aveţi.
Bună dimineaţa…

Posibile surprize mov? Azi: Ion Cristoiu

În ultimii 20 de ani presa românească a căpătat (cîştigat?) câteva… „mărci înregistrate” sau cîteva „branduri”. Probabil sunt cîte degete la o mînă sau un pic mai multe. Printre ei s-a instalat de la bun început şi Ion Cristoiu. Nu voi brava cu sentinţe prefabricate de genul celor care îi bagă pe unii sau pe alţii în tipare ce ţin de… „tendinţe”, de modă… şi recunosc că, atunci cînd am ocazia, citesc şi ascult ce spune Cristoiu. Da, sunt… învechit. Nu o fac însă pentru a mă… limpezi privind actualitatea cît pentru stil şi silogisme. Şi nu o fac cu asiduitatea unui fan, ci din curiozitate (asta cred că ţine mai curînd la mine de nişte tabieturi) şi drag de presă. La fel îl citesc şi pe C.T. Popescu şi pe S.R. Stănescu şi pe Hurezeanu, Dinescu sau pe Cornel Nistorescu. După 20 de ani, eu unul, nu prea văd alte „repere”. Din păcate! Sunt cîteva alte condeie, recunosc, dar nu şi „repere” la care să se raporteze zi de zi aproape toate cele ce ni se întîmplă. Rostul ghilimelelor se subînţelege cred, relativ la calităţile unor repere incontestabile… ideale.
Referindu-mă la senzaţiile mele legate de jurnalistul Cristoiu, o fac prin ricoşeu, cu gîndul la spectaculoasa prăbuşire a presei de un an sau doi încoace. Om de cultură, făcător de ziare, invitat preţios al tuturor televiziunilor care au un talk-show cu pretenţii de rating, curtat de toţi „mogulii”, gazetarul Ion Cristoiu îmi pare a fi parte a unui tablou al creşterii şi decăderii mass-media româneşti. Vorbesc despre o cădere privind la vremurile în care presa şi ziariştii se ţineau bine între primele trei-patru locuri ale „topurilor” instituţiilor de încredere în ochii românilor. Au trecut însă ceva ani de atunci şi astăzi presa nu-mi mai seamănă nici măcar a instituţie! Ziarele mor sau zac muribunde, şi nu independent de această stare de lucruri – dincolo de criza globală şi de fireasca ascensiune a formelor digitale de comunicare – şi nu departe de „reperele” după care au fost croite.

De ce-mi pare imaginea asta… sinonimă cu prestaţiile jurnalistice ale lui Ion Cristoiu? Fiindcă presa cade sub loviturile celei mai grele boli pe care o putea căpăta: pierderea credibilităţii. Şi cu cine se identifică, în bună măsură, presa în mintea românilor? Printre alţii, cu ziaristul Cristoiu: „Dacă pînă şi Cristoiu zice şi drege şi o întoarce ca la Ploieşti, atunci eu pe cine să mai cred? Toţi sînt o apă şi-un pămînt!… ” ar zice cu năduf orice Dorel debusolat.
Prin 2007, Cristoiu scria aşa despre preşedintele Băsescu: „Nicolae Ceauşescu nu şi-a permis niciodată, nici in calitate de preşedinte, nici in cea de secretar general al PCR, să arate romănilor că el e Jupănul.” („A vrut să arate că el e Jupînul”, editorial din „Jurnalul Naţional”). Ieri, acelaşi Ion Cristoiu încearcă să justifice în „Adevărul” de ce de fapt Traian Băsescu nu (mai) este „Zeul de la Cotroceni”!: „Departe de mine gândul că Traian Băsescu n-ar fi în stare să intervină. Ceea ce vreau să spun însă e faptul că nu poate. Şi nu poate pentru că în România funcţionează cât de cât independenţa instituţiilor statului de drept. Că aceste instituţii pot comite abuzuri, greşeli e o altă poveste. Dar că toate stau în poziţie de drepţi cu faţa la Cotroceni, gata să transpună în practică indicaţiile unui nou Ceauşescu, mi se pare nu numai o aberaţie din punct de vedere raţional, dar şi o gravă punere la îndoială a democraţiei.” (sic!). Acum doi ani, mai-mai că Băsescu semăna cu Ceauşescu, iar acum asta e o aberaţie, în opinia aceluiaşi analist…

Desigur, poate astea sunt doar nişte nuanţe şi, desigur, oricine are dreptul suveran de a-şi modela, în timp, opiniile, desigur, numai proştii sunt consecvenţi, s-ar putea zice… Apoi, nu-i aşa, jurnalistul Ion Cristoiu şi-a justificat, acum cîteva luni, mult comentatul gest al saltului în cealaltă barcă prin – dacă nu mă-nşel – aceea că nu-l lăsa conştiinţa şi sufletul să lovească într-un om împotriva căruia s-a coalizat o presă întreagă sau aproape o ţară întreagă!
Potivit acestei logici m-aş fi aşteptat însă ca ziaristul să revină, cu aceeaşi determinare şi inspiraţie, cu acelaşi aplomb tăios pe poziţii mai vechi, acum cînd Băsescu e din nou… „tătucul”. Uite că asta nu se întîmplă! Posibil să fie prea devreme, iar peisajul prea lipsit de miză şi plictisitor drept pentru care editorialistul şi analistul Ion Cristoiu va fi de găsit pe mai departe şi mai mult la Biblioteca Academiei…

Dar, poate, peste cîteva luni, în 2 aprilie, cînd efectele timpului şi vremurilor se vor fi făcut mai vizibil simţite asupra mandatului 2 al preşedintelui Băsescu, îl vom regăsi şi pe gazetarul Ion Cristoiu, undeva, pe stradă sau într-o mulţime, echipat cu o vestă violet susţinînd „No Băsescu Day”! De ce n-aş crede asta?… Ăsta ar putea fi şi subiect de pariu… lepşuit prin blogosferă, chit că scriitorului, istoricului şi jurnalistului îi displace profund… genul bloggeristic.
Uite de-aia îl citesc eu cu interes şi admiraţie pe Ion Cristoiu. Şi tot de-aia mi-am pierdut feciorelnica încredere în presă ;)Umila-mi, subiectiva-mi părere sau… fantezie, desigur!

P.S – Muzici violete pentru vremuri… albastre 🙂 Deep… Purple!