Răbdarea cuvintelor cu noi

Bine-ar fi să ne citim… Să ne mai citim cuvintele, rîndurile, întregi, şi gîndurile. Pornind de la faptul că ele există! – ar spune scepticul de serviciu… Dar sunt, vă zic eu că sunt, chiar dacă nu le vedeţi scrise sau credeţi că nu-s gîndite. Şi de-am face-o ca-n vremurile alea-n care fugeam acasă, avînd destul timp ca să nu ne măsurăm tihna, ci rarele scrisori ronţăite de bucuria găsirii. Eşti nostalgic, îmbătrînit în gînduri! – ar zice zeflemitorul de serviciu. Tot ce se poate! Şi atunci asta ar înseamna că de fapt lucrurile stau invers? În inversul acelor ceasornicului iluziei adică? Şi că ne sorbim cuvintele, că şedem, ne ascultăm gîndurile şi le scriem, că nu alergăm, că nu gonim, că nu urlăm, că nu suntem jivine turbate şi că atunci cînd ne privim nu ne uităm prin sticlă? Că nu-i doar filantropie şi „a te face că”, ci înţelegere, aşezare şi îngăduinţă? Dacă aşa-i, aşa să şi rămână atunci, şi pentru mine aşa să fie pornind cu anul cel nou încolo!
Dar prea am văzut cum e să te usuci pe dinăuntru atunci cînd te laşi uitat de sine – alergînd după te miri ce „misiuni” – şi cînd primele senzaţii sunt nescrisul şi necititul, uitarea celorlalţi. Am văzut cum e să atîrni doar în nădejdea singurătăţii, şi singurătatea să obosească, să nu te mai ţină, aproape să te scape, şi ştiu cum e. Dar vă întreb (unii din voi puteţi răspunde!): cum e să rămâi aşa, la nesfîrşit, ca într-o cameră fără margini? O cameră fără uşi, ferestre, pereţi, infinită, a ta, desigur, pe care o crezi plină de suflet şi-n care nu ajunge de fapt nimeni? Cioran vorbea, cred, despre o „aparentă sociabilitate”, cu mult înainte ca lumea să devină o precară aglomerare globală şi virtuală atît de… familiară. Dar azi, când aproape că nu mai suntem dacă nu ne dovedim a fi si virali, când chiar daca ne vedem nu suntem?!… Ştiu, viaţa-i pe cont propriu, ba chiar e o cursă, pentru care antrenamentul asiduu a devenit obligatoriu, în aşa fel încît în colbul Colosseumului („amfiteatrul Flavian” 😉 ) să rămână destui, suficienţi sclavi (sau nu) striviţi în picioare. Dar parcă ajunge! Hai să ne aşteptăm, să ne trăim, să ne scriem din nou şi să ne citim. De acum înainte – câtă vreme or mai avea răbdare cu noi şi ne-or mai recunoaşte de fraţi, cuvintele. Pe îndelete. La gura sobei. Ce ziceţi, mai încercăm o dată?…

Servus, Blogolume şi La mulţi ani!
Toate cele bune! 🙂

Poşta (mare) a redacţiei

Dragi prieteni şi prietene, stimaţi tovarăşi, recunosc cu autocritica pe inimă că am neglijat profund cutiuţa poştală de reclamaţii şi sesizări din dotare. Recunoaştem, am zădărnicit amarnic constantele eforturi ale lui Google de a răspunde gravelor şi temeinicelor probleme ale lumii înconjurătoare. Cu alte cuvinte, Departamentul nostru de Comunicare a cam tras mîţa de coadă! Cu scuzele de rigoare, împreună cu colegii, îndreptăm azi această stînjenitoare situaţie, veche de mai bine de un an, încercînd să respectăm întocmai tematicile în ordinea succesurilor lor. Declar că vom fi dedicaţi de acum înainte ratingului pentru ca acest blog să se ridice la înălţimea aşteptărilor Dumneavoastră. În răspunsurile de mai jos vom fi scurţi şi concişi: după fiecare căutare vom pune o liniuţă (cratimă), urmată de răspunsul sau, după caz, constatarea de rigoare. Mulţumim pentru înţelegere!

azi zorile sunt linistite – aşa-i. acest gînd ne-a mînat în această anevoioasă întreprindere.
diferite afectiuni ale geniunchiului – suntem decişi să rebrenduim acest blog cu sfatul ortopedului.
urzica buna pentru genunchi – de bună seamă!
rusul care vindeca genunchi – promitem să-l căutăm.
genunchioul lumii – nu răspundem pentru modificările de sintaxă.
genunchiul vinului – merită o marcă înregistrată.
chimioterapie genunchi – sperăm să nu fie totuşi atît de grav!
roadere de genunchi – se poate rezolva cu o genunchieră ceva mai lejeră.
durere ascutita in genunchi – de regulă aşa se întîmplă, staţi liniştită.
durere ascutita genunghi – cu unghiul se rezolvă!
ciocu genunchiului – depinde cît de mic e!
soareci la genunchi – inevitabil, da!
www obeada .flavius blog de blog – mulţumesc frumos, mă onorează!
bărbat boncăluieşte cerbii femeie – ce să facă şi el?!
lumea e in letargie – am spus-o şi noi de mai multe ori.
ce an este lxxvi – credem că 76.
cum iese decontul la taxi brasov– iese bine.
nevastuica si babuin desene autobiografia – să fie vorba despre un fel de autoportret?
poeziea iarna cu cuvinte repetate – corect, repetiţia e muma învăţăturii.
biscuim maria ta – biscuiţi, oştenii mei!
frumoasele sălcii cu șolduri de lemn… – absolut. bine că nu-s femei!
ferma de melci florian vaideanu – bănuim că e pe profit.
chit lemn pret – vreo 8 lei punga de 200 de grame?
,muzica de dor acompaniata de ciripitu pasarilor – concert de balustradă.
femei care povestesc cum îș înșală bărbați – de regulă n-o fac!
femei vorbind vulgar – de acord, da’ sunt excepţii, totuşi!
senzatia de arsura la muribunzi – nişte Carbocit nu ajută?
pareri vin garboiu – bun! îl recomandăm.
tentatiile lumii – nişte capcane, dom’le!
peretii lumii – sigur sunt albaştri!
biblioteca nastase sapte case de manon marinescu – o bibliotecă la şapte case? ni se pare puţin.
cotorul de chitante – nu l-am zărit.
un text despre oameni daca au nevoie de animale si plante – omnivor?
cum poate fi colindul – oricum, numai scurt să fie!
ati fost la teatrul de papusi arlechino? – da, cînd eram mici.
michelemore cine-i mai bolnav omul sau sistemul – cine-i michelemore?
poezie despre stari amare – cred că dl. Bacovia vă poate răspunde la asta.
poezii despre cei disparuti timpuriu – ferpare.
poze cu sticle aruncate – încercaţi la un fotograf. sunt pe toate drumurile.
truisme celebre – invidia adevărurilor, ştim…
compuneri prelungul drum al lumii – nu avem decît pentru prescurte.
frumosu cristina mihaela articole aparute – din păcate secretarul de redacţie nu le-a dat bun de tipar.
imagine cu moromete – ne gîndeam la John Lennon.
ilie moromete naiv – n-am zice, dar vă respectăm părerea!
morometii la masa – uneori se întîmpla chiar şi sub căruţă!
comentarii fragment in care ilie moromete obisnuia sa vorbeasca singur – deh!
stricnina medicament – cu toată încrederea!
bunai vinul la vecinii – pe bune, tocmai ce s-au întors de la moşie!
mustele si motani desene animate – din păcate de la vremea asta au murit toate muştele!
baiat bun haiku – şi cuminte!
lucruri frumoase din plastilina – vă putem face o ciupercuţă.
google/ce autor si cum se numeste poezia era intuneric.ploaia batea departe afar – credem că Arghezi.
caut un text literar despre haiduci cu multe peripeti – avem ceva, dar cu puţine!
poezii la 60 de ani – tot ce-i vechi e bun.
copil cu bobul pe derdelus in comuna vatra moldovitei – nu, nu l-am văzut.
cum sa fii hamster – ne întrebăm şi noi deseori!
poezie niste tarani – la Cărtureşti aţi încercat?
lectia furnicei text – avem numai jpg.
jocurierotice – nu acceptăm decît propuneri patriotice.
cele mai frumoase poezii de la multi ani – am văzut cîteva modele la cofetărie.
melodie matrix reclama digi cu voce soprana – cu voce de bariton mai găsim!
poezii toparceanu ooo si ahh – Oh!
uscaturile si lorena lupu – ştim, pădure fără uscături…
moleculele si lorena lupu – un laborator autorizat vă poate ajuta cu siguranţă.
comentariu literar al poeziei plopul de ioan alexandru – nu am ajuns încă la litera P.
ce inseamna mon cher – dacă puneaţi un semn de întrebare vă puteam răspunde.
gazeta de perete de anul nou – nu cred că mai apare!
ruleta cu cuvinte – sună bine dar o preferăm pe aia rusească.
jurnal de bordel.ro – vom trimite pe cineva în documentare şi revenim.
nod in papura sinonim – anuradhapura.
neincaput propozitie – speram să încapă totuşi!
pomi din alte zone ale lumii – nu răspundem pentru ce nu am văzut.
ce se poate face dintro cutie de carton – o masă, o casă…
flori pitice pentru mormant – vă recomandăm o placă de ciment!
ce inseamna crochiu – o să căutăm în DEX şi vă comunicăm.
crochiuri cu rochii lungi – încercaţi cu minijupe!
crochiuri barbati – toţi bărbaţii au ceva crochiuri.
crochiuri umane – nu pot fi altfel, după cum se vede mai sus!
crochiurile caselor de moda – cred că-s un gen literar nou!
poezii cu pinguini – avem din belşug, Slavă Domnului!
poezii cu rinoceri – reveniţi mai la vară, vă rugăm!
aforisme despre alint – ceva cu puiul mamii merge?
omul si in inchisoare este liber sartre – vorbiţi din propria experienta, şi mai vorbim!
usi interior melamicu geam – cunoaştem problema!
flaviu obeada adresa mail – vă rugăm lăsaţi o cerere la poartă.
urzici si stevie pentru engros – am livrat ultimul transport la Selgros.
bani cu sacu pentru amenda – trist, cunoaştem senzaţia!
starile ale albinei din poezia – nu înţelegem aluzia!
trubadurii din transilvania cumpara disc – chiar mai au cu ce?
trubadurii stii la noapte cine vine – pe frigul ăsta nu vine niciun trubadur!
noul tractor – nu avem decât de import, din păcate!
lămuri- bogatul nu crede niciodată celui sărac,nici sătulul celui flămînd. – Amin!
de ce imi este frig de la genunchi in jos – aţi încercat cu indispensabili?
poezii despre garou – mai avem cîteva despre bisturiu!
ontrebuintarea nodului 2 simplu – nu facem noduri marinăreşti.
buzura verdict virtual – dânsul a fost informat?
anticariat.ce.pret.poate.avea.un.covor.de.perete.cu.taierea.capului.lui.andrei.batori – trebuie să fie foarte scump!
prietenii animalelor si plantelor – Greenpeace!
vocea a venit in genunchi – strigător la cer, zău!
cate octave ridica vitas – dacă mai merge la sală, destule!
omul care atinge opt octave – trebuie să fie cel anterior amintit.
cine ridica cele mai multe octave – idem!
fata lumii – fata sau faţa?
geamantane cu violetta si jurnale – am văzut cîteva la biroul de obiecte pierdute.
sex in tramvai – vara mai treacă-meargă!
http://www.sexi milf.ccxi milf – adică?
cintece xxx – nu avem pe mărimea asta, dar suntem decişi să nu mai utilizăm cifrele romane!
xxx zemuiala – vă recomandăm soluţia antiigrasie igrastop.
stabilimente in romania – 2-3 mai ştim şi noi?
sex cu capre – Ghiţă ştie!
fabrica de clopote de oi din – puţin cam complicat, dar se rezolvă!
cautator decaiete – cunoaştem un detectiv ieftin şi bun.
noi te plingem draga mama versurila inmormintare – preotul o să vă îngraşe nota de plată!
constantin toiu a murit – Odihnească-se-n pace!
mihail krug ultimul drum – a fost o înmormîntare frumoasă, ştim…
cum repar ceasul cu cuc – cu mare atenţie, e obiect de patrimoniu!
psihotehnici – pentru astea trebuie să veniţi personal.
airinei ioan ing.silvic – i-am zărit pe undeva pe aici cartea de vizită.
ma las locuit de nichita stanescu – dacă v-aţi înţeles la chirie e în regulă!
nichita stanescu imediat dupa lacrimi si ploaie – nu l-am văzut niciodată aşa.
figuri de stil din si-aud gemand amorul meu defunct – cred că le găsiţi în Kamasutra, ediţia revăzută şi adăugită.
cel mai urat om din lume – din punct de vedere subiectiv, da!
bancuri cu nepotisme – bancuri.ro
pe genunchi porno – la sex-shop aţi încercat?
deseneaza-mi lumea …poezie – să se încălzească un pic şi se rezolvă şi asta.
eminescu este un fapt intim – nu suntem totuşi împuterniciţi în chestiuni de viaţă personală!
ariciul lecuitor – aricii i-am terminat, mai avem cîteva ventuze.
un text cu cuvintele roua,vioara,pleaca,piatra,greier – simplu ca bună ziua!
compunere cu cuvinte: toamna, fum, suflet,frunzare, trist – poetul nostru de serviciu e în concediu medical. reveniţi!
ce inseamna instanta morala – stricto sensu e o întrebare retorică.
surcele de stele explicataie din poezia rasarit – ce-i drept îs cam scumpe!
stricnina joc – vă rugăm nu încercaţi acasă!
pretexte ca sa iesi fara iubit – o durere de cap ajunge.
nită stănescu poetul că şi soldatu – bietul niţă!
nichita stanescu va sa zica 21 – 21, cert!
nichita stanescu atata sa nu uitati ca el a fost un om viu – promitem să nu uităm!
nichita stanescu el a fost om viu…viu,pipaibil cu mana! – indubitabil, după cum s-a văzut şi mai sus.
constitutia jenunchului – Curtea Constituţională e ultima soluţie!
flavius calau – vă putem oferi numărul de telefon, în privat!
caut o melodie si in videoclip apare o fata care sta in genunchi si totul e albastru – ştim unul pe roşu.
fagaras barul bronx de 8 martie – atenţie, rezervările se fac din vreme!
am cautat astazi un pulover,sa ma imbrac,am zarit acolo in colt,langa ultimul – aţi căutat şi în şifonier?
un hoit baudleaire youtube – s-ar răsuci în mormînt!
bocancii lui simion cristian – sigur era încălţat cînd a plecat!
poezii despre pitipoance – ceva proze nu merg?
actorii din abisul pasiunii – mult prea îndepărtaţi, ştim!
cat costa un bilet de tramvai – 4 lei.
imbecilitat de senzatie – cred că găsiţi la prima farmacie.
de ce romanii de azi sunt mai timpiti decit romanii de ieri – asta ne întrebăm şi noi!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

Punctum

Mă gîndesc la un punct de întîlnire. Punctul de întîlnire cu o ploaie. Sau cu un om. Sau punctul de întîlnire cu o pagină scrisă (tipărită pe hîrtie). Punctul de întîlnire cu copilul tău. Sau cu tine-copil. Punctul de întîlnire cu un pin roşu, uscat de arşiţă. Punctul de întîlnire cu o culme de munte. Cu un izvor. Sau poate punctul de întîlnire cu vechile tale caiete. Punctul de întîlnire cu tine peste zece ani. Punctul tău de întîlnire, cu tine, acum. Cu tine peste trei ore. Punctul de întîlnire cu nostalgiile. Cu optimismul. Cu pesimismul. Sau cu un ziar. Punctul de întîlnire minor. Şi major. Punctul de întîlnire al privirilor. Al retinei. Punctul de întîlnire cu un sărut. Cu o îmbrăţişare. Cu o iubire ce-a fost. Cu o atingere. Cu profesoara de română. Punctul de întîlnire cu spaima. Cu fluturele negru. Punctul de întîlnire al fumului de ţigară. Punctul de întîlnire al zborului. Cu acel căţel alb. Punctul de întîlnire cu boala. Cu muzica. Punctul de întîlnire al genunchiului cu lumea. Întîlnirea cu unul dintre puncte. Întîlnirea dintr-un punct. Drumul spre punct. Viaţa dintr-un punct. Punctul dintr-o viaţă. Punctul morţii. Punctul vieţii. Punctul. Punct.

P.S. – Nu, nu poate fi nici un like şi nici un share! Nu poate fi o viaţă într-un like. Nici un like pentru o viaţă.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Unghiuri de fugă. (Re)Capitulări

Cum spuneam, scrisul traieste uneori cu… mine. Unii zic că a devenit trist şi că şi-a pierdut umorul. Alţii, că s-a plictisit de mult. Unii spun că trăieşte bine. Eu le spun să nu se bazeze pe asta. Eu zic că oricînd mă poate părăsi.

În fiecare seara la 21.40 fix, zăresc un bărbat undeva la etajele superioare de peste drum, cum face cîteva mişcări de gimnastică, apoi îşi face două cruci mari după care stinge lumina, singurul bec din acea casă cred şi probabil se culcă… Nu îl urmăream, dar nu am putut să nu observ cît de punctual poate fi…

Şi-au dat capete în gură, şi-au sfîşiat afişele electorale, după ce ne-au servit o reformă la tavă, ne-au tăiat de pe ici şi colo, ne-au „scos” din criză, ne-au oferit şansa ieşirii naturale din sistem, ne-au oferit panseluţe, giratorii, agent termic şi borduri pe datorie, ne-au dat cît nu putem duce, apoi au pus mînă de la mînă de cîte-o furăciune şi s-au dus să se cinstească cu una mică. Nu, nu-i merităm. Ei ne merită!

Aţi observat superioritatea, dispreţul cu care omul puternic îl priveşte pe cel aflat pe marginea prăpastiei înainte să-i aplice ultimul bocanc? Aţi asistat la vreo astfel de scenă? Ştiu, „bogatul nu crede niciodată celui sărac, nici sătulul celui flămînd.” Dar… viceversa aţi întîlnit-o?

Unghiul de fugă… Sunt unghiuri „în habitaclu” din care un om sau umbra unui om în fugă nu pot fi zăriţi, mai ales dacă eşti cu gîndurile aiurea. Este foarte lesne să atingi, să calci acele umbre, acei oameni. Ca şi cum nu ar exista?…

Îi invidiez pe cei al căror timp este precum gumilasticul. Dar au pretenţia ca şi pentru noi, ăştilalţi să fie la fel!

”Într-o ierarhie, fiecare salariat tinde să urce până la nivelul lui de incompetenţă”, zice celebrul Principiu al lui Peter (Laurence Johnston Peter). Principiul a fost publicat prin 1988 în „Urzica”! Abia acum pricep de ce! 😉

Încă mă amuz de nedumerirea Inei: „Tati, de ce-mi tot scrie mie mailuri nenea ăla, Mailer Daemon?!”. Sincer, şi eu mă întreb! Cred că ne e o cunoştinţă comună! 🙂

Facebookul ucide, precum picătura chinezească, bloggereala şi ştim asta. Văd că ucide şi mai repede pinterestul devenind o bună colecţie de fotografii. Oamenii nu mai pun vorbe pe pereţi, pun fotografii. Frumos, colorat. Deseori găsim adevărate creaţii fotografice. Oamenilor le este mai uşor să… citească fotografiile şi să le dea like. E de înţeles de ce „miercurea fără cuvinte” devine „lunea, marţea, miercurea, joia, vinerea, sîmbăta, duminica fără cuvinte”!

Ieri am găsit o rădaşcă, moartă, în curte. Un exemplar frumos. Nu am mai văzut de ani buni, buni. Ţin minte cele trei insectare şi cum în fiecare dintre ele aveam cîte o rădaşcă. Şi fluturi mari. Nu-i cumpăram şi nu-i dădeam la schimb. Şi acum cred că fluturii nu se pot da la schimb. Ţin minte şi cele cîteva clasoare cu timbre. Coliţe, serii neştampilate… Cu acelea făceam schimburi. Unde-or fi zăcînd?

„Mixul de canale potrivit in brand activation”. Sună bine asta. Ah, cît de savanţi, cît de scobiţi şi socializanţi suntem! Cum ştim noi să inventăm mersul pe bicicletă! 🙂

„Toată lumea vorbește despre moartea presei scrise, dar nu i-am simțit fiorul rece până când am răscolit 10 sate fără să găsesc un singur ziar. Măcar unul plin de slănină sau îmbrățișat cu un borcan de murături. Nimic.” (din TheIndustry.ro) Mi-a plăcut fraza asta. Mă întreb, în schimb, cum naiba în mai toate reportajele din Grecia de azi apar în imagini tarabe pline cu ziare?

"...de parcă aș trece pe lângă un sicriu deschis"
„…de parcă aș trece pe lângă un sicriu deschis”

Am „prins” ultima păpădie. I-am suflat puful şi s-a dus. „Papadia este o planta originara din Grecia si a fost numita Taraxacum Officinale, adica “Remediu oficial pentru boli”.” Plantă miraculoasă, zice-se. A mea era ultima care scăpase coasei unui ins „de la primărie”. I-am suflat puful şi s-a dus. S-a întors, pesemne acasă, în Grecia…

Sunt încă fascinat de Strada Sforii. Strada fără de numere. Fără uşi. Fără porţi. O poţi şi strînge în braţe. Viaţa pe sfoară… O fi marcă înregistrată?

Cimitirul Eroilor de aici de sub Tîmpa e plin de veveriţe…

Am ajuns ca, din cînd în cînd, să fac (re)capitulări. Ştiu, deja, sunt bătrîn. Urmează capitularea.

O vreme voi lipsi şi de p-aci. Fără blogolume, fără genunchi, fără tv, fără tranzistor, fără telefon (chiar!), fără e-mailuri fără răspuns, fără alte de-alea. ASAP! :))

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Precum salcîmii. Nebuni!

S-ar zice că au înnebunit salcîmii şi că noi, oamenii, ne-am lăsat un pic păcăliţi de aceste neverosimil de calde zile de noiembrie. Păcăliţi într-atît încît să ne vedem luându-ne de mînă şi zbenguindu-ne, zîmbind soarelui, prin parcuri şi printre frunze. Sau, poate aşa să ne fi dat şi noi, precum salcîmii, pe faţă nebunia noastră mai veche, ascunsă ca o boală ruşinoasă?… Da, nebunia poate fi interesantă dacă o priveşti fără ochi trişti şi ignorîndu-ţi stomacul gol!

„Nebunia noastră mai veche” ar putea să aibă vreo doi ani dacă e să mă iau după ştirea potrivit căreia Criza la noi s-a născut exact prin 2008 pe vremea asta. Şi cum am suspectul obicei de a privi cam mult în urmă am fost curios să văd cînd şi unde prin genunchiul ăsta al lumii am făcut cunoştinţă cu dînsa, cu Criza. Ei bine, în 13 octombrie, acum doi ani, scriam:  „Ajunge criza mondială şi în Glod?” o întrebare ce părea retorică atunci: „Chiar, cum ar arăta o secvenţă de film realist, acolo în Glod (unde au filmat ăia “Borat” uitînd să şi spună că se întîmpla în Romînica), cu sub-titlul: “Criza mondială a prăbuşit leul în Glod. Pensiile au căzut la numai un leu cincizeci!”?!… Ar fi ceva firesc şi în asta, pînă la urmă!” Eram naiv, recunosc. Cum naiv eram un pic mai tîrziu avînd convingerea că „trece şi asta” sau că rumânii vor adopta măsuri drastice, respectiv concediindu-l chiar şi pe Moş Crăciun! Ei bine, o cam luam în derîdere pe Doamna cum luam însă în rîs şi suficienţa hăhăitoare a compatrioţilor vizavi de subiect…

Nu aş fi crezut însă că după doi ani vom fi fost loviţi atît de rău. Şi nu atît de mediatizata de atunci criză mondială cît de propria neputinţă, ignoranţă şi hoţie înflorite ca ciupercile pe pretextul crizei. Nu aş fi crezut că vom ajunge atît de jos încît să ne sluţim, să ne dezumanizăm în ultimul hal, încît să ne radem din dicţionare optimismul şi speranţa. La toate suntem pe ultimul loc, toţi europenii ne-au luat-o cu mult înainte… Criză e şi la greci şi la francezi, de pildă. Şi spun asta fiindcă tocmai ce am vorbit cu nişte amici vechi, români trăitori acolo. Amîndoi mi-au confirmat din nou că da, criza se simte, că sunt mai cumpăniţi că statele lor au strîns cureaua, că este un anumit stres dar… dar că frigiderele le sunt pline mai departe, că au avut două vacanţe „afară” anul ăsta, că au reuşit să-şi achite ratele (unul la casă, altul la maşină) şi să-şi ţină copiii în şcoli bune… Şi nu sunt nici unii nici alţii cine ştie ce capacităţi şi nici nu au nu ştiu ce meserii!… Ba au trăit şi din şomaj, iar soţia „grecului” vede doar de ale casei nefiind angajată vreodată acolo… Ei bine, am înţeles încă o dată că nu mai suntem nici măcar în gînd „buricul pămîntului” ci „talpa lumii”, o masă definitiv sacrificată…

Nu aş fi putut bănui acum doi ani că voi asista la sinistrul reportaj al neputinţei şi prostiei dusă pînă la moarte cum este acesta al sărăciei Spitalului de Urgenţă din Galaţi, spital care nu-şi mai poate trata pacienţii, care nu mai poate accepta internări! Spunea aseară doctorul  gălăţean Bacalbaşa ceva de genul: „Noi, ca medici, dacă ne moare un pacient sîntem judecaţi, dar cine judecă sistemul, statul care omoară oameni în spitalele din ţară?” În asta stă esenţa a ceea ce se întîmplă azi în România. Aici e grozăvia! Şi nu vorbim de cazuri izolate ci de o situaţie aproape generalizată! Românii – bătrîni, tineri sau copii! – încep să moară cu zile, de foame şi de boli pe care nici măcar nu mai apucă să şi le afle fiindcă nu-şi pot permite „luxul”! Oare chiar nu realizăm la ce grad de mizerie am ajuns? Oare chiar nu ne dăm seama ce se întîmplă atunci cînd încă ne mai uităm, ipocrit, la jurnalele de ştiri „furaţi” de importanţa moţiunilor, a chestiunii maghiare din legea învăţămîntului, a extrădării lui Haysam, a celor încă 10 km. de autostradă, a arieratelor, a declaraţiilor şefilor de partide, miniştrilor, preşedintelui ş.a.m.d?! E halucinant da, câte putem duce, cît putem suporta, pînă la ce nivel de decădere şi umilinţă putem cădea acceptîndu-ne cu… stoicism, cu explicaţii savante, soarta. Şi cred că putem şi mai mult de atît!…

M-a bucurat, m-a înseninat cumva o altă, frumoasă de data asta, nebunie. Cea a artistului român Damian Drăghici pe care îl redescopăr după un an, reinventat. I-am citit interviurile legate de „Jazz In The City”, noul lui proiect, şi îi caut şi muzica. Da, îţi trebuie nebunie, geniu, tărie să te regăseşti asemeni lui. Apoi poţi spune: „Daca vreti, si voi puteti sa faceti asta. Ridicati-va si duceti-va in America si incercati si voi! Eu m-am luptat toata viata si lupt!”… De am fi în stare măcar să auzim îndemnul lui Damian Drăghici!…

Au înnebunit salcîmii… Şi noi împreună cu ei în aşa hal încît îi mai tăiem o dată, precum Moromete salcîmul lui. Faţă de el însă ne ducem după aia la un şpriţ la cârciuma din colţ şi nu ca să plîngem, nebuni de furie şi durere, cît să ne dăm bravi cu pumnul în piept şi să jucăm tontoroiu’ spunîndu-ne în barbă: „Doamne, cît de bravi am fost!”

Servus, Blogolume!
Invitaţii… Serafine găsesc la Mirela 😉 Poveştile de vis se ţin cu poezie, mă-ncredinţează, mă covinge, TeoCarmen încă aşteaptă… toamna! Cristian începe o poveste cu soldaţi. Romani! 😉 Tot despre… criză spune şi Gabriela! 😉 Prima scrisoare pentru Moş Crăciun o găsesc la Aurora… Aşadar încă nu-i şomer! 😉 Şi Daurel pare a se grăbi cu gînduri de… Crăciun! 😉 Ba chiar şi Ciprian! Hmm… 😉 Aşa e dorul de blogosferă! Cum? Vedeţi la Deea! 😉 Cati îmi spune despre o povară inocentă… aparent… Camelia îmi confirmă, încă o dată, preţul sau… nepreţul cuvintelor… Versuri cum nu am mai citit de mult, descopăr la Cristian. Scrise acum! De ţară!… Despre conştiinţă, conştiinţe… îmi spune Cella. O poveste… contemporană aflu la Vania
Toate cele bune!

Azi nu e azi

O zi plină azi… Zi plină de semnificaţii însă goală de… prezent. Prezentul, de o bună vreme, ne e plin mai curînd de morţile unora decît de întîmplări care să ne ducă undeva. Aş fi vrut să scriu despre lucruri mărunte, despre bucurii simple sau tristeţi banale şi aş fi făcut asta chiar cu o undă de umor. Aş scrie, zău, despre varza murată, despre un bistrou şi nişte lăutari, despre o starletă, despre un anticar sau un cizmar, despre un ceasornicar şi un bucătar, despre un amantlîc, despre un studiu de piaţă sau despre inflaţie şi tendinţe, despre o muzichie şi-o poezie, despre festivalul de teatru, despre taxele municipale şi gigacalorii, despre ce a zis azi Băsescu, ba chiar despre şobolanul strivit pe care era să-l iau în picioare pe un trotuar… Constat însă pe zi ce trece că nu-mi iese. Cum constat că pagina albă mă sfidează tot mai feroce iar genunchiul ăsta al lumii tinde să devină unul aşa, de duminică sau de… marţi, cum s-ar spune…
Ei bine, e nouă noiembrie. Ziua în care s-a născut un Turgheniev (am fost cîndva „chinuit” de obligaţia de a-i citi „Prima iubire”) şi ziua în care au murit (firesc, nu?!) alţii: mirabilul Apollinaire („Zile, nopţi trec, eu ramîn…”), blîndul Yves Montand („Garçon!”) şi Omul de Stat Charles De Gaulle („Cimitirele sunt pline de oameni indispensabili”!) Ţin minte albumul biografic de la „Plon”, al lui De Gaulle, pe care-l răsfoiam cu un soi de curioasă evlavie puşti fiind!…  Şi tot într-un 9 noiembrie cădea Zidul Berlinului… Apoi, cîndva, se apropia un 15 Noiembrie, parcă la fel de cald ca ăsta de acum… Privind peste ziua asta stau şi mă întreb: ce ne (îmi) lipseşte pentru ca azi să fie… azi?

Servus, Blogolume!
Caut optimismul mai puţin… grav al zilei de noiembrie pe la Cristian, Vania, Rodica, Cella, Daurel, Cristian, George, Gabi, Onu, CarmenTeo, Mircea, Mirela, Camelia, Karla, Ciprian, Cati, Aurora, Oplisme

Genunchiul cu prieteni

Ciudată, urîtă senzaţie! Scrisesem textul ăsta altfel şi nu ştiu cum, la anevoioasele cosmetizări de final am apăsat pe ceva şi trei sferturi din post s-au dus pe Apa Sâmbetei. A rămas doar finalul… Nu ştiu ce am selectat (în niciun caz nu am dat delete şi suspectez WP de această „scăpare”), iar acum, după un moment de furie grozavă, după ce am vrut să las naibii baltă toate rîndurile astea ale unei zile întregi, încerc să-mi aduc aminte, să reconstruiesc… Însă poate e mai bine aşa, fiindcă mult mai grăbit de data asta, voi improviza doar…  Aşadar, spuneam că mi-a plăcut ideea găsită acum cîteva zile undeva şi potrivit căreia “Genunchiul este un exemplu de măestrie a Dumnezeirii, pentru că nici cele mai prefecţionate tehnologii nu au reuşit performanţa unei asemenea suprafeţe netede, fără rugozităţi precum suprafeţele oaselor din genunchi.” Da, confirmam că m-a încîntat şi titlul articolului cu pricina: “Toate necazurile lumii se strâng în genunchi”… fapt pe care, vrînd-nevrînd, în căutarea unor texte mai vechi despre Braşov, l-am pus în vecinătatea constatării că, iată, ieri am împlinit doi ani de… blogăreală! Şi mă întrebam eu aşa, ce a fost, ce a rămas, ce înseamnă aceşti doi ani? Nimic altceva decît vreo două rînduri de statistici: 458 de texte scrijelite pe genunchi şi tot cam atîtea muzici, 6025 de comentarii, 143.960 de vizite din te miri ce colţ de lume, şi vreo 2000 de spamuri… În rest? În rest, cîteva polemici, ceva opinii, nişte „trofee”, ceva „clasamente” şi marea iluzie că Genunchii Lumii ar fi şi altceva decît o sumă de sticle cu răvaşe (pe multe din ele nici nu mi le mai recunosc!) aruncate într-un ocean ingrat şi urmînd cursul habar n-am al cărei gropi negre dintr-un Internet impersonal prin definiţie şi, de cîteva ori, tentaţia dulce a renunţării…
Apoi, îmi aduceam aminte că am auzit de o întîmplare cu un violonist celebru. Artistul a coborît într-o zi într-o staţie de metrou şi a început să cînte acolo… o făcea chiar mai bine decît la Carnegie Hall cu o seară înainte însă a constatat că nu se opreşte nimeni să îl asculte… În lipsa afişelor, a impresarilor şi animatorilor era un nimeni în acel loc… Şi m-am gîndit că tot cam aşa stă treaba şi cu blogurile şi că eu nu am avut niciodată stofă de comerciant… Lucrurile sunt destul de limpezi, dar asta să fie tot?! Nu, oricît aş vrea să acuz drept ingrată lumea asta „virtuală”, dincolo de toate astea şi de durerile ascuţite din genunchi, mai este ceva care mă ţine „agăţat” (aş putea foarte bine, nu-i aşa, să-mi exersez cuvintele, bucuria textului, şi într-un caiet obişnuit sau într-o coloană de ziar!?): mirabila blogolume.  Ştiu, e posibil să fiu cam… defetist astăzi… Dar, e limpede, tot ceea ce contează azi aici sunteţi voi, dragilor şi dragelor de… prieteni care, treceţi prin colţul ăsta de lume chiar fără a fi chemaţi, chiar fără ca eu să vă răspund, chiar voi cei pe care în aceşti doi ani i-am pierdut pe… drum şi voi cei… neştiuţi sau vag ştiuţi care, mi-aţi oferit şi-mi oferiţi nu puţine momente de încîntare, de emoţie, de viaţă, de nesingurătate…

P.S.: Hmm… e clar, niciodată nu mi-a ieşit un text a doua oară, ca la prima… respiraţie! 🙂

Servus, Blogolume!
Poate, la anu’, voi vedea lucrurile altfel, voi fi mai… activ şi genunchiu-mi va fi mai oblojit şi mai… util şi-mi va fi mai uşor să scriu cu… el, la fel cum o făceam, cred, acum un an sau doi
Vă mulţumesc! (fără să pot din păcate să vă… vestesc pe toţi aici şi acum): Roxana, Karla, Geo, Carmen, Călin, Mirela, Cati, Rose, Aurora, Valentin, Diana, Cella, Daurel, Gabi, Gina, Camelia, Cristian, Cami, Vania, Caius, Oana, Onu, Ticke,  Dumitru, Deea, Cristian, Melami, Andi, Ana, Lilick, Athe, Cody, Dana, Deea Dulce, Eftimie, Milf şi Petrov, Manole, Lollita, Evergreen, Paul, Adi, Tavi, Mircea, Nea Costache, Crina, Sebi, Rodica, Andrei,  Ioan, Gigi, Geo, Lia, Gala, Ştefan, Teo, Zamfir, Ionuţu, Oplisme, Ion, Chat Noir, Mircea

Toate cele bune!

Crochiuri pe genunchi… Efectul buretelui

Nu sunt atent la riduri şi la fire albe. Nu ştiu dacă e vreo deformare în felul în care îmi revăd… oamenii vechi. După nişte ani, trei, cinci sau zece i-am regăsit la fel. Aceleaşi chipuri pe care le ştiu de… cînd mă ştiu. M-a bucurat să constat această neîmbătrînire, m-a revigorat gîndul că poate şi eu sunt la fel de uşor de recunoscut ca fiind la fel ca pe vremea cînd petreceam printre ei mult mai mult timp… Da, pesemne privirii mele de acum i s-a suprapus privirea mea de atunci şi ştiu că aşa va rămîne…

Îmbrăţişare strînsă, puternică, reproş dureros fără cuvinte, fără privirea în ochi… Neînţelegere a faptului că lucrurile nu mai sunt la fel. Că nu mai sînt. Lacrimi şi priviri ascunse… Promisiunea stîngace – amăgire a unor vechi vinovăţii – a revederii în locul în care nu mai e nimic. Gândul: „la ce bun”?

Goană de cîteva sute de kilometri dus-întors într-o singură noapte.  Şi cîteva ore „împreună”, privindu-ne stînjeniţi peste masă… Venirea, precum încă o despărţire. Goana, prin beznă, precum o alungare… purificatoare de… gînduri, de remuşcări. Viteza în noapte, fără peisaje, fără opriri, ca un burete care şterge tot. Obositoare, întîlnirea cu somnul…

Abia acum înţeleg şi eu: de ce „Genunchiul Lumii”?… Poate am bănuit doar frumuseţea acestui loc: „Genunchiul este un exemplu de măestrie a Dumnezeirii, pentru că nici cele mai prefecţionate tehnologii nu au reuşit performanţa unei asemenea suprafeţe netede, fără rugozităţi precum suprafeţele oaselor din genunchi.” Da, „Toate necazurile lumii se strâng în genunchi”, în Jurnalul Naţional! Superb titlu pentru un articol… ortopedic! Am să-l fur! 😉

Cîteva zile fără Internet mi-au reprodus un scurt-circuit din care îmi „revin” cu greu. De fapt nu ştiu dacă e, de fapt, o „revenire” şi dacă îmi doresc asta. Poate că nu vreau să recunosc că de fapt acea stare, acea realitate „fără” era cea firească. Greutatea resimţită acum în faţa ecranului alb, reamintirea greoaie a parolelor şi comenzilor, senzaţiile stranii privind unele chipuri, privind unele cuvinte care mi se îngrămădesc acum sub ochi… Efectul buretelui aici începe să dispară…

Consimt, din nou, asupra celor scrise de Andrei Pleşu: „N-am argumente solide – cel puţin deocamdată – pentru a credita resursele de solidaritate, vigoare sufletească şi dinamism civic ale unei populaţii risipite interior, sleite de lipsuri, hărţuite de tot felul de „zbierători şi dibaci“, înrăite de lupta pentru subzistenţă. Uneori, oricît m-ar întrista ceea ce simt, mă întreb dacă nu oblojim, în fibra noastră, un virus (mai vechi) al disoluţiei, dacă nu stăm sub steaua sumbră a unei ratări istorice, a unei „moşteniri de nenoroc“ – cum spune undeva Iorga, într-o pagină de călătorie prin Haţeg.” Moralistul ar îndemna la speranţă şi entuziasm, în cele din urmă… Dar e undeva o „oboseală cronică” care-l face să o spună doar cu jumătate de gură, pentru un sfîrşit de text într-o notă… pozitivă. Ştiu acea oboseală… Anulează tot.

Sunt „fixat” încă asupra lui Mircea Cărtărescu. Îi studiez metamorfozele, alături de ale altor cîţiva: „Astăzi suntem, economic şi moral, la nivelul anilor 1992-1993, am dat deci înapoi cu optsprezece ani, şi spectrul falimentului ne pândeşte din nou. Cetăţeanul e iar sărac ca degetul, instituţiile nu func ţionează, clasa politică e jalnică, imaginea noastră în afară e din nou grotescă. Ce-i de făcut? Pe unde scoatem cămaşa? Aş vrea să ştiu să răspund la aceste prea multe întrebări.”

Prim-preşedintele de partid şi de stat denunţă legitimitatea poliţiei ca instituţie a statului acesta, aruncă copilul din copaie odată cu lăturille. O face fără echivoc, discreţionar, şi nu doar simbolic, cum a făcut-o cu alte instituţii ale aceluiaş stat. Din asta înţelegem că asta e calea: nimic nu contează, „statul sunt eu”. „PPPS” („vremelnicul chiriaş”) acreditează ideea că o „instituţie a legii care nu respectă legea” poate fi anulată, ignorată, ştearsă în bloc din fundamentele şi constituţia ei. Aştept aceeaşi măsură (dublă măsură?) şi în privinţa Camerei Robertei şi a zămislirilor ei… legale! 😉
Afară plouă.

Servus, Blogolume!
Totul poate să doară. Totul doare de fapt… Minciuna e un mizilic pînă la urmă. Aflu asta, răstălmăcind rîndurile Cellei...  Duhul vorbelor trece pe la Rodica… Şi eu am căzut pradă aforismelor 😉 Dumitru explică şi el lehamitea… O aşteptare la Deea… Vio, în Oplisme, despre o stare arhicunoscută, despre penibil… Oh, ce amor la prima vedere şi la vară cald! 😉 Un fel, alt fel de rău, găsesc la Paul... Iulia Haşdeu şi Maria Tănase, la un loc. Locul lui CorneliusMircea renunţă şi el la nişte… servicii. Mă alătur! Doar Vania şi prietenii ştiu de ce ! 😉 Genunchii de iarbă… Îi descopăr, cu un pic de invidie, la Teo! 😉 Cristian găseşte locul oamenilor, în cuştile cu zăbrele de fier… Un manual de… curăţenie răsfoiesc de la Daurel… Aş mai fi adăugat cîteva… pagini, legate de nişte… indivizi.  Omul şi… căţelul, la Cristi! 😉 O chestie… esoterică, asta-i mai lipsea lui Milf şi Petrov! 😉 O carte superbă, pentru copii şi nu numai, începe să ni se dezvăluie dintre… coperţile Mirelei! Rătăciri ale minţii să fie? Ne-o spune Onu… Bărbi şi bărboşi, la Andi… Nu ştiu… Binecuvîntez inventarea lamei de ras! 😉 Viaţa ne e jucată la ruletă… Da, Cati, ar trebui să ieşim din cazinou şi să trîntim uşa în urmă!

Lecuirea genunchiului. Pete mov pe saltea

Cînd sînt bleg sau indispus sau cînd nu-mi intra nimic în voie sau cînd foaia de hîrtie (monitorul, tastatura, în fine!…) mă intimidează, uneori, arunc o privire prin memoria ascunsă a genunchiului lumii. Este acolo o cămară în care se adună căutări de aiurea. Cămara de căutări, aş boteza-o… De unde vin acestea şi încotro cred cei care mă interoghează astfel că vor duce, habar n-am. Melanjul dintre întîmplările zilei şi zburdălniciile virtuale mă uimeşte zi de zi. Am ales doar cîteva – sunt sute, mii!…- astfel de cioburi de cuvinte şi gînduri renunţînd la tentaţia de a le răspunde sau de a le pune în propoziţii. Unele ar merita asta, altele spun totul. Pînă atunci, totul seamănă cu un… poem postmodern. 😉 Poate ar fi interesant să intru în joc într-o zi. Asta ar putea face parte din… lecuirea genunchiului, pe o saltea cu pete mov. 🙂

-PSD rame cu ghiocei
-Poezii frumoase si urate
-Genunchiul imagini
-Eminescu este atat de mult al nostru
-Cea mai frumoasa fata din romania
-AG Weinberger este membru al masoneriei
-Ce este genunchiul?
-Cuvintele la cintecul inger pierdut
-Derdelusuri in ploiesti
-Paloarea vorbitoare poezie
-Poze pasarea phoenix
-Gasca cangrena din valeni dambovita
-Poezii de la multi ani
-Vindecarea genunchiului
-Karla dama companie
-Lecuirea genunchiului
-Conspiratia lumii
-Pete mov pe saltea
-Lista cu basme rusesti ecranizate
-Cuvinte despre ochi
-A cadea pe ginduri
-In orasul care ploua gen liric
-Poezii despre limba rusa fara author
-Spaime in somn
-Iarna se aseamana cu?
-Renunta la ochelari flavius
-Poezi frumoase despre un zambet frumos
-Junghiuri intercostale
-Ritual la rascruce de drumuri
-Plantele si animalele si omul
-De dorul tau flavius
-Masina de autovidanjare
-Ruşinea în politică
-Criptograma neprihanita
-Poveste de dragoste falsa din blogosfera

În beţia istoriei. Il Padrino dixit!

„Salve, signor Flavio!
Scuze pentru pauza de comentarii dar… Mai are omu’ trebuşoare şi prin altă parte şi nu apucai să te „văd” pâna azi prin „blogulume”. Iar îmi ridicaşi mingea la fileu cu neica Papură Vodă… Nici eu nu cred că am preşedinte, Flavius… Nici măcar de la Împuşcat încoace… Suntem, din ce în ce mai înglodaţi în mocirla căreia îndrăznim să îi spunem democraţie originală, fapt pentru care ies pe ţeava democraţiei aberaţii gen Ilici, Emil cel învins de Secu şi eternal Băse…Care ţara şi-a mai bătut joc de interesele şi de resursele sale strategice cu atât de mult elan ca noi? Băse’ e gen „finis coronat opus”. E cel care duce „pe culmi de progress”eşecul demersului nostru de a crede că suntem o ţară, cu adevărat democrată şi stăpână pe destin…
Suntem, pe naiba… Suntem ţara căreia singurul instrument de politică externă i-a rămas trupa plecată, la ordin, prin teatre de operaţii externe şi care dă colţu’, din când în când, shoulder by shoulder, cu nenea aliatu’ Sam… Nu tu camioane, nu tu maşinuţe, nu tu textile, nu tu grâuşor şi alte alea… Avem Cola, şi E-uri în draci şi…fiţe cât încape…şi başca, pe circaru’ Base’. Cred că îşi plâng în pumni unii europeni mai cu ştaif că ne băgară în UE….Un asemenea personaj gen prim preşedintele de partid şi de stat e o bătaie de joc la adresa României şi el, asta e certitudine pentru mine, a mizat intens (a şi „săpat” cu sârg la asta) pe lipsa unui contracandidat care să-l scoată din circuit la alegerile prezidenţiale din decembrie. După „aburirea”PSD cu anul de guvernare împreună, Băsescu se consideră de neînlăturat şi îşi arogă statutul de “lider maximo”, care controlează totul. Stare de fapt posibilă din cauza veşnicului oportunism şi pupincurism românesc al acelora dintre noi care, conform proverbului „obraznicul mâncă praznicul” s-au „băgat” în politica asta ciudată „de rit românesc” şi au încurajat această tendinţa ce duce spre niciunde…
Nenea acesta are o singură obsesie, aceea a persecuţiei ! Toti sunt răi doar ‘mnealui şi gaşca ‘mnealui sunt buni! Şi ştie să o spună şi a transmis-o, cum de altfel e normal, şi celor care îl simpatizează!! Majoritatea dintre aceştia ar trebui să nu aibă memoria scurtă şi să îl aibă în „amintire’ pe Băse, cel care refuză procesul cu Ucraina, pe Băsescu care este prietenul lui Haysam şi tot neamul lui, pe Băsescu care a băut şi s-a suit la volan, pe Băsescu care a visat un dezastru de guvern, pe Băsescu care a tras-o pe „ţiganca împuţită”de urechi, pe Băsescu care a băgat PSD la guvernare după ce principala lui temă de campanie a fost războiul cu PSD, pe Băsescu care se trage de… cu Bercea Mondialu’etc…mulţi de etc…!
Din păcate, suntem o ţară căreia îi place să fie condusă de cizmari, piraţi şi cine ştie mai ce ciudaţi ieşiţi din beţia istoriei! Eu, unul, sunt dintre cei care nu au crezut niciodată că dracul (Aghiuţă, Belzebut, Lucifer, B…. etc) poate fi neprihănit….
Şi la ce-mi foloseşte ? Iartă-l, Doamne că, mai tot timpul, nu ştie ce face!
Totuşi…să vă fie bine şi…una affetuosa stretta di mano !

Zile faine!
Il Padrino”

P.S. – De azi, şi e un gînd mai vechi ăsta, îmi deschid blogul, Genunchiul Lumii, gîndurilor şi textelor celor mai inspirate, celor mai bine scrise care-mi vor poposi la… „Poşta redacţiei”. Le voi publica pe prima pagină fiind păcat să se piardă printre comentarii. De multe ori găsesc acolo rînduri superbe, rînduri mult mai bine scrise, mai logice, decît cele care le-au provocat. Voi căuta mai în urmă şi voi mai scoate la suprafaţă, sper cu voia tacită a autorilor, astfel de pagini fie ele pamflete, ironii dar, firesc, cu cei şapte ani de-acasă.
Şi încep cu „Il Padrino”, cronicarul atît de însufleţit al Genunchiului Lumii şi al Blogolumii, pe care îl preţuiesc în chip aparte. „Il Padrino”, care – şi i-am spus-o de mult! – ar fi un… Godfather al blogosferei, dac-ar vrea… 😉 Braşovean de-al meu care, scrie cu atîta har, pe care-l ştiu, şi pe care abia aştept să-l întîlnesc la o promisă, reciprocă, ulcică de vin…
Mă-nclin, fratello… Padrino! 🙂

Cîntec de alungat cuvinte

Uneori, rar ce-i drept, uneori în zile… în momente ca ăsta… îmi încurc genunchii… Nu mai stiu sigur care-i stîngul şi care-i… dreptul, care e primul şi care al doilea şi de ce… Îi iau în palme… îi cîntăresc, îi şterg de praf (da, mai ales asta!), mă uit la ei prin lupe măritoare, îi oglindesc şi-i supun probei frigului. Ce alt prilej mai bun pentru încercarea frigului decît ăsta de acum? Uneori, rar ce-i drept, mai încurc şi… uşile şi se poate întîmpla să fiu… dincolo. Pentru un timp sau… altul.

Duceţi-mi cuvintele la marginea pădurii,
să mi le pască umbrele,
să le sărute pietrele…
Eu orb fiind de-acum presimt
un alt fel de vorbire,
altfel trecînd prin mine sevele spre ziduri…

Fiind aer de păsări zburătoare,
duceţi dulcea cuvîntare la marginea de mare a sticlei,
să înfrunzească aşteptarea…
Şi armele şi calul şi umărul cel smuls din plămîni
să nu mai strivească cerul între pleoape!

Din neamintire. Parole aproape uitate

Nu am să… tapetez nimic azi cu Dali, deşi aş fi tentat. La fel ar trebui să fac şi cu Sacha Distel. Ar trebui să scriu altceva decît să caut obsesiv – şi comod, ce-i drept – ceva despre X sau Y, în chiar ziua morţii sau naşterii lor. De fapt am urît mereu agendele, calendarele, enciclopediile (cu atît mai mult această aproximativă şi dubioasă wikipedia!), şi se vede treaba că asta se întoarce împotriva-mi cu… obiceiul ăsta. Mă paşte vreo altă dependenţă… 😉 Poate că mă pîndeşte un soi de răzbunare a timpului netrăit sau promis în zadar în stînga şi-n dreapta?… Răzbunare prin… neamintire? Aş putea fi adus pînă acolo încît să trebuiască să-mi notez într-un carneţel  multiplele parole de ieşit în… irealitate sau de la intrarea în poşta electronică, după care acel bloc-notes să-mi fie furat de către un slujbaş al timpului, un fel de călău, desigur, plătit pentru asta?! Şi de fiecare dată cînd aş îndrăzni să-mi fac un nou e-mail sau un alt cont, undeva aiurea, sau poate un alt blog, aş păţi imediat la fel… În rest, nu aş uita absolut nimic, totul ar funcţiona normal. Ar fi un blestem? O uşurare? Cum ar fi?…
Chiar, la ce bun să mai ilustrez azi încă o aiureală cu Dali? Să zicem că, întîmplător, oricum îmi aduceam aminte şi că aş fi avut chef să ascult o piesă cu Sacha Distel… şi că de mult – coincidenţă! – aveam de gînd să dedic o PDA Ilenei Mălăncioiu (poeta ieşită cu mulţi paşi înainte din… rîndurile mele cu… poeţi!)
Chiar, ce-ar fi dacă imediat… după, mi-aş uita parolele genunchilor lumii, constatînd apoi că zi de zi, texte, muzici, imagini ar continua să apară aici… mai departe? 🙂

Ileana Mălăncioiu

Pact

Mă-nţelesesem bine cu călăul
execuţia trebuia să aibă loc în zori
şi fiindcă mergeam fără-mpotrivire
urma să fie aduse şi flori.

Mai urma fără-ndoială să nu se ştie
întrucît eram vinovată
fiindcă fusesem de acord să mor
înainte de a fi condamnată.

Ca să simt durerea cît mai puţin
îşi ascuţise toată ziua cuţitele
şi le trecea prin foc în faţa mea
ca atunci cînd înjunghia vitele.

Apoi fiindcă nu putuse dormi
pentru orice fel de-ntîmplare
se pregătise să-mi ţină tot el
o cuvîntare.

În zori s-a apropiat tremurînd tot
ţinea în mîini buchetul pregătit
ia florile, mi-a spus, am uitat să aduc cuţitele
dar o să fie totuşi ca şi cum ai murit.

Best of… Genunchiul Lumii 2009

Nu mă omor după statistici însă wordpress-ul mă mai ispiteşte din cînd în cînd să privesc… în urmă. Şi fiindcă tot se încheie 2009, ce mi-am zis: dacă tot se înghesuie rumânu’ după topuri ia să văd şi eu care mi-au fost cele mai citite… sticle aruncate-n blogolume? Şi exerciţiul mi-a părut chiar incitant atîta vreme cît am început chiar şi să uit unele… momente ca să nu mai zic de… fraze. Privind în felul ăsta „peste umăr” mi-am dat seama că în unele locuri n-aş mai prea fi de acord cu mine şi că timpul măsurat în cuvinte chiar trece altfel. Ani de cuvinte… Apoi, iată, revăd şi cam ce… fuse şi duse! 😉 Aşadar… „top ten-ul” Genunchiului Lumii, dintre cele 326 de „editoriale” ale anului care se încheie:
1. Vitas: vocea care vindecă! (18 februarie), cu 1635 de citiri. Cine ar fi crezut că o muzichie, şi a unui rus pe deasupra, ar fi putut trezi un astfel de interes? Probabil fiind vorba despre o „O voce asigurată cu 2,5 milioane euro, care atinge 5 octave, poate egala registrele fluierului, poate trece uşor de la tonalităţile unui tenor la cele de soprană, atacînd fără probleme partituri de operă”, lucrurile devin, aproape, explicabile! 😉
2. La mulţi ani, Ina! Cea mai frumoasă poezie (25 iulie), cu 1118 citiri. Aici mi se pare firesc să fie aşa. Poezia este Irina, fetiţa mea şi bag de seamă că ziua ei e în fiecare zi, citită fiind din vară şi pînă azi aproape zilnic! E şi normal, nu? 🙂
3. Ispită pentru iarnă. Din gol de cuvinte (19 decembrie), cu 961 de citiri. Am împrumutat doar o poezie de-a lui Esenin şi-un cîntec de-al lui Vîsotski ghicind cred că iarna asta nu seamănă deloc cu iernile ştiute… Lucrurille încă au rămas aşa, senzaţia e încă… bulversantă, ceea ce mă face să cred că postul ăsta va merge… mult mai departe!
4. Cuvintele au fost mereu ale lui (12 decembrie), cu 921 de citiri. Nichita e pe aici mai mereu, viu. „Cuvintele sunt EL”, cum ziceam. Cîtă vreme îl căutăm şi-l găsim înseamnă că nu ne-am pierdut de drum. Şi iată că îl căutăm şi îl găsim!
5. Evident, am orbul găinii! (8 decembrie), cu 769 de citiri. Asta a fost după alegeri şi ziceam: „Era de aşteptat oricum ca de luni viaţa noastră să fie identică aceleia de vineri ba chiar mai plină de datorii dată fiind apropierea scadenţelor. Peste alţi cinci ani – vom fi şi mai puţin tineri, aşadar mai înţelepţi! – de îndestulătoare binefaceri marca Boc, Udrea, Voinescu, TRU, Preda, Videanu, Flutur, Blaga conduşi cu destoinicie de către prim-preşedintele de partid şi de stat vom recunoaşte umili : “E adevărat, nu ne-a ciuruit nimeni… nici în plex cu pumnul, nici în faţă cu pumnul! Vă mulţumim!” Nu m-am mai gîndit la asta de atunci dar nici nu m-am răzgîndit! Fiecare zi de luni a rămas la fel, ba chiar mai rău decît atît! 😉
6. Nişte oameni normali (1 decembrie), cu 708 citiri. Asta era înainte de alegeri, pe vremea cînd încă îmi mai făceam iluzii. Probabil cercetătorii care mai încearcă să explice fenomenul… nostalgiei (ca să nu zic al… naivităţii!) vor găsi aici materialul potrivit de studiu. 🙂
7. Hustler şi Noua Ordine Mondială (8 ianuarie), cu 634 de citiri. Pe vreme cînd nu prea mă împăcam cu criza, găseam că e interesant să spun: „Aşa că mă amuz, iată, fac haz de necaz de felul cum se scrie istoria şi cum industria sexului se poate cupla cu industria enigmelor economice, în vremuri de restrişte…” Se vede treaba că sexul vinde bine indiferent de vremuri. Verificat, iată, fără glumă, fie şi doar cuvîntul „sex” aduce cititori! Precum Teoria Conspiraţiei şi Guvernul Mondial! 😉
8. Ultima defilare. Cu Obiectivu’ Paişpe (30 noiembrie), cu 552 de citiri. Povestea venită „pe surse” şi găsită în poşta electronică, cu un navetist nimerit lîngă un demnitar ce nu se dă dus, tocmai în ziua în care forţele armate treceau pe sub Arcul de Triumf are încă partea ei de… umor. 🙂
9. Conexiuni, între timp, muzică şi suflet (15 martie), cu 527 de citiri. E limpede că atunci cînd scrii cu drag despre ceva sau cineva atunci poţi spune că ai pus o cărămidă la locul ei. Cronicuţa-portret a trupei rock braşovene „Conexiuni”, subiectiv-pasională, a unui meloman amator mi-a rămas şi ea la suflet, acompaniată de muzica băieţilor, inconfundabilă.
10. Ultima zi de huzur. Prima zi de… retorică (5 ianuarie), cu 520 de citiri. Intersantă încheiere de „top 10”. În prima zi de lucru a lui 2009 mă întrebam dacă nu cumva tot anul va fi aşa ca ziua aceea: buimac. Şi mă gîndeam la întrebările retorice, ale mele, ce aveau sa-i urmeze acelei zile, alături de întrebările, 50 la număr, la obiect, privind mersul vieţii şi economiei româneşti, publicate de un ziar cu greutate aici. Da… de atunci zilele au rămas cum era stabilit: retorice. Iar întrebările alea din ziar chiar merită să fie citite pentru a ne da seama cam unde eram şi unde am ajuns. Ce urmează? Alte 50 de întrebări. Pentru 2010, desigur! 😉

P.S. Sună bine acest Grigori Leps, pe ceaţa asta lipicioasă şi rece, pe lapoviţa şi pe mîzga ăsta de sfîrşit de an, nu?

Ochi de cuvinte, vă mulţumesc! Colind

Dragelor şi Dragilor care-mi colindaţi zilele astea, de aici din blogolume, şi de aiurea, gîndurile voastre superbe au aşezat Sărbătorile la locul lor, aici în genunchiul lumii. Vă mulţumesc şi alt cuvînt mai darnic nu prea am. Blogolumea, o spun încă o dată, este o minune, mică, asemeni bucuriilor mărunte care ne ţin întregi acum… Îmi sunteţi aşa de aproape chiar dacă nu v-am văzut, cred, ochii niciodată. Ochii de cuvinte care nu se văd iată că nici nu se uită… sunt mai prezenţi decît… ochii-ochi, aş zice. Şi în asta stă mirabilul blogosferei… Nu, nu am cuvinte nici de data asta… Vă mulţumesc!
Sărbători Frumoase şi Fericite împreună cu toţi cei dragi vouă!

Tudor Arghezi

Colind

Doamne, vreau să-ţi mulţumesc…
Dar în graiul omenesc
Slova vorbelor tocită,
Vorba slovei prihănită,
Înţelesul otrăvit
Le-a muşcat şi-mbolnăvit.

Un strigoi
Pune-n negreală noroi.
Pravila de baştină
S-a pierdut în mlaştină,
Ochii mici ai literii
Sticlesc ca ai viperii.

Voie dă-mi să spânzur graiul
Şi să-ţi mulţumesc cu naiul.
Cântecul care mă doare
Frate-i cu tăcerea mare,
Cu îngerii, cu lăstunii
Şi cu şoapta rugăciunii.

Noaptea îţi înşiră albe
Fire de beteală, salbe,
Fluturi şi mărgăritare.
Mulţumeşte, lăutare,
Bunului tău împărat,
Şi să-i cânţi îngenunchiat.

Din ciclul „HORE” ( 1939 )

Metatext de duminică. Alt bricolaj prin blogotecă

În timp ce îşi golea cutia poştală de la poartă de pliantele galbene, roşii şi portocalii, şi după ce le aruncă la tomberon fără să le deschidă, privind peste gard spre stradă îi tresări inima de bucurie: „Ce zi de toamnă frumoasă, gălbuie şi mierie… Hmm… Slavă Domnului, uite că taman azi aniversăm un an de criză. Bine că s-a dus, înseamnă că mult a fost puţin a rămas…  Noi să fim sănătoşi!…”  Nici azi nu s-a dus la biserică, noroc că e peste drum şi a auzit de la boxe măcar sfărşitul Liturghiei: „Pentru rugăciunile sfinţilor părinţilor noştri, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi”…  Lumea se strînge către case, el abia s-a trezit şi unde mai pui că a dormit o oră în plus cu ora asta de toamnă…  Dulce leneveală… Deh, nu deseori copiii şi nevasta-i sunt plecaţi în raiul de la bunici
Încotro s-o apuce azi? Puţină ordine prin casă, ceva ziare, blogăreală? Cafeaua săptămînală? Sau să dea o fugă pînă la talciocul de vechituri, a auzit că s-a deschis iar… şi e curios să vadă ce-şi mai vinde lumea din lucrurile de prin casă, ca acu’ vreo zece-cinşpe ani. Prea multe de făcut, ca întotdeauna duminica, şi niciodată de ajuns timp încît să-i alunge din gîndurile săptămînii ce vine şi care i se bulucesc în minte aşa de timpuriu. Săptămîni bolnave, toate la fel, care trec aşa repede acutizîndu-i durerile… Şi mai e şi şedinţa de scară… „N-au decît să facă borş, doar le-a zis de la bun început că n-or să fie în stare să adune banii ăia pentru izolarea termică! Şi acu’ vor alegeri pentru alt comitet! Nişte tîmpiţi, cu alegerile lor cu tot!  Uite de-aia nu merge nimic în ţara asta… O să vadă ei peste două luni, cînd o fi gerul mai tare şi după ce vor fi ales ce au de gînd să aleagă!” Sau mai bine să-şi sune prietenul de ieri, regăsit după ani buni pe Facebook, să iasă la un pahar de vorbă? Nu, prea-i e lene… şi oricum orice reîntîlnire cu prietenii vechi e doar un alt motiv pentru o şi mai lungă despărţire…
O să citească, o să asculte muzică, o să fumeze în pace ultimul pachet de ţigări, o să şteargă praful de prin colecţia de soldăţei de plumb, de pe ramele tablourilor, şi o să caute veşti despre Damian Drăghici că tot a citit, tot pe Facebook, că e gata cu Drăghici şi fraţii lui… Mda… naşpa veste, îi plăcea mult taraful lui Damian şi cu ocazia asta o să-l cinstească cu o amiază de duminică şi cu o cană de must, mai spre seară…
Una peste alta, trebuie să-şi facă o duminică agreabilă şi să-i pară mai puţin rău că a pierdut-o şi p-asta… Şi mai ales să reziste tentaţiei de a porni televizorul. „Asta e curată moarte a pasiunii… cum naiba mai poate lumea asta să se uite în gura ăstora cu campania lor cu tot! Au trecut doar trei zile şi m-am săturat deja, mai ales de afişele şi caravanele lor mincinoase care, din oră în oră îmi violentează timpanele”… Realitatea e altfel, evident.
„Mmmmm… e clar, bine-i acasă!”… printre surprizele mărunte aduse de soarele de duminică de toamnă grăbită şi ce plăcută corvoadă de a se dezbăra o dată pentru totdeauna de nostalgiile, iluziile, iubirile şi metehnele vechi. Da, astea-s păcatele lui şi ar fi cazul să le lămurească o dată pentru totdeauna. E clar, asta o să facă: o să-şi scrie în jurnal ce şi cum, o să-şi mai facă un plan. Definitiv de astă dată. Pe care să-l ducă la bun sfîrşit. O să tragă linie şi o să adune, că tot a trecut un an de… crize.
„Fii bărbat, Ioane, mult a fost, puţin a rămas!” Apoi restul: muzicile, poeziile, tristeţile, cărţile şterse şi ele de praf, genunchii şi blogolumea dragă, mereu surprinzătoare, mereu neglijată, ca o ireală amantă credincioasă

P.S. – Ce ştire… Eftimie ne spune că a murit Mitel Popescu! Gazetar de spiţă veche, din cea nobilă a breslei, de aici, din Braşov… Parcă îl văd, nelipsit prin tot oraşul, trăind parcă prea intens… ce a trăit…  Cîte ore şi cîte şpalturi am chinuit împreună… E nedrept… Mult prea devreme… Vestea asta face din toată duminica asta… nimic… Iar cuvintele au plecat de aici, sunt toate la el acum, cu el, cu Mitel… Dumnezeu să-l odihnească!

Vă mulţumesc. Din Genunchii Lumii

În seara asta mă retrag în Al Doilea Genunchi Al Lumii. Sau mă voi sprijini mai mult în acest al doilea genunchi… Pentru o seară, două sau trei… Acum puţine zile cînd mi-am scos şi acest genunchi din nisip nu mă gîndeam că el va fi un refugiu atît de… liniştitor de… departe de lume. Aveam de gînd chiar ca el să fie doar un blog de strict uz personal, acel blog în care să scriu fără să mă vadă nimeni. El şi este, în parte, un loc retras în care, de pildă, nu voi (mai) răspunde la comentarii, cu toate că mă voi bucura mai departe, nespus, de gîndurile primite acolo. Un loc, parcă chiar nescris de mine, fiindcă asemeni marelui Nichita cred că nu noi scriem ceea ce se poate întîmpla să fie poezie ci Ea, uneori, vine şi ne alege să ne scrie, sau să se scrie cu mîna noastră.

Spun că voi sta, în astă seară, mai mult – deşi nu suficient – în Al Doilea Genunchi Al Lumii, fiindcă altfel aş risca să scriu, din nou, aici în Genunchiul Lumii despre nişte dezamăgiri, mari, despre nişte disperări, despre nişte dureri, despre nişte situaţii de criză care, fac din oamenii de ieri brutele de azi. Poate aş risca să fiu chiar nedrept, să nu înţeleg ce se întîmplă, să exprim prea clar că nu înţeleg ce mi se întîmplă… Sau poate, doar, aş fi iar plictisitor bătînd „toba” pe nişte „cestiuni” cotidiene de care mi-e deja lehamite oricît de grave sau interesante ar părea.

Apoi, întîmplarea face să realizez că mai este doar o zi sau două pînă cînd Genunchiul Lumii mele face un an. Drept pentru care i-aş acorda acum puţină linişte. Spuneam, atunci cînd chiar nimeni nu citea acele rînduri, că „din genunchiul lumii, astăzi, văd lumea în genunchi”, sau descopeream că „Simbolic – Strada Sforii, cum mă bătea gîndul să-i zic acestui blog – mă duce cu gîndul la viaţa pe sfoară, pe muchie de cuţit, sau la strada-viaţă-tunel la capătul căreia nu prea ştii ce te aşteaptă, dar la capătul (ori căpătîiul?) căreia întrezăreşti totuşi o lumină” şi că, odată, cîndva, ajunsesem la un soi de saturaţie...
Astăzi văd că lucrurile nu s-au schimbat foarte mult. Recunosc însă că da, întrezăresc lumina sau luminiţele, mai departe. Iar asta e una dintre marile mele bucurii cred nu suficient exprimată, nu îndeajuns recompensată, măcar prin nişte răspunsuri ceva mai harnice, pe măsura ei. Şi, desigur, vorbesc despre bucuria zilnicelor, mirabilelor, mele întîlniri cu blogolumea, cu blogoteca, cu blogosfera aşa cum mi-am împărţit eu, dezordonat, blogroll-ul cu ale lui peste 200 de pagini vii, alături de cele noi zilnic descoperite… întîlniri.
Bucuria şi „mulţumescul” meu zilnic, aşa cum pot fi ele, doar din cuvinte, sunt pentru voi, dragilor, prieteni nevăzuţi dar ştiuţi. Bucuria şi „mulţumescul” meu care, seamănă cu „minunarea” găsirii pe care am trăit-o acum un an, atunci cînd am postat aici şi prima mea muzichie, un Ivan Rebroff… La fel şi azi, pentru mine revelaţie, mic semn de preţuire pentru voi, cei care sigur nu l-aţi ascultat atunci, sau doar l-aţi zărit mai tîrziu… În seara asta mă retrag, un pic, în Al Doilea Genunchi Al Lumii... şi Vă mulţumesc, la fel, şi de acolo!

Despre împreunări. Muzici şi cuvinte

De multe ori îmi este greu să aleg între muzică şi cuvînt… Poate fiindcă ele sunt plămădite din acelaşi lut sau poate fiindcă, uneori, ele au orgoliul de a se acoperi reciproc. Desigur, nu o dată, muzica şi cuvintele, într-o îndrăgosteală nebună merg mai departe şi se contopesc, devin una, dar nu din altruism ci din dorinţă. Poate de aceea sunt şi de sex diferit, pentru a-şi revela contradicţiile, posesivitatea… E ciudat şi dificil să le defineşti atît împreună cît şi despărţite. Poate tocmai de aceea eu aleg, atunci cînd scriu ceva aici, să aşez lîngă cuvinte muzica, uneori fără noimă în alăturarea lor. Poate fiindcă nu-mi ajung cuvintele singure şi nici muzica singură… Poate că ele singure calmează… singurătăţile…
Încerc, şi de astă dată, ceva greu de făcut: să descriu o stare. Şi starea asta vine de la o… leapşă (gen al blogosferei pe care l-am considerat mereu ca strîmt, constrîngător în limitele unor teme impuse) legată de Ziua Internaţională a Muzicii care a fost azi. Mă conformez însă să îndeplinesc cumva… misia venită de la Laly, tocmai fiindcă e vorba de muzică şi fiindcă leapşa asta este mai generoasă: să postez de Ziua Muzicii o melodie preferată. Alegerea îmi este, din nou, foarte dificilă ca şi numirea celor cîţiva cărora ar trebui să le trimit mai departe leapşa (şi e şi tîrziu să mai îmi răspundă cineva încadrîndu-se în timpul acestei Zile)…
Dar mă ajută, în privinţa melodiei, gîndurile primite azi de la Deea, gînduri care m-au… atins şi a căror melodie de o delicateţe specială o voi aşeza aici: Albin de la Simone şi Yaël Naïm cu a mirabilului Louis Armstrong „What a wonderful world”. Frumoasă descoperire, tandre sunete, gînduri, vise şi cuvinte pentru o primă seară de octombrie, cu lună plină.
De Ziua Muzicii mai curînd aş lansa o dedicaţie şi nu o leapşă, dar şi asta e dificil, fiindcă parcă e prea puţin să vă spun vouă, dragelor şi dragilor, care-mi ţineţi blogolumea şi genunchii ei vii, că aş vrea să vă pot pune la picioare toate… muzicile lumii. Aşa ca un Mulţumesc, cel mai cuprinzător şi singur cuvînt inventat vreodată.
Şi leapşa?, vă veţi întreba… Da „leapşa” să meargă către voi toţi, şi către muzichiile voastre, pentru toate zilele cu muzică sau… fără. Da, recunosc, am mai „trădat” o leapşă 😉

În apa tăcerii

Priveam cum trec
doi cîte doi,
măreţii cai orbi
lăsîndu-şi pietrele
în faţa
albastrei-ceţoasei
fiinţe…

M-am ridicat
lăsîndu-mi şi eu
ceţoasa fiinţă
pe piatră,
ca un gît negru
sub securea tăcerii,
mai departe…

P.S. „În apa tăcerii”, din jurnalul poeziilor „dispărute”, vechi şi redescoperite într-un sac de plastic în beci. Sute de pagini îşi vor găsi, sper, aici, timpul pentru un volum măcar virtual…

Prin cenuşa Genunchiului Lumii

Ca şi la ziar am constatat aici, în blogolume, fragilitatea extremă a cuvintelor, a textelor noastre. Nicio postare nu ţine mai mult de o ţigară, hai două. Nu mă refer la scrierea ci la citirea ei. Şi trecem mai departe. Am făcut un experiment. Am luat, aleator, cîte un text din Genunchiul Lumii al fiecărei luni, din octombrie anul trecut şi pînă azi, şi l-am citit. Aproape de fiecare dată am descoperit titluri şi fraze aproape uitate, dacă nu chiar… necunoscute. „Fragilitatea memoriei”, mi-am zis… Îmi dau seama cît de uşor mă despart de textele astea ale mele oricît de mult aş ţine la ele în momentul aruncării lor în blogosferă. Şi trec mai departe. Acum realizez, banal, şi cum trece timpul în ciuda unor întîmplări care, par doar că mă marchează din moment ce le uit. Acelaşi lucru îl pot spune despre textele, remarcabile de altfel, ale tuturor prietenilor mei de aici. De ce oare nu ni se înfăţişează toate, mereu, la îndemîna aceleiaşi priviri şi trebuie toate să rămână cu multe pagini în urmă, pentru a fi uitate?

În octombrie, anul trecut, bag de seamă că îmi plăcea să comentez pe marginea unor ştiri… inedite. Era vremea cînd scriam doar pentru mine neîndrăznind încă să mă… „promovez”. Este zona de timp trecută ale cărei texte mi se par pe nedrept văduvite de această trecere a timpului. Şi poate tocmai de aceea parcă nu le-aş fi scris eu. Cred că fiecare blogger are senzaţia asta privind în urmă de tot.
La o lună după, în noiembrie, descopeream unele „beneficii” ale Internetului care, bineînţeles, nu par să se fi concretizat pînă acum. Încă nu aveam comentarii pe Genunchiul Lumii, fiind aşadar tot în perioada ascunsă a aventurii mele bloggeristice. Apoi, la sfîrşitul anului trecut urînd lumii „ani buni de gînduri bune” tocmai descoperisem mirajul feedbackului „provocat”, acela care-ţi întoarce vizite pe blog. Atunci mi-am dat seama că pentru a fi citit trebuie să laşi urma citirii tale peste textele vecinilor şi prietenilor din blogolume. Cu timpul am învăţat să citesc asta din… „statistici” 🙂
De atunci am prins drag de „blogăreală” ca instrument al apropierii şi comunicării. Esenţial. Păcat că nu am făcut-o mai de mult ci atît de tîrziu. Pe atunci ghiceam şi „cîtă poezie e pe aici„. Acum lucrul ăsta nu mă mai miră deloc. Este ceea ce dă sens Genunchiului Lumii şi blogolumii lui. În fiecare zi găsesc aici suficiente rezerve de mirare şi bucurie, rînduri şi jocuri de cuvinte vii şi remarcabile. Senzaţia e aia de aer proaspăt care te ţine pe linia de plutire. Ca aici, la Iulia, sau aici în Biblioteca de poezie… de pildă.
La sfîrşit de ianuarie scriam despre tragedia petrecută în Braşov, aici, la o casă de schimb valutar. Vorbeam despre gestul incredibil al unui erou, Gheorghe Lala. Nu se mai ştie nimic din ce s-a întîmplat atunci, iar numele acelui om a redevenit anonim. Da, nimic nu este important mai mult de două-trei zile-n ţara asta. Fragile nu sunt blogurile pînă la urmă, îmi zic, fragili suntem noi, cu toţii şi cu tot ce trăim. Despre cei mai mulţi dintre noi nu se va mai spune nimic… „după” oricît ne-am iluziona că ar putea fi altfel. Ba sunt convins că dacă am striga după ajutor acesta nu ar veni decît, cel mult, sub forma cîtorva rînduri de compasiune. Suntem ingraţi… „Lasciate ogne speranza, voi ch’entrate”… Mă învaţă asta pînă şi blogul ăsta!

Prin februarie povesteam despre naşterea Genunchiului Lumii. Mă obişnuisem deja cu vecinii de blog, cu prietenii mei de aici – cum îmi place să le spun – comentîndu-mă. De atunci îmi este cunoscută nerăbdarea aceea a aprobării fiecărui comentariu în parte. Frumoasă clipă. Însă o dată cu timpul iată că mi s-au pierdut pe drum unii dragi… vecini de blog. Unii şi-au şters de tot urmele, unii nu mai scriu nimic, alţii nu mai vor să răspundă, să comenteze. Dezamăgiţi poate, obosiţi, plictisiţi, plecaţi… Alţii „m-au şters” din blogroll avînd cine ştie ce suspiciuni asupra-mi, neîncercînd să înţeleagă, poate, nişte erori…
Pe la sfîrşit de martie an făcut din Genunchiul Lumii martorul privirii Braşovului de sus. De pe culmile Bisericii Negre, de lîngă Clopotul ei… Sunt întîmplări din astea (ne)cotidiene care fac din blog un clasor care ar putea fi deschis cu încîntare oricînd. De dinainte de primăvară am vrut însă să surprind cît de cît întîmplările Braşovului. La început, în vremea „anonimă” a genunchiului eram chiar mult mai „implicat” în „bătătura cetăţii”. Acum privind în urmă realizez că, din păcate, m-am cam distanţat de „frumosul oraş” şi chiar de bloggerii lui. Se întîmplă multe aici şi îmi promit că voi ţine mai aproape…
În aprilie, iată, am mai făcut un prim exerciţiu de memorie, dar asupra unor fapte fără urmări sau cu prea puţine urmări despre care scrisesem pînă atunci. Era o… antropoblogie, cum au mai fost nişte metatexte şi nişte abservaţii asupra unor… blogodegradabili. Nu asupra unor texte, ca acum. Iată că devin, fără să-mi dau seama, şi manierist! Nu e în regulă!

Prin mai îmi manifestam o „variaţiune pe o temă dată”: ceva nostalgii, melancolii, dezamăgiri, dureri… Nimic nu e nou sub soare. Am observat chiar că, pe ici pe colo, unele trăiri şi-au împrumutat unora altora aproape acelaşi titlu. Da, oboseala, lipsa de prospeţime şi monotonia, căderea în banal, lipsa originalităţii şi a inspiraţiei m-au îndemnat uneori să o las baltă. Senzaţie repetitivă oricum care, cine ştie, pînă la urmă va veni de hac şi genunchiului lumii.
În iunie voiam să-mi dedic duminicile unor poezii (de duminică) dar Gala m-a deturnat, şi n-a făcut rău, şi am intrat în PDS… Şi nu-mi e tocmai simplu să mă ţin de asta, fiind de felul meu un… dezordonat.
Sunt atîtea texte aici despre care am uitat (menite… arheoblogiei). Ca la ziar spuneam… Ziarul îi iei şi-l arunci în scurt timp. Sunt aceste două făpturi de cuvinte sortite să trăiască foarte puţin… Poate de aceea sunt şi aşa de frumoase, precum muzicile cu care m-am obişnuit să le însoţesc… Aici însă, în blogosferă, iată, mai poţi răsfoi deşi cred că unii nu o facem deloc. Despre soarta miilor mele de texte din ziare nu mai ştiu însă nimic. Nicio frîntură. Nu am fost dintre cei care să şi le colecţioneze. Din păcate. Poate o să mă duc odată, cîndva, la bibliotecă să fac puţină… arheologie. Să scurm prin cenuşă, dacă nu s-or fi dat… vîntului şi acolo, cum topite au fost hard-discurile din care au plecat…

Genomul… Blogolumii

Ieri şi azi am primit şi eu în dar acea „diplomă” virtuală cu „Blogul de Aur”. S-au gîndit să mi-l ofere Mami Nineta, Mădălina, Mirela şi Ion…  Fiecare dintre ei m-au bucurat cu puterea acestui gest şi pentru fiecare am prea puţine cuvinte de mulţumire. (Nu-i aşa că aici în blogosferă „a mulţumi” e cel mai răsfăţat verb iar mulţumirile de aici sunt mai pline de sens şi conţinut decît mulţumirile… cotidiene, aproape rutinate?) Şi aşa am preluat „ştafeta”. Este acesta un joc ingenios cu rezonanţe de leapşă care însă nu aruncă „în lume” un top pe varii teme ci bloguri şi, mai mult decît atît, oameni. Un „joc” ale cărui rădăcini nu le-am căutat şi care e posibil să devină altceva decît a dorit cel sau cea care l-a pornit.  Am remarcat oriunde am găsit aşezată această diplomă că mare parte din cei… laureaţi au încercat să adune în „clasamentul” personal bloggerii şi blogurile de suflet, cele la care rezonează chiar în dauna exigenţei privind conţinutul sau forma. „Blogul de aur” e semnul multor amiciţii născute în blogosferă, al multor întîmplări emoţionante, al unor întîlniri pe cît de imposibile în realitate pe atît de bulversante aici. Comunicarea, comuniunea, empatia asta atît de vie sunt cele ce au modelat, cred eu, genomul blogolumii (şi iertată să-mi fie, de către cei foarte riguroşi utilizarea forţată, poate, a termenului).

Îmi e imposibil să pun de la 1 la 10 doar zece bloggeri dragi, într-o ordine „axiologică”, sau în… dezordine, chiar dacă nu mi se cere asta.  Îmi e imposibil să aleg doar 10 oameni, doar 10 bloggeri! Aş putea face, eventual, grupuri de câte 10, şi i-aş aranja alfabetic :). Dar tot n-aş fi împăcat! Aş putea face un nou… metatext pe tema asta dar totuşi voi alege alt subiect, altădată, pentru aşa ceva. Şi chiar cu riscul de a nu respecta regula jocului pînă la capăt voi acorda „Blogul de Aur” tuturor dragilor mei prieteni de aici, celor găsibili sau chiar absenţi din blogolumea asta a mea. Celor cărora le răspund mai des, cărora le las cîte un cuvînt, din cînd în cînd, dar şi celor pe care pe nedrept îi uit deseori prea mult timp.

Aş vrea însă ca toţi să ştiţi că vă preţuiesc în egală măsură că nu vă ignor şi nu am făcut asta niciodată, chiar dacă uneori sunt ingrat în răspunsuri, şi că mă înclin în faţa strădaniilor şi pasiunii voastre de a vindeca doar prin cuvinte o lume ce părea definitiv bolnavă de înstrăinare.
album_pic[2][1].jpgpremio (1)
P.S. – Şi, aşa cum se cuvine, un cadou, vouă, aşa, ca din… „Genunchiul Lumii”: muzica lui Yanni pe vioara lui Samuel Yervinyan…

strada sforii


am să trag cu arcul un ac
prin strada sforii
ochind cu el cristalinul timpului

o sa ţintesc apoi poarta de la capătul străzii
şi, dincolo de ea, săgetat în nisip, sîngerînd
va tăcea, străpuns, genunchiul lumii

o să mă desfăşor subţire ca un mosor de sfoară
iar strada mă va sorbi din îngustele fante
ale ochiului, timpanului, meniscului

ca şi cum… nimic nu s-ar fi întîmplat
pe… strada sforii!

(PDS de… mine. astăzi. tulburînd mai vechile ape ale tăcerii, încă departe de a fi terminate…)

„Prietenii lui tati”

44… Cam atâtea comentarii am primit în trei zile la postul meu anterior, de ziua Inei. Care mai de care mai… dincolo de cuvinte. Ziua fetiţei mele, firesc, e cel mai important eveniment pentru mine şi am lăsat această însemnare aici pentru a marca asta, pornind de la premisa că blogul rămîne oricum un spaţiu personal, ceva asemănător unui album de fotografii. Desigur, aproape toţi cei ce scriem aici ne asumăm, mai mult sau mai puţin, unele devoalări ale intimităţii şi găsim în asta un mod de comunicare ori poate chiar un fel de a arunca în mare răvaşe ascunse în sticle. Alţii  încearcă prin asta să îşi măsoare ratingul sau să frapeze. Sunt bloguri foarte personale (dacă nu cumva e un pleonasm în asta), discret… personale sau altele ermetice cînd e vorba de a ghici cine stă în spatele lor… Dincolo de orice motivaţii şi de calea aleasă blogolumea este încă fermecătoare însă mai ales prin „prea personalul” ei.

Şi cum spuneam… Puteam, sau nu, să scriu despre evenimentul acesta al meu. Şi m-am gîndit de două ori înainte de a da acest plus de „personal” genunchiului ăstuia al lumii mele. În clipa în care am ales mi-am dat seama că da, acest loc este oricum unul aproape intim, aproape în conflict cu mediul deschis în care se propagă. Şi este şi un jurnal şi un album de fotografii pe care, poate, chiar fiica mea îl va mai răsfoi cîndva şi va găsi aici… semne pe care consider firesc că trebuie să i le dau, să i le las ei ca parte esenţială a acestui genunchi al lumii.

Fiind vorba aşadar despre o însemnare fără însemnătate pentru lume, pentru exterior, pentru cotidian,  ziua Inei a fost întîmpinată, cum spunea cineva, cu o „avalanşă” de urări, iar ea şi-a căpătat aici, pentru o zi, două, un „club de admiratori”. I-am deschis, desigur, pagina şi s-a arătat mirată că despre ea este vorba aici. Apoi m-a pus să-i citesc fiecare rînd şi să îi spun cine este „nenea” şi cine este „tanti” şi ce este cu „lupul” ăla, dar cu „pisica aia neagră”, dar cu personajul din Ice Age! Mirarea s-a transformat într-o curiozitate haioasă şi nu a fost oră aproape în care să nu mă întrebe dacă a mai primit vreun mesaj pe „Internetul ăla al meu”. 🙂 Da, fiindcă „Internetul ăsta” devenise al ei, era al ei. Şi s-a bucurat că „prietenii lui tati” îi acordă, de ziua ei, atîta atenţie şi că au devenit şi ai ei.

Astfel, mi-am mai dat seama de un lucru. Chiar dacă nu am putut să-i spun mai nimic despre unul sau altul (desigur au atras-o mai mult comentatorii cu… fotografie) voi, toţi cei 44 de aici (poate puţin pentru exigenţele în materie ale unora sau altora), şi fără îndoială nu numai, sunteţi de acum mai mult decît un simplu blogroll… Sunteţi „prietenii lui tati”, cei care aţi participat la sărbătoarea noastră. Mai mulţi, poate, şi cel puţin la fel de însemnaţi precum cei din imediata mea vecinătate. Nu mă aşteptam, cu atît mai mult cu cît postul meu nu a fost deloc un experiment.

Vă muţumesc, dragi prieteni, pentru înseamnata voastră vecinătate. Vă mulţumim! Şi ca de multe alte dăţi acest „mulţumesc” are aici, în blogolume, o altă încărcătură decît cea a cuvîntului rostit în împrejurări obişnuite, dată de o egală sinceritate… imponderabilă, eterică, dezinteresată.  Socot, de aceea, acest „mulţumesc”mai altfel, mai greu, mai de luat în seamă… chiar dacă, aparent, este mai simplu de rostit.

Mulţumesc, Mami Nineta, Ruxi, Onu, Brush, Pescăruş argintiu, Winton, Clarisa, Stropi de suflet, Florin, Nevermore, Cella, Ela,  Blooog, Adi, Geo, Adc, Lollitta, Gabi, Mihaela, Tavi, Mădălina, Marius, Vania, Oana, Gina, Chat Noir, Geanina, Anamaria, Lilick, Flavius, Cristian, Angela, Athe, Iulia, Mircea, Daurel, Gabi, Ioan, Laly, Zamfir, Codeus, Ilana, Gala, Manole.. şi tuturor pe care v-am simţit pe aici şi cu această superbă ocazie…

Servus şi… toate cele bune!

De veghe-n lanul blogolumii

Recunosc. M-am „internat” cu genunchiul lumii mele sfărîmat în… blogolume. Nu, nu este nici un spital, nici un azil, nici un sanatoriu. Nu mai este nici măcar un refugiu. Este o lume prin ale cărei saloane trec zilnic, pe ale cărei coridoare aştept deseori. Trec, privesc, deschid cîte o fereastră. Uneori aerisesc, alteori scutur cîte o pătură. De cîteva ori am făcut şi pe brancardierul… Dar nu plec niciodată cu mîna goala, mereu „fur” cîte ceva, chiar şi din curte, din grădină, după ce termin de… prăşit prin lanul des, neatins de secetă. „Fur „cîte un tratament, cîte un antrenament, cîte un pansament. Şi aşa genunchiul meu a început să se întremeze. Şi am devenit un pic… dependent. Terapia asta îmi este indispensabilă şi nu ştiu alţii… cum sunt.

Nu trec în fiecare zi prin aceleaşi saloane, nici nu dau cu mopul pe aceleaşi scări. Dar, îndeobşte deschid uşile celor care mi-au mai adus şi mie, din cînd în cînd, cîte o cafea la pat, cîte un ziar oricît de vechi, şi care-mi răspund la răvaşele de peste noapte. În orice caz, măcar un… „comision” tot voi face, pînă la urmă, pentru fiecare-n parte :).

Astăzi, în salonul unu am fost întîmpinat cu turtă dulce-n pas de dans şi, surprinzător în ciuda durerii din genunchi şi a antitalentului meu m-am trezit dansînd! Aşa da început de zi, fiindcă am învăţat că important este să ştii să începi, cu curaj… şi să realizezi care sunt… diferenţele. Tot în salonul unu.

La cîţiva metri mai încolo, la unu bis, pe jos numai flori de tei şi crengi şi semn de furtună. Nu, nu puteam să dau cu mătura sau cu aspiratorul. Şi ştiţi de ce? Fiindcă eu anul ăsta am cam ratat parfumul de floare de tei – deh, a plouat cam mult! – şi chiar căzut pe drumul uscării în camera aia, la unu bis, l-am găsit. Aşa că am încuiat doar, cu grijă. O să mă întorc mai spre seară să sorb un nostalgic, parfumat, ceai de tei…
În faţa mea, potecă, metrul de culoar pînă la salonul trei. Dintr-un pas am fost acolo. „Un pas mic pentru om…” Mirosuri şi imagini, în salonul ăsta. Cu storurile trase, viaţa, pacientul (sau chiraşul?) plecase… la plimbare. L-aş fi întrebat ceva. Poate-l găsesc prin curte. Poate… se pregăteşte şi el de… toamnă. Împreună cu acela ce aduce „stropul de vin plin de dulceaţa luminii”, lumină ca din candelă…
Pe dreapta, în continuare, nu stă nimeni. De fapt acolo este UPU, salonul de urgenţe. Cineva încercase să se joace cu focul, la îndemnul cuiva. Pe acolo trebuie să umbli în vîrful picioarelor… O să revin, mîine-poimîine, după ce i-or găsi şi lui, acelui cineva o cameră.

Salonul patru e locul în care mă aştept la orice, locul cotidian care dă spre Tâmpa. Aici mai mereu televizorul e dat tare. Aici de regulă stau preţ de vreo juma de oră, la o bîrfă, la o ştire, la o constatare. Azi am găsit salon auto, paraziţi, avioane, şi ceva bomboane amare şi plăcinţele cu brînzăde-alea politice! Nu, azi nu am stat prea mult p-aci… 🙂

Cum altfel, vizavi, pe uşă scrie: salonul de criză. Aici mă aştept în fiecare zi la altceva… la alţi locatari adică. Nu, nu-s alţii noi, sunt tot dragii mei doar că, din cînd în cînd, şefii îi rotesc şi îi aduc aici. Cică altfel camera asta, spaţioasă, n-are căutare şi trebuie să se justifice cu… întreţinerea. Salonul ăsta semănă cu salonu’ patru… Azi pe aici criza era morală, mafioată… şi, ca un făcut, venea tot parfumul ăla de plăcinte. Aşa că le-am lăsat un termos întreg de cafea. Tare.
E clar, azi am avut o dispoziţie mai curînd poetică decît… politică. Dinspre salonul cinci se face scara… Puteam să o iau la dreapta, sau la stînga pe holuri. E adevărat, pe acolo încă nu prea calc. Nu aud voci, nu aud muzici, e ceva suspect pe acolo. Altădată! Chiar dacă am auzit că acele camere au chiar şi balcon, şi toalete separate, individuale, nu ca aici, la capătul holului, comune!

Şi am coborât. La parter. Aici mai sunt vreo patru saloane fără număr. E bucătăria, spălătoria, biblioteca, coaforul… În saloanele astea patru, lume pestriţă, proză amestecată cu poliţişti, suspans, crime, cafenele, tribunale şi feluriţi unchieşi sarcastici şi iarăşi muzici şi multă poezie, cînd veselă, cînd tristă, cînd cu zulufi, cînd fără
Pe ici pe colo, uneori, aici la parter, mai miroase şi a tămîie, dar nu m-a lămurit nimeni de ce, nu stiu exact din care cameră vine, din astea fără număr, oricum…  Sau să vină dinspre muzeu? Nu, n-aş crede. Muzeele sunt vii… Şi cum sus găsisem bomboane amare, aici, chiar în salonul de lîngă scară, cineva a umplut nişte acvarii cu bomboane, din alea fine care, îţi rămîn în minte, din copilărie. În saloanele astea patru las mereu cîte o carafă cu apă şi ud florile mereu amestecate în… probleme, cuvinte şi averi.

Mai mereu, pînă să ies, pînă să ajung în curte, trece şi timp, ore bune, şi genunchiu-mi oboseşte, mă înţeapă precum nişte… comentarii ironice. Şi azi a mai fost şi dansul! Mi-am făcut un obicei, vară-iarnă, imediat ce cobor cele trei trepte de piatră mă aşez pe banca din curte, din faţa intrării şi privesc… Îmi place să-i privesc, dragii de ei. Unii intră, alţii ies, alţii se plimbă cu mîinile la spate, alţii pleacă spre doruri

Nişte fete citesc mereu cîte o carte sau povestesc despre vremuri şi moravuri, despre dezamăgiri aparent banale, despre… de-ale lumii, în plimbareUn artist vinde mereu muzici şi tablouri noi. Un domn ne îndeamnă şi el să ascultăm şi brodeşte asta cu terifiante teorii, cu bănuieli de conspiraţii… Altcineva primeşte în căşti veşti din State şi de prin Canada, dar le cam ţine pentru el şi nu răspunde la niciun comentariu, după cum mi-au şoptit vecinii de salon… Iar mai într-o parte, cîţiva joacă bîza ori lapte-gros.

Şi altcineva a obosit un pic şi în fiecare zi îi aduc un ceai ştiind că va fi bine, asta înainte să mă apuc de grădină, de răsaduri, de prăşit, de jumulit buruienile, de udat… Asta îmi aduce mereu aminte de viaţa la ţară ori de „ţara”copilăriei mele şi de nişte împletituri de amintiri cu lacrimi… De aceea, cîteodată, adun de aici, colecţionez mai curînd!, cîte un coş împletit plin cu mere şi gutui. Pe astea le ţin pentru mine…

Şi se înserează… Seară de vară, la fel ca orice seară de vară, tîrzie… Chiar ca o seară de vară din… vara trecută. Da… iarna e altceva… Nu, nu am uitat că am promis cuiva un ceai de tei… Şi dacă nu v-am spus, dar poate aţi remarcat deja, nu-mi place deloc, da’ de loc!, să spăl vasele sau rufele (aici se mai caută nişte voluntari din cîte am auzit).
Prefer în schimb să fac ore suplimentare de veghe, cu… va urma!

Lumină din Genunchiul Lumii…

Bine ar fi ca Lumina gîndurilor bune să rămînă cu noi, ca bucuriile simple să ne umple viaţa, ca sinceritatea să ne petreacă fiecare rînd, să descoperim limpezimea cuvintelor şi comunicării şi să avem parte de schimbările pe care fiecare ni le dorim. Alături şi împreună cu toţi cei dragi sufletelor noastre. Nu doar azi, nu doar în Noaptea Învierii!…

Sărbători Fericite şi un Paşte Fericit, cu sănătate, vouă celor pe care vă citesc, vouă celor care, cîteodată, zăboviţi pe aici, prin… genunchiul lumii!
Cristos a Înviat!

Cum am descoperit… antropoblogia

După şase luni de… blogăreală am o curiozitate: cîte dintre cele despre care am scris au avut o evoluţie cît de cît aşteptată de mine? Sau cîte naivităţi am spus şi mi-au fost contrazise de realitate? Şi mai sunt curios asupra a ceea ce credeam eu că ar trebui să fie acest genunchi al lumii şi încotro m-au dus evenimentele şi cuvintele de fapt…
Da, strada spre care duce Strada Sforii a fost asfaltată între timp, iar eu scriu aici tot fiindcă prea mult timp nu mai scrisesem şi aveam nevoie de o astfel de… salubrizare prin scris. În slalomul meu printre zilele de suflet şi cele de cotidian şi politică observ că jaloanele, constantele, au rămas cam aceleaşi dar s-au schimbat polii: pînă la urmă demagogia evenimentelor m-a convins că minciuna şi praful în ochi sunt româneşti prin definiţie. 🙂 Între timp suntem robii FMI-ului şi salariile profesorilor nu s-au mai majorat, cu voie de la Preşedinţie, chiar dacă Băsescul considera nerespectarea promisiunii ca imorală!

Campania electorală pentru uninominalii noştri parlamentari a trecut de mult. Mă aşteptam chiar să-mi văd parlamentarii de cartier pe aici, pe stradă, ba la dat zăpada, ba la curăţenia de primăvară! Ei, aş! Curată naivitate… Deja ne pregătim de alte parlamentare şi probabil am uitat deja promisiunile făcute… preş! Pe la mijlocul lui noiembrie, 12 mineri mureau la Petrila. Scriam atunci că „zilele astea vor trece şi oamenii ăia vor rămîne acolo cu moartea lor şi în mizeria lor şi vor suporta…” Am avut dreptate. Pare-mi-se că au fost găsiţi nişte vinovaţi printre directoraşii de acolo. Pentru presă însă odată trecută emoţia momentului subiectul nu a mai prezentat interes. Ce mai ştim despre cele întîmplate, despre vinovaţi? Ce s-a schimbat din viaţa oamenilor de acolo? Nimic!

După alegeri am avut senzaţia că Alianţa DA va renaşte. Atunci mi se părea absurd. Dar şi mai absurdul s-a produs: alianţa PDL+PSD! În domeniul ăsta e greu să prevezi jocurile. După cum merg lucrurile, guvernarea actuală se va rupe din foamea de puncte electorale. Şi ne vom întoarce de unde am plecat, fără niciun folos pentru noi, însă desigur cu folos pentru ei! Mai încolo, luînd pulsul Internetului găsisem un site, de respiraţie europeană, care mă intriga prin imaginea proastă alocată României. Nişte europarlamentari au sărit şi ei. Aici lucrurile s-au îndreptat spre bine. Site-ul era în probe. Prea mă avîntasem, lucrurile s-au lămurit. Acum suntem şi noi mai în rîndul lumii…

Ca un făcut, de la începuturile genunchiului lumii şi pînă aici, criza a fost cuvîntul care mi-a inoportunat aproape toate textele. Nu am vrut să cred în ea, în criză, am încercat să o minimizez tot timpul dar îmi dau seama că am cam pierdut meciul ăsta. Dar tot mai cred într-un soi de teorie a conspiraţiei, ca buton declanşator al cursului lucrurilor.

Am fost indignat de jaful de la Braşov, de moartea unui nevinovat şi idealist braşovean. Am scris despre acele momente aici şi aici… Însă telenovela s-a cam rupt şi nu ţin minte să fi auzit că bravii noştri poliţişti ar fi rezolvat cazul. Nu că ar fi ceva nou în asta pe aici dar… 🙂 Indignat am fost şi de tragedia lui Marian Cozma şi de felul în care media tratează suferinţele pentru rating. Acolo criminalii nu sunt ceva aproximativ, în schimb presa funcţionează la fel: vinde tragedii pe tarabă. Nici nu mă aştept să se schimbe ceva în chestia asta…

În plină iarnă m-a entuziasmat o campanie. Cea pentru finalizarea Bibliotecii Naţionale. Am semnat o petiţie, mi-am dat şi aici cu părerea şi am participat la comentarii însufleţite. Nu am auzit însă ca lucrurile să se fi rezolvat şi cu atît mai puţin ca oarecine să pună undeva „un leu pentru Ateneu!” 🙂 La un moment dat a părut că această construcţie va intra într-un grafic, aşa spunea ministrul Paleologu… dar am senzaţia că lucrurile sunt tot departe de a se rezolva, din varii interese. C-aşa-i în tenis! Şi în cultură, după cum bag seamă!

Mai „spre zilele noastre” chiar mi s-a părut că povestea brandului Braşovului era o ştire. A fost mare agitaţie prin blogosferă pe subiectul ăsta. Firesc, cînd e vorba despre patriotismul local. Cred, din păcate, că am avut dreptate: „creaţia” a fost de conjunctură, pretext pentru delegarea unor funcţionari la nişte tîrguri. Fiindcă nu am mai auzit de brand şi nici nu l-am văzut instalat la loc de frunte prin Braşov. Aştept însă România şi sper să nu fie şi în afacerea asta doar un subiect de… „prădăciune”.

Apoi, m-am întristat sincer la auzul ştirii privind boala lui Cristi Minculescu. Am fost, recunosc, un pic circumspect. Acum mă bucur auzind că este pe drumul bun, mă bucur că din şirul de evenimente pot fi şi unele pozitive. Asta îmi redeschide apetitul pentru optimism, ca şi primăvara de altfel 🙂 Optimist aş fi vrut să fiu şi în cazul scriitorului Alexandru Vakulovski. Am semnat şi pentru el o petiţie şi mi se pare jenantă tăcerea autorităţilor pe tema asta, mai ales acum cînd împrejurările legate de Basarabia ar fi putut duce la rezolvarea cazului, ba chiar ar fi adus şi ceva capital electoral celor ce ar fi ştiut să mînuiască situaţia. Cred însă că soarta petiţiilor on-line este una tare ingrată…

Cam astea sunt parte din momentele de pînă aici. Voi mai fi uitat destule. Privind în urmă constat că, din păcate, blogul este şi el ca un ziar, se uită repede cele scrise mai demult şi se citeşte doar ultima pagină, prezentă şi de fapt divers, nu şi cele trecute şi mai greu de văzut… Dar sunt încîntat şi că blogul, în… „antropologia” lui este o bună unitate de măsură a timpului, a timpurilor, a felului cum le văd şi le scriu. Voi face, periodic, astfel de recapitulări prin textele mele mai vechi, cum voi mai face uneori şi bricolaje printre textele prietenilor din blogosferă. Chiar cu riscul de a fi categorisit drept „compilator” de către unii vecini de pe aci, eu unul, aş crede mai curînd că încet-încet încep să devin un fel de… antropoblog! 🙂

PS. – În schimb, dincolo de toate şi din… toate rămîne… muzica!

Genunchiul Lumii din… sacul de plastic

O întrebare-apendice care mi s-a tot pus odată cu „de ce, un blog?” a fost „de ce Genunchiul Lumii?”… „Intro-ul” blogului este, cred, suficient, ca explicaţie… Pe lîngă asta, intenţia-mi a fost şi de a recupera, digital, „poeziile dispărute”, într-un fel de jurnal… Poeziile mele „dispărute” fie prin sertare, fie prin dosare stivuite într-un sac de plastic… Sacul ăsta de plastic a fost un timp depus într-un beci… Şi din sutele de pagini ascunse acolo începuseră să crească ramuri, frunze, rădăcini. Da, la văzul acestei minuni am decis să le aduc aici, dintre coperţile lor de cărţi netipărite… Sunt cîteva sute şi vin încoace de dinainte de ’89, pînă în… zilele noastre. Dar nu le voi data decît pe unele pentru care timpul şi înseamnă ceva. Poate voi „scana” aici şi cîteva dintre apariţiile în presa literară şi cîteva dintre premiile vremurilor despre care vorbesc, de prin 1986 încoace:  „Astra„, „SLAST„, „Luceafărul”, „Steaua„, „Convorbiri literare„, „Transilvania„, „Ramuri„, „România literară„, „Echinox” ş.a. Sper să le găsesc pe toate şi să găsesc, pe ici pe colo, timpul necesar pentru această migăloasă recuperare de suflet. Nu am un deadline aşa că o voi face pe îndelete cu credinţa că timpul poeziei este infinit şi, cum spuneam, contează prea puţin data naşterii ei… Dar nu am răspuns cu totul întrebării de la început. „De ce Genunchiul Lumii?„. Şi fiindcă acesta e titlul unei poezii din 10 februarie 1991, care zice aşa:

Genunchiul Lumii

Am şters cu mîneca îngheţată
laptele scurs peste masă, era un fel de dor
născîndu-te din pîntecele lunii…
Apoi te-am văzut, întreagă în minunea de oglindă
răsfrîntă peste mare, blondă…
Pierdusem harul cuvintelor virgine,
cînd căutînd paianjeni blînzi, greieri
sfioşi, moluşte, pe tine te-am găsit,
ascunsă printre frunze ţinînd în palme
genunchiul lumii, tînăr.

Ei bine, voi încerca să le adăpostesc pe toate, poezii ori proze, în acest nou „Genunchi al Lumii„, virtual şi mai… steril oricum decît sacul de plastic din beci… 🙂 Am început de ceva vreme operaţiunea asta cu un prim volum: „În apa tăcerii„, pagină găsibilă în acest blog…

P.S. – Muzica, azi, e a Alexandrinei Hristov, o voce specială, de-a noastră, autohtonă, deşi născută dincolo de Prut…