DCXXII

În care genunchii-mi scriu pietre.

Anunțuri

Peisaj cu genunchi

Cu genunchii şiroind de cerneală,
prin grîul cît noaptea
coboara pe-un gînd
o fată în alb
şi purta în spate o armă.
Mestecenii se aplecau atît de mult
peste garduri, încît doar întinzînd
mîna le-ar fi putut fura păsările
din vîrful crengilor,
dar nu…
cu genunchii roşii de frig,
ea cobora pe-un gînd…

Pe poante

Străzile-s tot mai înguste
şi mai lungi de la o vreme,
dimineţile, nişte sfori.
Îţi trebuie o prăjină de bambus
să-ţi ţii echilibrul pe străzile tale,
să treci dintr-o dimineaţă rotită-n alta,
să nu-ţi zdreleşti genunchii, gleznele, poantele,
pe străzile-dimineţi, suspendate una-n alta.
Dimineţi-sfori, trestii fără rest:
nici nu pui bine pasul cînd,
dintr-un punct vine vocea:
„Bă, da’ impozitul pe viaţă ţi l-ai plătit?”

Fără. Împrimăvărare

Ce faci cînd ultimul anestezic e pe terminate? Când a ieșit din producție și toate flacoanele orașului-s goale? Ce mai storci pentru câteva picături? Poate pervazul ferestrei şi geamătul luminii, poate manuscrisele mucegăite, poate genunchii, poate șuruburile cârjelor de lemn? Toate se termină: gîndurile, cuvintele, uitările, lenea, lămîile, somnul, nopţile, ceaiul, diminețile. Și atunci o iei de la capăt cu ce rămîne verde, fără anestezice, fără numărătoarea inversă.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

Tăietorilor flămînzi de aripi

Ia-ţi un timp şi aşează-te pe marginea şanţului, aprinde-ţi o ţigară fără filtru şi uită-te la pietriş, la firele de iarbă ieşite din asfalt. Prelung. Sau rezervă-ţi o masă şi-o umbrelă pe Corso şi lasă aburul cafelei să împrăştie ziua.
Nu simţi că inima-ţi atîrnă ca un bolovan în piept şi stă să crape, furîndu-le orelor timpul? Nu vezi că oamenii-s scurți, că uită, că se folosesc de vorbe și de gînduri ca de frînghii, păpușari ai păpușilor de cîrpă?… Îți pasă?
Lasă-te sclav soarelui, mulţumescului, privirilor, zîmbetelor, deschide-ţi geanta şi lasă cuvintele să cadă pe asfalt. Dă-i tihnă textului să se desfacă și să se rotunjească rotund.
Nu vezi c-a mai trecut un sfert şi că numărătoarea e inversă? Aşa că ia un tren, oarecare, fără bilet, ia-ți o cușetă plină de perne, spre niciunde. Lasă-ţi pantofii la intrarea în parc şi umblă cu picioarele goale și șterge șotronul cu talpa. Urcă pieptiş pînă-n buza prăpastiei, acolo unde era derdeluşul copilăriei şi priveşte în jos, de unde vine tentația zborului. Întinde-te în iarba crudă şi agaţă-ţi ochii de vîrfurile brazilor în ciuda gravitaţiei. Lasă-te-mbrăţişat de îmbrăţişările nepermise, de ispititorii genunchi neştiuţi, în ciuda regulilor slute. Lasă să-ţi mai crească o aripă şi sfidează-i cu ea pe tăietorii flămînzi de aripi. Uită şi uită-te, netrăieşte-i şi trăieşte-te! Lasă-te trăit de necunoscutele fierbinți ploi ale clipei.
Inima-ţi atîrnă, încă, de gât ca un bolovan uscat agăţat de-un ştreang. Cui îi pasă de toate astea? Cui îi pasă de paharu-ţi de apă e plin sau gol sau că-i ultimul? Cine-ar fi ipocritul să-ţi ceară socoteală? Pune-ţi armura clipei îndrăgostite şi stropeşte-o cu vin şi cu parfum de liliac!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

Şi… CATCHY! 😉

Şi privesc un pic mai încolo

Cine-i Europa asta care ne pune la colţ pe coji de nucă? Cine-i asta care ne crede papuaşi sau babuini legănînd prin copaci? Cu ce argumente – în afară de cel al banului! – ne judecă? Cine pe cine şi cine cui crede şi pentru ce?

„Sunt momente în viață în care, oricum ți-ar sta corpul, sufletul e în genunchi.” Am găsit cuvintele astea atribuite lui Victor Hugo (de parcă ar conta cine spune vorbele!). Căutînd vorbe despre genunchi. Vorbe, gînduri disparate sau disperate.

Senzatii de deja-vu, de silă, de perplexitate şi de Golaniadă. Sunt un Golan. „Suntem un neam de imbecili. Punct.” Clişee. Trepanaţi, retardaţi, semidocţi, parveniţi, ignoranţi.

„Cine strigă ăla e!”. Îmi aduc aminte de vorba asta din copilărie.

Te aduni, respiri, citeşti. Îţi ridici ochii din foaie şi priveşti asfinţitul. Te întorci apoi. „Cele Trei Otrăvuri: ura, pofta şi iluzia”, citeşti undeva. „Nu am nimic de cîştigat, nu am nimic de pierdut”, citeşti altundeva. E vorba de un fel de exerciţiu. „Cele Trei Otrăvuri: agresivitatea, dorinţa şi iluzia”, găseşti în altă parte. Sunt niste vorbe din perspectivă budistă.

Ce vreau să spun? Nu vreau să spun nimic. Doar mi-am ridicat ochii din foaie şi am privit un pic mai încolo. Un pic mai încolo…

Vreo 12 Dorei, azi, dormeau întinşi pe nişte saci cu ciment, la umbra clădirii pe care o ridicau. Era ora 12. Programul lor obişnuit, pesemne.  Eu alergam şiroind de colo pînă colo pentru… nimic. Conştiinţa, cerberul, zbirul, fraierul! Pentru nimic!

Uit unele chestii. „Cheile dispar cînd vor ele”. Sau unde mi-am pus ţigările. Le dibuiesc cu greu. Probabil din pricina întunericului sau fiindcă ochelarii-mi sunt prea mici.

Cîteodată, nu ştiu de ce, proza se vrea scrisă poezie. Şi musai, cîteodată, poezia vrea să fie proză. Nu pot altfel! De fapt, ştiu de ce: din insuportabil. Insuportabilul cuvintelor de a se scrie.

Ar fi putut fi poezia de azi (PDA 44)
(de la pagina 182):

Biografie

Sunt un individ
Cooperant,
Din cînd în cînd,
Mor.

Adrian Păunescu (2003)

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Genunchiul cu prieteni

Ciudată, urîtă senzaţie! Scrisesem textul ăsta altfel şi nu ştiu cum, la anevoioasele cosmetizări de final am apăsat pe ceva şi trei sferturi din post s-au dus pe Apa Sâmbetei. A rămas doar finalul… Nu ştiu ce am selectat (în niciun caz nu am dat delete şi suspectez WP de această „scăpare”), iar acum, după un moment de furie grozavă, după ce am vrut să las naibii baltă toate rîndurile astea ale unei zile întregi, încerc să-mi aduc aminte, să reconstruiesc… Însă poate e mai bine aşa, fiindcă mult mai grăbit de data asta, voi improviza doar…  Aşadar, spuneam că mi-a plăcut ideea găsită acum cîteva zile undeva şi potrivit căreia “Genunchiul este un exemplu de măestrie a Dumnezeirii, pentru că nici cele mai prefecţionate tehnologii nu au reuşit performanţa unei asemenea suprafeţe netede, fără rugozităţi precum suprafeţele oaselor din genunchi.” Da, confirmam că m-a încîntat şi titlul articolului cu pricina: “Toate necazurile lumii se strâng în genunchi”… fapt pe care, vrînd-nevrînd, în căutarea unor texte mai vechi despre Braşov, l-am pus în vecinătatea constatării că, iată, ieri am împlinit doi ani de… blogăreală! Şi mă întrebam eu aşa, ce a fost, ce a rămas, ce înseamnă aceşti doi ani? Nimic altceva decît vreo două rînduri de statistici: 458 de texte scrijelite pe genunchi şi tot cam atîtea muzici, 6025 de comentarii, 143.960 de vizite din te miri ce colţ de lume, şi vreo 2000 de spamuri… În rest? În rest, cîteva polemici, ceva opinii, nişte „trofee”, ceva „clasamente” şi marea iluzie că Genunchii Lumii ar fi şi altceva decît o sumă de sticle cu răvaşe (pe multe din ele nici nu mi le mai recunosc!) aruncate într-un ocean ingrat şi urmînd cursul habar n-am al cărei gropi negre dintr-un Internet impersonal prin definiţie şi, de cîteva ori, tentaţia dulce a renunţării…
Apoi, îmi aduceam aminte că am auzit de o întîmplare cu un violonist celebru. Artistul a coborît într-o zi într-o staţie de metrou şi a început să cînte acolo… o făcea chiar mai bine decît la Carnegie Hall cu o seară înainte însă a constatat că nu se opreşte nimeni să îl asculte… În lipsa afişelor, a impresarilor şi animatorilor era un nimeni în acel loc… Şi m-am gîndit că tot cam aşa stă treaba şi cu blogurile şi că eu nu am avut niciodată stofă de comerciant… Lucrurile sunt destul de limpezi, dar asta să fie tot?! Nu, oricît aş vrea să acuz drept ingrată lumea asta „virtuală”, dincolo de toate astea şi de durerile ascuţite din genunchi, mai este ceva care mă ţine „agăţat” (aş putea foarte bine, nu-i aşa, să-mi exersez cuvintele, bucuria textului, şi într-un caiet obişnuit sau într-o coloană de ziar!?): mirabila blogolume.  Ştiu, e posibil să fiu cam… defetist astăzi… Dar, e limpede, tot ceea ce contează azi aici sunteţi voi, dragilor şi dragelor de… prieteni care, treceţi prin colţul ăsta de lume chiar fără a fi chemaţi, chiar fără ca eu să vă răspund, chiar voi cei pe care în aceşti doi ani i-am pierdut pe… drum şi voi cei… neştiuţi sau vag ştiuţi care, mi-aţi oferit şi-mi oferiţi nu puţine momente de încîntare, de emoţie, de viaţă, de nesingurătate…

P.S.: Hmm… e clar, niciodată nu mi-a ieşit un text a doua oară, ca la prima… respiraţie! 🙂

Servus, Blogolume!
Poate, la anu’, voi vedea lucrurile altfel, voi fi mai… activ şi genunchiu-mi va fi mai oblojit şi mai… util şi-mi va fi mai uşor să scriu cu… el, la fel cum o făceam, cred, acum un an sau doi
Vă mulţumesc! (fără să pot din păcate să vă… vestesc pe toţi aici şi acum): Roxana, Karla, Geo, Carmen, Călin, Mirela, Cati, Rose, Aurora, Valentin, Diana, Cella, Daurel, Gabi, Gina, Camelia, Cristian, Cami, Vania, Caius, Oana, Onu, Ticke,  Dumitru, Deea, Cristian, Melami, Andi, Ana, Lilick, Athe, Cody, Dana, Deea Dulce, Eftimie, Milf şi Petrov, Manole, Lollita, Evergreen, Paul, Adi, Tavi, Mircea, Nea Costache, Crina, Sebi, Rodica, Andrei,  Ioan, Gigi, Geo, Lia, Gala, Ştefan, Teo, Zamfir, Ionuţu, Oplisme, Ion, Chat Noir, Mircea

Toate cele bune!

Crochiuri pe genunchi… Efectul buretelui

Nu sunt atent la riduri şi la fire albe. Nu ştiu dacă e vreo deformare în felul în care îmi revăd… oamenii vechi. După nişte ani, trei, cinci sau zece i-am regăsit la fel. Aceleaşi chipuri pe care le ştiu de… cînd mă ştiu. M-a bucurat să constat această neîmbătrînire, m-a revigorat gîndul că poate şi eu sunt la fel de uşor de recunoscut ca fiind la fel ca pe vremea cînd petreceam printre ei mult mai mult timp… Da, pesemne privirii mele de acum i s-a suprapus privirea mea de atunci şi ştiu că aşa va rămîne…

Îmbrăţişare strînsă, puternică, reproş dureros fără cuvinte, fără privirea în ochi… Neînţelegere a faptului că lucrurile nu mai sunt la fel. Că nu mai sînt. Lacrimi şi priviri ascunse… Promisiunea stîngace – amăgire a unor vechi vinovăţii – a revederii în locul în care nu mai e nimic. Gândul: „la ce bun”?

Goană de cîteva sute de kilometri dus-întors într-o singură noapte.  Şi cîteva ore „împreună”, privindu-ne stînjeniţi peste masă… Venirea, precum încă o despărţire. Goana, prin beznă, precum o alungare… purificatoare de… gînduri, de remuşcări. Viteza în noapte, fără peisaje, fără opriri, ca un burete care şterge tot. Obositoare, întîlnirea cu somnul…

Abia acum înţeleg şi eu: de ce „Genunchiul Lumii”?… Poate am bănuit doar frumuseţea acestui loc: „Genunchiul este un exemplu de măestrie a Dumnezeirii, pentru că nici cele mai prefecţionate tehnologii nu au reuşit performanţa unei asemenea suprafeţe netede, fără rugozităţi precum suprafeţele oaselor din genunchi.” Da, „Toate necazurile lumii se strâng în genunchi”, în Jurnalul Naţional! Superb titlu pentru un articol… ortopedic! Am să-l fur! 😉

Cîteva zile fără Internet mi-au reprodus un scurt-circuit din care îmi „revin” cu greu. De fapt nu ştiu dacă e, de fapt, o „revenire” şi dacă îmi doresc asta. Poate că nu vreau să recunosc că de fapt acea stare, acea realitate „fără” era cea firească. Greutatea resimţită acum în faţa ecranului alb, reamintirea greoaie a parolelor şi comenzilor, senzaţiile stranii privind unele chipuri, privind unele cuvinte care mi se îngrămădesc acum sub ochi… Efectul buretelui aici începe să dispară…

Consimt, din nou, asupra celor scrise de Andrei Pleşu: „N-am argumente solide – cel puţin deocamdată – pentru a credita resursele de solidaritate, vigoare sufletească şi dinamism civic ale unei populaţii risipite interior, sleite de lipsuri, hărţuite de tot felul de „zbierători şi dibaci“, înrăite de lupta pentru subzistenţă. Uneori, oricît m-ar întrista ceea ce simt, mă întreb dacă nu oblojim, în fibra noastră, un virus (mai vechi) al disoluţiei, dacă nu stăm sub steaua sumbră a unei ratări istorice, a unei „moşteniri de nenoroc“ – cum spune undeva Iorga, într-o pagină de călătorie prin Haţeg.” Moralistul ar îndemna la speranţă şi entuziasm, în cele din urmă… Dar e undeva o „oboseală cronică” care-l face să o spună doar cu jumătate de gură, pentru un sfîrşit de text într-o notă… pozitivă. Ştiu acea oboseală… Anulează tot.

Sunt „fixat” încă asupra lui Mircea Cărtărescu. Îi studiez metamorfozele, alături de ale altor cîţiva: „Astăzi suntem, economic şi moral, la nivelul anilor 1992-1993, am dat deci înapoi cu optsprezece ani, şi spectrul falimentului ne pândeşte din nou. Cetăţeanul e iar sărac ca degetul, instituţiile nu func ţionează, clasa politică e jalnică, imaginea noastră în afară e din nou grotescă. Ce-i de făcut? Pe unde scoatem cămaşa? Aş vrea să ştiu să răspund la aceste prea multe întrebări.”

Prim-preşedintele de partid şi de stat denunţă legitimitatea poliţiei ca instituţie a statului acesta, aruncă copilul din copaie odată cu lăturille. O face fără echivoc, discreţionar, şi nu doar simbolic, cum a făcut-o cu alte instituţii ale aceluiaş stat. Din asta înţelegem că asta e calea: nimic nu contează, „statul sunt eu”. „PPPS” („vremelnicul chiriaş”) acreditează ideea că o „instituţie a legii care nu respectă legea” poate fi anulată, ignorată, ştearsă în bloc din fundamentele şi constituţia ei. Aştept aceeaşi măsură (dublă măsură?) şi în privinţa Camerei Robertei şi a zămislirilor ei… legale! 😉
Afară plouă.

Servus, Blogolume!
Totul poate să doară. Totul doare de fapt… Minciuna e un mizilic pînă la urmă. Aflu asta, răstălmăcind rîndurile Cellei...  Duhul vorbelor trece pe la Rodica… Şi eu am căzut pradă aforismelor 😉 Dumitru explică şi el lehamitea… O aşteptare la Deea… Vio, în Oplisme, despre o stare arhicunoscută, despre penibil… Oh, ce amor la prima vedere şi la vară cald! 😉 Un fel, alt fel de rău, găsesc la Paul... Iulia Haşdeu şi Maria Tănase, la un loc. Locul lui CorneliusMircea renunţă şi el la nişte… servicii. Mă alătur! Doar Vania şi prietenii ştiu de ce ! 😉 Genunchii de iarbă… Îi descopăr, cu un pic de invidie, la Teo! 😉 Cristian găseşte locul oamenilor, în cuştile cu zăbrele de fier… Un manual de… curăţenie răsfoiesc de la Daurel… Aş mai fi adăugat cîteva… pagini, legate de nişte… indivizi.  Omul şi… căţelul, la Cristi! 😉 O chestie… esoterică, asta-i mai lipsea lui Milf şi Petrov! 😉 O carte superbă, pentru copii şi nu numai, începe să ni se dezvăluie dintre… coperţile Mirelei! Rătăciri ale minţii să fie? Ne-o spune Onu… Bărbi şi bărboşi, la Andi… Nu ştiu… Binecuvîntez inventarea lamei de ras! 😉 Viaţa ne e jucată la ruletă… Da, Cati, ar trebui să ieşim din cazinou şi să trîntim uşa în urmă!

Lecuirea genunchiului. Pete mov pe saltea

Cînd sînt bleg sau indispus sau cînd nu-mi intra nimic în voie sau cînd foaia de hîrtie (monitorul, tastatura, în fine!…) mă intimidează, uneori, arunc o privire prin memoria ascunsă a genunchiului lumii. Este acolo o cămară în care se adună căutări de aiurea. Cămara de căutări, aş boteza-o… De unde vin acestea şi încotro cred cei care mă interoghează astfel că vor duce, habar n-am. Melanjul dintre întîmplările zilei şi zburdălniciile virtuale mă uimeşte zi de zi. Am ales doar cîteva – sunt sute, mii!…- astfel de cioburi de cuvinte şi gînduri renunţînd la tentaţia de a le răspunde sau de a le pune în propoziţii. Unele ar merita asta, altele spun totul. Pînă atunci, totul seamănă cu un… poem postmodern. 😉 Poate ar fi interesant să intru în joc într-o zi. Asta ar putea face parte din… lecuirea genunchiului, pe o saltea cu pete mov. 🙂

-PSD rame cu ghiocei
-Poezii frumoase si urate
-Genunchiul imagini
-Eminescu este atat de mult al nostru
-Cea mai frumoasa fata din romania
-AG Weinberger este membru al masoneriei
-Ce este genunchiul?
-Cuvintele la cintecul inger pierdut
-Derdelusuri in ploiesti
-Paloarea vorbitoare poezie
-Poze pasarea phoenix
-Gasca cangrena din valeni dambovita
-Poezii de la multi ani
-Vindecarea genunchiului
-Karla dama companie
-Lecuirea genunchiului
-Conspiratia lumii
-Pete mov pe saltea
-Lista cu basme rusesti ecranizate
-Cuvinte despre ochi
-A cadea pe ginduri
-In orasul care ploua gen liric
-Poezii despre limba rusa fara author
-Spaime in somn
-Iarna se aseamana cu?
-Renunta la ochelari flavius
-Poezi frumoase despre un zambet frumos
-Junghiuri intercostale
-Ritual la rascruce de drumuri
-Plantele si animalele si omul
-De dorul tau flavius
-Masina de autovidanjare
-Ruşinea în politică
-Criptograma neprihanita
-Poveste de dragoste falsa din blogosfera

Cîntec de alungat cuvinte

Uneori, rar ce-i drept, uneori în zile… în momente ca ăsta… îmi încurc genunchii… Nu mai stiu sigur care-i stîngul şi care-i… dreptul, care e primul şi care al doilea şi de ce… Îi iau în palme… îi cîntăresc, îi şterg de praf (da, mai ales asta!), mă uit la ei prin lupe măritoare, îi oglindesc şi-i supun probei frigului. Ce alt prilej mai bun pentru încercarea frigului decît ăsta de acum? Uneori, rar ce-i drept, mai încurc şi… uşile şi se poate întîmpla să fiu… dincolo. Pentru un timp sau… altul.

Duceţi-mi cuvintele la marginea pădurii,
să mi le pască umbrele,
să le sărute pietrele…
Eu orb fiind de-acum presimt
un alt fel de vorbire,
altfel trecînd prin mine sevele spre ziduri…

Fiind aer de păsări zburătoare,
duceţi dulcea cuvîntare la marginea de mare a sticlei,
să înfrunzească aşteptarea…
Şi armele şi calul şi umărul cel smuls din plămîni
să nu mai strivească cerul între pleoape!

Lumea în genunchi

Nu am mai scris de mult. Aşa, cu sufletul. Pentru lume şi pentru mine. Cine mă mai ştie, mă mai ţine minte, ştie asta… Că scriam cu sufletul. E octombrie. Acel octombrie cu lumina de miere şi cu durerea frunzelor care mor. E o lună frumoasă. La fel cu luna mai, cu luna iulie.

Cu toate astea, din genunchiul lumii, astăzi, văd lumea în genunchi…

Bun venit aici.