De capătul Lumii. Și

Te întîlnești cu un prieten vechi. După vreo 20 de ani. Și nu pe stradă sau în parc, ci „pe facebook”, fiindcă așa se… întîmplă, iar tu ești din cei care spun din cînd în cînd că „măcar din pricina asta e bun și FB-ul la ceva!” Bineînțeles, constați că el e pe undeva pe la… capătul lumii și povestiți, „cîte-n lună și-n stele”, adică atîtea cîte încap „într-o viață de om”, dar croit pe măsura messengerului. Suficient să realizați că, de fapt, prea multe nici n-ar fi de povestit. Îi spui și îți spune: „Ești neschimbat, bătrîne! Numai ramele ochelarilor îți sunt mai… altfel! 🙂 ”, deși amîndoi știți că pozele voastre de… avatar sunt vechi de cînd lumea, iar cele din cronologie sunt departe de a fi gros-planuri. Afli că a divorțat de vreo două ori, că și-a schimbat cîteva job-uri, cum de altfel a schimbat de multișor și țara (ce-i drept, îl știai de „aventurier”) și că mai tînjește la un „Carpați” fără filtru, o votcă, un Kant și-un vinyl, „ca alea de pe vremuri, de la etajul nouă sau zece. Afli și că e tot singur fiindcă „asta e, n-a fost să fie!” și că încă mai citește, iar uneori scrie pentru un sertar (ba chiar într-un blog… vetust!), doar ale lui, și ale unor firimituri și ale unor molii… Și bineînțeles, știi că îi e dor, tare dor. Dor rău. Dar asta nu-ți spune.
Pînă la urmă nici tu n-ai să-i zici mai multe: nimicuri rapid și trist omorîtoare de timp. Nici unul dintre voi nu e din tagma celor cu biografii de luat în seamă, ci mai degrabă a trăitorilor fragili, obișnuiții zilelor una după alta. Și, încet-încet, poate după vreo… două-trei întîlniri virtuale, petrecute de-a lungul a vreo două-trei zile, mirajul se stinge rezumîndu-se la căteva like-uri reciproce pe săptămînă… Și îți dai seama, din nou, că dacă de la o vreme uiți tot mai ușor și tot mai repede asta nici nu mai e așa de alarmant, ba poate fi chiar o binefacere pentru oarece, iată, tristeți… Și ești mulțumit: ți-ai regăsit un vechi și bun prieten, și îți face… bine să-l știi „acolo”, chiar dacă prietenie se va numi – (și) de acum înainte și după… voi, atît cît Internetul o mai exista! – vecinătatea paginilor voastre virtuale.
El, la capătul lumii, tu agățat de capătul ăsta al lumii tale…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Ciornă

am înţeles că-n second life
viaţa nu doare
şi că moartea-i un
anti-perspirant
invisible
for black & white
ce-mi plac ciornele astea
vechi şi electronice
din care nu-nţelegi nimic:
„Adică, ce te costă un zîmbet, o-ntrebare?!”

Foto:
Foto: „Life Is Beautiful” (pe o plajă la Marea Neagră – F.O.)

Foaie de cord. Pipăibil

Cît îi trebuie unui organ oarecare – să zicem în cazul de faţă, inima – să ni se arate ca un burete calcifiat, ca un ghem de hîrtie mucegăită sau ca o bucată de cauciuc putred care se fărîmiţează la prima atingere imprudentă? Cît îi trebuie unui cord sau unui plămîn să-şi piardă elasticitatea, să se pietrifice nemaiputînd executa transferul de fluide sau de oxigen, acestea chinuindu-se să găsească fisuri pentru a răzbate dincolo de zid? Aceeaşi întrebare aş pune-o şi în privinţa creierului şi în privinţa celorlalte bucăţi din mine. Şi nu aştept răspunsul din partea unui chirurg, cardiolog sau neurochirurg, adică unora care văd asta în fiecare zi şi care ar putea să-mi arate chiar şi poze pentru a mă lămuri. Aş pune întrebarea asta îndrăgostiţilor care trăiesc cu senzaţia că-i doare „inima”, poeţilor sau filozofilor sau demoazelelor de copertă, cîntăreţilor, nu-i aşa, de inimă albastră şi „marketerilor” curînd vînzători de enervante inimioare roz şi roşii…
Ei bine, la scara unei existenţe omeneşti pentru ca lucrurile să se prezinte astfel, precum cele de mai sus trecute într-o foaie de diagnostic este necesar de foarte… puţin. De neverosimil de puţin timp şi cîteva deprinderi, întîmplări or gesturi inevitabile şi fatalmente nefericite pentru o materie atît de fragilă. Iar probabilitatea ca asta să mi se întîmple este astfel extrem de ridicată. E ciudat că o parte din viaţa asta mi-am petrecut-o oarecum… independent de ceea ce este în mine idealizînd dulceag nişte organe despre care nu concepeam că pot fi dureros de… reale, milimetric de vizibile de aproape şi pipăibile cu mîna, vorba (totuşi!) poetului de mai jos…

Nichita Stănescu
Inima

Bate, şi eu ştiu că bate şi vreau eu să bată.
Bate şi-o aud întruna şi nu mai vreau să bată
De fiecare dată, ca-ntâia dată.
De fiecare dată, ca ultima dată.
N-are culoare, n-are, ca miezul de piatră,
ca miezul pietrei, de-ar bătea miezul de piatră.
Nimeni n-a văzut-o niciodată.
Mint ce-i care spun c-au văzut-o vreodată…
Ea bate, şi eu ştiu că bate, şi vreau eu să bată.
O aud întruna, până nu mai vreau să bată.
Dar auzul meu şi ea sunt doar o bucată,
un singur bloc de piatră nedespicată.

Servus, Blogolume!
Voi v-aţi văzut, cu adevărat, inima? Ce scrie în raportul asupra cordului vostru, al celui real? 😉 : Victor, Teo, Doamna Nartica, Gabriela, Madi, Gina, Rontzi, Nea Costache, Ulise, Onu, Carmen, Mircea, Cammely, Carmen, Vania, Caius, Daurel, Cristian, Năbădăiosul, Cati, Diana, Maskirovka, Camelia, Cella, Scorchfield, Cristi, Ana, Ticke, Deea, Valentin, Eo, Karla, Andi..

P.S. – Şi un mulţumesc pur şi simplu pentru nominalizarea-mi, şi în anul ăsta, la „Blog de Blog „, ambiţiosul şi incitantul concurs al blogosferei însufleţit de Lucia Verona.