DCII

În care-s Întorsura Buzăului* cuvintelor.
*în care-s pentru cuvinte ce este Întorsura Buzăului pentru frig.

Anunțuri

Moft de-o iarnă

Spuneam cîndva… „mi-e vară încă…” Dar uite cum se-ntoarce vremea şi vremurile şi azi aş zice că tare-aș vrea să-mi fie iarnă! E nefiresc acest februarie, cum nefirești au fost și decembrie și ianuarie. „Prea cald pentru luna mai?”. Da, cald ca-n mai de cîntă dimineața mierlele buimace sub geam. Ce vrea să însemne asta? Niște tulburări meteorologice?… Probabil. Dar dacă-s pe-aici și alte tulburări? Mă uit în jur și oamenii-s parcă-s bolnavi de aripi și priponiți de semafoare. Eu însumi mă simt ca un zeppelin cu elicea ruptă. Și-n locul oamenilor ce-avem? Nervi care umblă liberi pe stradă. Isterii care se defenestrează în capul celor mai înainte amintiți. Glezne desculțe care mimează că se dau pe gheață pe asfaltul lucios și cu urme de sînge. Ba, chiar și mai prozaic: știri fără noimă, corpusculi sociali și politici inutili izbindu-se de ecranul televizorului, asemeni acelui Dracula iubăreț prefăcut într-o chiropteră sașie.
Nu ne-ar fi prins bine niște zăpezi mai zdravene, niște geruri mai temeinice, zău? Atît cît să ne așeze neuronii la loc și să ne bage mîinile-n mănuși iar amneziilor și asteniilor… mințile-n cap ? Cît să ne lase-n pace măcar urșii, ghioceii și pițigoii?…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

O ţară de frig

O ţară îngheţată în care unii îşi fac şi desfac guverne fără noimă. Guvernele lor. O ţară îngheţată în care oamenii protestează în Piaţă. Protestul lor. O ţară îngheţată în care oamenii mor sub viscolul alb. O ţară îngheţată, fără drumuri şi cu trenuri care nu duc nicăieri. O ţară cu prea puţine elicoptere. O ţară cu mortul pe masă. Ţara noastră. O ţară de aleşi cu avion la scară. O ţară îngheţată în care oamenii se uită la televizor. O ţară îngheţată, o ţară de ştiri, în care ştirile nu contează. O ţară de ger în care strada, oamenii, nămeţii sunt totuna. O ţară îngheţată fără compasiune. O ţară de numere, statistici, coduri şi bile (de vot). O ţară de păreri în care reanimarea ţarii e o „miscare publicitară.” O ţară ca un ciolan îngheţat. O ţară fără cap şi coadă. O ţară îngheţată frumos. O ţară frumoasă în care nu se mai poate trăi. O ţară de iarnă. O ţară fără cuvinte. O ţară fără punct. O ţară de punct şi virgulă şi puncte de suspensie… O ţară ca o teorie a conspiraţiei.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Ipocrizia naţională. Sfîrşitul cameleonilor?

Scriam acum ceva vreme un aşa zis „Elogiu al mitocăniei”… Mitocănia, ca sumă a însuşirilor cotidiene cu care suntem „îmbrăţişaţi” de unii şi alţii. Ştiu, dicţionare ale calităţilor noastre de popor „verde şi brav” sunt de găsit cu uşurinţă şi nu am eu căderea să le rescriu, chit că ar trebui serios reactualizate. Totuşi sunt tentat acum să mă răcoresc, la inspiraţia produsă de gerul teribil de afară şi cu un „Elogiu al ipocriziei”…
Şi de ce nu aş face-o cînd mi-e greaţă să văd cum „unii” „îşi rup oasele” în pufoasele fotolii prezidenţiale arătînd cu degetul spre ciumpalacii puturoşi? De ce nu aş face-o cînd respectivilor li se acordă din oficiu, peste măsură, beneficiile grase şi circumstanţele atenuante fiindcă sunt, nu-i aşa, „indispensabili”, „convingători”, „buni de gură”, „epuizaţi de muncă”, au „urgenţe” şi mai ales fiindcă fac parte „din gaşcă”? De ce nu m-aş răcori cînd văd că aste ne este politica „de stat” reprodusă cu fidelitate maximă de la vîrf pînă la directoraşii de aprozar? Sigur, veţi spune, de vină sunt „trepăduşii” care suportă şi pe spatele cărora ipocriţii îşi pot ţese în voie mătasea, „pleava” care, la o adică, nici nu există pentru a-i mai fi amintite şi faptele în mărirea ipocrizei naţionale.
Dar, parcă, pleava a început să iasă şi-n stradă, să fie vie, să nu mai simtă frigul, să se… insubordoneze „măreţelor” deziderate. Parcă ipocrizia a cam început să-i stea-n gît şi să cearnă vizibil lucrurile şi „poporul” între „ei” şi „noi”. Iar echilibrul, balanţa sunt în echilibru, tot mai fragil… Sunt convins că aceia „din lojă” care ar citi, din greşeală, un gînd ca ăsta ar zîmbi, încă, superiori şi suficienţi, din vîrful patului cald (din care nu s-ar da jos nici pentru 50.000 de euro!) aruncînd subţire printre buze: „Eh, dă-l în mă-sa, înc’un vierme!” Încă! Ipocrizia naţională începe să se vadă asemeni leprei. De acolo, dinspre Piaţă şi de acolo, din faţa televizorului, cred optimist şi retoric, că ar putea veni sfîrşitul cameleonilor!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Crize de iarnă. Las’ că trece!

Cred că sunt un pic prea nervos în vremea din urmă. 🙂 Tocmai perioada asta a Sărbătorilor mă scoate din sărite, nu ideea de Sărbători cu ceea ce sufleteşte aduce după ea cît isteria din preajmă. Zilele premergătoare noului an îmi par (ne sunt?) un nesfîrşit şir de cazne. Să le trec pe o listă? Nu cred că are sens. Probabil aşa sunt făcute lucrurile, aşa sunt făcut eu ori aşa ne „manageriem” noi Sărbătorile: încercând să rezolvăm tot ce nu am rezolvat un an întreg, făcîndu-ne preş umil în faţa „obligaţiilor”, a convenţiilor idioate. Şi ajungem sleiţi la anul nou privind tîmp paharul de şampanie şi jurîndu-ne că aşa nu mai facem, eventual cerîndu-ne iertare pentru vinile capitale sau închipuite de peste an.
Ce mă enervează, „off-topic” desigur!? 😉 Ăia care chinuie literele la modul concret. Adică cei/cele care chinuie tastatura apăsînd-o cu toată fiinţa, cu un zbucium zgomotos şi legănat din tot trupul şi cu bătăi nervoase de picior în podea ţinînd intonaţia literelor care nu reuşesc să li se lege niciodată în cuvinte. Şi mă exasperează că nu, „meseriaşii”  nu se resemnează ci îşi reproduc zilnic stereotipiile tîmpe ce aduc a şmirghel frecând o limbă tocită de lemn.
Mă mai înfurie, mai rău decît în restul zilelor din sac: când azi aflu că era urgent să rezolv ceva ieri, cînd nu funcţionează deszăpezirea, dezaburirea, „şpriţiera” sau îmi îngheaţă yala de la portieră, cînd şefu de scară îmi reproşează că nu închid uşa, cînd pe un ghişeu scrie o oră şi funcţionara a plecat cu „cinci minute mai devreme”, cînd îmi crapă pentru ore bune internetu’, cînd rămîn blocat în parcare, cînd după ce am reinstalat „uindousu'” am constatat că nu mai am diacritice, cînd mă sună bezmetic la telefon numai ăia pe care nu vreau să-i aud, cînd uit lumina aprinsă şi portofelul în casă, cînd îmi dă toată cafeaua în foc, cînd îmi uit parolele la nenumăratele conturi virtuale, cînd toată lumea vrea sau aşteaptă ceva de la mine, cînd uit ce anume chestie importantă nu trebuia să uit!…
Cred că dozele de neuroni, distonocalm şi… lecitina mi s-au consumat de mult pentru anul în curs. Aşa că-mi aştept „distribuitorul autorizat” să-mi livreze rezervele pentru anul viitor, dar cum ştiu că mai e ceva vreme pînă atunci şi oricum o să întîrzie, mă aşez, beau un ceai de sunătoare  şi sper să-mi treacă… criza – fiindcă aşa i-am auzit la televizor spunînd pe unii mai deştepţi decît mine: că criza trece dacă stăm cuminţi şi ne băgăm minţile-n cap! 😉

Servus, Blogolume!
I-aş întreba dacă au nervi de iarnă şi pe unde şi-i varsă pe: Onu, Carmen, Gabi, Tipa, Gib2i3, Gabi, Daurel, Andi, Vania, Cristian, Teo, Cella, Camelia, Roxana, Rodica, Gina, Theodora, Cristian, Cami, Cristian, Mihaela, Cati, Pisica neagră, Mirela, Rose, Eo, Osterhase, Gabriela, Ioana, Deea, Dumitru, Dramoleta

Toate cele bune!

De-a Dumnezeul blogolumii. Pe ger

La vremuri de criză şi de ger, pe aici prin blogolume par a trece toate la focul mărunt, şi violet, al cîte unui concurs sau la un pahar de… leapşă… Îndeletniciri mîncătoare de timp (ei, browser anchilozat de frig, şi el!), neuroni, simpatii şi aducătoare de dulci reverii călduţe ca-n… fetiţa cu chibriturile. Toate, normal, subiective, funcţie de… blogroll… Stări trecătoare, cu reguli aproximative ca-n orice… deficit de comunicare jinduind după leacuri discret aducătoare de… trafic. Deh, depind toate de inspiraţie şi dispoziţie şi sunt, a priori, pasibile de… prezumţia de nevinovăţie.
Acestea fiind spuse şi ispitit fiind de Meşterul Manole şi Mirela, cărora le sunt definitiv îndatorat, mi-am suflecat mînecile şi am purces la descîlcirea bogatei mele blogoteci – pe care, fie vorba între noi, ar cam trebui s-o… cern 😉 ! – pentru a-mi îndeplini migăloasa sarcină de nominalizare întru… Blog de Blog, concursul, ale cărui unde m-au atins, lansat în colţul ăsta de blogosferă de Lucia Verona… Şi zic că nu mi-a fost deloc comodă îndeletnicirea fiindu-mi al naibii de anevoios să aleg (dacă era după mintea mea aş fi scornit cîte un premiu pentru fiecare din cei ce-mi populează blogolumea!) şi negăsind mereu croiala potrivită pentru un blogger sau altul printre cele date (de unde şi excesul de puncte de suspensie în chiar lista mea de posibile premii)… Apoi, după acest exerciţiu democratic am simţit realmente lipsa (iar altele erau în plus!) a cel puţin încă trei sau patru categorii în concurs: de poet blogger, de foto-blogger, de blogger meloman, de blogger cinefil, de blogger debutant, de titlu de blog sau post, de blogger implicat, etc…. Toate, dacă se poate, fără… superlativul relativ care-mi cam displace 😉
Cu pălăria-n mînă, în faţa întregii blogolumi, sperînd să nu rănesc prea tare orgolii sau sensibilităţi diverse sau să fi dat, pe ici pe colo, cu băţu-n baltă (noroc că-i vremelnic îngheţată!) iată ce-a ieşit din joaca-mi de-a… Dumnezeul blogosferei (unii mai cîrcotaşi ar zice, poate, de-a… floarea din grădină!) :

1. Marele premiu – Paul Gabor
2. Cel mai bun blogger dintre scriitori – Vania
3. Cel mai bun scriitor dintre bloggeri – Adi Voicu
4. Blogul cu cel mai mult umor – Moshe & Mordechai
5. Cel mai bun… critic literar – Ana Maria Deleanu
6. Cel mai bun… cititor – Cristian Lisandru
7. Cel mai bun blogger dintre politicieni – George Şerban
8. Cel mai bun… politician dintre bloggeri – Ganditorul de Hamangia
9. Cel mai informat blogger – Simona Ionescu
10. Cel mai… simpatic blogger/bloggeriţă – Karla
11. Cel mai… gustos blog – Marius Aldea
12. Cel mai bun blog al unui ziarist – Eftimie
13. Cel mai bun blog anti-băsist – Simion Cristian
14. Cel mai… fericit blogger – Daurel
15. Blog de criză sau blogger… crizat – Brushvox
16. Cel mai artistic blog – Mirela Pete
17. Cel mai… bizar blog – Marius Ola
18. Cel mai bun traducător din română în română – Nea Costache
19. Cel mai bun comentator politic – Dan Pătraşcu
20. Cel mai bun blog de discuţii/dezbateri – Ada Rus
21. Premiul… Voltaire (Să ne cultivăm grădina) – Marius Aldea
22. Cel mai cunoscut dintre bloggeri – Also Sprach Zamolxis
23. Cel mai bun blogroll –Deea
24. Cel mai bun blog de sport – Sport Local (Chinezu’)
25. Cel mai… schimbător blog – Gabi
26. Cel mai luptător dintre bloguri – Mesterul Manole
27. Cel mai bun blog de… modă şi/sau vintage – Belle
28. Cel mai… activ blogger – Cella
29. Cel mai bun pamfletar dintre bloggeri – Alphablog
30. Premiul „Pixelul albastru şi flacăra violetă” – Roxana Iordache
31. Premiul de popularitate – Codeus

P.S. – Ca de obicei, la final o muzichie (cum de la ruşi vine… gerul) pentru toată blogolumea, iar după regula jocului, nominalizaţilor, leapşa… regulamentară! 🙂

Update – Aşa cum mi-a atras atenţia prietenul Cody m-am abătut de la regulament… Drept pentru care, conştiincios, fac o cuvenită rectificare în propunerile mele. Dar după cum văd că juriul mai poate suferi şi el ceva schimbări nu e exclus ca… surprizele să nu se oprească aici. 😉

Hora ipocriziei. La români…

I-am auzit azi la Iaşi vorbind despre idealurile Unirii, despre Unirea care e în sufletele românilor, despre aspiraţii, modernitate, despre scrierea continuă a istoriei şi despre progres… Cei mai tari bărbaţi ai României, puternicii zilei, capacităţile conducătoare ale neamului ;), în 24 ianuarie, pe un ger de crapă pietrele au vorbit, din nou, despre Unire, au făcut apel la cele sfinte, la… unitate. Sforăitor!!! Alţii, au trimis doar cîte o coroană preferînd căldurica vilei de la munte… Şi lumea s-a adunat să-i asculte, prea multă lume… Da, o Sărbătoare naţională trebuie cinstită cum se cuvine. Românilor le place asta… Dar…
La ce bun însă? Dincolo de momentul istoric care trebuie marcat cumva, la ce bun ies la tribună „demnitarii” ăştia? Chiar sunt convinşi că au ce să ne spună şi că am vrea să ne uităm la ei? Şi pentru ce ne mai adunăm să-i ascultăm? Pentru ce ieşim mereu la horă cu ei? Cît de tîmpiţi ne cred? (Sau suntem?!) Nu au deloc simţul ridicolului? (Ştiu, întrebare retorică!) Pînă unde mai pot creşte ipocrizia şi demagogia peste ţara asta veselă şi originală?

P.S. – Muzichia o mai caut. Sau aştept propuneri. 😉

Ce bine e acasă! Cod galben de criză

E vineri seara. Momentul săptămînii în care unii renunţăm la încă un rînd de piei, ca şerpii. Sau ziua în care nu ne mai e jenă să ne lăsăm cozile să ne cadă printre pantofii din hol. Ziua după care tînjim şi strîngem din dinţi ca nişte atleţi pe ultimele respiraţii de dinaintea ultimilor metri ai cursei de 5000. Venim Acasă, de oriunde am veni şi orice am fi avut sau nu de făcut. Şi cel mai fioros şi ticălos crocodil cred că devine… uman vineri seara şi recunoaşte că de fapt nici el nu crede cît de jigodie se arată în restul zilelor. „Luptători, supravieţuitori, învingători, suntem tari, frate!”, îşi zic crocodilii, cînd intră în casă… vineri seara. Şi îi cuprinde instantaneu o moleşeală casnică sau boemă 😉 Asta îmi aminteşte o frază din Cioran pe care am redescoperit-o:
„Munca adevărată, care ar fi o activitate de continua transfigurare, a devenit o activitate de exteriorizare, de ieşire din centrul fiintei. Este caracteristic că în lumea modernă munca indică o activitate exclusiv exterioară. De aceea, prin ea omul nu se realizează, ci realizează. Faptul că fiecare om trebuie să aibă o cariera, să intre într-o forma de viaţ care aproape niciodată nu-i convine, este expresia acestei tendinţe de imbecilizare prin muncă. Să munceşti pentru ca să trăieşti, iată o fatalitate care la om e mai dureroasă decît la animal. Căci la acesta activitatea este atît de organică, încît el n-o separă de existenta sa proprie, pe cînd omul îşi dă seama de plusul considerabil pe care-l adaugă fiinţei sale complexul de forme al muncii. În frenezia muncii, la om se manifestă una din tendinţele lui de a iubi răul, cînd acesta este fatal şi frecvent. Şi în muncă omul a uitat de el însuşi. Dar n-a uitat ajungînd la naivitatea simpla şi dulce, ci la o exteriorizare vecină cu imbecilitatea. Prin muncă a devenit din subiect obiect, adica un animal, cu defectul de a fi mai puţin sălbatic.
În loc ca omul să tindă la o prezenţă strălucitoare în lume, la o existenţă solară şi sclipitoare, în loc să trăiască pentru el însuşi – nu în sens de egoism, ci de creştere interioară – a ajuns un rob păcătos şi impotent al realităţii din afară. Ideea (…) este că munca în exces diminuează personalitatea umană, cu cât munceşti mai mult, cu atât te transformi mai mult într-un automat, robot.
Ţi se diminuează sau chiar dispare timpul să-ţi pui întrebari, să gîndeşti, timpul destinat contemplaţiei, artei, amicilor, persoanei iubite, adică exact ceea ce ne defineşte ca oameni. Viaţa ţi se petrece într-o rutină obositoare (de la a da cu sapa, pîna la a aduna cifrele într-un cabinet de contabil şi chiar pînă la a preda aceeaşi materie, ani de-a rîndul, elevilor de aceeaşi vîrstă), pe care cînd o termini, nu mai poţi face altceva decît să dormi, pentru a o putea lua de la cap a doua zi (…). În consecinţă, repet că cei care umblă după plăceri scumpe, chiar dacă au, uneori, un mic plus de satisfacţie dintr-o mîncare luată la un restaurant de lux, faţă de cea luată la cantină, sunt per total în pierdere, dacă au făcut nesăbuinţa să muncească pentru a avea banii pentru respectiva distracţie.”

Mda… alteori, şi vineri seara, şi acasă, te poate izbi un… cod îngălbenit de un ger de crapă pietrele. Şi-n loc de orice altă tentaţie sau pe post de… inspiraţie îţi încolţeşte-un gînd… precaut pentru tot weekendu’: „E criză, frate, ai grijă ce laşi să-ţi treacă prin cap! Ai grijă ce spui!” Şi ca un crocodil deştept ce te afli înteţeşti focul cu culmile disperării 😉