Sufletul ca o colibă

De mult, îmi plăcea joaca aceea cînd, cu ochii închiși, deschideam o carte la îndemînă și-mi așezam degetul pe un rînd sau paragraf al paginii citindu-l apoi. Am făcut-o și azi, căutînd surpriza de atunci dar și… răspunsul de acum, și aduc rîndurile cu pricina aici, unde mai pot dospi și respira, rezistînd tentației de a le arunca în neant, drept gînd al zilei, într-un bezmetic facebook:…
„12 sept. Un om singur, într-o colibă, care mănîncă grăsime și zeamă dintr-o oală. În unele zile rîcîie cu un cuțit vechi, în altele cu unghiile: cu mult timp în urmă oala era plină cu bunătăți, acum s-a acrit și ca să-i simtă gustul omul își mănîncă unghiile rupte. Și tot așa va face și mîine și întotdeauna. Seamănă cu mine, care-mi caut de lucru în suflet.” (Cesare Pavese, Meseria de trăi, pag.247)

Cesare Pavese - Il Mestiere Di Vivere, Diario 1935 - 1950. (Prima edizione Giulio Einaudi, Torino 1952)
Cesare Pavese – Il Mestiere Di Vivere, Diario 1935 – 1950. (Prima edizione Giulio Einaudi, Torino 1952)

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Un gînd pentru azi

„Cine salvează viaţa unui om, salvează lumea întreagă”, zicea cineva. Restul sunt povești și ipocrizii spoite. Poate, tot o ipocrizie e să spun și eu asta tocmai astăzi. Mai cred însă că îmi stă în putere, cum cred că ne mai stă în putere! Fiindcă e cel puțin stupid, mă gîndesc, să te grăbești să-ți repari televizorul sau frigiderul sau mașina cînd nu mai merg, dar să arunci ușor un om la coșul de gunoi cînd s-a stricat sau ți se pare vechi.
Față de alte zile, astăzi ghena de gunoi mi-a părut mai… plină cu oameni decît cu resturi menajere. Un gînd pentru azi… Atît.
Sărbători Luminate vă doresc, oameni buni!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Gînd de iarnă

După o toamnă fabuloasă, naturii şi lumii li se cuvine-un somn lung… Ce altceva să liniştească nervii frunzelor, nestatornicia apelor, oboseala ierbii, uşurătatea fluturilor? Poate, la fel, ar trebui să se petreacă şi cu oamenii, dar… Dar, nu. Oamenii sunt din altă stirpe, din alt aluat. Universul lor e numai al lor, distinct, glamorous, faimos, în care orice li se permite, chiar şi scrijelitul cu pumnalul în scoarţa minţii şi sufletului iernii. Oamenii trebuie să fie… invers, desăvîrşindu-şi pînă la absolutul absurd, în pragul nebuniei şi morţii: nervii, nestatornicia, oboseala, uşurătatea. Şi, înainte de astea însă, fără odihnă, în viteză, din plin, cele omeneşti: ura, crima, suicidul, ignoranţa, nepăsarea, răutatea, cruzimea.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Fiindcă

fiindcă aveai aşa un gînd
că timpu-i stricat
pietrele făină
vîntul secat
apa fără rouă
albastrul înverzit
drumul cît un ochi de ac
soarele netreaz
luna nedormită
mintea neamintită
şi ochii pe uitatelea,
ai aranjat lucrurile:
Ctrl+Alt+Del.
fiindcă tot erai
din născare
pe picior de plecare.

Foto de F.O.
Foto de F.O.

În care poezia…

…poezia ta-i mîncare pentru îngeri, Vasile,
stai liniştit, le-ai lăsat destulă
şi de sub verdeaţa pămîntului
oamenilor nu are cum să le cadă
vreo firimitură,
îngerii tăi nu mor de foame, Vasile.

Salvador Dali - "The Fallen Angel" (Illustration for Dante's "Divine Comedy" 1951)
Salvador Dali„The Fallen Angel” (Illustration for Dante’s „Divine Comedy” 1951)

Fără. Împrimăvărare

Ce faci cînd ultimul anestezic e pe terminate? Când a ieșit din producție și toate flacoanele orașului-s goale? Ce mai storci pentru câteva picături? Poate pervazul ferestrei şi geamătul luminii, poate manuscrisele mucegăite, poate genunchii, poate șuruburile cârjelor de lemn? Toate se termină: gîndurile, cuvintele, uitările, lenea, lămîile, somnul, nopţile, ceaiul, diminețile. Și atunci o iei de la capăt cu ce rămîne verde, fără anestezice, fără numărătoarea inversă.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

Aerul de deasupra cuvintelor. Inegal

 

 

 

http://laurehinckel.over-blog.com/album-1238006.html
Gheorghe Crăciun (Foto: LAURE HINCKEL, LE BLOG, ALBUM – BALADES)

În vremurile astea, mai ales în aceste vremuri, mulţi dintre noi, ca să supravieţuim ne sprijinim de paranteze. Parantezele, ca o plapumă, ca un refugiu. Paranteze de timp şi de cuvinte. Nu ştiu cum rezistă cei care nu le au, care habar n-au că există.
Trăitor la Braşov fiind, l-am privit mereu ca pe unul dintre iluştrii Cetăţii. Cu sfială, de departe, neîndrăznind să ridic privirea, eu cititorul, chiar dacă în cîteva rînduri am împărţit ceva din aerul aceloraşi locuri: era Scriitorul, Profesorul Gheorghe Crăciun… Nu ştiu ca azi vreo stradă sau vreo librărie, bibliotecă ori şcoală să poarte numele Gheorghe Crăciun. Nici nu i-am zărit vreo statuie pe aici. Poate mă înşel însă… Dar despre nişte „paranteze” vorbeam… Inegale. Despre scriitorul, marele scriitor, despre profesorul Gheorghe Crăciun vorbim azi. Un azi multiplicat de opt ani încoace şi care trebuie dus în mai departele memoriei cu peste putere şi fără zăbavă, de către cei care ştiu, către cei ce nu ştiu. Şi despre o paranteză putem vorbi, nu aceea care minimalizează, nu aceea care exclude, ci paranteza care adăposteşte:

„(Ai fumat o ţigară, te-ai aşezat pe fotoliu, ai răsfoit mai departe în carte, ai căutat mai departe în gînd. Intri în bucătărie şi te întorci cu o farfurie cu struguri. Nişte struguri roşcaţi, bobul mare, pe jumătate copţi. Mănînci absent, te familiarizezi repede cu lipsa de savoare a fructului, cu zgomotele monotone ale blocului, cu murmurul industrial al nopţii. Erai grăbit, te-ai mişcat repede, gesturi eficiente, stereotipe, cotidiene. Boabele ude brumate. Apoi scheletul vegetal uscat. Ţi-ai scos ochelarii şi încerci să priveşti mai de aproape ca printr-o lupă această armătură. Lumea e un ciorchine de fapte şi descrieri. Ce percepi şi gîndeşti, povesteşti. Povestirii i se întîmplă să apară acum acest autor-narator, acest deus ex abrupto, aceşti ochi obosiţi cerîndu-şi drepturile şi atunci povestirea se opreşte. Cel care scrie n-a mai suportat scaunul, masa, foaia de hîrtie, sintaxa, stiloul, aerul de deasupra cuvintelor, ritmul, tăcerea, paravanul lentilelor şi a simţit nevoia să se odihnească în propria sa realitate de miop. Ai mai aprins o ţigară şi te-ai decis în fine pentru această scurtă paranteză. Ceea ce faci e omeneşte scuzabil însă extrem de plictisitor, extrem de neinteresant de redundant la urma urmelor. N-au mai făcut-o şi alţii? Despre biografia ta de serie şi ineditul ei n-are rost să vorbim. Altceva e jurnalul. Aşa eşti verosimil. O persoană. Subiect social la persoana I. Dacă ai obosit, abandonează. Dacă abandonezi, nu renunţa. Ieşi pe balcon şi priveşte oraşul. Respiră aerul. Nu uita acest joc, realul şi fictivul. Caută altceva, o situaţie nouă. Tema e la alegere. Este momentul să te retragi. Fă-ţi un ceai, o cafea, un duş rece. Creează o nouă distanţă. Textul e un ciorchine.)”
Gheorghe Crăciun, „Compunere cu paralele inegale” („Tema la alegere”, pagina 83) (Cartea Românească, 1988)

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Vă mai e toamnă?

Nicicînd, toamnă mai frumoasă… Atît de alintată prelung cu orașul și chiar și cu oasele și cuvintele – pînă la pierderea de sine a acestora din urmă. De ne-ar acoperi și sluțirile și fandosirile, de-ar pune sub frunze nervii, de-ar lungi zilele și de-ar pune copilăria aia bună în loc! Mă uit de jur-împrejur, ghicesc pe după oameni și n-o văd, toamna nu-i… Rupți, urîți, gonaci de suflete și de urlete, ne dăm peste cap drept făpturi rotunde și? Cred că da, toamna e toamnă și superbă și atît. Pe ici pe colo vezi porumbei căzuți de frig. Pe la colțuri inși buimaci, căzuți de umărul stâng, fără timp (prezent, trecut, viitor) puși să aleagă „un ceva”. Unii, înaripați, și-au avut toamna, fără-ndoială, ceilalți n-o au. Toamna-i vreme de depresii și de amnezii, se zice. Era, pe vremea unui Bacovia, aș spune și eu. Și revin, învîrtindu-mă „în jurul cozii”: toamna poate fi și fără noi. Toamna e. E ca atunci cînd un individ fuge să tragă jaluzelele fiindcă-l deranjează la culme soarele (cum îi poate enerva pe unii soarele, nu-nțeleg! sic!) și imediat după aceea aprinde becul… Pe bune, să vă mai intreb? Vouă vă mai e toamnă?

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Ca aerul, ca apa

Cum îi mai spui cînd nu-i mai… spui că este sau că te doare? Te-ai obişnuit, desigur, cu prezenţa ei încă din vremuri amniotice. Şi o ştii acolo şi asta-ţi vine ca o pătură care-şi face treaba fără să-ţi pună şi conştiinţa la lucru. Ba mai mult, nici cuvintele nu-şi mai cer rostul. Altfel zis e ca aerul şi ca apa. Ca aerul şi ca apa pentru un copac, de exemplu. Vremurile par în felul ăsta fără memorie şi ajung să pară chiar fără nervi, fără nevoi. Este şi atît, pur şi simplu. În fiecare zi. Fiecare zi cu privirile şi cu vorbele ei comune. Şi zici că e îndeajuns.
Acum cîteva ore am fost cu ea pînă în piaţă, să o ajut să care nişte plase ce-i depăşeau de data asta cu mult puterile. „Uite, îi zic, hai să-ţi iau un coş flori, aşa ca ăla, că-i tare frumos… Sau unul cu fructe?” „Nu, nu are rost să arunci banii”, mi-a răspuns înteţind paşii mai departe spre ieşirea din bazar. „Da’, o pîine de-asta mare, caldă, de la ţară? Ştiu că îţi plăcea…” „Ai uitat că nu mai am voie? Lasă, nu-mi trebuie nimic”, a zis aşezîndu-şi pentru o clipă sacoşa pe marginea bordurii şi ţintuindu-mă cu privirea-i mare, zîmbitoare şi albastră. „Hai să mergem că-i tîrziu şi nu mai ai timp, trebuie să te duci unde ai treabă…”, a încheiat punînd capăt insistenţelor mele inoportune. Şi ora aceea s-a dus repede spre treburile ei… Altădată, nu de mult, am luat-o şi-am dus-o la doctor, să-şi ia trimiterea şi reţeta, fiindu-mi în drum. Am „aruncat-o” pînă acolo, am lăsat-o „la coadă”, la cabinet. Şi mi-am văzut de restul zilei după ce privirea-i mare, zîmbitoare şi albastră mi-a spus „Mulţumesc”… Mulţumesc-ul acela al ei, care nu cere nimic, care nu-mi reproşează nici măcar aceste nerozii, mulţumesc-ul răbdător ca o ieşire din iarnă. Şi mi-am văzut, ca întotdeauna, de resturile zilelor.
Acum privesc peste ziua de azi şi cu coada ochiului zăresc parcă ziua ei de azi. Singură. Ca toate celelalte.
Cum să-i mai spun că ştiu că este şi că doare? Că mă doare? Că ştiu că în zile, ca într-un dulap, stau rînduite în rafturi şi nevoi şi tristeţe şi urletul liniştii şi tăcerea iubirii? Îndestulate, nu resturi! Cum să-i spun că zilele mele-s la fel cu ale ei? E timp să-i spun! E ziua aia-n care realizez că nu cuvintele-s problema, ci că am binecuvîntarea timpului. Şi ea ştie asta fără ca măcar să i-o spun.

Mulţumesc, CATCHY pentru adunarea acestor gînduri!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Scrisoare pentru Moş

Ce să-i scriu eu respectabilului Moş Crăciun, că doar i-am promis?… Numai de bine şi numai de sănătate. Despre dorinţele-mi de linişte, de minţi limpezi, de gînduri blînde, de fereală la şocuri. E suficient, cred, şi bunul Moş va proceda în consecinţă pentru noi toţi.
Apoi m-aş întoarce la trecutul an şi la trecutul sfert de veac. Ştiţi, circula o vorba, undeva imediat după 1990: „Ce-ai făcut mă, tu în ultimii cinci ani?”, ca un reproş la adresa celor care n-au mîncat salam de soia în anii regimului sucombat. De aici aş fi îndemnat să pornesc la vale şi sunt sigur că fiecare dintre noi ne putem scrie scrisorile privind (şi) din acest unghi. Ba cred că chiar şi numai întrebarea e suficientă în locul nu ştiu cîtor sincere şi inutile confesiuni.
Aruncînd un ochi pieziş peste 2013 aş zice că a fost unul chinuit şi alunecos, peste poate de repede obositor şi rupător de gînduri ceţoase şi de nervi. Aruncînd cu aceeaşi parte de ochi peste anul trecut suprapus ca un şablon peste România mi s-a părut un an pus pe rele şi care s-a dat al naibii de greu de dus. Fără răgazuri, fără cuvinte întregi, fără înţelegeri şi acceptări. Şi un an cu multe, parcă centimetric calculate pierderi de nume şi de suflete. De uitări. Pe ici pe colo doar am întrezărit frînturi din tot… restul. Aşa că dute-n pace, 2014! N-am a te regreta!
Sfertul de veac de aproape privindu-l, pe lîngă chipu-i asemănător unui gînd din zilele trecute, parcă ar fi vrut să se împăuneze, să-şi pună capac cu acest 2013. Dar văzîndu-l aşa ştiu că ar fi nedrept să fie lăsat pe mîna acestui an. Nu, frînturile alea bune au fost si vor fi destule-n sfertul veacului ăstuia. Şi ca depeşa să fie cît de cît întreagă voi zice că anul ce vine musai va fi cel al „restului” acoperind cu bine veacul, timpul şi întrebările de mai sus. Asta o să-nţeleagă Moşu’ din scurta-mi scrisoare.

Servus, Blogolume,
cu La mulţi ani şi mulţam că eşti!

Offline

„Să nu uiţi să-ţi iei ceasul. Ăla bun”, îţi zici. Şi nu uiţi. Dar cu toate astea, întîrzii, nu ajungi, ratezi întîlnirea cu pescăruşii. Cei fără ceasuri.
*
Resimţi o greaţă constantă faţă de mojici şi mojicie. Şi probabil de-aia găseşti cîte-o bucurie răsfoind ba un Cantemir, ba un La Bruyere, ba un Nicolae Filimon. Dar nu trece, se-nteţeşte!
*
Mitocăniei cu patalama, oficială, oficializată şi musai de înghiţit, în poziţie de drepţi, cu frică, din comandamente ierarhice şi date raţiuni superioare i se cuvine un singur răspuns, sfidător, dispreţuitor, zîmbitor: sictirul suprem.
*
Ce ţeapă, ce furt mai mare de atît: să-ţi fie confiscate orele, zilele? E recomandabil să nu răspunzi la asta.
*
„Să-ţi stea dimineţile-n gît? S-o porneşti cocîrjat la drum, cu sufletu-n genunchi şi cordu-n corzi? Zău, scoate-ţi dimineţile din gîtlej, lasă-le să zboare!”
*
Două luni. Atîtea i-au mai fost. Nici nu s-a gîndit să-şi facă bagajele, deşi ar fi avut destul timp pentru asta. Să fi fost prevăzător, să se fi gătit, să fi profitat de ocazii!, l-au apostrofat…  înţelepţii. La ce bun? Tot  nepregătit s-a dus, tot pe nepusă masă.
*
Era o vreme în care morţii se ţineau pe masă. În sufragerie.
*
Mesaje, apeluri, sms-uri, e-mailuri, fax-uri, twitter, radio, tv, laptop, smartphone, tabletă, sateliţi, facebook. A fi (inter)conectat întru a fi profitabil, responsabil, la dispoziţie, socialmente si… economiceşte util, ba chiar spre a fi indispensabil! O iremediabilă iluzie: la marginea hamacului n-ai roaming, wi-fi, breaking-news-uri şi nici priză de doi douăzeci!
*
Mă reevaluez – ca să mai pot coabita cu mine p-aci. Mă dezic, n-am (nu mai am) nicio treabă cu blogosfera. Ea a fost, este si va fi, din moşi-strămoşi în nepoţi a… influencerilor (şi, după caz, a şobolanilor)! Ei să fie sănătoşi! 🙂 (nu dau link, căutaţi pe Sf. Google!)
*
Iluzii, de(zilu)zii, spasme, spaime, deznădejdi, depresii. La ce să te aştepţi cînd te… aştepţi?!
*
Îi era interzis să-şi pună capăt zilelor. Disperat, incurabil, otrăvit, bolnav, părăsit, umilit, dispreţuit, urît, căzut, trebuia să se bucure, să trăiască mort fiind.
*
Găşti, constituanţi, violenţă lucie, margarină, semidocţi, infatuaţi, analfabeţi, ipocriţi, pitzi, demagogi, coabitanţi, jigodii, tupeişti, justiţiari, ordinari, interesaţi, providenţiali, proşti, jaf, jeg, hoţi, ţepari… Nimic nou sub soare.
*
Citat de vacanţă:  „Compasiunea nu înseamnă milă, ci se bazează pe respectarea drepturilor altei persoane şi pe înţelegerea faptului că o altă persoană este la fel ca şi mine.” (Dalai Lama)
*
Prea puţin timp pentru o atît de întinsă, de albastră, de frumoasă mare!
*
În care parcă mai ieri îi scria lumii o scrisoare de amor!…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Zgomot de fond. Balet

Zi primăvăratică, frumoasă, de noiembrie, cu frunze galbene, roşii, sfărîmiţîndu-se sub paşi. Lumini, umbre, culori, aer respirabil. Şi parcă ai vrea să calci atîtea altele cu tocul bocancului. Şi totuşi, în ultima clipă îţi fereşti pasul, îţi rişti echilibrul şi chiar cu teama unei entorse sau fracturi nu o faci. Mergi mai departe ca pe poante, departe de zgomotul de fond incontrolabil. Un balet obositor, încă, pentru tine. Te gîndeşti, de fapt ştii, – naivă consolare – că baletul altora e şi mai greu sau s-a încheiat de mult într-o zi iernatică de noiembrie … Un gînd de o zi, departe de zgomotul de fond insuportabil de ceva… zile.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Corecturi… necesare. Fără erată

Gînd de o zi: Măsurători… Aţi observat? Toată lumea măsoară, toţi cîntăresc orice. Ba mai bine spus, toţi cîntărim şi măsurăm. Apoi comparăm cu unităţile de măsură „date”, trasate după chipul şi asemănarea noastră or a… frustrărilor noastre. De la timp pînă la gramul de mălai, milimetrul de ţigară, centima de cuvînt sau micronul de suflet… Măsurăm performanţa şi judecăm nonperformanţa, cîntărim inteligenţa şi punem metrul de croitorie pe virtute. Punem rigla şi băgăm la dosar munca, şcolile, casele şi familiile. Luăm la ochi suferinţa şi punem urechea pe umilinţă. Cu fervoare şi în viteza unui tribunal infernal, care lucrează pe bandă rulantă întindem şi ne întindem în nenumărate paturi ale lui Procust aliniate în stradă. După sculele (de măsurat sau cîntărit), primite sau dobîndite, unii suntem mai măsuraţi decît alţii sau noi măsurăm şi cîntărim mai… mult decît ceilalţi. Şi cînd ceva nu corespunde „standardelor”, noi sau alţii, „ceilalţi”, punem securea la treabă şi îndeplinim necesara corectură… Unora li se măsoară, li se cîntăreşte viaţa. Fără drept de erată.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 😉

Post de vară. Gînd ondulat

Mă întrebam acum ceva timp unde ni-s cireşele? Duminicale întrebări mai sunt: unde ni-s florile de liliac, dar teii? E iunie, iată şi n-am trecut pe lîngă nici unele din toate astea. N-am trecut sau nu le-am zărit? N-au fost, nu sunt sau mi-s eu prea departe? Am auzit o ştire, cum că toate astea ne-ar fi arhisuficiente pentru a ne simţi fericiţi. La concluzia asta au ajuns nişte… neobosiţi oameni de ştiinţa (nu, nu englezi ci australieni parcă!) 😉
E iunie şi bag de seamă că ăsta ar fi primul meu „post” de vară. Adică aşa îmi încep eu vara, cu gîndul ăsta relativ tîrziu, atîta vreme cît, de regulă, la mine anotimpurile îmi erau timpurii şi îmi creau chiar ceva dependenţe?… Se pare că da, aşa.
Duminicale întrebări, da previzibile. Cum previzibil îmi e şi un gînd ondulat dus spre Lorca, cu muzichia-i cu tot. Constant văd, în… inconstantele mele PDA-uri… 🙂

Federico Garcia-Lorca
Şi după aceea

Labirinturile
create de timp
se prăbuşesc.

(Rămîne numai
pustietatea.)

Inima, izvor de dorinţe,
se prăbuşeşte.

(Rămîne numai
pustietatea.)

Iluzia zorilor
şi sărutările
se prăbuşesc.

Rămîne numai
pustietatea,
o pustietate
ondulată.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!