Moft de-o iarnă

Spuneam cîndva… „mi-e vară încă…” Dar uite cum se-ntoarce vremea şi vremurile şi azi aş zice că tare-aș vrea să-mi fie iarnă! E nefiresc acest februarie, cum nefirești au fost și decembrie și ianuarie. „Prea cald pentru luna mai?”. Da, cald ca-n mai de cîntă dimineața mierlele buimace sub geam. Ce vrea să însemne asta? Niște tulburări meteorologice?… Probabil. Dar dacă-s pe-aici și alte tulburări? Mă uit în jur și oamenii-s parcă-s bolnavi de aripi și priponiți de semafoare. Eu însumi mă simt ca un zeppelin cu elicea ruptă. Și-n locul oamenilor ce-avem? Nervi care umblă liberi pe stradă. Isterii care se defenestrează în capul celor mai înainte amintiți. Glezne desculțe care mimează că se dau pe gheață pe asfaltul lucios și cu urme de sînge. Ba, chiar și mai prozaic: știri fără noimă, corpusculi sociali și politici inutili izbindu-se de ecranul televizorului, asemeni acelui Dracula iubăreț prefăcut într-o chiropteră sașie.
Nu ne-ar fi prins bine niște zăpezi mai zdravene, niște geruri mai temeinice, zău? Atît cît să ne așeze neuronii la loc și să ne bage mîinile-n mănuși iar amneziilor și asteniilor… mințile-n cap ? Cît să ne lase-n pace măcar urșii, ghioceii și pițigoii?…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

De faptul poeziei

geamătul ierbii traversează
şinele de fier ale frigului,
la fel cum durerea de piatră izbeşte
punctul albiilor ridicat de peşti,
la fel cum piatra, chiar ea, îşi potoleşte setea
din umbra pulpelor tale căzute pe cuibul de vrăbii
omorîte de sunet, de faptul poeziei
greu de purtat ca sîmburele alb
ce-mparte lumea-n două ca un vierme căldura.

dimineaţa a patra. spre canton

într-o zi, tot văzîndu-l cum zace aşa, i-a zis: „pune mîna de trăieşte! ieşi, du-te şi pune mîna de trăieşte!” şi el aşa a şi făcut. în prima zi a ieşit şi s-a dus să trăiască. s-a întors seara tîrziu. a doua zi, la fel, a închis uşa în urmă şi s-a dus din nou să trăiască. a treia zi, la fel, liniştit. în dimineaţa a patra a găsit lîngă paharul cu apă un bilet: „pune mîna şi trăieşte! eu plec.” şi-a luat geaca, şapca şi s-a dus să trăiască, pe drumul pe care-l ştia, undeva spre canton. în ziua a cincea i-a remarcat lipsa cel de la gaz care venea cu precizie să-şi încaseze factura. in ziua a şasea, cel de la curent a sesizat aceeaşi lipsă. în ziua a şaptea cel de la bancă, impacientat, a alertat vecinii, din pricina lipsei. şi au pornit spre canton. i-au recunoscut doar geaca mov şi şapca maro. îi sfîşiaseră trupul nişte corvide.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 😉

O ţară de frig

O ţară îngheţată în care unii îşi fac şi desfac guverne fără noimă. Guvernele lor. O ţară îngheţată în care oamenii protestează în Piaţă. Protestul lor. O ţară îngheţată în care oamenii mor sub viscolul alb. O ţară îngheţată, fără drumuri şi cu trenuri care nu duc nicăieri. O ţară cu prea puţine elicoptere. O ţară cu mortul pe masă. Ţara noastră. O ţară de aleşi cu avion la scară. O ţară îngheţată în care oamenii se uită la televizor. O ţară îngheţată, o ţară de ştiri, în care ştirile nu contează. O ţară de ger în care strada, oamenii, nămeţii sunt totuna. O ţară îngheţată fără compasiune. O ţară de numere, statistici, coduri şi bile (de vot). O ţară de păreri în care reanimarea ţarii e o „miscare publicitară.” O ţară ca un ciolan îngheţat. O ţară fără cap şi coadă. O ţară îngheţată frumos. O ţară frumoasă în care nu se mai poate trăi. O ţară de iarnă. O ţară fără cuvinte. O ţară fără punct. O ţară de punct şi virgulă şi puncte de suspensie… O ţară ca o teorie a conspiraţiei.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Muţenii. Istorii heredocolaterale

Sunt zile, ba chiar săptămîni cînd poţi să rămîi mut. Dacă acestea tind să se succeadă la intervale relativ scurte cu alte perioade vocale, poţi constata că eşti chiar mut! Sau că aşa eşti categorisit oricît de expansiv ai fi fost odată sau oricît de… vorbăreţ te-ai simţi prin forurile tale interioare. Şi poţi fi astfel fie fiindcă îţi e furat – pur şi simplu! – timpul, fie fiindcă ţi-e lehamite de tot şi de toate, fie fiindcă nu vezi altfel cum să te păzeşti de mitocănii sau de alte agresiuni, fie că îţi e frică, fie că aşa crezi tu că e bine, fie că ţi-e frig ori foame sau că simţi că trebuie să… osîndeşti ceva. Desigur, îţi poţi găsi nenumărate justificări la acest beteşug, chit că ştii că ele nu ţin: cei din jur, cu degetul întins, tot numai mut te văd! Dacă nu chiar leneş sau bolnav şi deprimat sau mincinos! Ba chiar o strigă, răzbunători, surîzători!
E adevărat, undeva poate exista însă, ca o consolare, o solidaritate a muţilor şi, probabil, chiar o insulă a acestora de care eu nu am încă ştiinţă… Lumea se întreabă, noi ne întrebăm, eu mă întreb de ce nu avem reacţie sau unde ne sunt vocile, luptătorii, revoltaţii, la grozăviile care în cîţiva ani ne-au întors viaţa cu susu’ în jos… E atît de simplu explicabil şi de… înţeles, iată, nu-i aşa?, ce-i cu liniştea asta: tot mai mulţi sunt muţi, suntem muţi, sunt mut… „Noi”… vorba unui drag de poet… Noi, cei care, din cînd în cînd, vînăm tigri!
În rest, ne vedem, egoişti, laşi, cu sau fără succes, cu sau fără înţelepciunea necesară în atari circumstanţe, de micile noastre istorii heredocolaterale. (Ce-mi place cuvîntul ăsta!) 😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Tâmpa-n felii de toamnă

Această prezentare necesită JavaScript.

Abia o zăresc azi: prinsă în negura aia urîtă, Tâmpa pare să nu existe azi. Încerc să ignor lipsa asta şi să privesc spre o zare fără obstacole, ca şi cum aş fi într-un oraş de şes. E un exerciţiu imposibil însă. Chiar înnegurată, Tâmpa e acolo, îi ştiu forma, umbra, le ştiu cu ochii închişi. Îmi e amprentă undeva pe retină sau undeva în spatele ei. Dacă ar fi să-mi pierd privirea tot aş vedea-o. Aş crede că senzaţia asta e ştiută de orice braşovean şi cum e ştiută, probabil, mulţi dintre noi resimţim o oarecare frustrare să nu putem vedea Tâmpa acum pe vremea asta potrivnică plină de ceaţă, ninsoare timpurie, vînt… Şi spun asta fiindcă zilele astea e vremea Tâmpei, acum toamna, cînd se îmbracă într-o bogăţie de culori incredibilă. Asta e Tâmpa şi eu unul i-aş dedica o zi în fiecare octombrie, o zi în care să se adune la poalele ei toţi pictorii şi fotografii lumii ca să o deseneze, ca să-i extragă culorile de păstrat pentru vremurile triste de gri, alb şi cenuşiu.
Ştiu, Tâmpa nu e numai asta. A adunat în ea amintirile unor lumi întregi, amintirile… uitate ale unui oraş întreg. Parte dintre ele şi amintirile mele. Ţin minte covoarele de frunze de sub Tâmpa prin care-mi afundam picioarele pînă la genunchi, dar şi aşternuturile adînci de zăpadă de pe acolo. Ţin minte că Tâmpa a fost locul unor iubiri sfîşietoare, ascunse, pierdute, locul unor incendii nedesluşite şi al unor inscripţii, cetăţi şi izvoare ciudate, cum era şi locul de fugă al unor elevi sau locul de tir al unora sau locul rătăcirii minţilor altora, parte dintre ei poeţi… Cum mai ştiu că Tâmpa e şi locul unor crime sau sinucideri misterioase: mulţi s-au pierdut definitiv prin desişurile ei rătăcind cu voie sau nu şerpuirile aleilor păzite de sălbăticiuni… Probabil cîte ceva din toate astea se mai produc şi acum. Amintiri se produc în fiecare clipă, ştiu. Şi poate chiar şi versuri urmându-le celor  ale unicului poet al Braşovului, exilatul Ştefan Baciu care-şi începea, din Honolulu poeziile cu un „De sub Tâmpa…” şi care ne-a lăsat cea mai frumoasă strofă a Braşovului:
„Tristan Corbiere coboară palid din Roscoff
iar eu traduc un curcubeu în insula Kauai
oriunde pe planetă este un vechi Braşov
pe-un colţ la tropic, pe-un picior de plai.” (Braşov la Tropic, 1980)
Nimic nu întrece culorile de chihlimbar şi miere ale Tâmpei toamna şi sper că şi acum ea va fi la fel de blîndă ca şi altele lăsîndu-ne să le privim pe săturate oricît de… indecentă ne-ar fi căutătura…

Am găsit acum ceva vreme o vorbă de-a lui Italo Calvino: „Un oraş nu te bucură cu cele şapte sau şaptezeci şi şapte de minuni, ci cu răspunsul pe care ţi-l dă la ce i-ai cerut.” Ei bine, iată că eu mi-am primit răspunsul…


Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Ceasuri. Asemeni cuvintelor şi ninsorilor

Iarna asta mi-a sosit cu gri şi cu un frig greu. Senzaţia de „toate-s vechi şi spuse”, de lehamite şi hibernare nu mai lasă loc parcă nici măcar nervilor să răzbească pînă la mine. Disting de departe nişte zurgălăi prea grăbiţi şi inoportuni parcă, grăbiţi ca şi mine nu ştiu încotro, în slalom printre zile. Inoportuni ca şi mine tocmai faţă de jaloanele acestor zile. Asemeni sînt şi cuvintele smulse tot mai greu, asemeni şi ninsorile agasante …
Zilele trecute am intrat la un ceasornicar bătrîn din oraşul vechi. L-am vizitat în timpul anilor de cîteva ori. Îmi plăcea că în preţul aşteptării pentru schimbarea unei rotiţe sau a unei baterii ale cîte unui ceas îmi povestea despre ele, îmi spunea „cît fac” şi care sînt „cele ce merită”, prinzîndu-mi slăbiciunea pentru aceste minunăţii cu ace şi cadrane… I-am dus un ceas vechi, rusesc, cu greutate sentimentală, să vadă dacă îl poate urni… Mi-a zis să i-l las pentru cîteva zile. Nu avea chef de vorbă, aşa cum îl ştiam. Atunci am realizat că toate ceasurile care-l înconjurau îmi arătau ore diferite, fără nicio noimă. Nu m-am putut stăpîni să nu îl întreb de ce. M-a privit senin, dar obosit, şi mi-a zis: „Fiecare ceas are ora lui. Fiecare ceas şi-a pornit orele măsurînd ceva al lui. Ora mea nu mai are nicio importanţă. Nu vezi cum trece timpul fără să ne bage în seamă? La ce bun atunci? La ce să le mai stric eu ceasurilor rostul?”… Încerc încă să înţeleg. Ceva îmi scapă, cum ceva mă face să-i dau dreptate, cum ceva mă face să vreau ca Poljot-ul ăla vechi să nu se mai urnească…

Nichita Stănescu
Dreptul la timp

Tu ai un fel de paradis al tău
în care nu se spun cuvinte.
Uneori se mişcă dintr-un braţ
şi câteva frunze îţi cad inainte.
Cu ovalul feţei se stă înclinat
spre o lumină venind dintr-o parte
cu mult galben în ea şi multă lene,
cu trambuline pentru săritorii în moarte.
Tu ai un fel al tău senin
De-a ridica oraşele ca norii,
şi de-a muta secundele mereu
pe marginea de Sud a orei,
când aerul devine mov şi rece
şi harta serii fără margini,
şi-abia mai pot rămâne-n viaţă
mai respirând, cu ochii lungi, imagini.

Servus, Blogolume!
În ce fel vă mai măsuraţi, oare, voi, dragilor şi dragelor, timpul?: Onu, Carmen, Vania, Andi, Teo, Cristi, Ulise, Camelia, Gabriela, Mircea, Ana Maria, Gina, Cristian, Geo, Angela, Athe, Nea Costache, Manole, Cella, Gabi, Daurel, Rodica, Mirela, Karla, Geanina, Evergreen, Cati, Ion, Allia, Camelia, Dan, Aurora, Călin, Carina, Cristian, Bogdan, Dan, O tipă, Madi, Mihaela, Camelia
Toate cele bune!

Firescul zilei. Masaje patriotice

Românii trăiesc. Românii trăiesc din plin. Amar, dar trăiesc, cenuşiu, disperat, cu pasiune, cu furie, cu ură, săraci, trădaţi, tremurînd de frig, cu dragoste nebună trăiesc! Ar fi aberant să creadă cineva altceva. Am văzut o înmormîntare zilele astea, o înmormîntare liniştită, fără bocete, sobră, civilizată, de oameni senini. Apoi am văzut un alai de botez, şi ăsta calm şi fără strigături, de oameni curaţi. În piaţa oraşului, lîngă bradul convenţional al sărbătorilor grăbite,  tîrg de bunătăţuri eco, lume multă, în ciuda frigului, aproape la fel de multă ca la hypermarket. Muşterii cu zîmbet pe faţă, semn că merge treaba. Am călcat apoi prin cele trei sau patru librării din centrul oraşului, fără să caut ceva anume… Îmi place ca uneori să mă pierd citind alandala titluri iar parfumul şi culorile de cerneala ale coperţilor îmi funcţionează ca un soi de dezinfectant pentru ochi, respiraţie şi gînduri. Toate aceste librării erau pline de oameni mai mult sau mai puţin bezmetici decît mine, mai mult sau mai puţin… crizaţi. „Românii trăiesc…” mi-am zis, ieşind în aerul tare de sfîrşit de noiembrie, de sfîrşit de alt an, de început de iarnă, de duminică. Aer de trezire, de viaţă, aer rece de indiferenţă acolo unde trebuie (pe unde-şi împart unii bugetele pentru huzur) şi de strîns din dinţi de mers mai departe, acolo unde trebuie (pe unde rumânii trebuie să-şi poarte singuri de grijă). Şi ce e superb e că toate astea se întîmplă departe şi absolut paralel cu aceia care, din globurile lor de sticlă, vor cu tot dinadinsul să ne aplice abstracte tratamente de viaţă sau penibile masaje… patriotice doar la, cum altfel?, ore de maximă audienţă fix de 1 Decembrie. Fără să mă simt peste noapte mai român în România, fără să storc semnele de viaţă ale României văd că viaţa merge mai departe, şi cît de simplu… În fiecare zi.

Servus, Blogolume!
Cody desenează o lume nebună, da’ dragă lui şi… nouă 😉 Lilick îmi arată o pagină neştiută cu un cărturar: Ion Căianu. De la Sibilla aflu despre un apostol al neamului:  Sfîntul Arsenie Boca.  Alin îmi traduce managementul în… româneşte ;)…  Ela mă poartă în căutarea unui tom greu prin… bibliotecă. O iluzie găsesc la Tavi;)… De la Andi aflu că Romeo şi Julieta sunt de găsit la Mizil! 😉 Pe Gala o regăsesc cu bucurie premiată între coperţile unei cărţi. Un bun început. Despre o coborîre şi despre o… urcare aflu de la Gabriela, căutînd, găsind veşti optimiste.  Cum poţi strînge totul într-un buzunar învăţ acum de la Paul… Accesorii, enervări, condimente descopăr la Ilana… Un Minulescu mă aştepta la Răzvan… Un cîntec blînd, de la DeeaLia îmi dă semne din cărţi… Să ne citim, aşadar… Rose a găsit urmele lui… Freddy la Montreaux… „Verbalizarea unui adio”, o descopăr la Evergreen… O fiinţă de transparent cleştar? Camelia tocmai ce o desenează… Sorina îmi zice că litera poate fi drog sau poate mult mai mult… Cum se merge înainte aflu de aici, de la Ioana

Rostogolirea zilelor. Cearcăne

Zilele i se împotrivesc. Un halo cenuşiu îl înconjoară, se rostogoloşte împreună cu el… Se loveşte de copaci, de clădiri, de oameni, fără să simtă nimic. E doar frigul acela şi ceaţa ca un cearcăn păstos, străpunsă de perdelele succesive, dese, de ploaie… În habitatul ăsta trăieşte cu o impresie: nu sunt fisuri prin care să primească sau să înţeleagă veşti, spaime, senzaţii, greşeli, zîmbete, dezamăgiri, îmbrăţişări, tînguiri, şoapte, suspiciuni, apostrofări, tentaţii, iluzii, dureri, speranţe, resemnări, ameninţări… „Mult a fost, puţin a rămas”, îşi zice, şi se mai rostogoleşte un pic printre lucruri…

George Bacovia

Crize

Tristă, după un copac, pe cîmp
Stă luna palidă, pustie –
De vînt se clatină copacul –
Şi simt fiori de nebunie .

O umbră mormăind păşeşte
E om … atît, şi e destul,
Şi-acum ne-om gîtui tovarăşi
El – om flămînd, eu – om sătul.

Dar vezi … m-a ocolit acuma
El s-a temut mai mult săracul.
Pe luna palidă , pustie
De vînt se clatină copacul.

Vobiscum

În cercul lumii comun şi avar…
Mă zguduie de mult un plîns intern;
Şi-acest fel (de-a fi) va fi etern
Şi de nimic, pe lume, nu tresar.

… Dar vai, acei învinşi, pe veci pierduţi…
Ori în taverne, ori în mansarde;
Şi acei nebuni, rătăcitori, tăcuţi,
Gesticulînd pe bulevarde…

Servus, Blogolume!
La doamna Zoe Petre găsesc un gînd despre vechea maşină de scris. Auzind de decoratul de Băsescu ministru ceauşist George Homoştean, mi s-a făcut şi mie dor de Olympia mea din beci. Sau de sub pat? Recunosc, ar merita un text întreg…
Renata surprinde o gafă care are darul să ne scoată din pepeni, dacă nu să ne umilească, de-a… deputatei Teo. Şi cred că e abia începutul. Teo mai are multe de spus! 😉
Ana spune lucrurilor pe nume şi merge mai departe.
Consiliul Naţional al Blogosferei adună memoriale şi alte multe gînduri grele…
La Brightie găsesc o stare… croşetată dibaci… Da, ai cui sclavi suntem? Ce se întîmplă cînd ne părăseşte iluzia că ne aparţinem, noi, nouă?… 😉

P.S. Shahnour Varenagh Aznavourian, desigur, în zilele astea şi în multe altele! Mirabilă, nemeritată sărbătoare! 🙂
UPDATE: Charles Aznavour inseamna 60 de ani de cariera, 740 de cintece, din care 350 in franceza, 150 in engleza, 8 discuri in spaniola si 7 in germana! Inegalabil!


Descoperirea Americii. Déjà vu

Zi de februarie. Derdeluş. Viscol. Furtună de zăpadă. Şi atunci cînd vreau să o îmbrăţişez iarna mă alungă, mă trimite acasă. Seară. Caut printre poeţi, caut prin nişte notiţe vechi. Îndeletnicire plăcută de sîmbătă seara. Găsesc – mereu întîmplător – nişte date. Mă duc spre Geo Bogza. Rezonanţe stranii: parcă nu l-am citit niciodată, parcă habar n-aveam de existenţa lui. Numele său îmi spune ceva, îmi sună cunoscut…  Să fi trecut aşa de mult timp?…  Déjà vu? Privesc spre bucata de raft: un braţ de Geo Bogza. „Cartea Oltului”?… Nu, mai bine nişte… invective.  Pînă şi obscenitatea era altfel. Nu era xxx, era poezie… Poeta Ana Blandiana a spus undeva: „Tânăra generaţie a descoperit dragostea fizică, dar nu face legătura cu Geo Bogza; nu din răutate, ci din ignoranţă nu ştie că America a fost deja descoperită“. Mda… America a fost descoperită de mult şi toată lumea are senzaţia că o descoperă astăzi. Şi nu mai e vorba doar despre… minora pornografie sau… poezie. Nici măcar despre… blogopoezie. Nici măcar despre… Bob Marley. 😉

Geo Bogza

Poemul marinarilor venerici şi al femeii depravate

Clădit pe mlaştini, somnorosul port
Visa la sud, puţin a mort
Şi în el una, a tămâie
Întinsă pe araci ca via
Îşi făcea gravă meseria.

Era una vestită şi până în fund
Bolnavă, peste zăplaz cu gest rotund
Chema prin seară acvatici răzleţi
La rol primordial de călăreţi
De fiecare dată cu un câştig cinstit
Vindea o pulpă veche şi-un sex cam paradit.

Vindea cântând, sirena, ca-n basm şi epopeie.
Ca-n navigări vestite descrise-n odiseie:
Veniţi la mine marinari
La trupul meu cu tâţe tari
Imaculate, ca de ceară
La sexul meu de domnişoară
Veniţi cu bani rotunzi de aur
Să mă plătiţi ca pe-un tezaur
La trupu-mi rudă cu natura
De vreţi flămânzi să puneţi gura
Ca-n navigări vestite descrise-n odiseie
Vindea cântând, sirena, ca-n basm şi epopeie.

Frumoasei invitaţii răspunde un matelot
Marină lighioană, un tatuat pe bot
Părea scăpat atunci din dubă
Cu trupu-i ros de-o neagră bubă;
Ea îl iubi corect, ca orice fată
Scrâşnind din dinţi, ţipând odată.

Altul cu trudă şi oftat de bou
I-se deşeartă-n pântec ca un ou
Stricat de multe aşteptări
Când clătinat plutea pe mări
Umplut cu germeni şi moloz
Ca orice ou de brav matroz.

Dintr-un gâtlej alcoolic şi-un vechi acordeon
Cântau şi marinarii cu voci de bariton:
Venim la tine depravată
La trupu-ţi copt, păstrat în vată
Tumefiat de mult abuz
La sexu-ţi ca un cucuruz
Venim flămânzi încăodată
Primeşte-ne deci depravată
Vrem pentru inima din noi
Cu mult talent să te despoi
Să te vedem goală la brâu
Şi trupu-ţi ca un snop de grâu
Când îl va roade un şobolan
Sărind îl vrem, până-n tavan,
Cântau şi marinarii cu voci de bariton
Dintr-un gâtlej alcoolic şi-un vechi acordeon.

(din Poemul invectivă – 1933)

Dau iarna pe mîna lu’ Ani!

Astăzi, pe Mureşenilor, pe colţ, lîngă Rectorat m-a abordat un puşti: „Luaţi un ghiocel, luaţi nişte ghiocei!”. L-am privit buimac pe copilul de vreo 10-11 ani care îmi întindea două coşuleţe cu nişte fire de ghiocei piperniciţi, degeraţi, şi i-am spus grăbit: „Nu, e prea devreme încă!”. Şi am trecut mai departe. După cîţiva paşi m-au apucat mustrările: „Ce-o fi fost cu mine de am fost aşa arţăgos cu băiatul ăsta? Ce răspuns a fost ăsta?”. Nu, nu m-am întors din drum, dar toată ziua mi-a părut că nu am cumpărat ghioceii ăia. Şi chiar, ce răspuns tîmpit! Cum adică să fie prea devreme?! O dată i-am risipit copilului ăluia un dram de speranţă, apoi mi-am risipit mie alt dram de speranţă. Nu e deloc prea devreme! E tîrziu chiar! Am căutat prin arhiva genunchiului lumii şi am găsit că pe 1 februarie, anul trecut, deja aveam puşi nişte ghiocei într-un pahar, la geam! Şi anul trecut mă simţeam tras pe sfoară, îi acceptam cu jumătate de gură şi credeam că-i o întîmplare. Astăzi realizez că deşi i-am refuzat aş fi vrut să mă bucur de ei de fapt. Aproape îi accept fără reţineri. La anu’ cred că voi da tîrcoale locului ăluia cu vînzători de ghiocei chiar cu cîteva zile mai devreme, ştiu eu prin 29-30 ianuarie. Îi voi aştepta. Da, voi fi primu’ care va cumpăra la anul ghiocei (dacă nu cumva vor apărea şi mai repede, poate pe 27 sau 28 ale lui ianuarie!). Anul ăsta am ratat… Am fost arogant cu primăvara. Ştiu, o să mai ningă cu zăpezi sterpe, neconvingătoare, Şi acum un an sfîrşitul de februarie era plin de zăpadă… Dar nu mai e mult… Şi pînă una alta o să dau iarna asta pe mîna deloc feminină a lui… Ani. Suntem incompatibili, clar! 😉


P.S. – Muzica… nu are nicio legătură nici de… data asta… E o stare. E… ceea ce se vede 🙂

Cotorul de chitanţe al zilei. Ziua cîrtiţei de ieri

Amăgit a căutat ieri, toată ziua, cîrtiţa aia, Phil, despre care auzise că dacă ar zări-o o să-i bată mai repede primăvara-n geam. Nu a văzut-o, chit că a umblat numai cu ochii-n zloata de pe jos. Şi acum, la ora asta aşa de tîrzie, îi joacă în ochi, în minte, obositor, pendulul bocancilor negri păşind prin zăpada murdară şi udă. Udă… Încă îşi simte picioarele îngheţate… Nu, să nu cumva să creadă cineva că doar asta a făcut atâta amar de ore! Nu… S-a gîndit doar că dacă îşi lasă mintea să scotocească aiurea lucrurile vor trece mai uşor. Aşa şi-a împletit el numeroasele şi obişnuitele drumuri şi obligaţii,  încercînd să le mai şi trăiască cumva… Încă din zori! Ba a fost nevoit să sară şi peste cafeaua de dimineaţă!
Ah, dar am uitat să vă spun ceea ce pentru unii ar putea fi cel mai important: el, căutătorul de ieri al lui Phil, este un tip foarte important, este comis voiajorul… Acum veţi înţelege, poate, mai multe din cele pe care vi le povestesc… Fiecare început de lună, ba fiecare început de an îi sunt tot mai dificile… Cu fiecare an nou geamantanul pe care îl trage pe străzi după el este şi mai mare şi mai greu. Şi iarna asta urîtă parcă i-a îngreunat şi mai mult misiunea. Apoi a observat că de la an la an i se trasează…, „daily după daily”, „targheturi” tot mai înalte şi pe cît de înalte pe atît de imposibile şi stupide, după mintea lui… Deh, s-ar fi aşteptat ca în vremuri de criză ca astea să fie mai înţelegători şi cu el, cum de altfel văzuse că sunt cu alţii (başca unii dintre ei fuseseră paraşutaţi gata şefi pe munca lui fără ca vreodată să fi deschis în scurta, dar… profitabila, lor activitate vreo valiză)… E adevărat, se gîndea, putea fi şi mai rău, fiindcă auzise el de unu’ – de-o… teapă cu el – pe care nu l-au lăsat nici măcar să-şi ducă bătrînu’ la groapă pe motiv că nu era în ziua lui… liberă!
Mda… i-a fost grea valiza astăzi şi… şi mai puţini din clienţii-i fideli i-au deschis poarta. Unde mai pui că de fapt trebuia să vîndă dublu faţă de luna trecută din cauza pocinogului ăla cu vatmanul care i-a aruncat bagajul în drum de i s-au făcut toate una cu… zăpada!
Măcar de ar fi văzut cîrtiţa aia, îşi spune acum numărînd din cotorul cu chitanţe al zilei şi bifînd: lui Paul, un insectar, lui Daurel, o crăiţă, Gigi a luat o oglindă, Deea un dar (rama aia de poze din fildeş), Unchiul Vania, fanfară dorită,  Cristian, aşteptata bandulieră, Cella o pînză cu suflet, Rodica, un verb, Mirelei, o toamnă mişcată, Nea Costache a luat o cheie, Cody, o piatră… vălurită, Fanfan, o cutie de chibrituri, Ginei, nişte iluzii, Karla o uşiţă de dulap naftalinat, Angela a ales un castel (de tăcere), Rose… o bucată de curcubeu, Sebra a vrut doar un măr, Ticke şi-a luat o placă pentru patefon, Şerban, o gogoaşă caldă, Ştefan, un reportofon, Lollitta, un alfabet, Rareş a cerut un şnaps, Manole a vrut un tango, Matilda, o cărămidă, Alex, o felie de cozonac, Teo şi-a cumpărat un vis,  Ada, o poezie
Şi trase linie şi adună… Mâine avea să o ia de la capăt şi îşi jură să nu mai dea nimic pe… datorie! 😉

Cîntec de alungat cuvinte

Uneori, rar ce-i drept, uneori în zile… în momente ca ăsta… îmi încurc genunchii… Nu mai stiu sigur care-i stîngul şi care-i… dreptul, care e primul şi care al doilea şi de ce… Îi iau în palme… îi cîntăresc, îi şterg de praf (da, mai ales asta!), mă uit la ei prin lupe măritoare, îi oglindesc şi-i supun probei frigului. Ce alt prilej mai bun pentru încercarea frigului decît ăsta de acum? Uneori, rar ce-i drept, mai încurc şi… uşile şi se poate întîmpla să fiu… dincolo. Pentru un timp sau… altul.

Duceţi-mi cuvintele la marginea pădurii,
să mi le pască umbrele,
să le sărute pietrele…
Eu orb fiind de-acum presimt
un alt fel de vorbire,
altfel trecînd prin mine sevele spre ziduri…

Fiind aer de păsări zburătoare,
duceţi dulcea cuvîntare la marginea de mare a sticlei,
să înfrunzească aşteptarea…
Şi armele şi calul şi umărul cel smuls din plămîni
să nu mai strivească cerul între pleoape!

Ultima defilare. Cu Obiectivu’ Paişpe

Se nimeriseră unul lîngă altul în faţa Arcului de Triumf.  Era o zi de iarnă, rece, uscată dar însorită. Cel ponosit, cu fîş verde şi cu şapca tricotată, tot verde, un şomer navetist în prag de pensie, venise cu trenul, cu noaptea-n cap… Celălalt, cu un palton lung, fin şi cu pantofii de lac lucitori, tocmai coborîse din limuzina cu escortă şi părea nedumerit că băieţii îl cam lăsaseră decoperit în mijlocul oamenilor. Bîţîiau acum amîndoi de frig aşteptînd nu’ş ce…
– Domnu’, domnu’, auzi?, îl abordă cel cu ciupilica verde pe cel de lîngă el…
– Ce-i mă?!
– N-ai o ţigare, că-mi arde buza de una de pe la Feteşti!
– N-am mă!
– Da’ auzi, ce-or fi lăsat ăştia ziua naţională acu’, pe frigu’ ăsta? Şi nu mai încep ăştia o dată sau le-o fi îngheţat şenilele?…
– Mai taci mă şi zi-mi nu mi-l-ai văzut pe unu’ mic cu ochelari şi pă una blondă încoţofenită şi cu tocuri, pe-aci?, întrebă chelu’ în timp ce căuta ca un viezure, cu privirea cîş, prin mulţime.
– Te pomeni că-ntrebi de aia, de….? Au trecut p-aci, prin faţă, da’ s-au dus, că nu-i băga nimeni în seamă, zise omu-n fîş cu un zîmbet larg ce-i lăsa să se vadă pauzele mari din dantură.
– Cum mă, unde s-au dus, că văd şi eu acu’ că la tribună-s alţii, vreo treisutedouăjdoi, dacă i-am numărat io bine… Ptiu, fir-ar, uite şi fo doi moguli acolo, aşa-i?
– Hă, hă, hă… aşa-i… da’ ia stai să te văd… tu oi fi… bătu-te-ar!, exclamă şomerul trăgîndu-şi şapca spre ceafă şi înghiţindu-şi vorbele… .
– Taci mă, să nu te audă careva!
– Da’ ce-i dom’ preşedinte de te-au lăsat ăştia de căruţă aici?
– Nişte trădători… nesimţiţii, m-au lăsat aci să mă vadă lumea, să o iau eu pe jos, să mă facă de ocară… Las’ că le arăt eu lor! Auzi bă, da’ tu cu cine votezi, bă?
– Cu matale, dom’ preşedinte, dacă dai şi tu o ţigare şi-un pol de-o bere!
– Na, ia de aici, şi îi dădu ultima ţigară din pachet… bombănind… Nici ţigări nu mai am… în dumnezeii şi cristoşii…
– Să trăiţi domnu’ preşedinte, vă rugăm să ne scuzaţi… da’ ne-a dat ăia de la bază prost coordonatele, staţi că vine acuma maşina să vă ia… îi strecură la ureche şoferul sepepist în costum apărut ca din senin…
– Ce coordonate, fir-eaţi ai dracului să fiţi…
– Staţi liniştit, domnu’ preşedinte… şi ni s-a dat ordin să vă întrebăm: ce preferaţi mai stăm pe-ai să vedeţi un elicopter, un tanc, ceva sau mergem la palat să vă luaţi bagaju’?
– Ce bagaj mă?!…
– Păi aşa ne-au zis: „Laşi un pic Obiectivu’ Paişpe printre oameni, că tot îi plac băile de mulţime şi dup-aia îl iei, mergi cu el să-şi ia geamantanele şi valea-n Mihăileanu cu el, să nu-l mai vedem pe aici!”
– Cum mă? Ticăloşii… Auzi bă, dă şi mie-un fum din ţigarea aia! Auzi bă ce mi-or făcut ăştiea! Acu, de ziua naţională, înainte de alegeri, să mă facă pe mine de ruşine! îi spuse răstit preşedintele amărîtului cu ciupilică. Tu-i mama lui de pumn şi de curea lată, cum nu mă lasă ei pe mine să le zic vreo două verde-n faţă!
– Deh… încercă şomerul în prag de pensie să spună ceva…
– Haideţi domnu’ mergem, că mai am să-l iau azi şi pe unu’ Iohan de la aeroport?!, întrebă sepepistul, evident nervos.
– Da’ nu-i constituţional, măi băiete! Ce mă umflaţi aşa cum vreţi voi? Ce-ţi permiţi tu să mă întrebi pe mine, nu răspund decît în faţa poporului!, ţipă preşedintele congestionat. Lăsaţi-mă să văd parada şi du-mă la Parlament! Încheind mai mult în gînd decît să-l audă cineva cu un: „Fir-ar a dracului… de blestemăţie, cu dezvăluirile lor cu tot!…”
– Ce paradă, dom-le, v-au copt-o ăştia, v-aţi trăit traiu’, v-aţi mîncat mălaiu’! îi şopti batjocoritor omul cu ciupilica verde… în vreme ce doi băieţi cu căşti în urechi îl luau pe sus pe preşedinte împingîndu-l spre maşina blindată, pe ritm de … Treceau batalioane române Carpaţi!
– Şi tuuu, trădătorule! Să-mi mai ceri tu vreo ţigară vreodată!, îi strigă Obiectivu’ ameninţînd cu pumnul strîns, prin geamul maşinii pornite-n trombă în direcţia opusă coloanei festive…
– Bine că nu mi-a fript şi-un cap în gură, nesimţitu’ naibii… Şi nici ţigări nu avea, sărăntocu’… îi spuse şomeru’ duduii interzise de lîngă el care asistase la toată scena…
– Ce te holbezi aşa, femeie afuristă? Parada dracului, că nici n-am văzut elecopterele şi-am şi îngheţat ca un rahat!… Las’ c-am auzit eu că asta a fost ultima, că la anu’ o s-o mute vara înapoi, de 23 august! Şi-auzi, să-l mai votez! Hmm… o să-l voteze bunica din mormînt, Doamne iartă-mă! îşi spuse ultimul cuvînt fostul navetist tîrşîindu-şi picioarele îngheţate spre  gura de metrou din Victoriei… în ritm de Deşteaptă-te Române…

P.S. – Am primit acest dialog, pe mail, pe surse. Şi, după cum se vede, întîmplarea petrecîndu-se… mîine, cu personaje absolut imaginare, e posibil ca totul să fie doar o intoxicare… 😉 sau fabulaţia unei minţi înfierbîntate!

Rătăcit. De 1 noiembrie

Nu-şi mai văzuse de mult mormintele… Îşi reproşa mereu asta. Astăzi s-a dus la cimitire:  unul într-un capăt, celălalt în alt capăt al oraşului. De ziua morţilor. Zi de împrumut… de sfîrşit morocănos de toamnă.  Ştia că va fi puhoi de lume şi ura să se ducă acolo fiindcă „aşa trebuie”, fiindcă „aşa se face”… De cînd nu şi-a mai văzut mormintele aproape că s-a rătăcit, mai ales în cimitirul cel nou. Cel vechi a rămas împietrit, este la fel cum l-a văzut prima oară, cu mulţi ani în urmă, de parcă acolo nu se mai îngroapă nimeni sau de parcă se îngroapă pe aceleaşi locuri… Generaţii îngrămădite unele peste altele. Cel nou, e ca un cartier rezidenţial de lux în care, de la lună la lună, mai apare o stradă, o vilă, o parcare, un rînd de felinare, un gard viu… Aici, locul lui i se pare de fiecare dată tot mai departe şi îşi aminteşte cum, acum 17 ani şi mai bine, aici era doar un cîmp mare cu un pîlc de cruci grupate strategic în cel mai îndepărtat colţ. Îşi aminteşte cum căra apă în canistre, cum lăsa maşina în buza mormîntului şi cum, seri la rînd, la lumina farurilor uda răsadurile de flori să se prindă pe petecul ăla de pămînt uscat şi fără umbră din zilele de după luna mai…
Parcă niciodată nu a mai văzut atîta lume la cimitir, în ciuda frigului… A lăsat şi el nişte coroniţe de brad, cu flori, de cîţiva lei… A aprins nişte lumînări, dar vîntul le-a stins repede…

Oseminte pierdute

Tudor Arghezi

Iubirea noastră a murit aici.
Tu frunză cazi, tu creangă te ridici.

Atît amar de ani e de atunci!
Glicină tu, tu florile-ţi arunci.

A mai venit de-atuncea să v-asculte,
Voi plopi adînci, cu voci şi soapte multe?

Voi aţi rămas întorţi tot spre apus,
Voi creşteţi toţi de-a pururea în sus.

N-o mai zăriţi, din vîrfuri, nicăieri?
Ştiti voi ce vorba este vorba „ieri”?

La poartă, umbr-aceluiaşi stejar,
Mă rog, intrând, de domnul grădinar.

Fîntîna curge, ca şi-atunci, mereu,
Tu curgi, fîntînă, pe trecutul meu.

Şi toate sînt precum le-am cunoscut,
Rămase-aşa, ca dintru început.

I-am spus că vreau să caut un mormînt,
Pe care l-am săpat, de mult, cîntînd.

Şi mi-a răspuns că nu e în grădina lui.
E-adevărat. Nu este mormîntul nimănui.

E toamnă la mine…

Azi am o acută senzaţie de toamnă. Este deja august. Şi plouă. Parcă ieri ţineam în pumn primele cireşe de anul ăsta. Parcă ieri mă miram că „uite au apărut pepenii!”. Tot ieri parcă am văzut întîia o ţigancă vînzînd porumb fiert dintr-un lighean la un colţ de stradă cu Republicii. De dimineaţă tot plouă, mărunt. Nu e ploaia aia furioasă de vară. Plouă a toamnă. E frig…
E limpede, cred, că de azi pentru mine e toamnă. Chestia asta nu-mi va ieşi din simţuri chiar dacă va veni iar arşiţa. E prea devreme? Voi privi de acum, în fiecare zi, spre Tîmpa urmărind înadins cum verdele devine gălbui şi roşcat. Am să surprind din fereastră cum copacii o să mă lase tot mai mult să văd trecătorii, umbrelele de ploaie. Ador toamna, e cea mai frumoasă, dar parcă nu a venit aşa cum o ştiam, blînd, tiptil… Sau poate doar ziua asta, goală, dintr-un şir, e de vină, nu o fi cea mai potrivită pentru întîlnirea cu toamna. Deocamdată, nu mai pot înţelege lucrurile în alte culori.
Toamna. Cred că se va revanşa ea cumva. Măcar cu o gutuie mai altfel, măcar cu o lumină ca mierea, molatică, măcar cu o frunză perfectă… Măcar cu permisiunea regretului, dorului teribil de… vară!
Azi a murit Tatiana Stepa… Plouă a toamnă.