Moft de-o iarnă

Spuneam cîndva… „mi-e vară încă…” Dar uite cum se-ntoarce vremea şi vremurile şi azi aş zice că tare-aș vrea să-mi fie iarnă! E nefiresc acest februarie, cum nefirești au fost și decembrie și ianuarie. „Prea cald pentru luna mai?”. Da, cald ca-n mai de cîntă dimineața mierlele buimace sub geam. Ce vrea să însemne asta? Niște tulburări meteorologice?… Probabil. Dar dacă-s pe-aici și alte tulburări? Mă uit în jur și oamenii-s parcă-s bolnavi de aripi și priponiți de semafoare. Eu însumi mă simt ca un zeppelin cu elicea ruptă. Și-n locul oamenilor ce-avem? Nervi care umblă liberi pe stradă. Isterii care se defenestrează în capul celor mai înainte amintiți. Glezne desculțe care mimează că se dau pe gheață pe asfaltul lucios și cu urme de sînge. Ba, chiar și mai prozaic: știri fără noimă, corpusculi sociali și politici inutili izbindu-se de ecranul televizorului, asemeni acelui Dracula iubăreț prefăcut într-o chiropteră sașie.
Nu ne-ar fi prins bine niște zăpezi mai zdravene, niște geruri mai temeinice, zău? Atît cît să ne așeze neuronii la loc și să ne bage mîinile-n mănuși iar amneziilor și asteniilor… mințile-n cap ? Cît să ne lase-n pace măcar urșii, ghioceii și pițigoii?…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

Gînd de iarnă

După o toamnă fabuloasă, naturii şi lumii li se cuvine-un somn lung… Ce altceva să liniştească nervii frunzelor, nestatornicia apelor, oboseala ierbii, uşurătatea fluturilor? Poate, la fel, ar trebui să se petreacă şi cu oamenii, dar… Dar, nu. Oamenii sunt din altă stirpe, din alt aluat. Universul lor e numai al lor, distinct, glamorous, faimos, în care orice li se permite, chiar şi scrijelitul cu pumnalul în scoarţa minţii şi sufletului iernii. Oamenii trebuie să fie… invers, desăvîrşindu-şi pînă la absolutul absurd, în pragul nebuniei şi morţii: nervii, nestatornicia, oboseala, uşurătatea. Şi, înainte de astea însă, fără odihnă, în viteză, din plin, cele omeneşti: ura, crima, suicidul, ignoranţa, nepăsarea, răutatea, cruzimea.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Blues cu cireşe

fără de teamă-ţi strîngi amanţii
prin cafenele de dans nebun,
pe toţi odată,
dar noaptea trece
tristeţe oacheşă
şi ca un fum te pierzi
pe pragul cu cireşe-nzăpezite.

iarnă, visezi
să-ţi vină odată
mînzul uitării albe
din tine să se-adape,
izvor fără cuvinte
pe un pervaz cu flori.

Fără. Împrimăvărare

Ce faci cînd ultimul anestezic e pe terminate? Când a ieșit din producție și toate flacoanele orașului-s goale? Ce mai storci pentru câteva picături? Poate pervazul ferestrei şi geamătul luminii, poate manuscrisele mucegăite, poate genunchii, poate șuruburile cârjelor de lemn? Toate se termină: gîndurile, cuvintele, uitările, lenea, lămîile, somnul, nopţile, ceaiul, diminețile. Și atunci o iei de la capăt cu ce rămîne verde, fără anestezice, fără numărătoarea inversă.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

Despre eroi. Și…

Foto: White forest in Aspen, Colorado (thegallerybypb.blogspot.ro)
Foto: White forest in Aspen, Colorado (thegallerybypb.blogspot.ro)

Eroi sunteți voi care, în fiecare dimineață, deschideți fereastra cu un zîmbet. Eroi sunteți voi care îi lăsați iernii un loc printre frunze. Eroi sunteți voi care auziți cînd sunteți chemați: „mama!”, „uite, tată!”, de pe o bancă din parc. Eroi sunteți voi care răspundeți. Eroi sunteți voi care aveți mereu pregătiți doi-trei lei pentru un corn, pentru un măr, pentru pauza de zece. Eroi sunteți voi care vă așteptați pensia și voi care încă mai nădăjduiți la o pensie. Eroi sunteți voi care vă citiți buletinul de analize. Eroi sunteți voi care iertați singurătatea. Eroi sunteți voi cei cărora lacrima le tace. Eroi sunteți voi care mai muriți cu cîte o linie, cu fiecare deadline. Eroi sunteți voi fiindcă vă e frică. Eroi sunteți voi care permiteți uitarea. Eroi sunteți voi care aveți timp și aveți nervi și răbdarea lor. Eroi sunteți voi care nu numărați nici zilele, nici oamenii. Eroi sunteți voi care aveți tălpi, palme și cuvintele lor. Eroi sunteți voi care aveți dinții și pumnii căutării. Eroi sunteți voi care suportați. Eroi sunteți voi care vă întoarceți acasă. Eroi sunteți voi care stați locului. Eroi sunteți voi care vă puneți capul pe pernă pentru nopți tot mai scurte. Eroi sunteți voi care citiți asta și acceptați înțelegînd. Eroi sunteți voi care, în fiecare dimineață, deschideți ferestrele ca și cum ar fi prima oară.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

Vara cîntă reggae

îmi miros mîinile a otravă pentru şobolani zici
da am întins în baie în holuri în sufrageria
spartă de zepelinuri în dormitorul roz cu pînze
în balcoanele pentru avioane
cursele piedicile capcanele virgulele.

trecînd prin ele ca prin moarte
ca prin muzici de iarnă ca prin
cearşeafuri ude electrice
măcar să îţi sfîşii un pic sprîncenele
degetele mari cozile cu fundă.

măcar cînd treci prin ele
pe străzi vara cîntă reggae
şi mie îmi miros mîinile a otravă de şobolani.

Haide!

Hai primăvaro, haide! Trecătorii tooot se duc şi fac coadă la intrările oraşului să-și țină-un loc la soare la viitoarele mese de pe Corso… Pune umbreluţele alea şui, aşadar, odată! Nu vezi cum lumea-şi dezleagă limbile, cum peste noapte-a devenit nespus de gureşă şi inspirată-n depeşe cu schepsis şi cuvinte învîrtite? E semn de poezele pe la colţuri în ţara de poeţi! Hai, vino şi dă-le-un like şi-un share! Se-aude pînă şi murmur de amantlîcuri vegetale: amanţii/amantele şi viceversa nu ştiu cum/unde să-şi aştearnă discreţiile florale de sezon. Descumpănitelor ipocrizii şi duioşii morale – ale naturii, carevasăzică! – hai, dă-le o-nţeleaptă mînă de ajutor! Uite, au început să răsară cioburi din pămînt şi smocuri de iarbă prin podele! De bună seamă şi ea şi ele şi toţi şi toate şi-au cam… amneziat şi rostul, genul şi pronumele ori gerunziile din prematurele gramatici ale vremii. Hai, pune tu şi virgula şi punctul şi-ncepe dansul! Chit că-i c-un vînticel, c-o ploaie intercostală şi-un junghi nedefinit prin omoplat, hai dezmorţeşte-te şi demorţeşte-ne, primăvaro! Noi am promis: întinde-vom iatacurile, aşternuturile, paşii, vom scoate mesele la soare, o să coborîm parasolarele-n chip de ziare peste Piaţa Sfatului şi… Şi ne-ndemnăm la resturi de viaţă şi de lene! Hai, stinge scrumul iernii din vîrful degetelor şi vino, mai lungeşte-ne c-un soare, primăvăratico! 🙂

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 😉

Puţintică rezistenţă. Meteorologie

Arde sfîşietor (şi) vara asta. Cum ardea gerul în februarie. Mă refer la ardere şi nu la sensul mercurului din termometru. Şi ne era dor de vară în iarnă. Şi ne e dor de iarnă, în vară. Sau măcar de o răcoroasă, căldicică, ploioasă toamnă… Suntem, desigur… „meteodependenţi”. „Totul se pune în această egoistă ecuaţie”, mi-a spus un bătrînel mai deunăzi. „Nu ne e prea bine nicicînd, nici cînd ne fierb creierii nici cînd ne îngheaţă. Suntem croiţi tare prost!”.
Dar cîte alte dependenţe nu avem! Sau… dependinţe nesufleteşti sau sufleteşti, după caz! Din aceeaşi înţelepciune însă sunt încredinţat ca dincolo de anotimpurile extreme ne vom aşeza mai în firesc mai la toamnă şi mai spre primăvară. Fusesem învăţaţi de mici că trăim „într-o ţară cu climă temperată”. Probabil de aici şi rezistenţa noastră la… intemperiile de tot felul. O rezistenţă, ce-i drept, debilă. De aici şi răbdarea de a le lăsa să treacă toate şi mai cu seamă războaiele ce nu-s ale noastre. Suntem încredinţaţi că „data viitoare” va fi mai bine. Aşa-i firesc mersul lucrurilor, după mintea noastră: să fie „mai bine”. La cît de… „altruişti” cu viaţa, cu oamenii şi cu variile noastre aşteptări suntem, m-aş întreba cum am fi fost dacă eram trăitori doar într-o lungă şi fierbinte vară sahariană sau într-o lungă şi geroasă iarnă polară? Şi cît de nezdraveni la cap ar trebui, totuşi, să fim ca să ne lăsăm pîrliţi de bună voie?
Una peste alta pe arşiţa asta, din instinct de conservare şi exersînd picuţul de rezistenţă, voi sta mai la umbră, precum pe gerul ăla m-am ţinut deoparte! 😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

P.S. – E o zi mirabilă azi!

Cîntarul de anotimpuri. De Mărţişor

Aud zvonuri de primăvară. Înşelătoare, de bună seamă! Vine, a venit, în schimb, primăvara pe pereţii albaştri care ne ţin… parşivi de urîtul zilelor. Oraşul e mohorît încă şi, pare-se, se încăpăţînează să mai rămînă aşa. Da, e devreme, primăverii astronomice îi mai trebuie ceva drum să ne ajungă… Am dat o raită „pe Republicii” ieri. Cazemate de zăpadă murdare de-a lungul Corso-ului, sloiuri ameninţătoare de-a înaltul, tranşee de gînduri vădite pe chipurile trecătorilor înfriguraţi. Căutam nişte mărţişoare… N-am găsit. Nu spun că nu am cumpărat cîteva dar… n-am găsit mărţişoarele alea pe care le ştiam eu. Trei sau patru tarabe mici, răzleţite pe ici si colo, şi mărţişoare fără chichirez, nemeşteşugite, aşa cum le ştiam. În alte primăveri pe Republicii n-aveai loc să arunci un ac în forfota muşteriilor de mărţişoare. Ce, cine i-a alungat? Da ştiu, prin pieţele periferiilor sunt destui, probabil pe acolo taxele sunt mai mici, dacă nu cumva „edilii” le-a interzis „în centru”! Sau, poate, nu mai e o „afacere” şi Arghezi e prea uitat? Să fi fost şi vreo teamă, ceva, de vreun protest al mărţişoarelor? Protestul ăla care aducea primăvara? Mai ştii?
Da, ştiu, am mai avut senzaţia asta de… „nu mi-e primăvara aia pe care o ştiu eu”. Nu ştiu exact dacă se referea chiar la o primăvară sau poate la o toamnă şi dacă, atunci, o fi prevestit altceva… Cîntarul meu de anotimpuri e defect de mult. Da, mi-e iarnă încă… Ştiu, aşa cum ziceam, trebuie să fie pe aproape pe undeva, decoltată, parfumată, nurlie, primăvara dar… încă nu e!

Nu e

În cutia de sidef şi aloi
Au venit podoabe noi,
Lăcuste, păianjeni, brotăcei.
Nu te speria de ei.
I-am încremenit în stihuri blajine,
Ca să te găsească pe tine,
Stăpână.

Şopârla-i pentru glezna de la mână,
Iar şarpele pentru grumaz,
Fetişcană de atlaz –
Şi pentru şoldul dumitale, de vioară,
Domnişoară.

Te rog a mă ierta
Dacă-ţi zic şi tu şi dumneata
Şi dacă din cuviinţă şi de frică
Mintea mi se face peltică
Şi uitucă mi se face.

Chihlimbarul ăsta-i o răgace.
Matostatul e un cărăbuş
Prins acuş.

E adevărat? Nu-i adevărat!
Gângăniile au cam întârziat,
Şi cutia de lemn de aloi
S-a întors din drum înapoi,
Pe spinarea furnicilor
În hamul şi hăţul panglicilor,

Bună dimineaţa duduie!
Uite-l mărţişorul: nu e!

(Tudor Arghezi – „Mărţişoare”, 1936)

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 😉

O ţară de frig

O ţară îngheţată în care unii îşi fac şi desfac guverne fără noimă. Guvernele lor. O ţară îngheţată în care oamenii protestează în Piaţă. Protestul lor. O ţară îngheţată în care oamenii mor sub viscolul alb. O ţară îngheţată, fără drumuri şi cu trenuri care nu duc nicăieri. O ţară cu prea puţine elicoptere. O ţară cu mortul pe masă. Ţara noastră. O ţară de aleşi cu avion la scară. O ţară îngheţată în care oamenii se uită la televizor. O ţară îngheţată, o ţară de ştiri, în care ştirile nu contează. O ţară de ger în care strada, oamenii, nămeţii sunt totuna. O ţară îngheţată fără compasiune. O ţară de numere, statistici, coduri şi bile (de vot). O ţară de păreri în care reanimarea ţarii e o „miscare publicitară.” O ţară ca un ciolan îngheţat. O ţară fără cap şi coadă. O ţară îngheţată frumos. O ţară frumoasă în care nu se mai poate trăi. O ţară de iarnă. O ţară fără cuvinte. O ţară fără punct. O ţară de punct şi virgulă şi puncte de suspensie… O ţară ca o teorie a conspiraţiei.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Cronicile zăpezilor de altădată…

Această prezentare necesită JavaScript.

Moleşită şi fără rost mi-e iarna asta. N-am aşteptat-o, ba chiar îi făceam în ciudă înşelînd-o cu deliciile tîrzii ale toamnei roşcate… Se răzbună, pare-mi-se. „Unde ni-s zăpezile de-altădată?”, mă tot întreb villonian… Unde-s derdeluşurile, ţurţuii, mănuşile ude şi-ngheţate? Unde să se aşeze şi ce pînze albe să picteze aburii vinului fiert?… Unde-i bradul din geam încotoşmănat sub albul însărcinat de ape şi ger?… Dar scîrţîitul bocancilor, obrajii îngheţaţi, pătura de fulgi dispersînd lumina roşiatică a felinarelor?… Habar n-am… Villon ştia măcar ceva, la vremea lui, meteodependent şi el…
Şi ca fără rostul să-mi fie clar găsesc să mă întreb şi unde mi-i Braşovul de altădată? Fiindcă mergeau mînă-n mînă, Braşovul cu iarna, măcar din patriotism local! Şi cum nu găsesc nicidecum răspunsurile mele, le… nimeresc pe-ale altcuiva, ale cronicarului locurilor, oamenilor, zăpezilor vechii Tâmpe, Sextil Puşcariu, zicînd meşteşugit şi blînd aşa:
„Acum cincizeci de ani, când am pãrãsit Brasovul copilãriei si adolescentei mele, aruncam râzând si eu bulgãri de zãpadã în cursul celor patru luni cât ţinea iarna braşoveanã. Sfinţii de piatrã ai Bisericei Negre au şi azi, ca şi atunci, scufiţe albe de zãpadã, iar pe strãzile vechi din centru, unde casele joase, cu acoperişuri înalte, se îngrãmãdesc strivite între curţi lungi şi înguste, domneşte la aceastã orã matinalã o linişte binefãcãtoare.”
Sau, şi mai bine, aşa: „E minunatã iarna braşoveanã când, cu cãciula trasã pe urechi, înaintezi prin zãpada moale şi curatã, sau când te uiţi din odaia caldã, pe fereastrã, la jocul fulgilor…”
Se răzbună, de bună seamă, iarna braşoveană anul ăsta… Şi-şi caută alt cronicar destoinic, mai credincios, să-i aducă,  dinspre copilării, vremurile, liniştile bune… 😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Brazda zilei de ieri

Am citit la cineva cum că îi este dor de nişte drumuri, de nişte locuri. Sălbatice. Altcineva îmi spunea că ar cumpăra sau ar închiria măcar nişte timp. Fiindcă „pe timpuri”, după ziua de muncă „pe bune mai aveam în faţă parcă încă o zi întreagă…” Şi privesc de jur împrejur şi se întîmplă să văd cîte o faţă de mult cunoscută „Wow, ce a îmbătrînit!”, îmi zic. Probabil şi el spune la fel despre mine. Şi mai văd indivizi care se dau cu fundul de pămînt şi care urlă pentru lucruri care nu pot fi reţinute mai mult de cinci minute. Şi ţipă că n-au timp! Şi aud tovarăşi importanţi care nu spun nimic şi care nu fac nimic şi care se aşteaptă să le fiu recunoscător, să mă arăt extaziat, să le dau dreptate sau măcar să le plîng de milă… Şi am întîlnit un tip slinos cu un BMW argintiu care m-a luat cu „Băi, n-ai nişte bani că mi s-a spart baia de ulei. Îţi las buletinu-n schimb!” Şi nervi şi crize de timp isterice şi ştiri fără nici o legătură cu mine. Şi ieri a fost ultima zi de iarnă. O iarnă urîtă, nervoasă, cenuşie, infernal de lungă, chiar dacă aş zice că nu atît de grea pe cît putea să pară astă toamnă. Probabil n-a fost vorba de iarna de afară însă… A trecut. Iarna. Şi ziua cea de ieri. Asemeni celorlalte în care nimic din toate astea nu contează.
Cum îi era dor aceluia de un drum de munte, nu ştiu cum se face da’ mie acum îmi e de… întorsu’ unei brazde de pămînt şi de-un tăiat de vie!  Şi de-o zi aşa cum se cuvine pentru asta. 😉

Servus Blogolume!
Toate cele bune!

Ceasuri. Asemeni cuvintelor şi ninsorilor

Iarna asta mi-a sosit cu gri şi cu un frig greu. Senzaţia de „toate-s vechi şi spuse”, de lehamite şi hibernare nu mai lasă loc parcă nici măcar nervilor să răzbească pînă la mine. Disting de departe nişte zurgălăi prea grăbiţi şi inoportuni parcă, grăbiţi ca şi mine nu ştiu încotro, în slalom printre zile. Inoportuni ca şi mine tocmai faţă de jaloanele acestor zile. Asemeni sînt şi cuvintele smulse tot mai greu, asemeni şi ninsorile agasante …
Zilele trecute am intrat la un ceasornicar bătrîn din oraşul vechi. L-am vizitat în timpul anilor de cîteva ori. Îmi plăcea că în preţul aşteptării pentru schimbarea unei rotiţe sau a unei baterii ale cîte unui ceas îmi povestea despre ele, îmi spunea „cît fac” şi care sînt „cele ce merită”, prinzîndu-mi slăbiciunea pentru aceste minunăţii cu ace şi cadrane… I-am dus un ceas vechi, rusesc, cu greutate sentimentală, să vadă dacă îl poate urni… Mi-a zis să i-l las pentru cîteva zile. Nu avea chef de vorbă, aşa cum îl ştiam. Atunci am realizat că toate ceasurile care-l înconjurau îmi arătau ore diferite, fără nicio noimă. Nu m-am putut stăpîni să nu îl întreb de ce. M-a privit senin, dar obosit, şi mi-a zis: „Fiecare ceas are ora lui. Fiecare ceas şi-a pornit orele măsurînd ceva al lui. Ora mea nu mai are nicio importanţă. Nu vezi cum trece timpul fără să ne bage în seamă? La ce bun atunci? La ce să le mai stric eu ceasurilor rostul?”… Încerc încă să înţeleg. Ceva îmi scapă, cum ceva mă face să-i dau dreptate, cum ceva mă face să vreau ca Poljot-ul ăla vechi să nu se mai urnească…

Nichita Stănescu
Dreptul la timp

Tu ai un fel de paradis al tău
în care nu se spun cuvinte.
Uneori se mişcă dintr-un braţ
şi câteva frunze îţi cad inainte.
Cu ovalul feţei se stă înclinat
spre o lumină venind dintr-o parte
cu mult galben în ea şi multă lene,
cu trambuline pentru săritorii în moarte.
Tu ai un fel al tău senin
De-a ridica oraşele ca norii,
şi de-a muta secundele mereu
pe marginea de Sud a orei,
când aerul devine mov şi rece
şi harta serii fără margini,
şi-abia mai pot rămâne-n viaţă
mai respirând, cu ochii lungi, imagini.

Servus, Blogolume!
În ce fel vă mai măsuraţi, oare, voi, dragilor şi dragelor, timpul?: Onu, Carmen, Vania, Andi, Teo, Cristi, Ulise, Camelia, Gabriela, Mircea, Ana Maria, Gina, Cristian, Geo, Angela, Athe, Nea Costache, Manole, Cella, Gabi, Daurel, Rodica, Mirela, Karla, Geanina, Evergreen, Cati, Ion, Allia, Camelia, Dan, Aurora, Călin, Carina, Cristian, Bogdan, Dan, O tipă, Madi, Mihaela, Camelia
Toate cele bune!

Firescul zilei. Masaje patriotice

Românii trăiesc. Românii trăiesc din plin. Amar, dar trăiesc, cenuşiu, disperat, cu pasiune, cu furie, cu ură, săraci, trădaţi, tremurînd de frig, cu dragoste nebună trăiesc! Ar fi aberant să creadă cineva altceva. Am văzut o înmormîntare zilele astea, o înmormîntare liniştită, fără bocete, sobră, civilizată, de oameni senini. Apoi am văzut un alai de botez, şi ăsta calm şi fără strigături, de oameni curaţi. În piaţa oraşului, lîngă bradul convenţional al sărbătorilor grăbite,  tîrg de bunătăţuri eco, lume multă, în ciuda frigului, aproape la fel de multă ca la hypermarket. Muşterii cu zîmbet pe faţă, semn că merge treaba. Am călcat apoi prin cele trei sau patru librării din centrul oraşului, fără să caut ceva anume… Îmi place ca uneori să mă pierd citind alandala titluri iar parfumul şi culorile de cerneala ale coperţilor îmi funcţionează ca un soi de dezinfectant pentru ochi, respiraţie şi gînduri. Toate aceste librării erau pline de oameni mai mult sau mai puţin bezmetici decît mine, mai mult sau mai puţin… crizaţi. „Românii trăiesc…” mi-am zis, ieşind în aerul tare de sfîrşit de noiembrie, de sfîrşit de alt an, de început de iarnă, de duminică. Aer de trezire, de viaţă, aer rece de indiferenţă acolo unde trebuie (pe unde-şi împart unii bugetele pentru huzur) şi de strîns din dinţi de mers mai departe, acolo unde trebuie (pe unde rumânii trebuie să-şi poarte singuri de grijă). Şi ce e superb e că toate astea se întîmplă departe şi absolut paralel cu aceia care, din globurile lor de sticlă, vor cu tot dinadinsul să ne aplice abstracte tratamente de viaţă sau penibile masaje… patriotice doar la, cum altfel?, ore de maximă audienţă fix de 1 Decembrie. Fără să mă simt peste noapte mai român în România, fără să storc semnele de viaţă ale României văd că viaţa merge mai departe, şi cît de simplu… În fiecare zi.

Servus, Blogolume!
Cody desenează o lume nebună, da’ dragă lui şi… nouă 😉 Lilick îmi arată o pagină neştiută cu un cărturar: Ion Căianu. De la Sibilla aflu despre un apostol al neamului:  Sfîntul Arsenie Boca.  Alin îmi traduce managementul în… româneşte ;)…  Ela mă poartă în căutarea unui tom greu prin… bibliotecă. O iluzie găsesc la Tavi;)… De la Andi aflu că Romeo şi Julieta sunt de găsit la Mizil! 😉 Pe Gala o regăsesc cu bucurie premiată între coperţile unei cărţi. Un bun început. Despre o coborîre şi despre o… urcare aflu de la Gabriela, căutînd, găsind veşti optimiste.  Cum poţi strînge totul într-un buzunar învăţ acum de la Paul… Accesorii, enervări, condimente descopăr la Ilana… Un Minulescu mă aştepta la Răzvan… Un cîntec blînd, de la DeeaLia îmi dă semne din cărţi… Să ne citim, aşadar… Rose a găsit urmele lui… Freddy la Montreaux… „Verbalizarea unui adio”, o descopăr la Evergreen… O fiinţă de transparent cleştar? Camelia tocmai ce o desenează… Sorina îmi zice că litera poate fi drog sau poate mult mai mult… Cum se merge înainte aflu de aici, de la Ioana

Semne de iarbă. Despărţirea

Soare superb… Primăvară, parcă alungînd acea iarnă care rînjeşte după colţ… Toamna e încăpăţînată de cîteva zile să ne vindece nişte răni, atît cît ştie şi cum poate. Şi totuşi am senzaţia că noi nu o vrem. Nu vrem nici măcar atît. Nu mai suntem în stare să suportăm culorile, căldura. Spunea cineva, frumos, că România e ţara care şi-a pierdut zîmbetul. Privind pe stradă şi spre stradă, tind să îi dau dreptate…
Rîndurile astea au venit cu gîndul la plecarea Poetului. Soarele ăsta o fi vreun semn de blîndă despărţire, anunţînd iarba bogată ce va să răsară pe mormîntu-i. Da, e un răspuns acesta, la una dintre ultimele-i întrebări… În loc de la revedere.
A fost, cred eu, ultimul mare poet român, fiindcă nu văd pe altcineva să vină din urmă. Ultimul poet de talie, de cuprindere, de respiraţie patriotică (mai avea un sens cuvîntul ăsta…)
Scriam la fel, oarecum, simţind la fel, despre Grigore Vieru, acum doi ani… şi îl adăugam unor… Labiş, Nichita, Sorescu, Ioan Alexandru… Adrian Păunescu li se alătură, firesc. Spuneam atunci că cuvintele au murit odată cu el… Cu Păunescu, pe lîngă, cuvinte, pe lîngă nişte vîrste, ni s-au dus şi tăria şi instinctele de ţară, atîtea cîte mai erau… Şi, da, mai ales este încă o despărţire de poezie, de noi înşine…

P.S.Cuvintele chiar sunt tot mai puţine, resuscitarea lor e tot mai anevoioasă şi mijloacele terapeutice tot mai ineficiente. Răzbesc tot mai greu prin jeg şi rating…

Antiprimăvara

Ce dacă vine primăvara
Atâta iarnă e în noi
Că martie se poate duce
Cu toţi cocorii înapoi
În noi e loc numai de iarnă
Vom îngheţa sub ultim ger
Orbecăind pe copci de gheaţă
Ca un stingher spre alt stingher.

Şi vin din patriile calde
Cocorii toamnei ce trecu
Şi cuiburi şi-au făcut la streşini
Şi lânga mine nu eşti tu
Ninsori mai grave decât moartea
Au fost şi sunt şi vor mai fi
La mine-n suflet este vifor
Şi vin nebuni să facă schi.

Şi ninge pâna la prăsele
Ninsoarea-mi intră-n trupul tot
Un dans de oameni de zăpadă
Ce îmbrăţişarea n-o mai pot
La noi e iarnă pe vecie
Doi foşti nefericiţi amanţi
Ia-ţi înflorirea, primăvară
Şi toţi cocorii emigranţi.

Primăvara, care-ai fost
Nu veni, n-ai nici un rost
Poţi să pleci suntem reci
Iarnă ni-i pe veci.

Adrian Păunescu

Noiembrie. Porţile iernii…

Noiembrie. A mai căzut un Mig… Doi oameni au murit, „la datorie”, potrivit fişei postului! A murit şi Chiţac… Cristiana Anghel a ieşit din greva foamei… Poetul Adrian Păunescu ne scrie trist, deznădăjduit, de pe patul de spital… FMI-ul ne-a făcut bugetul… Şcoli şi spitale închise. Oamenii? Cifre, statistici neglijabile!… Ţara e în genunchi şi extrem de profitabilă pentru… groparii de la căpătîi… Am aflat înmărmurit că mi s-a prăpădit un prieten din copilărie… A murit de inimă. Neadaptat, neîmpăcat cu vremurile… Ştire devastatoare, asemeni celei de acum cîţiva ani cînd aflam că un alt prieten şi-a ucis mama cu lovituri de ciocan… Biografia lui Ceauşescu, succes de box-office şi motiv tîmpit de rîs de noi înşine… Elena Udrea tipăreşte fluturaşi electorali… Ura începe să se distribuie uniform peste prăpăstiile săpate cu precizie între oameni… Opera e la un pas de desăvîrşire… Am văzut Cetăţuia redescoperită străjuind deasupra oraşului şi-mi place această imagine…  E ca şi cum m-aş fi găsit într-un oraş străin sau ca şi cum aş fi văzut pentru prima oară… Şi totuşi, m-am lăsat alintat de un soare venit de altundeva, nu din sfîrşitul toamnei…
A fost o zi de noiembrie. Plină. Prima zi de noiembrie… Frumoasă, superbă în tablou, memorabilă, parfumată. Rece şi prevestitoare de frig, devastatoare în fond. Mincinoasă? Unde suntem? Unde sunt eu în tabloul ăsta? Încotro? Zăresc porţile iernii. Nesfîrşită…

Servus, Blogolume!
Pentru voi, prieteni, noiembrie va… fi fost altfel? 😉 : Bistriţeanul, Gabriela, Cammely, Geo, Onu, Daurel, Cati, Adi, Teo, Marius, Madi, Gigi, La Rose, EO, Camelia, Tavi, Camelia, Sebra, Sorina, Vania, Roxana, Quarrier, Cristian, Marele Urs, Vali, Gina, Ramona, Aurora, Cella, Lollitta, Gabi
Toate cele bune!

S-a topit. Şi a devenit apă. Mile..

Mile Cărpenişan, ziaristul, a murit astăzi. Atît de tînăr… Reporterul nostru de război… Unul dintre cei cîţiva pe care-i avem, pe care i-am avut. Un om excepţional, după cum spune multă lume. Un om modest. Un om dedicat cauzelor, aşa cum astăzi sunt tot mai puţini… Un Om. Un om dintre cei pe care nu i-am cunoscut dar, nu-i aşa?, toţi avem senzaţia că îl cunoaştem, că l-am cunoscut… De fiecare dată cînd se duce un jurnalist, se duce o lume. Se duc mărturii, se duc ştiri, se îngroapă istorii şi, mai ales, mor cuvinte. Asta fiindcă ziariştii nu prea au viaţă personală (după cum ar zice Nichita), nu-i prea pun preţ şi rup din ea pentru a le-o împărţi celor ce privesc spectacolul fără să aplaude însă, de astă dată… Asemeni unor soldaţi… Şi spun asta ştiind că, poate, o vor înţelege numai aceia care, au gustat măcar, din pîinea asta… a cuvintelor.

De cîteva ori am răsfoit şi eu şi blogul lui Mile Cărpenişan. Era acolo un refugiu în contrast poate cu cele transmise de reporterul Mile Cărpenişan… Un refugiu plin de viaţă, de poezie, de expresii fruste, de umor, de tristeţi, împliniri şi neîmpliniri, de revolte, de provocări. Şi, şi acolo erau cauze, gesturi nobile, francheţe, solidaritate. Privesc şi acum acele pagini, mă uit la date, citesc în diagonală, răsfoiesc. Mă gîndesc: acesta e blogul lui Mile şi Mile nu mai e… Ciudat… E prima oară cînd citesc blogul unui om care nu mai e, al unui om de care ceva, cumva, m-a legat… Fie şi doar cuvintele. E foarte ciudat să privesc astfel un blog. Este viu, foarte viu. Mile e acolo şi voi avea senzaţia asta şi peste mai multe zile, sau luni, citind mereu cîte ceva din rîndurile lui ca şi cum ar fi fost scrise azi, de el.  Blogul „jurnalistului în vremuri interesante”, sunt convins, va rămîne acolo şi el ne va scrie mereu cîte ceva… acolo. De… Acolo…  Din cînd în cînd. Îi vom asculta şi muzica, mai departe. Muzica lui, postată de el… din cînd în cînd.  Nu poate fi altfel, fiindcă el doar s-a… mutat…
Mile ar fi vrut să fie un om de zăpadă, curat, „într-o ţară plină de ură faţă de orice mai puţin faţă de oamenii de zăpada”.  Şi ar fi vrut ca în primăvară să se topească, să devină apă… „să se scalde toţi copiii în ea şi să se bucure să se bălăcească şi bunicii şi da şi părinţii ce odată au fost şi ei copii„…
Aşa e Mile, a venit primăvara, ai devenit apă… Apă curată…

P.S. – Prietenul Padrino l-a cunoscut pe Mile. A avut norocul ăsta. Şi într-un comentariu la postul meu de ieri, cel despre româneştile catalogări, mi-a scris aşa:
Aş mai adăuga ceva… O altă “definiţie”: MILE = JURNALIST… Cu J mare… Azi a murit şi e păcat, mare păcat…Încă o dată se demonstrează ca fiind adevărată axioma aceea care spune că Dumnezeu îi cheamă la El mai repede pe cei ”adevăraţi”. Îi citeam blogul pe care scria superb. Auziţi ce frumos: „Am iubit, am zambit si am plans, am avut partea mea la paguba, iar acum cand lacrimile au devenit substitut pentru bucurie ma uit in urma si ma amuz. Cand ma gandesc ca am fost capabil pentru toate astea si nu intr-un mod rusinos…e clar. A fost in felul meu. Si istoria o va spune. Mi-am asumat toate bunele si relele si pana la urma am mers pe calea mea. Da, e calea mea”… Poate fi un testament mai frumos? L-am admirat pe Mile Cărpenişan, mai ales că l-am întâlnit undeva, departe de ţară, într-un loc unde iadul pare o grădină suspendată faţă de ce poate face omul când se dezlănţuie monstrul din el şi pe mine a reuşit să mă impresioneze cum nici un reporter TV nu a făcut-o… Ba, să fiu cinstit, ar mai fi vreo doi…. Mi-a inspirat curaj, hotărâre, obiectivitate.. mai ales ca om dar şi ca profesionist… Încă un om tânăr a plecat dintre noi. S-a dus să facă reportaje din Rai, dar acolo ar cam fi pace şi linişte, iar un reportaj despre Lumină nu prea îşi are locul în media noastră tabloidizată…
Dumnezeu să te ierte după mare mila sa şi să te odihnească în pace, Sârbule!…

P.P.S. – Bineînţeles, astăzi s-au întîmplat lucruri mult mai importante… Prea puţine şi scurte au fost ştirile şi comentariile pe care le-am văzut sau citit despre… confratele  Mile Cărpenişan…

Viaţa bate blogul

În fiecare zi. Şi tot cu fiecare zi rămîn tot mai puţine poveşti de spus. Tot mai puţine mărgele de risipit. Tot mai puţine „dezvăluiri” sau „revelaţii” de ascultat. Tot mai puţine minciuni de acceptat. Tot mai puţine răgazuri. Tot mai puţine gesturi de încredere. Tot mai puţine bunăvoinţe. Tot mai puţine bune-credinţe… Tot mai puţine veghi în linişte… Şi multe, multe altele în loc… grele… Nu, nu e din pricina ninsorii ăsteia de primăvară din clipa asta care-mi bate în geam, nici din cauza asteniilor care, nu mă mai scuză de mult…
O seară liniştită să aveţi.
Bună dimineaţa…

Sunt offline

N-am chef să scriu… N-am chef să citesc… N-am chef să ascult. „Nu am chef azi” e parcă o piesă a Vamei Vechi. Mda… am dat un click şi am găsit-o. O să o postez la urmă. Probabil acum ar trebui să mă explic, să motivez de ce nu am chef… de nimic. Nu, nu am chef să mă explic. Apoi, probabil, va trebui să accept diplomatic compasiunile, să mă prefac înţelegător, să dau din cap ca şi cînd aş accepta sfaturile primite… Nu, nu am chef să fiu înţelegător. Nu am chef azi să mă las… îmbărbătat cu citate din Dale Carnegie („aminteşte-ţi că nu mai e altul ca tine pe lume„. Hmmm). Trăim în offline, chiar dacă vieţuim în online”, spune Cristian China-Birta (Chinzu’), blogger de succes, ieşit din online, şi la televizor, ca să consacre blogosfera în opinia publică (şi bine face, bravo lui!). Aşa este, dacă el zice… Azi, şi poate nu numai, sunt offline… Nu, nu m-am molipsit de la Vania! E altceva, evident…  Nu am chef nici măcar să zic ce iarnă… ce primăvară… ce weekend… ce deadline-uri… Nu, nu am chef nici să mai votez şi nici să pinguiesc încă o… campanie electorală. Dar deja e prea mult! N-am chef…

Descoperirea Americii. Déjà vu

Zi de februarie. Derdeluş. Viscol. Furtună de zăpadă. Şi atunci cînd vreau să o îmbrăţişez iarna mă alungă, mă trimite acasă. Seară. Caut printre poeţi, caut prin nişte notiţe vechi. Îndeletnicire plăcută de sîmbătă seara. Găsesc – mereu întîmplător – nişte date. Mă duc spre Geo Bogza. Rezonanţe stranii: parcă nu l-am citit niciodată, parcă habar n-aveam de existenţa lui. Numele său îmi spune ceva, îmi sună cunoscut…  Să fi trecut aşa de mult timp?…  Déjà vu? Privesc spre bucata de raft: un braţ de Geo Bogza. „Cartea Oltului”?… Nu, mai bine nişte… invective.  Pînă şi obscenitatea era altfel. Nu era xxx, era poezie… Poeta Ana Blandiana a spus undeva: „Tânăra generaţie a descoperit dragostea fizică, dar nu face legătura cu Geo Bogza; nu din răutate, ci din ignoranţă nu ştie că America a fost deja descoperită“. Mda… America a fost descoperită de mult şi toată lumea are senzaţia că o descoperă astăzi. Şi nu mai e vorba doar despre… minora pornografie sau… poezie. Nici măcar despre… blogopoezie. Nici măcar despre… Bob Marley. 😉

Geo Bogza

Poemul marinarilor venerici şi al femeii depravate

Clădit pe mlaştini, somnorosul port
Visa la sud, puţin a mort
Şi în el una, a tămâie
Întinsă pe araci ca via
Îşi făcea gravă meseria.

Era una vestită şi până în fund
Bolnavă, peste zăplaz cu gest rotund
Chema prin seară acvatici răzleţi
La rol primordial de călăreţi
De fiecare dată cu un câştig cinstit
Vindea o pulpă veche şi-un sex cam paradit.

Vindea cântând, sirena, ca-n basm şi epopeie.
Ca-n navigări vestite descrise-n odiseie:
Veniţi la mine marinari
La trupul meu cu tâţe tari
Imaculate, ca de ceară
La sexul meu de domnişoară
Veniţi cu bani rotunzi de aur
Să mă plătiţi ca pe-un tezaur
La trupu-mi rudă cu natura
De vreţi flămânzi să puneţi gura
Ca-n navigări vestite descrise-n odiseie
Vindea cântând, sirena, ca-n basm şi epopeie.

Frumoasei invitaţii răspunde un matelot
Marină lighioană, un tatuat pe bot
Părea scăpat atunci din dubă
Cu trupu-i ros de-o neagră bubă;
Ea îl iubi corect, ca orice fată
Scrâşnind din dinţi, ţipând odată.

Altul cu trudă şi oftat de bou
I-se deşeartă-n pântec ca un ou
Stricat de multe aşteptări
Când clătinat plutea pe mări
Umplut cu germeni şi moloz
Ca orice ou de brav matroz.

Dintr-un gâtlej alcoolic şi-un vechi acordeon
Cântau şi marinarii cu voci de bariton:
Venim la tine depravată
La trupu-ţi copt, păstrat în vată
Tumefiat de mult abuz
La sexu-ţi ca un cucuruz
Venim flămânzi încăodată
Primeşte-ne deci depravată
Vrem pentru inima din noi
Cu mult talent să te despoi
Să te vedem goală la brâu
Şi trupu-ţi ca un snop de grâu
Când îl va roade un şobolan
Sărind îl vrem, până-n tavan,
Cântau şi marinarii cu voci de bariton
Dintr-un gâtlej alcoolic şi-un vechi acordeon.

(din Poemul invectivă – 1933)

Dau iarna pe mîna lu’ Ani!

Astăzi, pe Mureşenilor, pe colţ, lîngă Rectorat m-a abordat un puşti: „Luaţi un ghiocel, luaţi nişte ghiocei!”. L-am privit buimac pe copilul de vreo 10-11 ani care îmi întindea două coşuleţe cu nişte fire de ghiocei piperniciţi, degeraţi, şi i-am spus grăbit: „Nu, e prea devreme încă!”. Şi am trecut mai departe. După cîţiva paşi m-au apucat mustrările: „Ce-o fi fost cu mine de am fost aşa arţăgos cu băiatul ăsta? Ce răspuns a fost ăsta?”. Nu, nu m-am întors din drum, dar toată ziua mi-a părut că nu am cumpărat ghioceii ăia. Şi chiar, ce răspuns tîmpit! Cum adică să fie prea devreme?! O dată i-am risipit copilului ăluia un dram de speranţă, apoi mi-am risipit mie alt dram de speranţă. Nu e deloc prea devreme! E tîrziu chiar! Am căutat prin arhiva genunchiului lumii şi am găsit că pe 1 februarie, anul trecut, deja aveam puşi nişte ghiocei într-un pahar, la geam! Şi anul trecut mă simţeam tras pe sfoară, îi acceptam cu jumătate de gură şi credeam că-i o întîmplare. Astăzi realizez că deşi i-am refuzat aş fi vrut să mă bucur de ei de fapt. Aproape îi accept fără reţineri. La anu’ cred că voi da tîrcoale locului ăluia cu vînzători de ghiocei chiar cu cîteva zile mai devreme, ştiu eu prin 29-30 ianuarie. Îi voi aştepta. Da, voi fi primu’ care va cumpăra la anul ghiocei (dacă nu cumva vor apărea şi mai repede, poate pe 27 sau 28 ale lui ianuarie!). Anul ăsta am ratat… Am fost arogant cu primăvara. Ştiu, o să mai ningă cu zăpezi sterpe, neconvingătoare, Şi acum un an sfîrşitul de februarie era plin de zăpadă… Dar nu mai e mult… Şi pînă una alta o să dau iarna asta pe mîna deloc feminină a lui… Ani. Suntem incompatibili, clar! 😉


P.S. – Muzica… nu are nicio legătură nici de… data asta… E o stare. E… ceea ce se vede 🙂

Cotorul de chitanţe al zilei. Ziua cîrtiţei de ieri

Amăgit a căutat ieri, toată ziua, cîrtiţa aia, Phil, despre care auzise că dacă ar zări-o o să-i bată mai repede primăvara-n geam. Nu a văzut-o, chit că a umblat numai cu ochii-n zloata de pe jos. Şi acum, la ora asta aşa de tîrzie, îi joacă în ochi, în minte, obositor, pendulul bocancilor negri păşind prin zăpada murdară şi udă. Udă… Încă îşi simte picioarele îngheţate… Nu, să nu cumva să creadă cineva că doar asta a făcut atâta amar de ore! Nu… S-a gîndit doar că dacă îşi lasă mintea să scotocească aiurea lucrurile vor trece mai uşor. Aşa şi-a împletit el numeroasele şi obişnuitele drumuri şi obligaţii,  încercînd să le mai şi trăiască cumva… Încă din zori! Ba a fost nevoit să sară şi peste cafeaua de dimineaţă!
Ah, dar am uitat să vă spun ceea ce pentru unii ar putea fi cel mai important: el, căutătorul de ieri al lui Phil, este un tip foarte important, este comis voiajorul… Acum veţi înţelege, poate, mai multe din cele pe care vi le povestesc… Fiecare început de lună, ba fiecare început de an îi sunt tot mai dificile… Cu fiecare an nou geamantanul pe care îl trage pe străzi după el este şi mai mare şi mai greu. Şi iarna asta urîtă parcă i-a îngreunat şi mai mult misiunea. Apoi a observat că de la an la an i se trasează…, „daily după daily”, „targheturi” tot mai înalte şi pe cît de înalte pe atît de imposibile şi stupide, după mintea lui… Deh, s-ar fi aşteptat ca în vremuri de criză ca astea să fie mai înţelegători şi cu el, cum de altfel văzuse că sunt cu alţii (başca unii dintre ei fuseseră paraşutaţi gata şefi pe munca lui fără ca vreodată să fi deschis în scurta, dar… profitabila, lor activitate vreo valiză)… E adevărat, se gîndea, putea fi şi mai rău, fiindcă auzise el de unu’ – de-o… teapă cu el – pe care nu l-au lăsat nici măcar să-şi ducă bătrînu’ la groapă pe motiv că nu era în ziua lui… liberă!
Mda… i-a fost grea valiza astăzi şi… şi mai puţini din clienţii-i fideli i-au deschis poarta. Unde mai pui că de fapt trebuia să vîndă dublu faţă de luna trecută din cauza pocinogului ăla cu vatmanul care i-a aruncat bagajul în drum de i s-au făcut toate una cu… zăpada!
Măcar de ar fi văzut cîrtiţa aia, îşi spune acum numărînd din cotorul cu chitanţe al zilei şi bifînd: lui Paul, un insectar, lui Daurel, o crăiţă, Gigi a luat o oglindă, Deea un dar (rama aia de poze din fildeş), Unchiul Vania, fanfară dorită,  Cristian, aşteptata bandulieră, Cella o pînză cu suflet, Rodica, un verb, Mirelei, o toamnă mişcată, Nea Costache a luat o cheie, Cody, o piatră… vălurită, Fanfan, o cutie de chibrituri, Ginei, nişte iluzii, Karla o uşiţă de dulap naftalinat, Angela a ales un castel (de tăcere), Rose… o bucată de curcubeu, Sebra a vrut doar un măr, Ticke şi-a luat o placă pentru patefon, Şerban, o gogoaşă caldă, Ştefan, un reportofon, Lollitta, un alfabet, Rareş a cerut un şnaps, Manole a vrut un tango, Matilda, o cărămidă, Alex, o felie de cozonac, Teo şi-a cumpărat un vis,  Ada, o poezie
Şi trase linie şi adună… Mâine avea să o ia de la capăt şi îşi jură să nu mai dea nimic pe… datorie! 😉

Cîntec de alungat cuvinte

Uneori, rar ce-i drept, uneori în zile… în momente ca ăsta… îmi încurc genunchii… Nu mai stiu sigur care-i stîngul şi care-i… dreptul, care e primul şi care al doilea şi de ce… Îi iau în palme… îi cîntăresc, îi şterg de praf (da, mai ales asta!), mă uit la ei prin lupe măritoare, îi oglindesc şi-i supun probei frigului. Ce alt prilej mai bun pentru încercarea frigului decît ăsta de acum? Uneori, rar ce-i drept, mai încurc şi… uşile şi se poate întîmpla să fiu… dincolo. Pentru un timp sau… altul.

Duceţi-mi cuvintele la marginea pădurii,
să mi le pască umbrele,
să le sărute pietrele…
Eu orb fiind de-acum presimt
un alt fel de vorbire,
altfel trecînd prin mine sevele spre ziduri…

Fiind aer de păsări zburătoare,
duceţi dulcea cuvîntare la marginea de mare a sticlei,
să înfrunzească aşteptarea…
Şi armele şi calul şi umărul cel smuls din plămîni
să nu mai strivească cerul între pleoape!

De-a Dumnezeul blogolumii. Pe ger

La vremuri de criză şi de ger, pe aici prin blogolume par a trece toate la focul mărunt, şi violet, al cîte unui concurs sau la un pahar de… leapşă… Îndeletniciri mîncătoare de timp (ei, browser anchilozat de frig, şi el!), neuroni, simpatii şi aducătoare de dulci reverii călduţe ca-n… fetiţa cu chibriturile. Toate, normal, subiective, funcţie de… blogroll… Stări trecătoare, cu reguli aproximative ca-n orice… deficit de comunicare jinduind după leacuri discret aducătoare de… trafic. Deh, depind toate de inspiraţie şi dispoziţie şi sunt, a priori, pasibile de… prezumţia de nevinovăţie.
Acestea fiind spuse şi ispitit fiind de Meşterul Manole şi Mirela, cărora le sunt definitiv îndatorat, mi-am suflecat mînecile şi am purces la descîlcirea bogatei mele blogoteci – pe care, fie vorba între noi, ar cam trebui s-o… cern 😉 ! – pentru a-mi îndeplini migăloasa sarcină de nominalizare întru… Blog de Blog, concursul, ale cărui unde m-au atins, lansat în colţul ăsta de blogosferă de Lucia Verona… Şi zic că nu mi-a fost deloc comodă îndeletnicirea fiindu-mi al naibii de anevoios să aleg (dacă era după mintea mea aş fi scornit cîte un premiu pentru fiecare din cei ce-mi populează blogolumea!) şi negăsind mereu croiala potrivită pentru un blogger sau altul printre cele date (de unde şi excesul de puncte de suspensie în chiar lista mea de posibile premii)… Apoi, după acest exerciţiu democratic am simţit realmente lipsa (iar altele erau în plus!) a cel puţin încă trei sau patru categorii în concurs: de poet blogger, de foto-blogger, de blogger meloman, de blogger cinefil, de blogger debutant, de titlu de blog sau post, de blogger implicat, etc…. Toate, dacă se poate, fără… superlativul relativ care-mi cam displace 😉
Cu pălăria-n mînă, în faţa întregii blogolumi, sperînd să nu rănesc prea tare orgolii sau sensibilităţi diverse sau să fi dat, pe ici pe colo, cu băţu-n baltă (noroc că-i vremelnic îngheţată!) iată ce-a ieşit din joaca-mi de-a… Dumnezeul blogosferei (unii mai cîrcotaşi ar zice, poate, de-a… floarea din grădină!) :

1. Marele premiu – Paul Gabor
2. Cel mai bun blogger dintre scriitori – Vania
3. Cel mai bun scriitor dintre bloggeri – Adi Voicu
4. Blogul cu cel mai mult umor – Moshe & Mordechai
5. Cel mai bun… critic literar – Ana Maria Deleanu
6. Cel mai bun… cititor – Cristian Lisandru
7. Cel mai bun blogger dintre politicieni – George Şerban
8. Cel mai bun… politician dintre bloggeri – Ganditorul de Hamangia
9. Cel mai informat blogger – Simona Ionescu
10. Cel mai… simpatic blogger/bloggeriţă – Karla
11. Cel mai… gustos blog – Marius Aldea
12. Cel mai bun blog al unui ziarist – Eftimie
13. Cel mai bun blog anti-băsist – Simion Cristian
14. Cel mai… fericit blogger – Daurel
15. Blog de criză sau blogger… crizat – Brushvox
16. Cel mai artistic blog – Mirela Pete
17. Cel mai… bizar blog – Marius Ola
18. Cel mai bun traducător din română în română – Nea Costache
19. Cel mai bun comentator politic – Dan Pătraşcu
20. Cel mai bun blog de discuţii/dezbateri – Ada Rus
21. Premiul… Voltaire (Să ne cultivăm grădina) – Marius Aldea
22. Cel mai cunoscut dintre bloggeri – Also Sprach Zamolxis
23. Cel mai bun blogroll –Deea
24. Cel mai bun blog de sport – Sport Local (Chinezu’)
25. Cel mai… schimbător blog – Gabi
26. Cel mai luptător dintre bloguri – Mesterul Manole
27. Cel mai bun blog de… modă şi/sau vintage – Belle
28. Cel mai… activ blogger – Cella
29. Cel mai bun pamfletar dintre bloggeri – Alphablog
30. Premiul „Pixelul albastru şi flacăra violetă” – Roxana Iordache
31. Premiul de popularitate – Codeus

P.S. – Ca de obicei, la final o muzichie (cum de la ruşi vine… gerul) pentru toată blogolumea, iar după regula jocului, nominalizaţilor, leapşa… regulamentară! 🙂

Update – Aşa cum mi-a atras atenţia prietenul Cody m-am abătut de la regulament… Drept pentru care, conştiincios, fac o cuvenită rectificare în propunerile mele. Dar după cum văd că juriul mai poate suferi şi el ceva schimbări nu e exclus ca… surprizele să nu se oprească aici. 😉

Hora ipocriziei. La români…

I-am auzit azi la Iaşi vorbind despre idealurile Unirii, despre Unirea care e în sufletele românilor, despre aspiraţii, modernitate, despre scrierea continuă a istoriei şi despre progres… Cei mai tari bărbaţi ai României, puternicii zilei, capacităţile conducătoare ale neamului ;), în 24 ianuarie, pe un ger de crapă pietrele au vorbit, din nou, despre Unire, au făcut apel la cele sfinte, la… unitate. Sforăitor!!! Alţii, au trimis doar cîte o coroană preferînd căldurica vilei de la munte… Şi lumea s-a adunat să-i asculte, prea multă lume… Da, o Sărbătoare naţională trebuie cinstită cum se cuvine. Românilor le place asta… Dar…
La ce bun însă? Dincolo de momentul istoric care trebuie marcat cumva, la ce bun ies la tribună „demnitarii” ăştia? Chiar sunt convinşi că au ce să ne spună şi că am vrea să ne uităm la ei? Şi pentru ce ne mai adunăm să-i ascultăm? Pentru ce ieşim mereu la horă cu ei? Cît de tîmpiţi ne cred? (Sau suntem?!) Nu au deloc simţul ridicolului? (Ştiu, întrebare retorică!) Pînă unde mai pot creşte ipocrizia şi demagogia peste ţara asta veselă şi originală?

P.S. – Muzichia o mai caut. Sau aştept propuneri. 😉