DCXXX

În care fiecare cumpănă-şi are o fîntînă bună de sete.

Anunțuri

Derdeluşul de iarbă. La Ţară

Ţin minte, şi nu ca ieri, dealul din fundul curţii şi cărarea îngustă, cît un spate de om,  lungă de vreo sută de metri, străjuită de gardurile din ochi de sîrmă. La început, cărarea aia era curată, pămîntul bătut era ca-n palmă, doar frunze de salcîm şi ieşirea lină spre deal. De la un an la altul, pe măsură ce Ei au îmbătrînit şi băieţii s-au rărit, poteca devenise tot mai anevoioasă, bolovănoasă, ca o mică junglă, iar din gardurile de sîrmă muşcau scaieţii şi urzicile.
Ajuns în buza dealului mă puteam tăvăli prin iarba grasă înălţată lejer pînă la genunchi, iar potecile în sus îmi erau ştiute, mereu aceleaşi, printre merii, pe atunci bogaţi. De la un an la altul, iarba îmi părea tot mai arsă, nu mai era nicio potecă, parcă cineva intrase cu plugul chiar şi acolo iar merii se răreau şi ei, unul cîte unul uscaţi la vederea pîrjolului. Cred că nici bătăliile noastre, cu mere la-ndemînă, nu i-ar fi putut împuţina într-atît.
De undeva mai de sus, preţ cît de o goană sănătoasă, ne străjuia un nuc grozav, atît de falnic încît respectul pentru el dusese din an în an vorba că nu e bine să încerci să te caţeri spre cuiburile lui cu nuci. A fost singurul copac respectat ca un om pe care l-am cunoscut, singurul sub care, trecătorii de-acolo, cu sapa sau coasa în mînă, îşi dădeau jos pălăria. Nu ştiu dacă nucul ăla ar mai avea azi puterea aia să străjuiască ceva, pe cineva… Pe ici pe colo în trupul ăsta de deal găseam şi destule viroage, cazemate de pămînt în care săpam tranşee sau bordee pentru caloienii din verile cu arşiţă…
În dreapta, cum priveam spre culmea mereu prea îndepărtată, culmea dulce cu struguri în şiruri cît orizontul, în dreapta era urcuşul abrupt, spre vîrful ca o redută pe care zăceam întins cu orele privind, ca dintr-un şezlong de iarbă, tot satul aşternut la picioare. Casele aliniate, uliţele, şoseaua asfaltată dintre ele, acoperişurile din tablă, roşiatice, argintii sau verzi. Le puteam de acolo, de sus, prinde între arătător şi degetul mare şi puteam auzi bine pînă şi mersul lanţului pe roata de fier a fîntînilor, rumegatul molcom al vitelor sau caprelor, ca să nu zic că o voce mai hotărîtă părea să fie acolo, la un pas. Aşa linişte era, în copilăria aia de atunci…
De multe ori, de pe piscul ăla de deal ne porneam întinşi pe săniile noastre de iarbă, meşteşugite din doage albastre furate din butoaie de vin… Ne întreceam cu iezii, iar de mine ţinea mereu aproape Bobi, căţelul alb-pufos şi atît de viu încît, şi după ce nu a mai fost, l-am clonat ani la rînd şi cred că aş putea să o mai fac şi astăzi… Niciodată derdeluşul acela nu a fost unul de zăpadă ci numai de iarbă. Iarbă neveştejită.
De la un an la altul, reduta aia de deal mi-a părut tot mai cocoşată, mai dărîmată… Poate pe măsură ce, din vîrful ei a coborît cimitirul, pe care niciun gard nu l-a mai putut încape. Cimitirul ăla pe care-l priveam în glumă şi ale cărui porţi, atunci cînd se deschideau, dădeau pentru noi gaşca de copii adunaţi „de la oraş” în fiecare vară, semnalul de zbenguială şi veselie, ca la nuntă, cu chiote acoperind neînţelesele bocete… Doar cimitirul ăla a mai rămas „La Ţară”, coborît pînă-n prispele caselor… Ale caselor dinspre care nimeni, de mult, nu a mai primit nicio veste.