DCXXI

În care-am fost un incinerator de gînduri.

Anunțuri

Spune-mi de tine

Spune-mi despre tine… Cum o mai duci? Ce mai faci? Nu, nu vreau să ştiu de vreme, nici despre vremuri. Nu mă mai interesează ce-i acolo şi pe… dincolo, ce-i cu hîrtiile, cu trotuarele, cu soarele, cu vîntul, cu frigul… cu feţele şi mîrîiturile alea isterice, cu autobuzul pe care, uite, îl pierzi din cauza mea… Zi-mi de tine!
Ce-ţi mai face băieţelul, da’ mama, dar bunica? Ce-ai mai rezolvat cu boala aia a ta? A fost, mai e, n-a fost? Pe-aici pe unde mergi în fiecare zi, mai vezi pomii, oamenii, ochii lor? Chiar, ai ieşit pe undeva sîmbăta trecută? Ce carte ai mai citit? Pe unde-ai mai fost? Pe bune, spune-mi de tine! Cum mai stai cu banii? Ţi-ai plătit datoriile alea? Cum îţi merge? Ţi-e bine? Ai nevoie de ceva? Zi-mi! Îmi pari, aşa… singur! Acasă? Toate-s în regulă? Căutai parcă un instalator pentru nu ştiu ce maşină de spălat… L-ai găsit, că am aflat eu unul… Da’ la un teatru, la un concert, ai mai fost? Ce zici, am văzut un afiş… mergem?… Ce ai pe suflet? Te doare ceva? Ţi-ar prinde bine, cred, cîteva zile… acolo. E primăvară, uite… A trecut şi iarna asta. Ai ceva planuri pentru la vară? Te văd neliniştit, abătut, obosit sau… cumva… Ce mai faci? Cum eşti? Mai trăieşti?! Hai să-mi povesteşti pe îndelete… Spune-mi de tine, pe bune! Pe bune, spune-mi de tine.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Joaca de-a Braşovul

am prins, dimineaţă, nişte gînduri puse pe joacă,
vreo trei sau poate patru, coborau de sub tâmpa…
şi după ce-au rostogolit cercul prin poarta schei
le-am văzut cu ochii mei cum au sărit
coarda pe strada sforii,
apoi au încercat să bată-un lapte gros pe castelului
şi, chiar ostenite fiind, s-au pus pe-o leapşă-n bastionul ţesătorilor,
la adăpost de ploaie.
pe la amiază, încă nedomolite, se îndemnau
la de-a v-aţi ascunselea prin porţile ecaterinei
şi-ar mai fi întins şi-un elastic pînă-n turnul alb şi-napoi,
dacă nu chiar pîn’ la cetăţuie!
ba îşi mai doreau şi-un telefon fără fir, pe după ziduri,
de la graft la warthe, de nu venea prea repede să le ispitească seara,
c-o piatră de şotron, în curtea bisericii negre,
unde, găsindu-mă, m-au ademenit şi pe mine,
cît să le ţin de şase c-un cuvînt…

Mi-e vară încă…

Încă nu mi-e… toamnă. Deşi dimineţile astea au fost altfel, aburul cafelei a avut o culoare suspectă şi m-au bîntuit nişte frunze, o lumină mierie, iar boabele de rouă mi-au părut mai mari… Ţin minte că gîndul toamnei m-a ispitit mereu repede şi de multe ori, în anii trecuţi, porneam prin tîrg să o pîndesc, să-i caut umbra, să o adulmec… Azi am căutat ceva… pda-uri de vară, ca să constat, suspect, că mai toate sunt de… toamnă. Da ştiu, cred că vreau să înşel gîndul… 😉 Încă mi-e… vară… Mai sunt ceva pepeni de cules, ceva struguri de lăsat în pace, ceva fluturi de stăpînit, ceva seri de ascultat printre greieri, ceva praf de desenat pe glezne… De data asta voi alunga, voi cenzura, o să-mi refuz cît voi putea de mult bucuria gălbuie, amăruie a gîndului ăluia colorat: „Mi-e toamnă!” 🙂

Sfîrşit de anotimp

Eram atît de atent,
încît se stingea-n cupole amiaza,
iar sunetele îngheţau în jurul meu,
prefăcîndu-se-n stîlpi răsuciţi.

Eram atît de atent,
încît plutirea ondulată-a mirosurilor
se prăbuşea-n întuneric
şi parcă niciodată n-aş fi-ncercat
frigul.

Deodată
m-am trezit atît de departe
şi de străin
rătăcind înapoia chipului meu,
ca şi cum mi-aş fi-nvelit simţurile
cu relieful fără de noimă al lunii.

Eram atît de atent,
încît
nu te-am recunoscut, şi poate
că vii mereu,
în fiecare oră, în fiece secundă,
şi treci prin aşteptarea mea de-atunci
ca prin fantoma unui arc de triumf.

Nichita Stănescu

Plimbare-n zi de vară

Brazii pitici vărsau ozon în alba dimineaţă
Şi ierburi-nalte, mai-mai te-acopereau,
Păşeai pierdută-n rouă şi-n verdeaţă,
Vorbind cu munţii cari recunoşteau.

Pasul tău mic şi iute închis într-o sandală,
Cuvântul tău fierbinte şi gestul tău ştiut.
Şedeam pe-un trunchi de carpen în liniştea totală
Ce urcă în amiază – altar necunoscut.

*

Acuma, când zilele trec iute şi toamna întârzie
Aş vrea să stau cu tine în tren sau într-o vie
Şi să privim cum norii, de ploaie, se sfâşie.

Avea-vom doar o carte cu strofe dragi, de Jammes
Şi vom ceti şi astăzi, aşa cum ieri ceteam,
Bunica n-o trimite merinde prin Avram.

*

Terţinele cântate sunt albe vise numa,
Eu însăpentru toamna ce ne îneacă via
Şi pentru tine, bună prietenă de-acuma,
Îmi scot, ca în biserică, spre ceruri pălăria.

Ştefan Baciu

Salutare, Blogolume! 😉

Azi ar fi trebuit să fie luni. Poate mîine…

A fost o vijelie scurtă, urmată de o ploaie la fel de scurtă şi bogată… Televizorul s-a închis brusc, le-a închis tuturor gura, strada s-a întunecat, noaptea a venit cu o oră sau două mai devreme… Gata cu isteria, cu lecţiile despre resemnare, gata cu ziua asta tembelă… Azi ar fi trebuit să fie luni… O zi căreia iau aplicat o moţiune de cenzură. Şi o grevă generală. Experienţa a reuşit: ne-am obişnuit cu gîndul. De mîine mergem mai departe, numărînd cîţi mai suntem pe drum, buimaci spre niciunde.

Îl ascult (şi îl văd) pe Bob Dylan (cu un lung popas la Moţu Pittiş), îl citesc dintr-un vechi Andrieş

Poate mîine
(One Too Many Mornings)

Nu sînt cîinii care latră, nu e luna care tace
Ziua a fugit încolo, noaptea a venit încoace
Dacă vii în astă-seară tot aici mă vei găsi
O să-mi zici iar „Bună seara”, eu n-am să-ţi răspund, să ştii

E un om la colţ de stradă pe-unde trebuie să treci
O să se uite după tine cînd dimineaţa o să pleci
Seara îmi vei povesti cum ai roşit cînd te-a văzut
Eu n-o să cred nici o silabă, tu o să crezi că te-am crezut

Am păşit în astă-seară peste-un prag mult prea înalt
Înapoi a rămas cerul, şi-nainte, doar asfalt
Buza ta avea la colţuri picături curate
Dacă mi-ar fi fost doar sete şi tot le-aş fi băut pe toate

Trenurile care pleacă sînt aceleaşi care vin
Gara e o simplă gară, doar oraşul e străin
Ce vreau azi de la tine, mîine iar o să vreau
Însă mîine-i prea departe şi-astăzi, prea aproape-ţi stau

Camera mea ţi-e străină, prietenii mei nu îţi plac
Pînă să-ţi ating obrazul o să mai apun-un veac
Şi-o să ai în loc de pleoape doar petale de cais
Eu voi fi şi-atuncea tînăr, tu vei fi şi-atunci un vis

Nu e luna care tace, nu sînt cîinii care latră
Nu sînt paşii mei cei care se apropie de poartă
Eu de-atunci te aştept, tu întîrzii să vii
Şi-aşa-i fiecare noapte, si-aşa-i fiecare zi.

Bob Dylan

Servus, Blogolume!

Cella îşi ia… un pic, la revedere… dar e… aici. Ştiu drumul… Daurel încearcă un răspuns la o întrebare pe care mi-o pun şi eu… Da, e tot mai… linişte-n colţul ăsta de blogolume… Brightie mă întreabă de poezie… Nu ştiu, chiar mai e? Spleen. Karla mă întreabă cum de mai rezist… Apa trece, încerc să zic… Deea rostogoleşte gînduri prin soare, prin iarbă… Răscoliri. Brush este limpede: „cam asta am făcut şi noi cu ţara…” Cristian şterge un paragraf dar romanul vieţii se scrie mai departe… Andi cîntăreşte trupul iluziilor cu trupul senzaţiilor… Andrei reuşeşte un exerciţiu de imaginaţie. Ca un fior rece…

Nu pricep. Descendenţe…

Am răsfoit în seara asta cîteva dintre însemnările lui Nicolae Iorga. Asta în urma unei căutări pricinuite de un motiv… subiectiv, de o întîmplare oarecare. Căutam nişte versuri, cele din „Brad bătrîn”: „Au fost tăind un brad bătrîn/ Fiindcă făcea prea multă umbră…” Le-am găsit, le-am citit şi gîndurile cu pricina mi s-au mai liniştit… Şi în cartea asta „N. Iorga – Ultimele” (Editura „Scrisul Românesc”, 1978), cum spuneam, am găsit însemnările, notele, editorialele, poeziile lui Iorga din 1940. Ani de restrişte. Ultimele însemnări ale lui Iorga înainte să fie asasinat…
După cîteva astfel de pagini nu poţi să nu te gîndeşti unde sîntem, ce fel de oameni sîntem, care ne sînt elitele, cine scrie „la gazete”, cine ne conduce, cine ţine astăzi discursuri în Parlament! Ce ani, ce cumpeni, ce tragedii… ce oameni, ce fibră şi ce Românie atunci!
Nu pricep care este, unde este filiaţia dintre acea Românie şi asta de astăzi…

Nicolae Iorga

Cu multă pază

Aşa sînt vremile acum, încît orice facem, să fie cu multă pază.
Nu mai e răgazul de a înfăţişa teorii şi nici de a încerca ambiţii. De jur împrejurul nostru, tot echilibrul lumii s-a prăbuşit, şi silinţi desperate vor trebui să se facă pentru ca să se ajungă din nou la o parte măcar din ceia ce a fost.
De aceia nu pot fi în de ajuns criticate trei categorii de oameni: conducătorii grăbiţi spre mărturisiri, care nu-şi au locul acuma, oamenii politici cari se îmbulzesc spre conducere şi frămîntătorii de teorii care nu se pot încerca pe pielea noastră.
Grozava noastră suferinţă să ni fie de învăţătură…

(din „Neamul românesc”, 9 august 1940)

P.S. – Cîntecul ăsta l-am mai postat cîndva pe aici, ştiu… Da’ zău dac-am găsit altceva mai potrivit…

Înţelesuri tîrzii… În oglindă

Nu mai ţinea minte de ce, atunci cînd venise să-şi recupereze de la criticul cu barbă, fumător de pipă, dosarul cu poezii lăsate spre publicare, acesta-i spusese doar atît: „Hmm… Mallarmé... Pune mîna şi citeşte Mallarmé. Şi după aceea Apollinaire!” El începuse cu acesta din urmă lăsîndu-se probabil furat în mirajul său aparent uşurel şi, fără îndoială, erotic… Mallarmé i se părea mai colţuros, mai „abscons” şi pe vremea aceea nu se dădea în vînt după descifrări, după esenţe, ci după toate cele… fruste. Toate gîndurile astea acum se mai leagă doar de o fişă, de un bileţel agăţat cu o agrafă de coperta acelui dosar care nu-i mai spune nimic. Chiar nimic.
Şi totuşi, într-o zi ca asta, amorţit şi doritor de primăvară, cu nostalgii franţujite, se apucă să citească în oglindă: Mallarmé – Apollinaire. O „Citire” în gîndul că-i va aduce ceva din senzaţiile de atunci şi, eventual, un tîrziu înţeles al celor spuse de criticul cu barbă, învăluit în fum de pipă:

Stéphane Mallarmé
Desprimăvărare

Morbida primăvară, din nou, a încălcat
Seninul regn al artei, o, iernile lucide,
Şi-n trupul meu de care un sînge trist decide,
Se-ntinde neputinţa într-un prelung căscat.

Crepuscule zac, albe, în craniul ce mi-l strînge
Un cerc de fier ca între pereţi de sarcofac,
Pe cînd eu dibui după un vis frumos şi vag
Pe cîmpul unde seve se lăfăie, nătînge,

Şi cad, răpus de-atîtea arome mult prea tari,
Iar visului săpîndu-i cu propria-mi faţă groapa,
Muşcînd din brazda caldă sub lilieci amari,

Mă-ntreb dacă plictisul o să-şi retragă apa…
– Azurul, însă, rîde pe gardurile vii
Şi ciripitu,-n soare, al păsărilor mii.

(Traducere de Şerban Foarţă)

Guillaume Apollinaire
Aud o pasăre-undeva

Aud o pasãre-undeva
Cred cã-i sufletul tãu de veghe
Printre soldaţii de-o para
Şi vraja-mi picurã-n ureche

Ascult-o cît de tandru cîntã
Pe care creangã nu pot spune
În zi de lucru si-n zi sfîntã
Cîntarea-i rostul meu pe lume
Ce mai pot spune, zice despre ea
Când totul e metamorfozã
Sufletu-i tril pe o zmicea
Inima-i cer si ceru-i rozã

Pentru soldati ea e iubire
Iubirea mea e doar o fatã
Iar roza-i mai putin uimire
Ca pasãrea-n azur zburatã

Inimã-albastrã de copil
Iubire-a inimii celeste
Repetã-le prea blîndul tril
Mitralierelor funeste

Ce latrã-n zare ca si cum
Însãmînteazã frig în astre
Zile si nopti îsi vãd de drum
Iubire-a inimii albastre

(Traducere de Ion Roşioru)

Lecuirea genunchiului. Pete mov pe saltea

Cînd sînt bleg sau indispus sau cînd nu-mi intra nimic în voie sau cînd foaia de hîrtie (monitorul, tastatura, în fine!…) mă intimidează, uneori, arunc o privire prin memoria ascunsă a genunchiului lumii. Este acolo o cămară în care se adună căutări de aiurea. Cămara de căutări, aş boteza-o… De unde vin acestea şi încotro cred cei care mă interoghează astfel că vor duce, habar n-am. Melanjul dintre întîmplările zilei şi zburdălniciile virtuale mă uimeşte zi de zi. Am ales doar cîteva – sunt sute, mii!…- astfel de cioburi de cuvinte şi gînduri renunţînd la tentaţia de a le răspunde sau de a le pune în propoziţii. Unele ar merita asta, altele spun totul. Pînă atunci, totul seamănă cu un… poem postmodern. 😉 Poate ar fi interesant să intru în joc într-o zi. Asta ar putea face parte din… lecuirea genunchiului, pe o saltea cu pete mov. 🙂

-PSD rame cu ghiocei
-Poezii frumoase si urate
-Genunchiul imagini
-Eminescu este atat de mult al nostru
-Cea mai frumoasa fata din romania
-AG Weinberger este membru al masoneriei
-Ce este genunchiul?
-Cuvintele la cintecul inger pierdut
-Derdelusuri in ploiesti
-Paloarea vorbitoare poezie
-Poze pasarea phoenix
-Gasca cangrena din valeni dambovita
-Poezii de la multi ani
-Vindecarea genunchiului
-Karla dama companie
-Lecuirea genunchiului
-Conspiratia lumii
-Pete mov pe saltea
-Lista cu basme rusesti ecranizate
-Cuvinte despre ochi
-A cadea pe ginduri
-In orasul care ploua gen liric
-Poezii despre limba rusa fara author
-Spaime in somn
-Iarna se aseamana cu?
-Renunta la ochelari flavius
-Poezi frumoase despre un zambet frumos
-Junghiuri intercostale
-Ritual la rascruce de drumuri
-Plantele si animalele si omul
-De dorul tau flavius
-Masina de autovidanjare
-Ruşinea în politică
-Criptograma neprihanita
-Poveste de dragoste falsa din blogosfera

Ce bine e acasă! Cod galben de criză

E vineri seara. Momentul săptămînii în care unii renunţăm la încă un rînd de piei, ca şerpii. Sau ziua în care nu ne mai e jenă să ne lăsăm cozile să ne cadă printre pantofii din hol. Ziua după care tînjim şi strîngem din dinţi ca nişte atleţi pe ultimele respiraţii de dinaintea ultimilor metri ai cursei de 5000. Venim Acasă, de oriunde am veni şi orice am fi avut sau nu de făcut. Şi cel mai fioros şi ticălos crocodil cred că devine… uman vineri seara şi recunoaşte că de fapt nici el nu crede cît de jigodie se arată în restul zilelor. „Luptători, supravieţuitori, învingători, suntem tari, frate!”, îşi zic crocodilii, cînd intră în casă… vineri seara. Şi îi cuprinde instantaneu o moleşeală casnică sau boemă 😉 Asta îmi aminteşte o frază din Cioran pe care am redescoperit-o:
„Munca adevărată, care ar fi o activitate de continua transfigurare, a devenit o activitate de exteriorizare, de ieşire din centrul fiintei. Este caracteristic că în lumea modernă munca indică o activitate exclusiv exterioară. De aceea, prin ea omul nu se realizează, ci realizează. Faptul că fiecare om trebuie să aibă o cariera, să intre într-o forma de viaţ care aproape niciodată nu-i convine, este expresia acestei tendinţe de imbecilizare prin muncă. Să munceşti pentru ca să trăieşti, iată o fatalitate care la om e mai dureroasă decît la animal. Căci la acesta activitatea este atît de organică, încît el n-o separă de existenta sa proprie, pe cînd omul îşi dă seama de plusul considerabil pe care-l adaugă fiinţei sale complexul de forme al muncii. În frenezia muncii, la om se manifestă una din tendinţele lui de a iubi răul, cînd acesta este fatal şi frecvent. Şi în muncă omul a uitat de el însuşi. Dar n-a uitat ajungînd la naivitatea simpla şi dulce, ci la o exteriorizare vecină cu imbecilitatea. Prin muncă a devenit din subiect obiect, adica un animal, cu defectul de a fi mai puţin sălbatic.
În loc ca omul să tindă la o prezenţă strălucitoare în lume, la o existenţă solară şi sclipitoare, în loc să trăiască pentru el însuşi – nu în sens de egoism, ci de creştere interioară – a ajuns un rob păcătos şi impotent al realităţii din afară. Ideea (…) este că munca în exces diminuează personalitatea umană, cu cât munceşti mai mult, cu atât te transformi mai mult într-un automat, robot.
Ţi se diminuează sau chiar dispare timpul să-ţi pui întrebari, să gîndeşti, timpul destinat contemplaţiei, artei, amicilor, persoanei iubite, adică exact ceea ce ne defineşte ca oameni. Viaţa ţi se petrece într-o rutină obositoare (de la a da cu sapa, pîna la a aduna cifrele într-un cabinet de contabil şi chiar pînă la a preda aceeaşi materie, ani de-a rîndul, elevilor de aceeaşi vîrstă), pe care cînd o termini, nu mai poţi face altceva decît să dormi, pentru a o putea lua de la cap a doua zi (…). În consecinţă, repet că cei care umblă după plăceri scumpe, chiar dacă au, uneori, un mic plus de satisfacţie dintr-o mîncare luată la un restaurant de lux, faţă de cea luată la cantină, sunt per total în pierdere, dacă au făcut nesăbuinţa să muncească pentru a avea banii pentru respectiva distracţie.”

Mda… alteori, şi vineri seara, şi acasă, te poate izbi un… cod îngălbenit de un ger de crapă pietrele. Şi-n loc de orice altă tentaţie sau pe post de… inspiraţie îţi încolţeşte-un gînd… precaut pentru tot weekendu’: „E criză, frate, ai grijă ce laşi să-ţi treacă prin cap! Ai grijă ce spui!” Şi ca un crocodil deştept ce te afli înteţeşti focul cu culmile disperării 😉

Gîndurile celorlalţi. Înaintea alegerii

Ascultam glasul sfătos al bunicului/Şi îl priveam cum taie pâinea mare şi rotundă/Nu înainte de a-i face o cruce pe spate. Apoi… mi-am dat seama că în toate amintirile mele un rol important îl joacă lumina şi liniştea din jurul meu.
Cu toate astea nu pot să nu mă gîndesc şi la bâlciurile de odinioară şi la trasul la ţintă în vreme ce întrebarea care rămîne, precum şi răspunsul este: se poate face primăvară cu o singură floare?!? Tare îmi este teama că nu!… Cum la fel de bine ştiu că biblia şi pumnul în plex nu au nicio legătură una cu alta. Ceea ce, fără doar şi poate, este la fel de important decît că nimeni nu va câştiga duminică alegerile. Doar vom afla cine va fi noul preşedinte şi atât. Nimic nou sub soarele românilor unde acesta apune cam des în ultima vreme. Dar numai atît despre povestea asta, pînă mîine, poimîine probabil.
Aşa că mai rămîn încă o seară, chiar dacă de decembrie, seară prevestind o alegere, la ale mele cu ciudata senzaţie că eşti omul care te naşti şi te risipeşti odată cu o toamnă, senzaţia că aş putea spune cuiva asta, sau să mi-o spun mie! Şi poate ar fi chiar mult mai interesant acum, înainte vîltorilor şi adrenalinei de mîine să conştientizez că locuitorii Planetei 51 trăiesc şi ei cu frica unei invazii extraterestre. Dar ce mai contează… Paşii mă poartă pe acelaşi drum astăzi bătătorit. Pe aceleaşi trepte măcinate de vreme. În acelaşi hol imens cu ecouri reci şi coloane care nasc fiori în suflet. Un mic ocol… Iar, în cele din urmă, o să citesc ceva din Pavese. Nu cred că o să adorm nici noaptea asta.
Confuz, încerc să-mi confecţionez o scuză: ca o cutie a Pandorei îmi simt sufletul şi încerc să nu împroşc lumea cu veninul urii şi negura dorului.
Mai bine, ştiu, ar fi fost să particip şi eu la un Moş Nicolae Tweetmeet decît să las iar şi iar liber gîndul că  supravieţuim zi de zi în seri plăpande fără aer, dar cu un optimism strecurat pe sub uşă…ce umple camera de picături de încredere şi…vise colorate. Dar vine mâine…şi suntem victime şi putem constata că fericirea a plecat în zori, nu m-a aşteptat cu cafeaua dulce pe care mi-o promisese…
Aşa a arătat, neinspirat, seara asta, dinaintea serii de mîine, a alegerii, împreună cu nişte dureri ascuţite şi încheiată nedesluşit, fără sens, într-o celulă…

P.S. Uneori e simplu să scrii cu gîndurile celorlalţi… Să ai impresia că pot fi ale tale, să ai impresia că le înţelegi. Pînă în momentul în care trebuie să le pui… diacriticele! Iar Dalma mi-a plăcut de la bun început, cum probabil cineva îşi mai aminteşte 😉

Căutînd Dorul… Alb pe negru

Îi era dor de „ceva”, nu de „cineva”… A alergat acasă căutînd nişte rînduri, nişte cuvinte, pe care nu le citise dar le ştia „acolo”. Bănuia, ştia aproape, că astăzi le va găsi răsfoind doar, la întîmplare, o carte scoasă la întîmplare, cu ochii închişi, din raftul de sus al bibliotecii. Îi era dor de ele, aşa cum sunt,  scrise alb pe negru, de citit, de priceput şi nu de explicat.  Ştia că nu în fiecare zi poate avea o asemenea ocazie, mai ales că pierduse multe alte ocazii. Căutînd Dorul…

Părintele Dumitru Stăniloaie,
din „Reflecţii despre spiritualitatea poporului român”:

„Există trei elemente reprezentative pentru spiritualitatea românească, fără echivalenţă în cultura altor popoare: colinda, doina şi dorul.
Dorul este un sentiment greu de definit. El nu e numai gândirea cu plăcere la fiinţa iubită, dar depărtată; nu e numai simţirea unei necesităţi de a fi cu ea; nu e nici numai transfigurarea chipului ei, datorită distanţei şi trebuinţei de ea. Ci în dor e prezentă într-un fel propriu şi în grad foarte intens o duioşie, un sentiment indescriptibil, în care inima se topeşte de dragul fiinţei iubite.
Dorul e apropiat de tandreţe, dar are un caracter mai spiritual decât aceasta.
Dorul e duioşia distanţei, frânată de meditaţie.
Dorul e mărturia comuniunii adânci, duioase şi lucide, în care trăieşte poporul român.

„Cântecul de dor şi jale” e cântat de român când e singur. Cântarea lui în cor e pentru spectacol, nu din pornirea spontană de a da glas dorului real.
Neamţul nu cântă când e singur. Pentru el, cântarea e un lucru organizat, un cor, o chestiune ritmic-estetică şi de distracţie. El cântă solo, în cor, pentru acelaşi efect armonic estetic. Rusul cântă şi singur, cântă şi în cor, cu toţi, sau solo. Când cântă în cor, cu toţi, sau solo, urmăreşte efectul armoniei şi al puterii care depăşeşte persoana. Căci solo-ul lui e depersonalizat prin încadrarea precisă în ordinea armoniei. Grecul şi reprezentanţii popoarelor mediteraneene cântă când sunt singuri, dar cântecele acestea n-au în ele nostalgia dureroasă a dorului, ci sunt prea declamatorice ca să exprime acea nostalgie.
În cor, românul nu cântă solo, ci cântă cu toţii, dar într-un mod că se aude vocea fiecăruia fără să se piardă armonia. Românii cântă pe rând, când cântă împreună, dar nu solo, adică acompaniat de cor. Cântă împreună pentru bucuria de a fi împreună, fără să se piardă într-o armonie impersonală. Umanul e mai mult decât armonia impersonală. Sau cântă pe rând pentru a se remarca fiecare, modulând fiecare într-un chip propriu o cântare comună. Românul e personal în cântecul dorului şi în cântecul executat în comun, sau pe rând, dar persoana este legată de celelalte persoane.
Dorul românesc stă în legătură cu personalismul comunitar al poporului nostru, şi poate cu al popoarelor din Estul şi Sud-estul Europei, părtaşe la aceeaşi spiritualitate traco şi slavo-bizantină.”

„Îmi eşti necesar mie nu pentru a te face subordonatul meu şi slujitorul meu, ci pentru a-mi fi tu mie centrul meu de preocupare şi de slujire. Îmi eşti necesar pentru a înlocui grija de mine cu grija de tine, pentru a te pune în locul eu-lui meu.”… mai spunea Dumitru Stăniloaie, născut într-un noiembrie, acum o sută şi ceva de ani, în „comitatul Braşov”. Născut şi niciodată… „murit”…  Atît.

Genomul… Blogolumii

Ieri şi azi am primit şi eu în dar acea „diplomă” virtuală cu „Blogul de Aur”. S-au gîndit să mi-l ofere Mami Nineta, Mădălina, Mirela şi Ion…  Fiecare dintre ei m-au bucurat cu puterea acestui gest şi pentru fiecare am prea puţine cuvinte de mulţumire. (Nu-i aşa că aici în blogosferă „a mulţumi” e cel mai răsfăţat verb iar mulţumirile de aici sunt mai pline de sens şi conţinut decît mulţumirile… cotidiene, aproape rutinate?) Şi aşa am preluat „ştafeta”. Este acesta un joc ingenios cu rezonanţe de leapşă care însă nu aruncă „în lume” un top pe varii teme ci bloguri şi, mai mult decît atît, oameni. Un „joc” ale cărui rădăcini nu le-am căutat şi care e posibil să devină altceva decît a dorit cel sau cea care l-a pornit.  Am remarcat oriunde am găsit aşezată această diplomă că mare parte din cei… laureaţi au încercat să adune în „clasamentul” personal bloggerii şi blogurile de suflet, cele la care rezonează chiar în dauna exigenţei privind conţinutul sau forma. „Blogul de aur” e semnul multor amiciţii născute în blogosferă, al multor întîmplări emoţionante, al unor întîlniri pe cît de imposibile în realitate pe atît de bulversante aici. Comunicarea, comuniunea, empatia asta atît de vie sunt cele ce au modelat, cred eu, genomul blogolumii (şi iertată să-mi fie, de către cei foarte riguroşi utilizarea forţată, poate, a termenului).

Îmi e imposibil să pun de la 1 la 10 doar zece bloggeri dragi, într-o ordine „axiologică”, sau în… dezordine, chiar dacă nu mi se cere asta.  Îmi e imposibil să aleg doar 10 oameni, doar 10 bloggeri! Aş putea face, eventual, grupuri de câte 10, şi i-aş aranja alfabetic :). Dar tot n-aş fi împăcat! Aş putea face un nou… metatext pe tema asta dar totuşi voi alege alt subiect, altădată, pentru aşa ceva. Şi chiar cu riscul de a nu respecta regula jocului pînă la capăt voi acorda „Blogul de Aur” tuturor dragilor mei prieteni de aici, celor găsibili sau chiar absenţi din blogolumea asta a mea. Celor cărora le răspund mai des, cărora le las cîte un cuvînt, din cînd în cînd, dar şi celor pe care pe nedrept îi uit deseori prea mult timp.

Aş vrea însă ca toţi să ştiţi că vă preţuiesc în egală măsură că nu vă ignor şi nu am făcut asta niciodată, chiar dacă uneori sunt ingrat în răspunsuri, şi că mă înclin în faţa strădaniilor şi pasiunii voastre de a vindeca doar prin cuvinte o lume ce părea definitiv bolnavă de înstrăinare.
album_pic[2][1].jpgpremio (1)
P.S. – Şi, aşa cum se cuvine, un cadou, vouă, aşa, ca din… „Genunchiul Lumii”: muzica lui Yanni pe vioara lui Samuel Yervinyan…

Gînduri de-o zi. În acvariu

Azi a fost un cutremur. Respectabil, după măsurători. Nu l-am simţit. Venea de departe. Probabil la fel cum nu am simţit nici multe alte cutremure. Cum am lăsat să treacă pe lîngă mine multe alte… cutremure! Se spune că unii oameni, ca să nu mai zic de animele, presimt cataclismele. Se zvîrcolesc sau schelălăie, după caz. Oi fi un nesimţit!… Nu mă zvîrcolesc, nu schelălăi. Probabil nu aş simţi nici măcar un tsunami. Sau ar fi trebuit să fiu mai… sudist şi mai… trendy?
Azi a murit un alpinist. Ajunsese acolo unde eu nu o să ajung niciodată. Am şi eu… vulnerabilităţile mele…
Banalul cotidian cu de-alde Udrea, Băsescu, Mazăre şi Boc-nostalgicul mă lasă tot mai rece, asemeni gheţarului ăluia din Alpi, asemeni sîngelui rece al celor doi medicinişti de Timişoara, criminali. Nu am de unde alege, nu am opţiuni, în afara celei a răului cel mai mic… Mic, mic, mic… Măsurile anti-criză nu-mi mai spun nimic astăzi. Poate mîine? Nici fotbalul.
Cred că o să-mi iau un acvariu (chiar dacă ştiu că numai îmblînzirea apei durează vreo două săptămîni!) şi o să scufund în el toate ştirile şi toate gîndurile de-o zi, în chip de xipho, neoni sau guppy. Dacă nu voi uita să oxigenez amalgamul, dacă nu voi uita să schimb apa, o să mă uit la luptele din acvariu, ca la televizor, ca la un film românesc bun sau o să ascult un tînăr trubadur rus, cam de seama mea, Serghei, mort deja cu mult înainte să-l descopăr. Cu mult înainte să afle de emoţia muzicilor lui care, au umplut şi dat pe-afară gîndurile de-o zi dintr-un acvariu.  Sau, poate, într-o zi o să scap şi în cubul ăsta de sticlă neinspirat un piranha ori o picătură de gripă porcină, din Argentina…

Vinuri nobile şi întrebări obligatorii

AG Weinberger a fost şi a rămas una dintre marile mele… slăbiciuni în materie de muzici. „Sound-ul” şi ghitara lui nu mă duc însă cu gîndul doar la virtuozitate, la stil, ci şi la un soi deosebit de comunicare, aşa ca un… vin de viţă nobilă. Muzica adevărata este cea care vorbeşte, indiferent dacă dispune sau nu de… cuvinte, sau cu atît mai mult. Iar experienţa întîlnirii live cu AG Weinberger o recomand oricui are ocazia să o trăiască, căutat sau mai bine… spontan. Să o trăiască!… Recunosc însă că nu l-am mai ascultat de ceva vreme. Zilele astea însă, surpriză! Şi nu mă refer la cine ştie ce revelaţie pusă sub semnul noutăţii muzicale…
Am descoperit, pe aici prin blogosferă – unde, nu-i aşa, se întîmplă minunăţii! – blogul lui AG Weinberger. Şi am realizat că artiştii mari comunică prin toţi porii, chiar dacă strălucesc poate mai mult printr-o anume latură a creativităţii lor. Şi mă refer strict la aceia care comunică neostentativ, nu-şi fac din asta un scop în sine şi nu devin o maşinărie mediatică pusă pe profit. Aici am găsit un text, „Just Let It Be…” care cred că poate fi citit de oricine din altă perspectivă. Iar eu îl găsesc şi savuros, nu numai revelator, şi m-a şi întors spre blues-ul lui AGW.
Cîţi ne respectăm rostul, cîţi nu ni-l pierdem pe drum, cîţi nu devenim „pathethici” fără să ne dăm seama?… Sunt întrebările la care ne obligă un artist să răspundem.

P.S. – Sunt tot mai tentat să vorbesc cît mai puţin, la o limită… igienică, despre… asta. Oare nu ar trebui ca tot mai mulţi, covîrşitor de mulţi, să nu-i mai băgăm în seamă pe… ăştia? Atunci să vezi dramele (ne)notorietăţii! 🙂 zvîrcolindu-se prin pieţele publice la ore de maximă… ne(audienţă)!

În aşteptarea ploilor şi furtunii de duminică. Despre infern şi ocări

„Nu-i nevoie de flăcări şi smoală. Infernul sunt ceilalţi”, aşa a rămas, după Sartre… „Cu uşile închise” s-a jucat la Braşov anul trecut parcă, în primăvară. Dar parcă jucăm piesa asta în fiecare zi, ne otrăvim în fiecare zi prin simplele noastre vecinătăţi în care nu ne putem abţine să nu ascundem şi altfel de gînduri şi interese. Dar Sartre altceva a vrut să ne spună. Şi am găst şi copiat mai jos expunerea lui…
Şi… şi mai jos, într-o deplină legătură, o pagină memorabilă din „Jurnalul fericirii” lui Steinhardt despre ocările şi lătrăturile noastre. Cîţi dintre noi realizăm că ele chiar sunt păcate capitale? Cîţi dintre noi nu lătrăm în fiecare zi chiar şi la cei dragi, fără să ne dăm seama că, de fapt, fără ei nu existăm?

Gînduri de duminică, în aşteptarea furtunii şi ploii torenţiale care se anunţă din nord… Ce duminică toridă! Ce întîmplare să stea sub steaua zilei ăsteia de 21 iunie şi Sartre, existenţialistul, şi Steinhardt, călugărul evreu care, şi-a făcut din închisoare altar! Cu ce folos? Doar al unor texte?…

„Când scrii o piesă, există întotdeauna motive ocazionale şi preocupări profunde. Motivul ocazional a fost, atunci când am scris “Cu uşile închise”, în 1943, începutul lui 1944, pentru că aveam trei prieteni şi voiam ca ei să joace într-un spectacol, pe un text al meu, fără ca vreunul să fie avantajat (n.n. unul dintre ei era Albert Camus). Voiam, aşadar, ca ei să rămână împreună, tot timpul, pe scenă. Pentru că, m-am gândit eu, dacă unul dintre ei iese, va părea, în acel moment, că ceilalţi au un rol mai important. Voiam deci să îi ţin împreună. Şi mi-am spus: cum pot ţine împreună trei persoane fără ca vreuna să iasă vreodată? Să le ţin pe scenă până la final, ca pentru totdeauna? Atunci mi-a venit ideea de a le plasa în infern şi de a-l face pe fiecare, pe rând, călăul celorlalte două. Acesta este motivul ocazional. (…)
Însă, mă preocupau la acea vreme, teme mai generoase şi am dorit să exprim în piesă mai mult decât îmi oferea situaţia despre care v-am vorbit. Am vrut să spun: infernul este în ceilalţi. Dar expresia infernul este în ceilalţi a fost întotdeauna greşit înţeleasă. S-a crezut că am vrut să spun cu asta că raporturile noastre cu ceilalţi sunt întotdeauna otrăvite, că sunt mereu raporturi infernale. Dar, de fapt, altceva am vrut. Am vrut să spun că dacă relaţiile noastre cu ceilalţi sunt strâmbe, viciate, atunci ceilalţi nu pot însemna decât infernul.
De ce? Pentru că ceilalţi sunt, în fond, ceea ce este mai important în noi înşine pentru propria noastră cunoaştere de sine. Când ne gândim la noi, când încercăm să ne cunoaştem, folosim de fapt informaţiile pe care le au deja ceilalţi despre noi. Orice aş crede despre mine, întotdeauna părerea celuilalt e acolo. Şi deci, de fapt, sunt în infern. Există mulţi oameni pe lume care sunt în infern pentru că depind prea mult de judecata celorlalţi. Iar asta arată clar importanţa capitală pe care o au toţi ceilalţi pentru fiecare dintre noi.(Jean-Paul Sartre despre “Cu uşile închise”)

„…cred că păcatul supărării şi al enervării este mult mai grav – decît păcatul trupesc n.n- Insul  care, într-un magazin, în autobuz sau în tramvai, ori la birou ori la o coadă se enervează şi se răsteşte, insultă şi-şi iese din fire, nu numai că se dă urît în spectacol, dar se şi rupe cu totul de Dumnezeu. Cred că în toate bordelurile Parisului, Hamburgului şi Singaporelui, ba în toate localurile de pierzanie ale tuturor porturilor şi metropolelor lumii, în ocnele Guyannei, în temniţele de la Sing-Sing şi Dartmoor, păcatele săvîrşite nu strigă mai disonant şi mai jalnic la cer decît icnirile, certurile din senin şi insultele gratuite proferate, cu o ură vitriolată, de arţăgoşi şi îmbufnaţi. (Crimele, furturile, depravările au o oarecare legătură cu nedreptăţile şi complicaţiile lumii, harţa însă nu.)
Supărările acestea – pe care nici nu le luăm în seamă, deşi dacă ne ciocnim de ele ne ustură ca un corosiv – nu sunt de fapt simple supărări, ci dezvăluiri ale unei stări sufleteşti de neîmpăcată opoziţie cu lumea creată de Dumnezeu; ale unei îndărătnice şi imense îndepărtări de la recunoaşterea deşertăciunii celor lumeşti. Dintr-odată cel din urmă fleac ia proporţii şi prinde vîlvătăi şi pune în cumpănă toată măreţia facerii şi toată bucuria de a trăi. Omul e ancorat în diabolism, prins în nisipul mişcător al mîniei gratuite. Vicleanul, aici, cu adevărat îşi merită numele, cîştigă sută la sută şi fără nici un efort.
Dar vorbele! Vorbele acelea la nivel de muşcătură de cîine ce se repede pe furiş, la nivel de lătrături schelăcăite şi colţii arătaţi de dincolo de gard; care desigur nu stau în corelaţie cu involuntara îmbrîncire sau cotul atins în treacăt, ci sunt însuşi vărsătura satanei. Tocmai contrariul supărăciosului îl prezintă Sf. Apostol Iacov (3,23) drept pildă de urmat: „Pentru că toţi greşim în multe chipuri şi dacă nu greşeşte cineva în cuvînt acela este bărbat desăvîrşit, în stare să se înfrîneze în întregime”. De grele păcate avem prilej a ne înfiora, pentru mine nici unul nu-mi pare mai străin de afirmaţia că împărăţia mea nu este din lumea aceasta, decît turbarea verbală a nervosului din autobuz. Soluţia descărcării prin insulte în autobuz e meschină şi e şi laşă pentru că-i fără risc.
Dacă un om, cu adevărat, nu crede în Dumnezeu, e mai bine să meargă pînă la capătul convingerii lui, ca Ivan Karamazov, şi să-şi omoarte tatăl, direct sau printr-un Smerdiakov. (…) E mai cinstit. Şi-mi vine a crede – întemeiat pe Luca 16 – că Dumnezeu se va uita cu mai puţină mirare la un apostat, un ucigaş sau un hoţ decît la cel care-l trădează în obscuritatea sudălmilor şi ocărilor împroşcate într-o aglomeraţie.” (Nicolae Steinhardt, 1965, în „Jurnalul fericirii”)

Metatext bricolat din blogotecă

O fi sau n-o fi revoluţie la Chişinău? O fi lovitură de stat? Moldova plânge, aflu, văd, aud surprins că vreo cîteva sute de tineri au ieşit solidari în stradă şi prin oraşe din ţară… Dar mă încăpăţînez să încerc să mă ţin şi azi ceva mai departe de perdeaua aia de fum. Chiar şi de o Italie cutremurată, de un Băsescu pierzător, de scenarii şi arestări ori de un Gigi erou. Apoi observ că fumul şi isteriile zilnice mă lasă tot mai indiferent... Primăvara o fi de vină, cu tot alaiul ei de astenii, de flori de cireş şi îndrăgosteli. Aşa că, iată, dau o raită prin blogoteca-mi personală, aici unde se întîmplă lucruri mult mai cuprinzătoare decît ar crede un Ion Cristoiu (pe care altfel îl stimez) care preia şi el o subţirică şi… intelectualistă prejudecată şi vede în bloggeri tot nişte frustraţi care, nu au altundeva loc să scrie

În momente din astea de confuzie, de mizerie citadină uneori acolo unde te aşteptai mai puţin, de injustiţie poate, ar fi ok să reînvăţăm să privim în urmă pentru a desluşi ce este cu noi. Ne vom da astfel seama cît de insignifiante ne pot fi problemele şi ne vom lămuri. La fel, rămîn fidel gîndului că în vremuri din astea, crizate, pline de umbre, întoarcerea la cărţi, tipărite sau nu, la muzee, la cetăţi, la muzici, regăsirea culturii astfel şi a comunicării ne pot salva, ne pot face să credem în umanitatea noastră. Acestea, laolaltă cu privirea spre lucrurile mărunte. Nu atît de mărunte însă, încît să nu ne mai dea o dată de gîndit asupra  putinţei zborului, asupra resurselor nebănuite din noi.

În felul ăsta cred că nu ne vom mai mira sau ruşina de firescul nostru. În felul ăsta am putea noi înşine să ne fim mai suportabili, să ne putem privi iar în oglindă, să ne oglindim în apă. Ştiu, uneori adunarea de cuvinte nu e mereu totuna cu adunarea de gînduri, poate fi însă un soi de poezie. Aşa mi se întîmplă acum, departe de murmurul unor talk-show-uri din care nu (mai) înţeleg nimic, departe de perspective care ar trebui să mă revolte. Dincolo de sensuri, bricolajul acestei clipe poate deschide bricolajele altor întrebări

Mişcarea omului printre animale şi plante, materiale şi imateriale

Flavius, dezbracă-ţi inima
şi scoate-ţi durerea de pe tine
şi spală-ţi amintirile Flavius
Miroşi tot din prea multe aduceri aminte!
Mai odihneşte-te şi tu
în timp ce îţi spun adevărul, în timp
ce îţi spun timpul.
Ah, tu, cît de puţină avere
poate avea lumina.
Nu e vorba de a face un cimitir
şi nici de a ne găsi un loc pustiu
pentru nefiinţă, Flavius.
Un cuvînt în care să locuim
sau în care să fi locuit vreodată,
un cuvînt care să ne dea dreptul de-a avea un trecut,
dreptul la naştere,
Flavius, dreptul de a fi născuţi cîndva
iar nu chinul de a ne naşte tot timpul.

Nichita Stănescu – 1983

nichita1