Al doilea genunchi al lumii

Crize

criza „care arde mocnit” sau
probabila improbabilă
de mai încolo.
probabilul apropiat ce?
„- totuna-i!”
crize de nervi fără rost,
pretexte poetice la întîmpinarea liniștită:
neputința a avut un singur răgaz,
ăla-n care te-ai născut.
și cu asta ți-ai rezolvat
și autobiografia prozaică.

Al doilea genunchi al lumii, Poezii vechi şi noi

Viaţa-n vagon

despre oameni aş vorbi
şi despre canelurile fine,
pline de resturi, ale bocancilor lor.
şi despre viaţa-n vagonul
de clasa a 2-a,
călătorie
dintr-un compartiment în altul,
înţepenită-n
mijlocul cîmpului.
toată viaţa.

Al doilea genunchi al lumii

Fiindcă

fiindcă aveai aşa un gînd
că timpu-i stricat
pietrele făină
vîntul secat
apa fără rouă
albastrul înverzit
drumul cît un ochi de ac
soarele netreaz
luna nedormită
mintea neamintită
şi ochii pe uitatelea,
ai aranjat lucrurile:
Ctrl+Alt+Del.
fiindcă tot erai
din născare
pe picior de plecare.

Foto de F.O.
Foto de F.O.
Al doilea genunchi al lumii

Dimineaţa mov

nu lăsăm niciun cuvînt în urmă
cum nu abandonăm niciun suflet
şi nu pierdem niciun trup prin tranşee.
aşa-i la război
şi dezertăm cu toate acasă.
aşa-i cînd din prispă ne îmbie un înger cînd
ne aruncăm raniţa plină în patul jilav
din sufragerie şi
dimineaţa mov ne face-un hatîr:
n-o să mai vină!

De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Nod în papură, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Otrava unor zile

Seară peste Tâmpa (F.O.)
Seară peste Tâmpa (F.O.,iulie 2015)

E o vreme cu cer înalt, după primul apus al teilor… O seară din acelea cînd, de la nivelul frunţii vezi scurgînd-se spre o Tâmpă înflăcărată o spinare alburie, calmă. Nu trebuie să faci altceva decît să te aşezi, să şezi şi să te uiţi, dezbrăcat de timp atîtea minute cît să-ţi ajungă pentru totdeauna. Să nu-ţi acoperi ochii (eşti tentat, ştiu)! Dar urechile astupă-le şi nu ca să nu mai auzi acei greieri („timpul era mai lung şi cîntecul greierilor mai uşor de auzit”) ci să te ţii departe de şoapte şi bolboroseli şi urlete, de blesteme, presimţiri, şuşoteli şi înjurături, de zilele populate adică… Să fii – tu şi privirea ta. Ăsta ar fi exerciţiul. Vezi, ar fi de ajuns să priveşti şi să respiri zîmbind, aşa vegetal, de n-ai auzi, la un moment dat, pe dinauntru ceva: cum îţi bubuie inima în tîmple, în urechile zăvorîte. Şi atunci, ţi-ai îndepărta palmele de urechi – o fracţiune de secundă – şi ţi-ar pieri zîmbetul şi te-ar îmbrăca într-o clipă o foiţă de sudoare. Gata. Asta s-ar numi spaimă, i s-ar zice şi teroare şi otravă omenească şi ar trebui să o cari după tine mai departe în turnirul celorlalte zile omeneşti. Unii te învaţă chiar că asta face bine, că instinctul de conservare şi concurenţa trebuie stimulate, că aşa trebuie să fie viaţa, o luptă cu mînă de fier, şi că lucrurile trebuie văzute cu un ochi pozitiv, sănătos, frumos. „Da, pînă cînd o să crăpi, pînă o crăpa primul la proba de rezistenţă”, îţi spui ironic, fiindcă se mai ştie: nemulţumitului i se ia darul şi fumul paşilor e cît un fir de aţă… Aşa că… trăieşte şi taci! Asta da linişte!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Al doilea genunchi al lumii

Ciornă

am înţeles că-n second life
viaţa nu doare
şi că moartea-i un
anti-perspirant
invisible
for black & white
ce-mi plac ciornele astea
vechi şi electronice
din care nu-nţelegi nimic:
„Adică, ce te costă un zîmbet, o-ntrebare?!”

Foto:
Foto: „Life Is Beautiful” (pe o plajă la Marea Neagră – F.O.)
Al doilea genunchi al lumii

Chemarea elefantului

„Cum, şi-n ce-ţi cîntăreşti singurătatea,
în vii sau în morţi,
în frunze, în pietre sau în covoare?
Nu că ar conta,
dar tot a venit vorba şi vremea
să te legeni pe o pînză de paianjen…”,
„Pînă cînd?”, am dat să întreb.
„Pînă cînd vor mai chema un elefant!”,
mi-a mai zis dresorul.

Foto:: Gregory Colbert -
Foto: Gregory Colbert – „Ashes and Snow” (Nomadic Museum”)
Crochiuri Cotidiene, Texte şi pretexte

Fotografia zilei

Omul ăsta îşi face, la fiecare 24 de ore, o poză. În oglindă, fiindca n-are cine să-i facă şi, chiar dacă ar avea cine, doar nu ar putea cere cuiva una ca asta. Seara, cînd ajunge acasă, respiră şi îşi face poza, de fapt mai multe, dar o păstreaza pe cea mai reuşită. Altfel, ai zice că toate pozele astea sunt la fel: profiluri în care doar unghiul de încadrare diferă puţin. Şi tremurătura mîinii e oarecum alta în fiecare seară. Uneori şi gulerul cămăşii sau maieul e altul. Sau tenta de culoare. Detalii. Şi-a făcut şi cîteva, întreg şi gol, după ce abia ieşise de la duş, dar nu i-au plăcut deloc şi a rămas la aceste portrete. Bucăţi de portret, cu faţa pe jumătate ascunsă. Fiindcă dacă nu-l ştii, nu l-ai recunoaşte din nicio imagine sau cel puţin aşa crede el. E sigur că e mai bine aşa, să nu fie desluşit ca în pozele de buletin. Profiluri sau bucăţi de profil: părţi de obraz, unghiuri tăiate de ureche şi buze, frunţi în echer, sferuri de ochi, etc. Ştie că asta are voie, că atît are voie: să se pozeze aşa. Şi fiecare seară îi aduce bucuria clipelor ăstora care-l fac să se simtă ca un boier. După care îşi salvează poza pe un hard extern pe care-l încuie cu grijă în sertarul cu cheie al noptierei şi se culcă. Se întîmplă ca mîine să fie o altă, nu nouă, zi.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Feedback, Metehne româneşti, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

În care vorbele au timp

Drumurile, aceleași, doar mai strîmte și mai albicioase parcă. Casele, le recunoști venite parcă la vale din „acele” timpuri, doar unele fardate pe ici-colo, cele mai multe cu ochii încercănați și gurile căzute ca după niște accidente cerebrale. Curtea pe care o alergai și o știai pe de rost îți pare acum junglă, îngrămădind, ferecînd ușile și ferestrele. Iar camerele, camerele, pereții cu pozele care te duc exact acolo de unde memoria ți s-a rupt și te sfidează vrînd să-ți spună vezi că noi nu ne schimbăm? Pentru asta, de data asta, și tu le faci cîte o poză. Oamenii… oamenii îi zărești din viteză. În grabă, de departe, îți arunci privirile peste ei, parcă ferindu-te să te prindă cu privirea sau să remarci diferențele și să-ți amintești numele lor. Oamenii, da, îți par, straniu, aceiași, neschimbați pe bolovanii lor de la poartă. Sau așa vrei tu să îi vezi? Inclusiv umbrele celor ce nu-și mai sunt pe prispă de ani mulți? Așa te-or vedea și ei, te întrebi sau nici măcar nu mai știu al cui ești? Probabil nu te recunosc sau te confundă cu un altul dintre ai tăi, cu fratele, cu tatăl, cu vărul sau cu unchiul din o cu totul altă vreme.
Doar foamea și setea sunt mult mai mari târându-se pe brânci, pe ulițe, prin curți. „Uneori şchiopătând, alteori târându-se pe brânci, viaţa merge înainte”, zicea Zaharia Stancu. Dar peste toate te șfichiuie o vorbă care, în locul ăsta, are destul timp, are răbdare: „Offf, dar greu mai vine moartea asta!”.


Servus, Blogolume!
Toate cele bune.

Crochiuri Cotidiene, De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Nod în papură, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Poza alb-neagră. Mută

Cum ai putea să nu fi revoltat după tragedia din Apuseni? Drama, durerea nu au grade de comparaţie chiar dacă impactul unor nenorociri este mai mic sau mai mare, chiar dacă unele nenorociri sunt mai vizibile şi dor azi mai tare faţă de cele neştiute şi aproape „cotidiene”. Prăbuşirea acelui avion sau trupul sfîşiat de cîini al unui copil într-un parc din Bucureşti (şi iată astfel de exemple se adună) sunt cele care curg ca un revelator tot mai tare peste filmul şi fotografia „societăţii” româneşti. Ăştia suntem, aşa arătăm, fără fard, în poza alb-negru. Şi revelatorul lucrează mai departe, brutal. Şi-a pierdut răbdarea şi timpul şi nervii şi uitarea pentru a ne mai menaja. „Băi ticăloşilor, ăştia sunteţi!”, pare a fi diagnosticul care nu mai ţine cont şi nu mai iartă nici măcar petele de lumină, oamenii frumoşi,”România profundă”. Am protestat, ne-am bătut, „#UniţiSalvăm” (dezinteresat…), pentru un munte de aur şi pentru nişte gaze de-ale pămîntului. Nu văd pe nimeni să protesteze pentru respect, împotriva sfidării şi coruperii demnităţii, împotriva îngenunchierii şi batjocurii sufletului şi a inteligenţei, împotriva bunului-plac şi confortului dispreţuitor al dictaturii mojiciei, împotriva propriei indiferenţe, ipocrizii şi neputinţe.
Şi nici măcar nu e nevoie de un protest vizibil în stradă, de interesecţii blocate şi baricade. Ar fi suficient protestul din noi (pornind cu marşul mut împotriva noastră înşine!) şi educarea, pentru mîine, a protestului din copiii noştri, fiindcă ştim împotriva cui şi în ce fel ar trebui el îndreptat, nu-i aşa?
Cît, cine şi cum va mai vorbi de azi într-o săptămînă, în două săptămîni, de azi într-o lună despre nenorocirea din Apuseni? Şi cîte altele, între timp, vor fi fost îngropate de demonii din adn-ul nostru? Poate salva ceva o ninsoare proaspătă, întîrziată?

Servus, Blogolume!
Toate cele bune…

Crochiuri Cotidiene, De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Nod în papură, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Oraşul personal

oraşul. oraşul personal. sunt dintre cei care nu pot avea mai multe oraşe. care nu au cum să se mute dintr-unul în altul fără a resimţi asta drept o invaliditate. oraşul precum nişte mîini urîte, butucănoase sau oraşul precum nişte mîini fine de pianistă tînără. oraşul ale cărui străzi le ştii pe de rost, dar în fiecare dimineaţă ţi se par noi. oraşul în care ţi-ai însemnat ultimile halte. oraşul al cărui cimitir îţi e atît de familiar, ca un un deja-vu. oraşul în care crezi că-i cunoşti pe toţi şi toţi te cunosc. oraşul procesiunilor acceptabile. oraşul genunchilor zdreliţi. oraşul cutremurelor previzibile. oraşul ipocriziilor ignorate. oraşul ferestrelor deschise. oraşul ștrudelelor. oraşul scrisului greu şi al poeziilor uşoare. oraşul săruturilor amnezice şi al despărţirilor aproximative. oraşul saloanelor de spital ştiute. oraşul parţial. oraşul scurtăturilor şi al ieşirilor secrete. oraşul acestor frunze. oraşul acestor ziduri şi al acestor bănci. oraşul tristeţii acceptabile. oraşul flirturilor complice. oraşul cu ochii întredeschişi. oraşul îngăduitor. oraşul promisiunilor terfelite şi al minciunilor tăvălite. oraşul verde, oraşul galben, oraşul alb. oraşul fără virgule. oraşul subiectiv. oraşul tandru.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

Crochiuri Cotidiene, De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Nod în papură, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

E duminică-toamna. Ei şi?

Precari (aşa-i zice, mai nou, plevei!), marginali, asistaţi, excluşi, captivi… Şi utopicii – cei ce-i privesc de pe margine,  crezînd că-i cu putinţă ca-n nu ştiu ce alambicuri să le ridice-un adăpost mai de doamne-ajută. Într-un alt cerc, de jur împrejur, ipocriţii, revoltaţii de serviciu şi, desigur, parveniţii, uzurpatorii-n haită. Normal, veţi zice, fiecare doarme aşa cum îşi aşterne! Nu mai sunt convins de asta. Jucăm, actori, în tabloul nostru, aşa-i, dar la urmă, mai mereu, alţii îi pun rama!

Din subspeciile galeriei nu lipsesc habotnicii. Mă sufocă. Fixişti, cu mintea şi convingerile cristal, fără îndoieli, zbiri. Nu au proprietatea dialogului,  a contradicţiilor, a cuvintelor şi gramaticii lor.  Ei decid fără să dea nimic înapoi.

„Keep calm!” Stai calm, adică! Un alt şablon la modă, importat, care împopoţonează „comunicările noastre… electronice”. Printre pisicuţe, peisaje paradisiace şi citate şmechereşti puse pe vederi vintage mi se recomandă să stau calm. Sau să stau calm şi să fac nu ştiu ce! „Stai calm-ul” ăsta l-am zărit inclusiv deasupra nu ştiu căror vorbe de-ale lui Blaga! Ah da,  citatele inspiraţionale şi calambururile verbale-ar trebui să ne ţină tari şi drepţi prin restriştile cotidiene! Stau calm şi ce? Pe unde-i viaţa, mă-ntreb mereu, pe unde-i viaţa în sufrageriile voastre virtuale cu pereţi albaştri?

Poezia mi-a rămas de apartament. „Poezie de apartament” i-ar putea zice. Băgată-ntr-un borcan legat cu sfoară şi cu eticheta asta va da bine, cred, în dulapul de sus al unei bucătării viitoare. Printre magiunuri şi cutii de tablă cu zahăr or cafea. Dacă vor mai avea şi acestea vreo trebuinţă atunci.

Inflaţie de toamnă declarată. E toamnă. A nu ştiu cîta. Dincolo de zemoasele epitete greţoase („Toamna îşi intră în drepturi!”…) e prima oară cînd mă întreb: Ei şi?!

Un pahar de vin, acasă. Sau o sticlă de vin dăruită unui prieten.  Toamna merită asta! Atît.

Trăim în poze. Lumea e într-o goană nebună după virtuţile imaginii. Se exersează cu sîrg, la fiecare colţ de stradă, arta fotografică! Terapie în grup. Developarea se face în solitudine!

Cred că de la un anumit prag (de vîrstă) mizantropia ne este cauzată de nişte ameninţări sau veşti foarte concrete. Pot ţine de condiţia ta fizică sau socială, de ratările tale recunoscute sau ascunse. Neîntîlnite înainte, ai a te obişnui cu ele. Ca în orice psihopatie, o altă ieşire poate fi să-ţi zbori creierii.

„Intrăm într-o paradigmă electorală”, zice cineva la tv. Mda… paradigma electorală mi-a intrat deja în cutia poştală. Citez dintr-un imberb şi… uninominal cvasianonim senator (aspirant la un alt cvasianonim şi dulce mandat!) :
Aşa cum şi dumneavoastră vă doriţi mai binele copiilor dumneavoastră, aşa şi eu, ca tată şi delegat al forţei pe care o reprezintă votul dumneavoastră, îmi doresc să las ceva bun în urmă. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”  (Sic!) Da, aproximativa epistolară, intromisă-n cotidianul meu m-a convins! Aşa să-ţi ajute Dumnezeu!

E duminică-toamna. Îl ascult pe marele Vîsoţki. Ce altceva? Sau: ei şi?


Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Crochiuri Cotidiene, De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Nod în papură, Stări de Braşov, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Căldură mare! À propos de

Bresson - din "A Propos de Paris" (anii '50)
Bresson – din „A Propos de Paris” (anii ’50)

Din cînd în cînd, ce-i drept rar, mă duc să mai schimb cîte o vorbă cu taică-meu. Stăm aşa, pe o băncuţă, la o ţigară şi povestim. Ce am mai făcut, pe cine am mai văzut, cu cine am mai vorbit, ce am mai citit… Timpul se scurge repede mereu şi, ca de fiecare dată, ne dăm seama că nu-s prea multe de spus. Adică, dincolo de cuvinte, toate-s vechi şi lumile cam strîmte. De astă dată mi-a povestit despre dorinţa lui de a vedea Parisul şi m-a îndemnat, ca să înţeleg de ce,  să caut neapărăt şi să văd fotografiile lui Henri-Cartier Bresson! Pe el îl găsesc şi-l las mereu distrat şi convingerea-mi e că şi neîmpăcat. El, cred, mă vede îngîndurat, neliniştit, trist şi pe grabă, oricît i-aş spune că nu are motive. Şi tot aşa, de vreo 20 de ani încoace. Acum vara-i ceva mai greu cu aceste întîlniri ale noastre. Căldură mare. Şi, ca un făcut, mai mereu de pe o bancă, cu două alei mai în faţă, ne urmăreşte, parcă, o babă. Am senzaţia că trage cu urechea. Oi fi paranoic însă disconfortul există. Din cauzele astea ultima noastră întîlnire a fost nepermis de scurtă. Regret asta ştiind că probabil ne vom mai… vorbi abia pe la toamnă, cînd voi veni şi cu canistrele de apă să-i ud florile.
Vinerea trecută, aşadar, în drum spre ieşire, spre staţia de autobuz, mă gîndeam: „Eu mă întorc cel puţin la net, la FB, la mess. Mai schimb cîte o vorbă cu un amic, doi, în timpul liber. Dar el? De ar avea măcar Internet sau, ştiu eu, un mobil, ceva… „ Da, m-am simţit vinovat. Şi pe drumul ăsta, pe alei, mi-au sărit în ochi titlurile: Vasile Popescu – doctor în ştiinţe, Ion Stamate – doctor în drept, Dr. Virgil Toma – general de brigadă, doctor în medicină, Chira Protopopescu – doctor în fizică. Astea mi-au sărit în ochi. Voi descifra altele data viitoare fiindcă chiar descoperirea asta mi-a stîrnit o mare curiozitate în domeniu. Am să-mi iau şi-un carneţel şi ce voi găsi mai interesant o să notez. Cine ştie, poate-mi iese şi de-o lucrare de… dizertaţie! Nu că ar conta, da’ mai ştii?!
À propos, voi ce-aţi vrea să scrie pe crucea voastră? 😉


Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Crochiuri Cotidiene, De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Nod în papură, Texte şi pretexte

O poză cu Moromete. Din fundu’ curţii

Mi-am început ploioasa-mi zi, fatalmente pe FB, cu un gînd aruncat acolo, către nicăieri, un gînd din fundu’ curţii. „Avea uneori obiceiul – semn de bătrâneţe sau poate nevoia de a se convinge că şi cele mai întortocheate gânduri pot căpăta glas – de a se retrage pe undeva prin grădină sau prin spatele casei şi de a vorbi singur”, aşa făcea Ilie Moromete. În monoloagele lui, în vremurile lui de revoluţii exterioare şi interioare şi de timp fără răbdare, Moromete îşi avea grădina, salcîmul şi-şi mesteca gîndurile laolaltă cu tutunul fărîmiţat în palme. Nu era totuşi atît semn de singurătate – citea „Dimineaţa” „lui Cocoşilă”, la Iocan în Poiană, uitîndu-şi de fonciire, de frigurile şi de Bisisca lui Niculae, de urzelile unor Paraschiv, Nilă şi Achim sau de gura Catrinei – cît de plutire peste realitate. Şi cred că aşa i-a funcţionat lui instinctul de conservare pînă la sfîrşit. Chiar şi după ce şi-a prăbuşit salcîmul a rămas stăpîn în istoria lui, nu cum cred alţii. Şi-a supravieţuit cu rădăcinile din pămînt ale salcîmului, chit că avea să fie purtat într-o roabă spre moarte. Într-o roabă… „Domnule, eu am dus totdeauna o viaţă independentă”… Ceilalţi, toţi, s-au dus cu istoria lor sau s-au lăsat duşi spre niciunde.
Îmi caut grădina din spatele casei, îmi caut salcîmul, locul ăla de acasă în care să mă duc să vorbesc singur. Îl găsesc în poze.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Fotografia (foto)grafiei unei clipe

E inutil să-i faci unei fotografii o… fotografie. La ce bun să impresionezi memoria cu aceeaşi imagine de două ori? M-a fascinat de cînd mă ştiu lupta asta iluzorie cu clipa şi, poate, ofranda adusă inerţiei de către fotografie şi mînuitorii ei (fapt povestit de mai multe ori aici în „genunchi”). Fotografia este nesperatul nostru gînd că vom ţine minte ce a fost în momentul „acela”, înaintea şi imediat după el, în succesiunea unei imagini, ce ni s-a întîmplat „atunci” şi cine era cel de lîngă noi sau, eventual, din spatele obiectivului. O vreme ne reuşeşte asta însă după un timp rămîne doar fotografia în banalul sau arta ei, imposibil de povestit. Fotografia e amprenta unei clipe care trece, gest atît de efemer care face parte pînă la urmă din genomul nostru fiind… noi. Cum, la fel, fotografia de presă e ştire, cea de teatru e teatru, cea sportivă e sport sau (tomo)grafia e medicină… Scriu toate astea – ar fi trebui să fie doar o frază – răspunzînd unei provocări a lui Alex şi Alecu: „o poză şi o frază”. Îmi părea mai simplu însă şi-mi dau seama că pozele şi cuvintele pot scrie cu greu acelaşi lucru, ele se completează făcîndu-şi, fiecare, treaba lor, unele cu imagini, altele cu litere. Da, e inutil (dacă nu imposibil!) să faci o fotografie unei alte fotografii, adică să stochezi aceeaşi clipă de două ori… Cum inutil e să-i aduci aminte cuvîntului că e cuvînt… În asta stă tot mirabilul lor, al pozelor şi cuvintelor…
Fotografiile unor clipe de-ale mele, le-am adunat aici, aproape firesc, fără cuvinte, desenîndu-mi starea de acum:

Această prezentare necesită JavaScript.

Servus, Blogolume!
Aş fi curios să aflu (văd?) cum vă foto(grafiaţi) şi voi clipele:Fluturaş, Cristian, Onu, Rontzi, Teo, Nea Costache, Scorchfield, Gina, Mirela, Carmen, Gabriela, Se-cret, Cella, Deea, Cammely, Năbădăiosul, Mikael, Cati, Cristi, Camelia, Dumitru, Vania,
Toate cele bune!

De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Nervi de Bran. Răvăşiri

Această prezentare necesită JavaScript.

Îndemnaţi de decupajele gălbui ale soarelui printre norii gri şi, pe ici pe colo, ameninţător de negri, de aerul încă blînd al unei toamne înţelegătoare am pornit azi spre „Răvăşitul Oilor”, la Bran. Poate cu speranţa secretă că aşa ne vom lăsa propriile răvăşiri în urmă am nimerit, după un drum, prevestitor foarte aglomerat, într-un bîlci obositor (plin de deşertăciuni, desigur!). Ne-am avîntat prin marea de curioşi ferindu-ne cu greu de coate şi călcături pe bombeu încercînd să luăm pulsul celor vreo trei „pieţe-eco” brănene. Grea intreprindere. În detaliu privind lucrurile nu pot să nu-ţi bucure ochii, mirosul sau papilele gustative stivele de caş, de burdufuri în scoarţă de brad, de pastramă revărsată peste mese, de must, vin fiert sau alte licori mai tari… Totul însă într-o devălmăşie neaoşă şi cu prea puţine semne de sărbătoare, de bucurie, aşa cum te-ai aştepta să găseşti la un asemenea moment al transhumanţei… Nimic şi nimeni nu-ţi spune „ce e aici”, ce se întâmplă şi de ce răvăşitul ăsta ar fi altceva decît un banal tîrg săptămînal. Nu mă îndoiesc că aş fi găsit toate astea, cu acelaşi fum, în orice altă piaţă, fixă sau mobilă, din oraş, e adevărat poate cu 10 lei mai mult per kilogramul de produs şi poate cu un pic de mai multă grijă privind… estetica şi igiena. Acelaşi marketing ţărănesc, căzut de mult din inedit şi imaginaţie, încrîncenat şi neapărat crizat, după toate inspidele, imbecilele reguli de supermarket: „Cel mai!… Cea mai!…” 🙂
Altfel, bag de seamă că Branul a devenit tot mai cosmopolit, mai fiţos, mai nervos, mai departe de istoria pe care o are, şi e un loc în care e imposibil să găseşti un loc de parcare atunci cînd ar trebui, adică în momentele lui de profit maxim ;)…

Servus, Blogolume!
La mulţi ani oraşului de cuvinte al lui Cati! Da, şi blogurile au vîrstă, viaţă, bucurii şi beteşuguri 😉 Despre cum vine treaba cu birjăreala, la bulevard sau pe uliţele Bucureştilor, aflu de la Manole… Nici aici nu e chiar altfel, doar că drumurile sunt mai scurte şi nervii n-au timp să se încingă, mai ales că sunt şi ceva mai… molcomi 😉 Mirela-mi spune, frumos, despre Gabi şi ale ei meşteşugite jocuri de culori, cuvinte, muzici şi mai ales suflete…  Karla-mi aşterne în faţă un întreg salon, cu parfum, cu farmece, cum altfel decît… pariziene 😉 Emoţii paterne, la Onu… fără prea multe alte cuvinte… Daurel îmi zice despre costurile… hoţiei şi despre cum pote fi ea scoasă din străfundurile economiei subterane!  :)… Despre… etichete habar n-am, le folosesc după cum îmi sună adică după ureche, fără vreun scop anume 😉 La Caius regăsesc dicţionarul ritmat de rime al lui… Vania 😉 Iar Vania se pergăte;te, din nou, de… alegeri. Deh, vine iarna! 😉 La Dumitru nopţile nu sunt la fel, coşmarurile da… Da, Anamaria… de cele mai multe ori paginile se întorc extrem de greu… şi nu de puţine ori ele rămîn neîntoarse… Încă o cronică de disc, de muzichie adevărată de la Brush… dintr-o enciclopedie pe cale să se contureze.  Gina aduce valsul dintr-un cufăr bogat de amintiri… Zamfir Turdeanu’ schiţează, reportericeşte, starea transportului de la… faţa locului 😉 Toate-mi sună cunoscute, c-o fi la Turda sau… aiurea 🙂  De la Sebra aflu un punct de vedere despre shoppingul în doi… Da, aşa e, e greu de ales, de unul singur, sosul de roşii la… Kaufland! 😉
Toate cele bune!

De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Nod în papură, Texte şi pretexte

Sensul ierbii… Împrejurimi

Această prezentare necesită JavaScript.

Şi au fost nişte zile de… verde.  Verde exploziv, năucindu-mi retina. Primul verde adevărat de anul ăsta. Verde cu oxigen şi puţină linişte. Şi iarba. Da, am ascultat-o. Nu a fost uşor dar am găsit locul în care s-o găsesc şi să se lase ascultată. Şi au fost nişte zile de oxigen şi de joacă. Nu din belşug ci cît să le simt gustul. Verdelui, ierbii, oxigenului… La Cheile Râşnovei, într-un loc ascuns ştiut de mine de mult…
Înainte de ziua verde a mai fost, preţ de cîteva ore, o încercare. Un soi de izlaz larg, prăfuit, fără umbră. Sufocant, aglomerat, fumegînd, sfîrîind… Locuinţe lacustre, tiribombe, petece de apă, înghesuială, grătare… Circ, bărci, bănci răsturnate, vată pe băţ, popi… Scînduri, beţe înfipte-n pămînt, corturi, văruite în culori imposibile…Neterminate, toate în arşiţă… „Natura-parc”, lângă Chichiş, cel mai întins parc de distracţii din România. Poate va fi cîndva… Pînă atunci… bîlci… (În fotografii am încercat să scot… ceva să răsfeţe ochiul…)

Şi acolo, în petecul de oxigen i-am (re)citit ierbii dintr-o carte mereu nouă şi surprinzătoare pentru mine, la fel ca acum mai mulţi ani: „Citadela” lui Saint-Exupéry. Şi i-am citit ierbii de acolo aşa:
„Îţi împărtăşesc acelaşi secret. Întreg trecutul tău nu este decît o naştere, asemenea, pînă astăzi, evenimentelor imperiului. Iar dacă regreţi ceva, eşti tot atît de absurd ca acela care regretă că nu s-a născut în altă epocă, sau că, fiind înalt, nu e scund, sau că nu trăieşte în alt loc, şi care ar afla în visurile sale absurde izvorul deznădejdii lui de fiecare clipă. Nebun acela care strînge din dinţi împotriva trecutului, care e ireversibil, bloc de granit. Primeşte această zi aşa cum îţi e dată, în loc să lupţi cu ireparabilul. Ireparabilul nu are înţeles, căci e comun oricărui trecut. şi cum nu există scop atins, ciclu închis sau epocă încheiată, decît pentru istoricii care au inventat aceste diviziuni, cum ai putea regreta ceea ce au inventat aceste diviziuni, cum ai putea regreta ceea ce nu s-a împlinit şi nu se va împlini niciodată – căci sensul tuturor lucrurilor nu stă în proviziile pe care le strîng şi consumă sedentarii, ci în căldura transformării, a mersului sau a dorinţei? Iar cel care a fost bătut şi-şi revine sub călcîiul învingătorului e mai victorios în ochii mei decît cel care se bucură de victoria de ieri ca un sedentar de proviziile sale, îndreptîndu-se deja spre moarte.”

Servus, Blogolume!

Dana m-a învăţat paşii… mărunţi. Bucurii. Respiraţie!
Brush… m-a îndemnat la un soi de revoltă… Şi nu o dată înţeleg citindu-i documentatele istorii muzicale că nu este suficient să ştii ci să şi… simţi!
Alt răgaz, la Anca, cu o… „comedie de proporţii”…
La Vania e prea cald pentru luna mai… Greu să mai desluşeşti… sensul vieţii! 😉

De azi pe mîine, Feedback, Stări de Braşov, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Braşovul lui Bresson. Şi al meu…

Henri Cartier - Bresson: Braşov, 1975
Henri Cartier – Bresson: Braşov, 1975

Văd o ştire în „Time„: Muzeul de Artă Modernă din New York a deschis o nouă expoziţie dedicată lui Bresson. „Henri Cartier-Bresson: The Modern Century”, aşa-i zice… Arunc, bucuros de descoperire, o privire. Îmi regăsesc admiraţia faţă de acest pionier al foto-jurnalismului, al realismului fotografic. Da, îmi zic, aşa arată lucrurile şi acum… Şi… aceasta este adevărata fotografie… Doar că, poate, nu mai are cine să le fotografieze aşa. Ba nu… sunt convins că fotoreporterii ăia sunt printre noi, numai că încă n-au găsit calea spre marile simeze, spre agenţii, aşteptînd prin colţurile de pagină ale tot mai coloratelor şi puţinelor noastre ziare…
Apoi, pe blogul lui Alex Gâlmeanu găsesc, surprins, fotografiile lui Bresson din România! A fost pe aici prin anii şaptezeci. Una dintre ele este din Braşov (îmi permit să o reproduc), de la intersecţia Căii Bucureşti cu Poienelor şi Saturn. Oră de dimineaţă şi mii de… oameni ai muncii (şi părinţii mei, printre ei, probabil!…) se scurgeau spre „Steagu'”, (defuncta acum) „fabrică de autocamioane”… Privesc fotografia… Recunoaşteţi locurile, oamenii poate? Da, lucrurile arată aproape la fel şi acum… Nu-i aşa? Mai puţin miile de… muncitori…
O să-mi dau aparatul de fotografiat pe… alb-negru… În ton cu realitatea.

Servus, Blogolume!

Geanina caută răspunsuri în trandafiri… Şi găseşte, mereu, iubire.
Îl văd pe Nea Costache şi la televizor… împreună cu limba-i inconfundabilă şi cartea domniei sale…
La Vania găsesc o teorie a involuţiei… şi o fotografie de-a Mirelei

De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Înainte de… asta. Fotografie

Vedere de sus...
Vedere de sus... (Foto: Flavius)

Să vezi lucrurile, lumea, de sus… În fiecare zi aceeaşi privelişte, din acelaşi unghi. Pînă şi veştile să fi uitat să ajungă la tine iar soarele să bată mereu în partea opusă ferestrei tale. Partea cu veştile mai că aş prefera-o,  nu şi superioritatea singurătăţii acestor oameni, pe care o condiţionează doar cu un sfîrşit repede şi simplu, ultima lor speranţă. Superioritatea aceea sobră cu care sfidează privirile celor de jos sau ale celor întîlniţi cîteodată pe scări… Le intuieşti  şi singurele coşmaruri: teama ca nu cumva să le ghicească cineva tristeţea, să le întîrzie ultima pensie necontrolabil de mult sau să fie găsiţi zăcînd… Aproape o viaţă întreagă au trăit aşa: fără drumuri, fără aşteptări, fără cunoştinţe, fără polemici. Fără miză.  „Aproape”, fiindcă „înainte” nu ar fi crezut că vor ajunge aici. „Pasul” – alunecare lină – a fost atît de mic, de imperceptibil, încît au uitat instantaneu ce fusese „înainte”, că a existat şi un „înainte de asta”…

Servus, Blogolume!

Ada şi-a luat rămas bun… Sper să fie cu întoarcere. Scrie prea bine…

Ana Maria mă trimite cu gîndul la altă fotografie… Prea multe, nemeritate nedumeriri… ştiu

Îmi place entuziasmul lui Alexandru. Şi optimismul!

Cell povesteşte despre cum e să duci prăjituri la serviciu, să faci poze, şi despre cam ce simte lumea atunci… 😉 Senzaţii cunoscute

Dan mă surprinde (plăcut) cu invitaţia spre cel de-al doilea blog al lui, de sport.

Deea tulbură, iubeşte, despică lumea în două şi o împreunează la loc…

De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Nod în papură

Convenţii, şabloane. Mutilări

Politicienii sunt curve. Femeile sunt isterice. Bărbaţii, porci. Guvernanţii, demagogi. Funcţionarii, mafioţi. Doctorii, şpăgari. Şefii, parveniţi. Profesorii, blazaţi. Poliţiştii sunt miliţieni. Judecătorii sunt corupţi. Vecinii, nişte securişti. Brănenii, nişte zgîrciţi. Ungurii, şovini. Românii, şmecheri. Italienii, macaronari. Ruşii, beţivi. Nemţii, corecţi. Ucrainienii, racheţi. Modelele, femei uşoare. Actriţele, nişte stricate.  Maneliştii, nişte ţigani. Modiştii sunt poponari. Ziariştii, nişte pierde-vară. Ardelenii sunt blegi. Oltenii, iuţi.  Pesediştii, nişte comunişti. Bancherii, nişte hoţi. Popii, farisei. Poeţii, muritori de foame.  Cîntăreţele, nişte fiţe. Artiştii, nişte fraieri. Analiştii, nişte mincinoşi. Primarii, nişte baroni.  Patronii, nişte moguli. Salariaţi, nişte sclavi. Cei fără diplomă, nişte incompetenţi. Conştiincioşii sunt proşti. Sportivii, nişte drogaţi. Blogherii, nişte ciudaţi. Ţăranii, nişte analfabeţi. Şomerii, nişte rataţi. Avocaţii sunt impostori. Vedetele, nişte neserioşi. Femeile de servici, nişte amărîte. Pieţarii, nişte escroci. Taximetriştii, nişte vitezomani. Celibatarele, fete bătrîne. Romanticii sunt inadaptaţi. Chelnerii, nişte leneşi. Instalatorii, nişte curvari. Latinii, buni amanţi. Preşedinţii, nişte tirani.
Ne învîrtim printre şabloane, etichete, categorisiri. Aproape toate în notă negativă. Trase pe două coloane, categoriile şi epitetele astea suportă permutări în voie. Mutilaţi şi… astfel mutilanţi avem senzaţia că suntem definitiv liberi, egali, ba chiar neconvenţionali!

P.S. Am topit ultimul petec de zăpadă. Într-o fotografie pe Livada Poştei. Fără pic de părere de rău;)

Feedback, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Gînduri obişnuite. Cu Allan, Janis şi Paul

A nins aşezat. Zăpadă un pic mai spumoasă, mai sclipitoare decît cele de pînă acum. Aceasta ar putea fi fotografia iernii ăsteia slute. Slută mai curînd din senzaţiile provocate de oameni asupra ei cît dinspre ea însăşi. Probabil avem şi iarna pe care o merităm sau iarna ia chipul şi asemănarea faptelor noastre… Şi dacă aşa este, e puţin probabil să mă mai minunez de norii de zăpadă atîrnînd grei prin copaci, de plapuma grosă şi albă îngreunîndu-mi paşii spre casă în luminile roşietice ale serii, de ninsul liniştit cu fulgi liniştiţi, mari cît palma… Întîmplarea face cumva ca hibenala-mi şi repetata-mi constatare să fie însoţită azi – previzibil, nu-i aşa? 😉 – de Edgar Allan Poe, Paul Cézanne şi Janis Joplin…  Ştiu, una cu alta contrastează flagrant… Sau, poate… nu!

Paul Cezanne - Muntele Sainte Victoire (1885)

E.A Poe – din „Berenice” (1835):
„Restriştea are multe chipuri. Felurite sunt nenorocirile pe pământ, încununând ca un curcubeu nemărginita zare, culorile lor sunt tot atât de variate, tot atât de deosebite ca ale curcubeului, şi totuşi la fel de apropiate şi contopite, încunună zarea fără margini ca un curcubeu! Cum se face că din atâta frumuseţe am scos o pildă de ceea ce e urât? Din simbolul păcii ceva asemenea suferinţei? Dar, aşa cum în morală răul e urmarea binelui, tot astfel din bucurie s-a născut durerea, fie că amintirea fericirii trecute este durerea zilei de astăzi, fie ca suferinţele clipei de faţă se obârşesc din extazele care ar fi putut fi cândva (…)
În această cameră m-am născut. Şi astfel, trezindu-mă din lunga noapte a ceea ce doar părea, fără să fie însă, nefiinţă, pentru a cădea deodată în chiar inima unui ţinut fermecat — într-un palat al închipuirii, pe tărâmurile ciudate ale cugetării şi erudiţiei monahale — nu e de mirare că mă uitam în jurul meu cu o privire uimită şi înfrigurată, că mi-am petrecut copilăria între cărţi şi mi-am risipit în visuri tinereţea; dar ceea ce pare ciudat e că, după trecerea anilor, amiaza vieţii mele de om matur m-a găsit tot în castelul părinţilor. Ceea ce e cu deosebire ciudat e stavila abătută asupra izvoarelor vieţii mele. Uimitoare a fost acea întorsătură petrecută în caracterul celor mai obişnuite gânduri ale mele, schimbându-le cu totul. Realităţile acestei lumi mă impresionau ca nişte vedenii, şi numai ca vedenii, pe când bizarele gânduri din ţara viselor ajunseră nu numai hrana vieţii mele de toate zilele, ci însăşi adevărata mea viaţă, întreagă şi unică”
, îşi zicea Egaeus…

Feedback, Texte şi pretexte

Ochiul braşovean al tenebrelor Parisului

Brassai's Eye
Brassai's Eye, de John Loengard (1961)

Brassai şi nopţile Parisului. Brassai şi ceaţa. Brassai şi toamna, probabil… Brassai („Braşoveanul”), desigur. Fotografia alb-negru m-a fascinat de mult şi, cred, extrem de intens din clipa cînd, acum mulţi ani, frunzărind o colecţie de „Photo magazine” a unui amic, acesta m-a întrebat: „Ştiai că a fost braşovean?”. Aflasem atunci cînd umbrele arse, maronii, ale acelor fotografii mă încredinţau că aceea este Fotografia, poza realităţii şi istoriei descompuse, semnată în colţ cu o poezie. Şi mai ales, poate, „poza” a ceva ce pentru mine va rămîne doar aşa: o fotografie a unor locuri sau a unor oameni pe care nu îi voi vedea niciodată: Parisul decadent şi prostituatele lui şi galeria lui formidabilă de artişti ai anilor ’30.


Şi am mai înţeles atunci că fotografia de noapte este infinit mai adîncă şi mai plină de înţelesuri ce se vor descoperite, ghicite decît cea mai clară, vie şi colorată panoramă. De atunci, Brassai a rămas în memoria mea sinonim cu această artă mirabilă, cum îmi place să le spun acelor lucruri, oameni sau întîmplări pentru care nu am suficiente cuvinte. Mă mir şi acum de fascinaţia vie pe care mi-o provoacă acest fotograf cu pulbere de magneziu pe degete şi pe la tîmple. Nu sunt un cunoscător, habar nu am dacă el a fost sau nu cel mai mare sau printre cei mai mari. Sunt subiectiv şi recunosc că, poate, doar faptul că Gyula Halász s-a născut la Braşov a iscat această admiraţie a mea chiar dacă fotograful de fapt nu are alt merit aici decît acela de a fi plecat din locurile astea pentru a se întîlni cu Picasso, Kandinsky, Henry Miller, Dali, Thomas Mann, Jacques Prevert sau Matisse. Pentru a deveni artist francez…

Brassai: Henri Matisse (1939)
Brassai: Henri Matisse (1939)

Scriu toate astea însufleţit de faptul că peste două zile (9 septembrie 1899 a fost ziua naşterii artistului) acelaşi Muzeu de Artă din Braşov (unde cîndva i-am văzut şi pe Dali şi pe Miro şi fotografiile lui Brâncuşi şi pe Teutsch şi cîte şi mai cîte…) va fi gazda, pînă în 15 noiembrie, a expoziţiei „BRASSAÏ – 110”… Timp suficient, nu-i aşa?, să văd sau să revăd locurile, pe îndelete, oamenii pe care… nu-i voi vedea niciodată, să-mi tratez fantasmele…

De azi pe mîine, Nod în papură, Şi totuşi...

Colorata-i gata?!

Aveam (mai avem încă vreo două luni) o ţară colorată. De ce nu ar mai fi aşa? Păi, după mintea mea, dacă ar fi să iau de bune cele mai pesimiste interpretări ale literei legii, respectiv ale noului Cod Penal, s-au dus frumoasele vremi  în care, fără grijă, cu aparatul foto agăţat de gît puteai fura instantanee de memorie pe ici pe colo. Nu va mai fi voie! Fotografi de ocazie sau fotojurnalişti va trebui să ne cenzurăm un pic ochiul înainte de a apăsa pe buton. Sau, în orice caz, va trebui să ne exersăm… privirea-n patru ca nu cumva să ne ia cineva… la ochi în momentul în care vom făptui infracţiunea. Asta dacă nu cumva ne vom conforma şi înarmaţi cu procese verbale vom cere semnătura de acceptare posesorilor caselor, unghiurilor, ferestrelor, acoperişurilor şi chiar ai chipurilor ce vor fi cuprinse în poze.
Văd şi un avantaj în asta: ne vom face mulţi prieteni. Astfel, întorşi dintr-un periplu foto prin oraş vom şti să arătăm exact, în poze: „Uite-l pe domnul C, în Piaţa Sfatului… Aaaaa… uite-o pe doamna S, pe bancă în parc…. şi, uite aici, domnişoarei T i s-a rupt tocul cînd cobora din tramvai!” Iar dacă vom avea pasiunea de a face poze la o nuntă, cu siguranţă vom avea timp mai apoi să caligrafiem pe verso, alfabetic numele noilor noastre cunoştinţe care ne-au scăpat de penal. Şi, eventual, le vom şi expedia mai departe, poştal sau electronic comesenilor, pentru a dovedi încă o dată că nu am avut gînduri teroriste!
Ceva mai delicată va fi povestea pentru domnii fotografi bine bronzaţi şi însoţiţi de pui de leu şi maimuţe, dotaţi cu bărcuţe şi mingiuţe de pe litoral – ăia care mai sunt – care vor trebui de acum să strige „Mîine colorata-i gata!” doar după temeinice asigurări că în fundalul coloratei nu se va fi ivit vreo formă dezgolită fără accept prealabil. Cum delicat va fi acum să mă duc la vecina de la patru, de vizavi, să o întreb dacă pot păstra superba fotografie cu guguştiucul de pe creanga din pomul de la geam în care apare şi dînsa, pe fundal, în sutien, întinzîndu-şi graţios rufele pe sîrmă… Dar cine ştie, poate aşa mă scot şi cu o cafeluţă, nu? 😉
Dar, la proxima campanie electorală? Atunci să vezi şpăgi pe temă foto la adunările populare de lansare a catindaţilor! Cum altfel vor putea fi pozate băile de mulţime ale tovarăşilor X sau Y? Şi nu ştiu în ce măsură codul ăsta penal, mai progresist decît toate, li se va aplica şi japonezilor. Nu de alta, dar mă gîndesc să-i caut pe vreo doi care m-au pozat involuntar acum două zile prin Piaţa Sfatului, în dreptul Cerbului Carpatin… Deh, e criză şi ce-ar fi să scot nişte bănuţi de la ei, ne înţelegem noi, că altfel îi dau pe „mîna legii”!
În concluzie, uite cum dragele noastre fotografii devin o chestiune extrem de elaborată în draga noastră ţărişoară. Alb-negru sau color?…

De azi pe mîine, Stări de Braşov, Texte şi pretexte

Fotografii în piatră. Cu Brâncuşi

brancusiMi-am făcut un obicei să semnalez, din cînd în cînd, ceea ce-mi pare remarcabil pe aici prin Braşov. Se întîmplă şi lucruri memorabile, în tonalităţi grave, cotidiene, sau mai puţin grave, pentru… minte şi inimă. (Iată cum îmi amintesc şi de „Foaia pentru minte, inimă şi literatură” a „Gazetei de Transilvania” la care scriam cu ceva vremuri în urmă…) Printre întîmplările astea nu aş putea trece cu vederea Muzeul de Artă din Braşov care răspunde prin temporarele sale evenimente orgoliului nostru local. I-am văzut aici pe Salvador Dali şi Juan Miro, pe vremea directoratului răposatului Titus Haşdeu dar şi pe mai uitaţii sau neuitaţii artişti braşoveni de ieri şi de azi. Ei bine, da, se întămplă… lucruri pe aici :).

brancusi1De la sfîrşitul lui ianuarie şi pînă prin 15 martie pot fi văzute aici 40 dintre cele 1200 de fotografii ale lui Brâncuşi, sosite prin bunăvoinţa Muzeului Naţional de Artă al României tocmai de la Centrul Pompidou din Paris. Brâncuşi, fotograful, mie nu-mi era cunoscut. Este inedit să-l descoperi pe sculptor fotografiindu-şi lucrările în diferitele faze de creaţie, să-i vezi atelierul prin ochiul lui sau să-i înţelegi autoportretele foto, acolo printre bucăţile de piatră ori fier încă fără o identitate precisă. Este ciudat să afli că prin aceste fotografii, sculptorul încerca nu doar o altfel de tentaţie a posterităţii ci şi o formă de… invazie a lumii şi vremii printr-un soi de „marketing” şi „branding” sub „marca” Brâncuşi.  Fiecare imagine, ipostază este prelungirea privirii artistului, care mîngîie materialul şi ideea, înainte ca mîna să îl nască artă pentru eternitate… Poţi ghici parcă pînă şi mişcarea acelor mâini tăind, cioplind sau completînd materialul…  Mai mult, poţi ghici omul!  Aşa înţelegi parcă şi mai bine de ce Brâncuşi a spus: „A vedea în depărtare este ceva, însa a ajunge acolo, este cu totul altceva.” Ei bine, privind aceste fotografii, de aproape, este ca şi cum ai ajunge acolo, lîngă El, în atelierul lui din Impasse Ronsin, peştera lui cu minuni, aşa cum îi plăcea să-i zică, potrivit lui Barbu Brezianu... Şi toate astea, aici la Braşov, nu numai la Veneţia…

Aparatul foto al lui Brâncuşi. Foto: Ioan Mihai Cochinescu
Aparatul foto al lui Brâncuşi. Foto: Ioan Mihai Cochinescu
De azi pe mîine, Texte şi pretexte

Viaţa, ca o fotografie în alb-negru

Protest impotriva razboiului din Vietnam, 1967 - Washington
Protest impotriva razboiului din Vietnam, 1967 - Washington

Parcă era ieri cînd developam în baia improvizată în laborator foto, primele mele încercări de poze, după cele cîteva lecţii primite de la tata… Revelator, fixator, rama foto de lemn cu unghiuri metalice, aparatul de mărit cehoslovac „Opemus”, parcă, filmele, mirosul ascuţit de oţet al substanţelor… Şi multele, numeroasele fotografii alb-negru, unele voalate, ale unei realităţi cenuşii, cea din preajma acelei revoluţii şi de după… Aparatul de fotografiat „Villa”, apoi „Kievul” ceva mai bun, ruseşti amândouă… pe unde or mai fi?… Dar fotografiile alea?

Marc Riboud
Marc Riboud

Toate astea mi-au revenit în gînd aflînd că Marc Riboud, celebrul fotoreporter va primi, în aprilie, din partea Sony un premiu pentru întreaga operă, la Cannes, la Premiile Mondiale Sony pentru Fotografie. De 50 de ani, Marc Riboud „face poze” şi este acolo unde se face istoria. O istorie în alb-negru, aşa cum îi şade bine, fiindcă vremurile trăite şi pe care le trăim nu prea sunt colorate…  Fotografia a devenit demult industrie, s-a digitalizat, sa „fotoşopizat”, şi este azi atît de colorată încît îşi depăşeşte cu mult menirea sa iniţială, aceea de a păstra, de a memora ceva pentru viitor, pentru generaţiile ce vor veni. Riboud a fotografiat si fotografiaza frumuseţea vieţii prin locurile, evenimentele şi personalităţile sale. Şi nu doar frumuseţea… Riboud este fotoreporterul. Una dintre cele mai nobile meserii. De aceea Riboud, printre noi, este de preţuit atît de mult, de cunoscut… Şi nu-i pot „ataşa”, în acest scurt portret, altă melodie decît „Memories”, cu Barbra Streisand…