DLXXXVI

În care semnele hîrtiei n-aveau certificat de garanție.

Anunțuri

Colțul de hîrtie

Foto: www.instagram.com/flavius_io/
Foto: http://www.instagram.com/flavius_io/

Nu mai e demult lesnicios să te locuiești  Apoi, „să-ţi mai și amintești de tine” în fiecare zi, așa cum spunea Borges, e evident și mai greu! Mai ales pentru noi, ăștia, „chirașii” vremurilor de acum, care mai știm cum erau cele de „dinainte” (ale altei ere, zice-se!) : și iarba și cerul și cuvintele și, mai ales oamenii și timpul care făceau din zile zile.  Mă uit la mine, mă uit în jur și lumea pe care o știu (o știam) îmi pare acum, și implacabil, suspendată (definitiv, aproape). Și nu spun ceva nou și o repet realizînd drama inutilității unei chirii mecanice forțate. O lume suspendată, amînată în neantul unor rețele așa-zis sociale (desigur, aceasta „conectată”, oricum într-o accelerată expansiune chiar și dinspre… urban spre rural!). Mă uit la mine, mă uit în jur, așadar… Oameni buimaci care nu mai știu încotro e stînga și-ncotro e dreapta, chiar dacă le desenezi cu vopsea săgețile cu pricina. Ore, zile, memorie șterse cu cîte-un click și cu emoticoane… emoționate. Viteză… Selecție „naturală” rezolvată din cîteva hîrtii și cîteva taste. Spuneam ieri că locuim într-un colț de hîrtie. Da, cei care încă mai locuim undeva (chiriașii)… Și cît de ușor colțul ălă de hîrtie (real sau pe un gadget) poate deveni scrum, se poate mucegăi sau poate fi aruncat la un coș de gunoi! Amalgamul de „socializare” și „realitate”, în loc să ne umple, să ne întregească, ne golește și ne lasă în mijlocul unui surogat de viață ornat pe deasupra cu toate cele… apucături (vezi… DEX online!) exagerat de omenești. Oh da, e minunat cît de frumoși, cît de poeți, cît de îndrăgostiți, nonșalanți și puternici suntem în mirajul suspendat!… Dar…mă uit la mine, mă uit în jur… și mi-e tot mai gol. Și încerc măcar azi să mă întorc la Borges, și poate-n felul ăsta să mai înțeleg ceva și să rup ce se mai poate rupe ca să agăț la loc colțul de hîrtie… Dar… ce contează! Nu?

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

De ziua republicii

de ziua republicii
armata republicii de poeţi
defilează cu pieptul înainte
prin faţa comandamentului de statui de poeţi
aliniate matematic din marmură şi cupru
şi lustruite în prealabil de găinaţi.
la capătul procesiunii îi aşteaptă
c-un ceai cald şi sandwichuri în
hîrtie de ziar
şi salve de tun
porumbeii zilei
degeraţi şi ţanţoşi.

Poezie naivă

pui mîna
și desenezi un deal
și mai jos o casă
(sau un bloc)
cu creionul
tremurat
o fereastră și o prispă
(sau un fotoliu)
și o mamă
sau un tată
și scrii de mînă
bună ziua
și mulțumesc
și semnezi
și îți faci din asta
un coif
sau un zmeu (de hîrtie)
și asta-i o viață
sau după caz
o poezie naivă.

Trăiască Documentul Naţional!

Cum adică ce-i ăla? Cum, nu ştii ce-i ăla Document Naţional? Orice petec de hîrtie asupra căruia coboară harul Statului poate deveni un Mare Document Naţional! Şi harul Statului coboară, nu se-ncurcă, fără să prinzi tu de veste!  Şi aşa, cînd ţi-e lumea mai dragă, poţi deveni posesorul unui Document Naţional! Acesta poate fi… orice, de la un bilet de tramvai la formularul unei citiri de contor pînă la înştiinţarea unei amenzi de circulaţie, al unei oarecari taxe sau bonul de la spălătoria de cearşeafuri. Ba, chiar fără să ai habar, cînd te aştepţi mai puţin, te poţi trezi în situaţia de a ţi se solicita, ultimativ şi sub spectrul unei amenzi (cel puţin!) un (1) Document Naţional! Şi nu oricum! Să zicem că, pentru diverse… însoţiri obligatorii cu Statul, trebuie să prezinţi o chitanţă sau, de multe ori, o roabă de chitanţe. Ei bine, Chitanţa Naţională are un schepsis aparte. În primul rînd, documentul (imaginaţi-vă însă o stivă de astfel de sute de documente!) trebuie întîi arătat în original, semnat, ştampilat, apoi depus în copie autentificată sau sub procură şi după aceea scanat electronic, semnat la fel de electronic, după care scris pe un CD şi, în final, introdus cu serie, număr și o descriere succintă sub cîteva parole on-line, pe un site securizat!  No… treaba asta se multiplică (și se repetă an de an!), aşa cum spuneam, pe măsura contribuabilului, pentru a beneficia de „privilegiul” ca Statul să îți rînjească triumfător și liniștit înainte de a-ți da… binecuvîntarea, declarîndu-te printre dinţi drept Bun Român! Dacă chestia asta nu te va trimite să te odihneşti direct într-un salon de la psihiatrie sau dacă nu te bagă în Aşezămîntul Eternitatea, înseamnă, vorba neamțului, că ce nu te omoară te face puternic, adică pe drept cuvînt un… Bun Român! Numai bun pentru o folosinţă îndelungată la îndemîna funcționărimii rozătoare şi cu grija paralizantă a cel puţin unui Document Naţional la purtător! Fiindcă am uitat să vă spun: n-aţi vrea să ştiţi ce puteţi păţi dacă neşansa sau mâţa neagră v-ar împinge să deterioraţi sau să pierdeţi neprețuita hîrtie! 🙂

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Ceva care nu dovedeşte nimic. Stop

Noile „paradigme” într-ale comunicării, pentru mine cel puţin, care sînt învechit deja în lumea asta, nu încetează să mă minuneze zi de zi. De ceva vreme, iată, văd cum mesajul electronic, în speţă cel aruncat pe facebook, devine unealta de bază de… transport a vorbelor şi faptelor, unealtă aproape oficială. O folosesc vedete de tot felul, afacerişti, politiceni, guvernanţi pentru a anunţa sec ceva, de la starea civilă la starea de sănătate şi pînă la starea naţiunii sau mersul trenurilor. Toate sunt preluate apoi automat de încăpătoarele benzi galbene ale televiziunilor care abia mai ţin ritmul. Şi nu mă refer aici la succesul FB ca instrument, cît la precaritatea şi la captivitatea în care au fost aduse cuvintele, textul scris sau imaginile. Acestea vin şi se duc în şuvoi asemeni unor ploi de vară, fără să lase loc urmelor, întrebărilor, fără să se mai lase arhivate. Astfel, memoria evenimentelor devine superfluă, istoria spuselor şi scriselor, la fel; lucru de dorit pesemne. Cîndva, o telegramă era pipăibilă, asemeni gîndului, stării sau sentimentelor mesagerului ei. La fel, o scrisoare cu timbrul ei sau un ziar cu parfumul lui de cerneală. Erau o dovadă pentru mai tîrziu, o mărturie pentru o trecere „pe acolo”. Ţin minte că am văzut undeva, într-o casă veche, aproape de icoane, pusă într-o ramă şi atîrnată pe perete, o telegramă în care un Costel scria cam aşa: „Mamă m-am liberat. Vin acasă. Stop. Costică”. De acord, sunt retrograd şi e limpede că mulţi, care vin din urmă, consideră mesajele astea despre care vorbesc aici drept normale, utile şi chiar însufleţite. La fel vor fi fost sms-urile, e-mail-urile, urmaşe demne ale pager-ului la purtător. Posibil e ca unii receptori nici să nu le mai bage în seamă şi tocmai în asta să găsească farmecul lor… inefabil. Şi atît de uman-volatil.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!