ceva, altceva

e prima oară cînd
aud niște greieri și
nu-mi vine să spun ceva
despre asta.
și dacă mă gîndesc bine
nu am mai auzit de mult
niște greieri.
nici altceva.

Anunțuri

Mi-e vară încă…

Încă nu mi-e… toamnă. Deşi dimineţile astea au fost altfel, aburul cafelei a avut o culoare suspectă şi m-au bîntuit nişte frunze, o lumină mierie, iar boabele de rouă mi-au părut mai mari… Ţin minte că gîndul toamnei m-a ispitit mereu repede şi de multe ori, în anii trecuţi, porneam prin tîrg să o pîndesc, să-i caut umbra, să o adulmec… Azi am căutat ceva… pda-uri de vară, ca să constat, suspect, că mai toate sunt de… toamnă. Da ştiu, cred că vreau să înşel gîndul… 😉 Încă mi-e… vară… Mai sunt ceva pepeni de cules, ceva struguri de lăsat în pace, ceva fluturi de stăpînit, ceva seri de ascultat printre greieri, ceva praf de desenat pe glezne… De data asta voi alunga, voi cenzura, o să-mi refuz cît voi putea de mult bucuria gălbuie, amăruie a gîndului ăluia colorat: „Mi-e toamnă!” 🙂

Sfîrşit de anotimp

Eram atît de atent,
încît se stingea-n cupole amiaza,
iar sunetele îngheţau în jurul meu,
prefăcîndu-se-n stîlpi răsuciţi.

Eram atît de atent,
încît plutirea ondulată-a mirosurilor
se prăbuşea-n întuneric
şi parcă niciodată n-aş fi-ncercat
frigul.

Deodată
m-am trezit atît de departe
şi de străin
rătăcind înapoia chipului meu,
ca şi cum mi-aş fi-nvelit simţurile
cu relieful fără de noimă al lunii.

Eram atît de atent,
încît
nu te-am recunoscut, şi poate
că vii mereu,
în fiecare oră, în fiece secundă,
şi treci prin aşteptarea mea de-atunci
ca prin fantoma unui arc de triumf.

Nichita Stănescu

Plimbare-n zi de vară

Brazii pitici vărsau ozon în alba dimineaţă
Şi ierburi-nalte, mai-mai te-acopereau,
Păşeai pierdută-n rouă şi-n verdeaţă,
Vorbind cu munţii cari recunoşteau.

Pasul tău mic şi iute închis într-o sandală,
Cuvântul tău fierbinte şi gestul tău ştiut.
Şedeam pe-un trunchi de carpen în liniştea totală
Ce urcă în amiază – altar necunoscut.

*

Acuma, când zilele trec iute şi toamna întârzie
Aş vrea să stau cu tine în tren sau într-o vie
Şi să privim cum norii, de ploaie, se sfâşie.

Avea-vom doar o carte cu strofe dragi, de Jammes
Şi vom ceti şi astăzi, aşa cum ieri ceteam,
Bunica n-o trimite merinde prin Avram.

*

Terţinele cântate sunt albe vise numa,
Eu însăpentru toamna ce ne îneacă via
Şi pentru tine, bună prietenă de-acuma,
Îmi scot, ca în biserică, spre ceruri pălăria.

Ştefan Baciu

Salutare, Blogolume! 😉

Greieri, Trubadurii de Transilvania… Alungări de toamnă

Plouă. Mărunt. Şi peste zi soarele a răzbit destul de greu pe ici şi colo, alungat pesemne de vîntul şi de norii înteţiţi. Tîmpa e tare frumoasă acum. Toamna şi-a pus acuarelele la lucru. Nu găseşti două culori la fel doar că azi peste toate a fost aşa, ceva ca o pîclă iar culorile au stat ascunse. Nu, nu mă mir. Septembrie a trecut şi-mi pare că mai mult ca în alţi ani am o oarecare aplecare spre balada aia a greierului. Greierul ăla trist care a cîntat o vară şi acum, în pragul ploilor şi furtunilor nu are un’ se duce…
I-am ascultat de cîteva ori din vară pînă acum în toamnă. Ultima dată i-am auzit, cred sîmbătă, la „intersecţia” dintre Republicii cu Michael Weiss. „Trubadurii din Transilvania” acolo-şi găsiseră locul, lîngă Unicredit sau peste drum, pe scările casei cu faţada roşie în paragină şi umpleau strada cu muzica lor. Muzica străzii, liberă, de fapt, muzica lor. O luam pe jos pe Corso, special ca să-i ascult cîteva clipe (i-am mai zărit aici şi aici şi aici...). Un acordeon, un contrabas, două mandoline, o ghitară, o măsuţă cu cd-uri şi cutia (pălăria) în care trecătorii puteau lăsa ceva bani… Acesta era peisajul sonor iar în faţa lor, mereu, trecători opriţi din drum, turişti fotografiindu-i, îndrăgostiţi îmbrăţişaţi ascultînd, bătrînei cu o umbră de lacrimă în colţul ochilor. Nici nu putea fi altfel în faţa acordurilor lor vechi şi limpezi şi fără inutile amplificări electronice. Să le auzi o dată un crîmpei din „Historia d’Amour” sau din „Jocul cădînesc” şi e greu să nu ţi se facă dor de ei, de cei şapte trubaduri care au ştiut opri timpul şi… criza în loc, vara asta, pe Republicii. Cine nu i-a ascultat şi a trecut în fugă pe lîngă ei are ce regreta. Nu tu fitze, nu tu regie, muzică, frate! Şi suflet.
Nu, nu i-am mai văzut şi nu cred să se mai întoarcă, trubadurii, astă toamnă. Ştiu că umblă prin lume, că se adună greu, că nu stau mult într-un loc. Am mai citit despre ei pe ici pe colo (pe undeva îmi amintesc de o altă trupă asemănătoare „La Strada” despre care nu am mai auzit nimic de mult), şi ştiu că uneori mai pot fi găsiţi pe Lipscani şi prin staţiile bucureştene de metrou. Poate că frigul îi va alunga din nou într-acolo, în staţiile de metrou şi sunt sigur că acolo mandolinele lor pot să sune chiar şi mai bine. Dar mie îmi vor lipsi de aici, de pe Republicii. Unde altundeva le este cel mai potrivit loc, trubadurilor din Transilvania, chiar dacă sunt, mulţi dintre ei, bucureşteni?… Le voi asculta cele două cd-uri, peste iarnă, peste primăvară, şi sper să se întoarcă şi vremurile să fie mai bune şi… chapeau bas!
Da, vine partea aia a toamnei care începe să alunge cîte ceva… de la noi, din noi, de lîngă noi… Greierii au fost primii pe care nu i-am mai auzit… Acum, trubadurii…